OT MENEDEC.

Oricât ar părea de ciudat, acesta era vechiul nume al sfintei ctitorii zidite din porunca răposatului Vlad Ventilă vodă, „de la Slatina” cum i-au mai spus urmaşii. Spre a fi la adăpost de iureşul vrăjmaşilor, alesese măria-sa anume un loc pe malul Slănicului, pe dealul Reghinarilor şi poruncise zidire măreaţă şi trainică, înzestrând-o cu moşii şi îndestulind-o cu de toate. Numai că de la văleatul 7040, când avusese loc sfinţirea lăcaşului, mari necazuri au căzut pe capul Brăgheştilor, neam aprig de moşneni, care nu s-au împăcat nicicum cu gândul ca pământul rupt moşiei lor să fie al cuvioşilor monahi. Umblat-au ei cu plângeri şi jalbe, până la divanul domnesc, dar zadarnic, fiindcă voinţa unui voievod răposat, legată prin straşnice blesteme, nu putea fi încălcată. Când au văzut că n-o mai scot la capăt cu binele, mai cu seamă în vremea stăreţiei preacuviosului Paramon, zis Răzbici, vestit prin câinoşenia lui faţă de ţărani, au dat cu toţii năvală asupra sfintei monastiri. Nu gândise răposatul voievod că oamenii locului se vor răzvrăti împotriva ctitoriei, dar a trebuit să cadă capul lui Răzbici, despicat de o secure, pentru ca să se aştearnă pace. Brăgheştii au luat toate terfeloagele călugărilor şi au aprins un foc mare cu ele, chiar în faţa mănăstirii. Apoi au scos de prin sipete vechi hrisoave, unele de la bătrânul Mircea Vodă, şi cu ele s-au înfăţoşat la mila măriei-sale Radu vodă Mihnea, care n-a pregetat să le facă dreptatea ce li se cuvenea. În locul boaitei de Răzbici a venit cuvioşia sa Pamfilie, om bun, „pâinea lui Dumnezeu”, şi s-a isprăvit cu asuprirea. Abia acum, de câţiva ani, pacea şi înţelegerea începuse a domni. Ba, Ot Menedec devenise adăpost de vremuri grele, cum era şi firesc pentru asemenea zidire domnească. Toţi moşnenii dimprejur cătau acuma cu altă inimă spre mănăstire.

Aşa se face că în primăvara văleatului 7124 la poarta cea grea de stejar se abătură bătăi, măcar că trecuse demult şi cel de-al doilea cântat al cocoşilor.

— Care eşti acolo? se auzi vocea somnoroasă a fratelui portar Nataniel.

— Om bun, taică-părinte! Deschide că-i zarvă mare!

Ploaia ce căzuse peste seară înmuiase potecile, încât cal şi călăreţ erau mânjiţi de tină până în albul ochilor.

— Mai ai răbdare, se oţărî călugărul, că doar nu dau turcii.

— Ba-i mai rău, cuvioase, că vin tătarii!

— Ceee?! Doamne apără! îşi făcu el o mulţime de cruci la repezeală, după care începu a bate toaca, fără să-i mai pese de străin.

În scurtă vreme s-au ivit câţiva călugări îmbrăcaţi care cu ce apucase, dar cu toţii strângând în mâini câte o sâneaţă.

— Răbdare, că vin acuşica! răcni Nataniel către cel de afară, care nu mai contenea bătăile în poartă.

Îşi săltă sutana până în brâu şi cu paşi mari sări peste scări de parcă ar fi zburat, apoi cu băgare de seamă se mai uită o dată prin ferestruica de la portiţă şi trase zăvorul.

— Hai, repejor!

Uitase, se vede, că din pricina lui nu intrase drumeţul.

— Sărut-mâna, taică-părinte! zise acesta, ştergându-se de sudoare.

— Domnul cu tine, fiule! îl blagoslovi portarul. Vino, în foişor, dar lasă-ţi calul colo, la conovăţul cela acoperit, îi arătă el cu mâna.

În răstimp, în odaia foişorului s-a arătat şi preacuviosul Pamfilie, cu potcapul pus anapoda şi cu coada despletită.

— Ce-i, fraţilor, ce s-a întâmplat de faceţi atâta tărăboi? întrebă el, cu ochii pe jumătate închişi.

Avea în mână un toiag care ar fi putut sluji tot aşa de bine ca măciucă înfricoşătoare în mâna unei matahale de om, după cum era preacuvioşia-sa. Gurile rele chiar spuneau că mulţi monahi au simţit pe spinarea lor mângâierea cârjei duhovniceşti atunci când ispitiţi de Satana se mai spurcau la cele lumeşti. Alte pedepse ori canoane nu le prea dădea egumenul, zicând că nu avea de ce să-şi piardă vremea bunul din ceruri cu rugăciunile bolborosite de păcătoşii săi monahi, care nici nu ştiau măcar slavoneşte. De altfel nu era nici el împăcat cu gândul că Dumnezeu nu le cunoaşte şi limba lor, de vreme ce-i silea să i se roage pe bulgăreşte, ori slavonă, ori sârbeşte. „Preacuvioase, îl întrebase cu ani în urmă un frate mai tânăr, abia intrat în cânul călugăresc. Pentru ce i-o fi aşa greu lui Dumnezeu să înveţe şi limba noastră, ca să ne înţelegem de-a dreptul? Aşa, că nu pricepe, nici nu ne ajută, cu toate rugăciunile noastre!” Se-nţelege că a fost silit să probeze cârja pe spinarea clevetitorului, dar nu l-a „mângâiat” prea rău, căci în sinea lui îi dădea dreptate călugărului. Nici la canon de rugăciuni nu l-a supus, zicându-i zâmbind: „Oricum nu ne înţelege limba, iar tu pă limbile sfinte nu prea ştii ce să ceri”… Tânărul frate a dat a râde, dar s-a ţinut, şi după o vreme a părăsit Ot Menedec-ul, măcar că stareţul nu i-a mai zis nimic. După ce ajunse pe la Braşov şi tipărise acolo cărţi de rugăciune româneşti, preacuviosul Pamfilie a zâmbit în barbă: „Afurisitul, tot nu s-a lăsat… şi bine a făcut!”

Acuma, cu pletele în vânt şi cu toiagul în mină, în cămeşoiul său de tort, părea mai curând un haiduc, necum faţă bisericească şi egumen pe deasupra.

— Vin tătarii, taică! răspunseră câţiva călugări care se aflau în încăpere.

— N-au decât! Nădăjduim c-au să plece cum au venit, că doar n-o să-i lăsăm să se roage în sfânta biserică. Doar dacă se leapădă de credinţa lor spurcată, iar de n-or vrea, atunci cu ajutorul cerului i-om îngropa ca pe câini, la margine de codru. Dar cine v-a dat vestea?

— Ia, un drumeţ pribeag care s-a abătut pe la noi şi care s-a întâlnit cu ei în cale.

— Nu fi prost, Mitrofane taică! îl repezi stareţul. De-i întâlnea, nu mai ajungea el aici. Unde-i?

Călugărul plecă smerit capul, în vreme ce unii pufniră în râs, fără a se jena de egumen. Tocmai atunci se apropie şi străinul, scoţându-şi cuşma.

— Blagosloveşte taică-părinte, făcu el plecăciunea cuvenită.

— Domnul, taică! răspunse stareţul. Să ne spui mai întâi ce vânt te-a abătut pe la poarta noastră şi ce-i cu tătarii?

— Dacă sfinţia-ta ai fost cândva Radu Corbea, află atunci că eu sunt băiatul lui Zamfira, care ţi-a fost soră.

Egumenul se uită cu băgare de seamă la străin, apoi îl îmbrăţişă, mai să-l sufoce.

— Bată-te norocul, fiule! Că doar nu eşti tu Mihăiţă cel mic?

— Mihai sunt, dar mic nu mai pot fi…

— Băăă! Tu ai numele măriei-sale Mihai, că taică-tău te-a botezat primăvara şi apoi vara s-a dus să-şi dea sângele la Călugăreni… Dar ce-i cu Zamfira, că vorbeşti de ea de parcă n-ar mai fi?

— Nici că mai este, încă de astă-vară! S-o fi dus şi ea lângă bietu taică-meu, că destul a aşteptat-o.

— Dumnezeu s-o ierte! suspină egumenul. Da’ bine-i mai semeni, de parcă te-ar fi făcut numai ea singură, căută el să-şi înfrângă durerea, aflând de moartea soră-şi.

— Unchiule…

— Uite ce e, nepoate, mie să-mi spui taică, fiindcă nu se cade să-mi amintesc de viaţa mireană.

— Prea-bine, sfinţia-ta! încuviinţă el.

— Dar să ştii că eu tot Mihăiţă am să-ţi zic, zâmbi stareţul apucându-l de umeri.

Din depărtare răzbiră până la ei strigăte înfricoşătoare şi lătrături de câine. Departe, geana cerului începu a se roşi, măcar că până în zori ar mai fi fost vreo câteva ceasuri.

— Mda, tătarii! se dumeri Pamfilie. Ei sunt!

— Au aprins satele! zise un călugăr arătând pe fereastră.

— După cum se vede, nu se prea descurcă pe-ntuneric, răspunse batjocoritor stareţul. Până aici mai au cale lungă, dar voi rânduiţi paza, încărcaţi sâneţele şi pregătiţi-vă de bătaie.

Toţi călugării ieşiră din odaie, care acuma i se păru şi lui Mihai o încăpere obişnuită, putând răsufla în voie. Egumenul se trânti într-un jilţ de lemn, care pârâi din încheieturi sub greutatea lui.

— Eheei, bătrâneţe neputincioasă! oftă el. Acum taică Parfenie te du şi adă ceva d-ale gurii, că băiatului ăstuia i-o fi foame. Însă vezi să nu fie de post, c-am trecut de miezul nopţii… Nu uita nici udătura aceea de Străoane, dar să te întorci mai înainte de-a veni tătarii, ca să apucăm! strigă după el. Apoi îl îmbie pe Mihai să se apropie pe laviţa alăturată şi trase torţa spre a-l vedea mai bine.

— Dacă ai a-mi spune ceva de taină, dă-i dumu! Încotro te pornişi, că doar nu vei fi vrând să te călugăreşti aici?

— Ţi-oi spune drept, sfinţia-ta…

— Zi-mi numai taică! Îmi vine mai bine la socoteală. Şi de-o fi vreun păcat, trece nebăgat în seamă la catastiful sfântului Petru, că am o mulţime.

Râseră amândoi, de parcă nu i-ar fi aşteptat primejdie de moarte nu mult mai la vale.

— Vreau să mă duc în Ardeal, unde am auzit că măria-sa Radu vodă Şerban cheamă la oaste şi gândâi că n-ar fi rău, că şi acolo tot ţară românească se cheamă că este.

— Ai dreptate, fiule! Să te duci în slujba domniei, că asta-i menirea flăcăilor noştri, din orice colţ de ţară ar fi. Dar să te întorci negreşit, să-mi povesteşti şi mie isprăvile tale.

Doi călugări se iviră cerând îngăduinţa să dea foc la cazanul de smoală, „de-ar fi trebuinţă”.

— Iacă, vezi, mie mi-e silă să opăresc făpturile omeneşti, dar cei ce va să vină acum numai de catran şi pucioasă avea-vor parte pe ceea lume şi nu strică să-i obişnuim din vreme. Faceţi focul! Poarta aţi ferecat-o?

— Am şi tras grătarul în sus! răspunse unul.

— Asta-i şi mai bine.

Vacarmul se apropia şi cerul se luminase a pârjol în toată legea, în vreme ce păsări de noapte goneau spăimântate către liniştea munţilor.

Ca şi cum nimic nu s-ar petrece prin preajmă, chelarul monastirii, cuviosul Parfenie, se ivi cu braţele încărcate. Aducea hălci mari de pastramă de porc şi vreo două burduşele de brânză, iar doi fraţi vânjoşi se luptau cu un poloboc de vin, nu chiar mititel.

— Mai adă, taică, zise stareţul. Să ajungă la toată suflarea, ba chiar să prisosească. Să fie de pomană de sufletul morţilor noştri, pe care îi avem şi vom mai avea! Nădăjduiesc însă ca acum să fie numai din rândul păgânilor.

Mihai rămase mirat de cugetările prea puţin evlavioase ale unchiului său. Mai auzise el clerici, ba chiar şi arhierei care nu se înspăimântau de Cel de sus, dar Pamfilie spunea şi povestea de parcă ar fi avut o înţelegere cu stăpânul cerului, iar acesta îi îngăduia orice. Poate chiar zâmbindu-i cu îngăduinţă mucalitului egumen! Călugării se obişnuiseră însă cu felul lui de a fi şi nici mai-marii lui nu-l socoteau eretic, ci mai curând „trăsnit”.

Abia apucară vreo doi dumicaţi şi alte bătăi în poartă le auziră urechile: „Deschideţi, taică-părinte! Deschide!” Cu toţii se uitară către stareţ, aşteptându-i porunca. Acesta, morfolind o bucată de pastramă, înghiţi şi îşi şterse gura cu podul palmei, după care spuse:

— Ce vă holbaţi aşa la mine? Voi n-aţi auzit rugămintea drumeţului de la poarta noastră? Îngăduit ne este oare să nu primim pe fugar ori pribeag şi să nu-l ajutorăm? Mergeţi şi deschideţi-i să pătrundă în casa Domnului!

— Nu cumva să fie vreo capcană, sfinţia-ta! Se mai întâmplă ca tătarul să-i ţină suliţă-n coaste şi să se roage de adăpost, dar nu pentru bietul creştin, răspunse chelarul.

— Şi tu poţi avea dreptate, Parfenie, dădu din cap egumenul. Tu, Miroane, ca fiind cel mai sprinten dintre noi, ai să te duci şi, după ce ai să cercetezi cu băgare de seamă să nu fie vreo primejdie pentru sfântul lăcaş, pofteşte-l la masă şi odihnă.

Preacuviosul vorbea când domol, când răstit. Oricum, îi socotea pe călugării de sub ascultarea sa ca pe nişte copii mari, dar neajutoraţi. Din pricina acestei purtări şi a vârstei lui, toată suflarea monahicească îl îndrăgea ca pe un părinte, şi nu numai sufletesc. Până şi cei din neamul Brăgheştilor, care altădată nu călcau pragul bisericii, de când venise Pamfilie se îndulciseră şi erau nelipsiţi de la slujbele de duminică. Toţi oamenii de prin satele apropiate îl cinsteau spunându-i „taica-popa al nostru” şi ar fi sărit şi în foc pentru el. Nu-i mai puţin adevărat că şi egumenul găsea o vorbă de mângâiere pentru oricare dintre ei, dar şi bani, mâncare şi adăpost, iar la necaz îi sprijinea până şi la picioarele lui Vodă. Mihai nu mai simţea nici un fel de teamă lângă bătrân şi nici nu-i mai păsa de urgia ce avea să vină. Se uita cu drag la el cum cinstea bucatele, cum sorbea vinul din ulcică şi cum din când în când îşi ducea mâna la crucea din lemn de abanos pe care o atârnase pe după grumaz cu un lanţ greu de argint, parcă temându-se să n-o fi pierdut.

Nepotul duse la gură cana şi o dădu pe gât dintr-o dată, simţind cum vinul acela negru şi vârtos îl pătrundea până în mădulare, apoi dădu glas gândului:

— După cum văd eu, taică, ştii bine seama tătarilor.

— A lor, a turcilor, după cum vin! Că aşa-i ţara asta a Buzaelor, numai de călcări străine avu parte. Se învaţă bietul om cu sărăcia şi urgia, ca măgaru cu samaru… Vine el valul acesta, dar are să treacă şi noi pe loc rămânem, după cum ne ştim din veac, măcar că zidirea asta n-a împlinit încă suta de ani. Vorbesc de întreaga ţară. Nimic şi nimeni nu ne clinteşte, chiar şi atunci când răzbiţi de duşman ne tragem vremelnic la adăpostul muntelui ori al codrului. Aşa-i rostul nostru de când lumea!

I-ar mai fi spus poate şi altele, dar se întoarse fratele Miron, cu străinul de la poartă.

— Sărut-dreapta, taică-părinte, îngenunche acesta pupând mâna întinsă spre el. Blagosloveşte!

— Domnul, taică, Domnul! şi-i făcu semnul crucii pe deasupra creştetului.

Era un moşnean de prin partea locului şi de n-ar fi fost aşa mânjit de glod şi sânge ai fi zis că venise numai ca să se roage şi să capete binecuvântare. Ridicându-se, rămase cam descumpănit văzând bucatele pe masă. „Spaima le-o fi luat minţile călugărilor, de chefuiesc cu tătarii în coastă!” gândi îngrijorat, dar nu zise nimic.

— Taică-părinte, cuteză moşneanul. Ne-au năpădit păgânii şi ne-au pârjolit totul, luându-ne şi cenuşa de la vatră. Câţi scăparăm, am alergat într-un suflet la mila sfinţiei-tale.

— Sunteţi mai mulţi?

— Să tot fim ca la vreo zece oameni şi copiliţa mea, Ilinca.

— Finuţa? se bucură stareţul, abia acum recunoscându-l pe Lixandru. Măcar că inima-mi plânge pentru ceilalţi, mângâierea îmi vine de la viaţa Ilincuţei.

— Da-i pe jumătate moartă, taică, se tângui omul. Tătarii au prins roabe toate femeile noastre, doar vreo câteva au izbutit să scape. De ciudă, tâlharii au tras cu săgeţile după ele şi o nimeriră şi pe biata fată. Noroc că dădurăm peste ea, mai mult moartă decât vie, şi am adus-o să-i ceteşti vreo rugăciune, poate scapă.

— Ce nu spui aşa, omule, de la început? se răsti preacuviosul. Unde-i Ilinca?

— În biserică.

— Isaiiie! Dă fuga Miroane şi să vii cu doftorul nostru drept în biserică. Nu întârzia! porunci stareţul, după care se întoarse spre sătean: Hai!

Fata moşneanului era botezată de Pamfilie şi ca preot, dar şi ca naş, fiindcă venise pe lume tot în vremuri urgisite ca acum, iar pe mamă o robiseră tătarii şi nu s-a mai auzit nici de ea. Ce să facă? Doar nu era să lase copilul nebotezat, când s-ar fi putut prăpădi de la o zi la alta. Noroc că era la vreme călduroasă de vară şi a băgat-o în apa Slănicului, dar mai către munte, binecuvântând-o apoi cu crucea lui de abanos şi înălţând o rugăciune prin care-l încredinţa pe Dumnezeu că fata va fi o bună credincioasă.

Lixandru s-a năpustit ca o vijelie în biserică, unde copila era aşezată pe nişte velinţe aduse în grabă, apoi ajunse şi Pamfilie care îngenunche lângă ea, mângâind-o cu duioşie.

— Ilincuţa tatii, te doare?

Fata zăcea fără simţire cu gura întredeschisă, abia răsuflând.

— Să-i ceteşti… încercă iar îndureratul părinte, dar stareţul îl repezi:

— Hooo, că este vreme! Să vină Isaiia să-i scoată vârful săgeţii şi pe urmă i-oi tot ceti, ori chiar atunci, dar de ce nu soseşte?!

Abia după ce-l văzu pe „doftor” făcându-şi meseria la căpătâiul fetei, îşi aminti şi de rugămintea ţăranului. Aduse o vechitură de ceaslov din altar, îşi puse patrafirul şi începu a bolborosi rugăciunea rânduită anume pentru salvarea vieţii, la vreme de primejdie. Cuviosului Isaiia i se umpluse faţa de sudoare, nu atât de greutatea muncii cât mai cu seamă de grija să nu scobească prea tare după săgeată, căci putea pătrunde în coşul pieptului, aşa era de adânc înfiptă. Suflecat şi cu şorţ pe dinainte, ca la cuhnie, apăsa grijuliu şi apoi tăia cu o custură bine ascuţită. Sângele ce se scurgea din rană înroşise iia sfârtecată a fetei, înfricoşând pe cei din jur.

Pamfilie lăsă deodată ceaslovul pe strana de alături, îşi împreună mâinile spre rugăciune şi înălţă privirea către ochiul dumnezeiesc din vârful catapetesmei:

— Nu-ţi pune mintea, Doamne, cu copila asta nevinovată, care n-a apucat să guste dulceaţa vieţii, şi scap-o, bunule! În marea ta milostivire, ajut-o!

Lui Lixandru îi dădură lacrimile la auzul glasului plin de căldură al egumenului. Era o rugăciune pe limba lui şi îi mersese drept la inimă. Tot atunci şi cuviosul Isaiia scoase vârful săgeţii aruncându-l pe treptele altarului.

— Nu acolo, taică! îl mustră stareţul. Dă-i-o lui Lixandru, să nu uite în veci şi s-o lase moştenire nepoţilor nepoţilor lui spre aducere aminte!

Moşneagul apucă vârful încă umezit de sângele fie-şi şi-l vârî în sân.

— Aşa voi face! scrâşni el. Numai s-o scape Dumnezeu!

— Fii pe pace, că mare-i bunătatea lui!

Îşi mai aruncă o dată privirea către cer şi ieşi din biserică, lăsându-l pe Isaiia la căpătâiul rănitei. Era şi vremea, căci tătarii nu mai aveau mult ca să ajungă până la ei.

— Curând au să ne împresoare, îi zise Mihai, care îl aşteptase în ograda bisericii alături de călugării adunaţi acolo şi de ţăranii ce izbutiseră să se adăpostească de urgie.

— Să poftească!

Îi venise iar voia bună, fiind încredinţat că dacă vârful cei spurcat pe care-l scosese Isaiia nu fusese veninos era un semn de izbăvire pentru toţi cei din monastire.

Asupra nopţii se lăsase tăcere şi pojarul se mai domolise, încât unii erau gata să creadă că furii se vor fi dus prin altă zare. A fost numai o părere, fiindcă mai curând decât s-ar fi aşteptat izbucniră acele răcnete de care numai tătarii erau în stare, spre a băga groaza în toată suflarea.

— He, heeei! Bine aţi venit cumetrilor! strigă stareţul. M-aş fi mirat să nu fi dat o roată şi pe la noi, ticăloşilor, dar las' că vedeţi voi pe dra… Se opri dintr-odată bătându-se cu palma peste gură: Doamne iartă-mă că nu ştiu ce vorbesc, dar îmi cunoşti tu mai bine cugetul…

O ploaie de săgeţi se abătu pe deasupra zidurilor de apărare, însă şi puzderie de bolovani şi pietre căzură peste călăreţii stepelor. Urletele de furie şi durere dovediră că nu puţini simţiseră primirea făcută de călugări.

— Nu vă lăsaţi, copii! îi îmbărbăta preacuviosul. Au să mai dea un iureş ori două şi se lasă păgubaşi, după cum li-e năravul!

— Dar noi ce facem? întrebă Mihai, dornic să ia parte la bătaie şi să nu se pitească îndărătul zidurilor.

— Răbdare, că-ţi vine şi ţie rândul! zâmbi Pamfilie. Când va sosi ceasul te vei bate. Până una-alta, dă fuga sus pe scări, în foişor, dar fii cu băgare de seamă să nu te zărească. D-acolo se vede bine câţi vor fi muşcat ţărâna şi câţi ne aşteaptă pe noi.

— Pare-se că au fugit! strigă Mihai după ce ajunse sus.

— Se-ntorc ei, n-avea grijă! răspunse ca pentru sine preacuviosul. Aşa li-i obiceiul, crezând că ne vor păcăli. Hai, dă-te jos şi vino să-mbucăm mai departe şi să ne împărtăşim din sângele Domnului, că până să ne răzbească liftele mai va!

Se strânseră iarăşi în chilia foişorului, unde-i aştepta chelarul cu masa întinsă.

— Ia luaţi, feţii mei, şi îndestulaţi-vă pântecul, că de-o fi să mergem pe lumea cealaltă e cale lungă şi ni se va face foame. De la bătrâni se ştie că înainte de harţag e bine să înfuleci, că dacă-ţi chiorăie maţele te aude duşmanul şi se întărâtă.

Râseră cu toţii, în vreme ce cănile cu vin şi bucatele începură a trece din mână în mână, până când stareţul socoti potrivit să intervină.

— Destul! Acum plecaţi, să mai vie şi alţii la rând, că aşa-i viaţa noastră rânduită, să n-aibă unul mai mult ca celălalt. De-o fi vreme, veţi mai veni pe urmă. Chemaţi-i pe cei din spatele bisericii şi rămâneţi voi în locul lor. Tu, Mihăiţă, rămâi, că am alte gânduri cu tine.

Pe dată se goli chilia, iar cuviosul Parfenie începu a da în brânci cărând alte burdufuri de brânză şi hălci de pastramă. Nepotul îşi privi cu încântare unchiul, care se dovedea o adevărată căpetenie de oaste, după cum fusese odinioară, din câte ştia el.

— Trebuie să treacă toţi pe aici, că dacă le-aş trimite vinul n-aş mai şti cât se bea, şi nu-i las decât atâta cât îi trebuinţa să capete mai multă virtute şi să nu se teamă de duşman.

— Văd eu că n-ai uitat cum se duce o bătălie, taică, zâmbi cu înţeles tânărul.

— Cum Doamne-iartă-mă să uiţi, când n-ai doi ani în şir pace şi dacă nu-s ăştia vin alţii! Nădăjduiesc însă că şi de astă-dată vom scăpa şi vom rămâne neclintiţi.

Rând pe rând se iviră în chilie cete de călugări zburliţi şi încruntaţi, strângând sâneaţa într-o mână şi spada ori toporul în alta. Goleau smeriţi ulcelele cu vin şi înfulecau în grabă, spre a lăsa rând şi altora.

— Ia apucă şi tu nepoate, cât poţi duce, ca să mergem şi la poartă, că cei de acolo nu pot fi clintiţi din loc.

La lumina torţelor chipurile apărătorilor sfintei mănăstiri păreau aidoma celor din icoanele de pe pereţii bisericii, de n-ar fi fost cu armele în mâini, care acum le dădeau o cu totul altă înfăţişare. Cei de la poartă nici nu apucaseră să se împărtăşească din bucate căci, aşa cum prevăzuse egumenul, tătarii se înapoiară izbind cu şi mai multă furie. Şi în vreme ce năvălitorii răcneau şi băteau în poartă cu topoare, Pamfilie apucă o cană cu vin şi o ridică deasupra capului cu amândouă mâinile, blagoslovind:

— Prea-bunule părinte, aşa precum ţi-ai vărsat sângele spre izbăvirea noastră, tot aşa răstorn şi eu din astă cupă, spre pomenirea morţilor ce va să vină şi care pentru tine îşi dau sufletul. Primeşte-i, Doamne, cu cinste şi aşează-i la dreapta ta!

Toată suflarea murmură o rugăciune, în vreme ce stareţul vărsă cu încetineală vinul cel rubiniu ca sângele. Semăna mai curând cu o adunare păgânească din alte vremi, pe când străbunii lor cereau bătrânului Zamolxis să-i ajute în bătălie, de parcă ar fi vorbit de la om la om.

— Ajută-ne Doamne! spuseră cu toţii într-un glas.

— Amin, fraţilor! Şi acum să ne gătim să-i primim pe două rânduri, după cum ştim noi.

Fără să le mai spună ceva, cu toţii se înşiruiră de-o parte şi de alta a porţii, cu armele în mâini.

— Ce mai aşteptaţi fraţilor? Voi n-auziţi cum bat străinii la poarta monastirii? Lăsaţi-i să intre în casa Domnului! Deschideţi!

Toate făcliile fură stinse, iar Mihai auzi scârţâitul porţii celei mari şi mai apoi urletele de bucurie ale năvălitorilor, care se năpustiră călare printre cele două rânduri de călugări.