Urmărirea

Doda Măria bătea de zor albiturile pe malul Begheiului zorindu-se să n-o apuce amiaza, când trebuia să sosească omul ei de la muncă. Soarele se ridicase de-o suliţă în înaltul cerului, iar aerul era limpede ca după ploaie.

Cald nu era încă şi apa cea rece a râului dăduse mâinilor femeii culoarea racului fiert. N-aveau decât să-şi răcească unii gura, ea ieşea cu rufele la râu, ca să le albească, chiar şi-n miezul iernii. Învăţase încă de pe când era copiliţă că numai apa Begheiului dădea albeaţă aşa cum trebuie, şi nu se uita ea în gura satului. Dar cum se mai fudulea când omul ei ieşea pe uliţă numai cu cămaşă curată ca lacrima şi albă ca varul!

Cam la astea se gândea doda, storcând şi bătând cu maiul de o trecuseră năduşelile, când i se păru că zăreşte ceva mişcându-se în tufişul de mai la vale. E drept că nu dăduse frunza, dar lăstărişul era îndeajuns de des, ca să poată ascunde vreun om ori vreo jivină. Zburătăci un bulgăre într-acolo, însă nici o mişcare. „Mi s-o fi părut” îşi zise, apucându-se iar de rufe. Dar după o vreme auzi desluşit cum trosniră nişte vreascuri, de parcă ar fi călcat careva pe ele.

— Cine-i? strigă doda Măria, apucând bătătorul de rufe şi ducându-se spre lăstăriş. Cui îţi arde de zburdat cu mine?

Din câţiva paşi se apropie şi atunci văzu ieşind un fecioraş bălai şi cu ochii ca seninul cerului de vară.

— Ptiu! Calce-te, că m-ai spăriat! făcu femeia scuipându-şi în sân. Ficior în toată firea! Al cui eşti?

Tânărul o privi rugător şi îi răspunse ceva, dar doda nu-i pricepu vorba, necunoscând decât limba neamului ei.

— Nu eşti de pe la noi, după cum văd?

Tânărul îşi duse mâna la gură, semn prin care orice om din lume vrea să arate că-i flămând.

— Ţi-o fi foame?

După ce tocmi rufele ude în coşarcă, femeia dădu să apuce, dar fecioraşul se repezi şi, cu o putere pe care n-ai fi bănuit-o la înfăţişarea lui, le săltă pe umeri.

— Că bine faci, dragu dodii! zise ea mulţumită. M-am rupt de şale cu spălatul, d-apăi să le mai şi car? Se vede că ai suflet milostiv.

Merseră aşa, tot vorbind de una singură, până acasă, unde îi întâmpină bărbatu-său, care apucase să se întoarcă mai curând.

— Că doar nu ţ-ai tocmit slugă, tu Mărie? făcu el râzând.

— De ce nu? Iar de vrei să ştii, îi chiar ficioru-miu! răspunse ea mucalit.

Le era în obicei să glumească, măcar că acum nu mai erau oameni tineri. Se vede însă că se purtau aşa de unde nu aveau copii şi se alintau între ei, că de certat nimeni n-a apucat să-i audă.

— Dar când boală l-ai plămădit? Nu cumva tu erai fătuţa aia din căpiţa de fân, d-acu vreo şaisprece ani? i-o întoarse ceacea Pătru răsucindu-şi mustaţa surie.

— Ţ-oi da io ţie fătuţă, hodorogule! îl ameninţă ea cu degetul.

Străinul nu înţelegea nimic, dar văzu că cei doi bătrâni erau binevoitori. Se opri în capătul târnaţului, aşezând cu grijă coşarca, apoi vru să se îndepărteze.

— Stai copile, nu pleca, să îmbuci ceva cu noi, zise femeia.

— De bună-samă! încuviinţă şi bărbatul. Ia spune, cum te cheamă?

— Nu ştie limba noastră! răspunse doda Măria în locul băiatului.

— Ei pă dracu, că doar n-o fi turc!

Cuvântul „turc” păru a-l înţelege şi copilul, că pe dată se împotrivi:

— Ne! Ia… Pera! Ne „turc”! şi îşi făcu cruce.

— Uite că-i creştin, papistaş după cum s-o închinat, şi dacă-l cheamă Pera, poate c-o fi sârb? zise bărbatul.

— Da, da! zâmbi Pera încuviinţând şi din cap.

Intrară cu toţii în cuină şi băiatul se aşeză pe o laviţă, uitând parcă de foame, căci dăduse de căldură omenească, iar el de câteva zile fusese lipsit de aşa ceva.

— Ia şi mănâncă, Petre!

— Pera! se împotrivi feciorul.

— Bine, fie cum vrei, îl bătu pe umăr gazda. Dar noi ţi-om zice Petre! Pricepi? Ca pe mine!

A fost mai greu să se lămurească, dar până la urmă se înţeleseră totuşi cumva. Chiar de a doua zi, „Petre” se simţi ca acasă şi era tare săritor la treburi, spre bucuria gazdelor sale. Ba începuse a pricepe şi câteva cuvinte. Aşa că ceacea Pătru începu a-l lua cu sine şi la muncile câmpului.

Într-o zi porniră cu carul după ceva uscături de pe malul Begheiului. Încărcaseră cu vârf şi Pera se cocoţase în vârful vreascurilor, dovedindu-se meşter la strunitul cailor. Îi opri în mijlocul vadului ca să se adape, în vreme ce binefăcătorul său urma să treacă podeţul.

— Măi fecior, auzi el o voce. Ia spune cum îi zice satului vostru?

Întoarse capul şi zări doi ciobani călare. Nepricepând ce voiau, strigă:

— Ceace Petre! Ceace Petre!

— Aici mi-s! răspunse gazda, care trecuse pe malul celălalt. Ce vreţi? mai întrebă el către cei doi, spre a nu da de gol băiatul.

— Întrebam şi noi, ficiorul de colo, că ce sat îi! răspunse Marcu.

— Şanoviţa!

— Şi-i departe Cimişoara?

Ţăranul se uită bănuitor la ei, fiindcă măcar că erau îmbrăcaţi păcurari, după cai păreau a fi mai curând oşteni, şi apoi nu pe acolo era drumul către Timişoara…

— Tăt într-o goană, până-n sară sunteţi acolo.

Marcu se întoarse să-i tălmăcească şi lui Gaşpar, pe sârbeşte, cele aflate, când, spre mirarea tuturor, se băgă în vorbă Pera:

— Eu sunt croat… Ştiu sârbeşte!

Gaşpar fu cel care se bucură mai mult şi începu a vorbi cu băiatul, uitând de toate celelalte.

— Sunt mulţi croaţi în satul vostru?

— Gândesc că numai eu, fiindcă n-am dat încă peste nimeni.

— Nu eşti de aici?

— Sunt din…

Se opri însă, nestând dacă face bine să se mărturisească primului venit. Interveni atunci ceacea Pătru care, lămurit acum că băiatul e sârb, spuse către Marcu:

— Cum văd şi el îi sârb, ca şi ficioraşu meu. L-am găzduit de pripas, dar l-aş ţine pe lângă mine, că-s bătrân şi copii n-am. Acu, poate că-ţi pofti un pic şi pe la noi, că vrem să aflăm câte ceva de băiat.

— Bucuros! răspunse Marcu. Să nu mint, ni-e cam foame şi mai suntem şi osteniţi de cale, aşa că ţi-om mulţămi frumos.

Între timp Grazziani rostise ceva turceşte şi astfel putu afla că şi astă limbă îi era cunoscută băiatului. Atunci, ca să înlăture bănuielile nedorite, Pera le spuse:

— Sunt croat, dar m-au luat de mic de la părinţii mei, pe care nici nu mi-i mai aduc aminte. Pe urmă am ajuns paj la paşa de Belgrad şi o vreme mai apoi la cel de la Timişoara.

— Erai acolo când a fost ucis?

Pera se înroşi tot, fiindcă de felul lui nu era învăţat să mintă, iar pe de altă parte începuse a prinde drag de străinul îmbrăcat ţărăneşte şi care se vedea cât de colo că nu era cine voia să se dea.

— Lasă că ai să ne povesteşti acasă! făcu Grazziani cu blândeţe, simţindu-l că avea ceva de ascuns şi-l luase prea repede.

Oricum, nu-l bănuia de uciderea paşei.

Tare se mai mâhni doda Măria când îi văzu pe cei doi străini, vorbind cu „Petrică” al ei. Nu cumva să poftească să i-l ia, căci îşi pusese mare nădejde în el.

— Noi nu prea avem cum să-l luăm, zise Marcu vrând s-o liniştească, mai cu seamă că nici nu fusese vorba de aşa ceva.

— Dacă mergeţi la Cimişoara, interveni şi ceacea Pătru, apăi şi io zic să lăsaţi copilul aici, că de pun mâna pe el, îl spânzură!

— Cum aşa?! se miră Marcu.

— Aşa, fiindcă mişălu de la Cimişoara o fost ucis de un fecioraş, pe care îl caută azapii şi trebuie să-l găsească orişicum…

— Chiar! sări şi femeia, chipurile, ca să-i facă să nu se încurce la drum cu cineva primejdios.

Marcu stătu puţin pe gânduri apoi îl chemă pe Gaşpar deoparte şi îl informă în şoaptă, încât Pera putu înţelege că s-ar şti totul despre el. Îi pierise sângele din obraji.

— Ei, ce-i cu tine? îl întrebă Gaşpar.

Pera rămase descumpănit, apoi ridică deodată capul şi scrâşni:

— Da! Şi de-ar trebui aş mai face-o! Îi urăsc pe osmanlâi!

Dârzenia cu care se mărturisise tânărul îi plăcu lui Grazziani, care se desprinse cel dintâi din liniştea de gheaţă pe care o aşternuse neaşteptata dezvăluire.

— Ai vrea să intri în slujba mea? îl întrebă el ca şi cum ar fi vorbit cu un bărbat în toată firea.

— Nu mă pricep la oi! făcu Pera stânjenit.

— Cu atât mai bine, că eu te poftesc la „berbeci”, dar din aceia cu şalvari şi turbane, cărora trebuie să le mai scurtăm din coarne. Ce zici, te-nvoieşti?

— Da! răspunse scurt Pera.

Cu mare greutate putură cei doi bătrâni să se despartă de flăcăiaş, care, cu toate rugăminţile dodei Măria, se hotărâse să se lege de cel dintâi om pe care l-a auzit vorbindu-i limba părinţilor lui.

— Câtă vreme se află pe pământul bănăţean stăpânit de turc, nu are să se teamă de se va afla în preajma mea, dar de rămâne aici vor da peste el şi vrând-nevrând trebuie spânzurat, căci aşa-i legea, spuse Gaşpar, auzind tânguirile gazdelor.

Astfel gazdele se lăsară înduplecate şi până la urmă încuviinţară plecarea lui Pera, de parcă ar fi fost feciorul lor. Şi după ce isprăviră de povestit şi mai gustară câte un vinişor de casă, în amurg pe cei doi păcurari îi cuprinse osteneala drumului, încât se rugară de un aşternut unde să-şi pună capul. Înţelegând că nu era vorba de oameni de rând, doda Măria le aşternu în odaia din faţă, deşi cam răcoroasă, că de-abia aprinsese focul în ea. La scurtă vreme amândoi pluteau în lumea viselor, în timp ce gazdele nu mai pridideau cu pregătirea merindelor şi a veşmintelor de drum pentru „Petrică”. Bătrânul dăduse fuga la un neam de-al lui, care avea un cal bun de călărie şi l-ar fi vândut bucuros. Nu s-a gândit deloc să-i ceară băiatului vreun ban. După nici două ceasuri de când se pornise în sat, se întoarse val-vârtej, călare pe calul cumpărat. Intră drept în odaia oaspeţilor şi-i zgâlţâi pe Marcu.

— Scoală! Mă auzi? făcu el, când Marcu deschise ochii.

— Or venit cătane în sat! Bagsamă că după „Petrică”. Fugiţi!

Se trezi şi Gaşpar, dar când auzi că era vorba de oşteni veniţi din Timişoara, se potoli pe dată.

— Lasă-i, că de-or veni aici, bine n-are să le fie, după muştruluiala ce le-oi trage. Trebuie să fie spahiii mei! Acum mi-e prea somn şi nu mă ridic, de-ar fi şi sultanul! mormăi el pe jumătate adormit şi se aşternu din nou la somn.

În capul satului, din partea cealaltă, tocmai atunci îşi căutau culcuş pe la şoproane cătanele din Cladova, în vreme ce luminăţia-sa domnul baron Czobor se aşezase la cină, într-o gospodărie mai înstărită.