Castelul din Uioara

LUMINA ZILEI PĂTRUNDEA CU ZGÂRCENIE prin ferestruica zăbrelită de deasupra capului. Osteneala şi mai cu seamă lipsa de aer cât stătuse înghesuit în sac îl făcuseră să nu se mai poată ţine dârz şi, fie că-şi pierduse simţirea, fie că, adormise, nu şi-a mai dat seama când a fost cărat prin hrubă. Acum, deschizând de-a binelea ochii, bănui că trebuie să se afle pe undeva în castelul acela al lui Teleki, despre care se vorbise la Micoşlaca, desigur într-o pivniţă, dacă nu chiar temniţă. Îi păru însă bine că nu mai fusese cetluit şi că se putea mişca în voie, măcar că odaia era cam strâmtă şi cu miros puternic de mucegai. Aducându-şi aminte de cele petrecute, nu se îndoia că zilele îi erau numărate, de nu va încerca fără zăbavă să scape. Zărind un codru de pâine lângă un ulcior cu apă, căpătă dintr-o dată mai mult curaj. Cel puţin n-aveau de gând să-l lase să piară de foame şi de sete. Începu să mestece pe îndelete şi să soarbă câte o înghiţitură, ştiind că nu era bine să se lacomească după un post aşa îndelungat. Adevărat că pâinea era cam cleioasă şi acră, însă nespus de trebuitoare, dacă voia să se împotrivească morţii.

Uşa de stejar, ferecată, nu putea fi spartă cu nici un chip, aşa că-şi mută gândul de la ea, dar nici ferestruica nu-i dădea vreo speranţă, fiind şi ea prea înaltă ca să poată ajunge la ea, şi prea mică spre a se putea strecura prin ea. Oricum, temniţa i se păru mai omenească decât cea pe care i-o hărăzise Iulia… Of! Îşi jurase să nu se mai gândească la ea, dar era cu neputinţă, căci era cuprins de un cumplit dor de răzbunare. Cu mâinile lui ar fi vrut s-o strângă de gât şi să-i soarbă groaza din ochii speriaţi, când avea să-şi dea duhul. Da! Trebuia să mai dea o dată faţă!

Un scârţâit de uşă, alături, îl făcu să tragă cu urechea, şi desluşi vocea unui bărbat: „Jesus-Maria! Sâneftă, doar n-ai bolunzit?! Te pomeneşti că ai vrut să te spânzuri?!”

Marcu tresări. „Asta nu-i rău!” îşi zise, frecându-şi palmele bucuros. Se îngrijoră însă, dându-şi seama că nefericita ar fi vrut să-şi curme firul vieţii. Dar aceeaşi voce urmă: „Tu, copilă, ia şi mănâncă ceva că ţi s-o usca inima-n tine de neputinţă. Nu te amărî dintr-atâta, că aşa-i de când îi lumea.”

Se vedea cât-colo că paznicul care-i vorbea era un ungur ce trăise printre români, de le cunoştea atât de bine graiul. Ba i se simţea în glas şi oarecare mângâiere, povăţuind-o mai departe: „Nu faci bine că-l mânii pe domnul conte, că din câte am aflat are de gând să te sloboadă. No, hai şi mâncă!” Nici de data asta însă nu se auzi vreun răspuns.

După ce scârţâitul uşii îi dădu de ştire că păzitorul plecase, îi păru rău că nu s-a repezit cu pumnii în uşă să-l facă să treacă şi pe la el, dar pe urmă îşi zise: „Mai bine să vorbesc şi eu cu Sânefta.” Se apropie de gaura cheii şi începu să strige: „Sâneftăăă! Sâneftăăă! Mă auzi?” Mai încercă de câteva ori, dar nici un răspuns.

Aşteptă o vreme proptit de pervazul uşii, nădăjduind să fie şi el cercetat de careva, barem când i se va aduce pâinea şi apa, dar zadarnic. Nimic nu se mai auzi o bucată de vreme, în afară de chiţcăitul guzganilor, care mişunau prin apropiere. De-ar fi avut la îndemână măcar un par ori o scândură, aşa slăbit cum era, i-ar fi prins bine. Aşternutul lui însă era un braţ de paie mucede şi nimic mai mult.

După o vreme auzi nişte paşi, şi i se părură că erau mai mulţi. „Acum vin după mine!” se învioră el, neştiind dacă trebuia să se bucure ori nu. Se înşelase însă, căci veniseră tot la fată, şi auzi din nou vocea îmbietoare a paznicului: „No, uite c-a venit şi nana Varvara, ca să vezi că nu-ţi vrem răul!” îndată se auzi şi vocea femeii: „Ia, draga mamii, şi îmbucă, să prinzi putere ca să poţi merge acasă. Domnu’ conte a făgăduit că-ţi dă drumul de îndată ce poţi merge pe picioare. Ţi-o da şi câteva iugăre de pământ şi cercei şi inele, numai să te împace, că aşa-i legea de când mă ştiu: stăpânu’ face ce pofteşte cu fetele de sub porunca lui. No, ia şi mănâncă, barem o bucată de carne!” „Hm! Vor s-o prosteasca îmbiind-o cu mâncare buna şi făgăduieli mincinoase, numai s-o scoată de acolo fără larmă şi s-o arunce în Murăş…” îşi zise Marcu îngrijorat. „Cine ştie cum se va fi priponit biata fată, de nu cutează s-o tragă cu sila?” Nu se mai îndoia că dacă voiau s-o hrănească, dacă nu era numai o amăgeală, însemna că porunca era s-o întremeze ca s-o trimită la groful celălalt, de peste râu. Oricum, voia să-i dea de ştire fetei că avea în preajmă şi un prieten, pe care s-ar fi putut bizui. Nu trebuia să moară!

Mai bine de un ceas zăboviră cei doi în preajma Sâneftei, dar fără a izbuti să scoată o vorbă din gura ei. Şi poate că ar mai fi încercat, de nu s-ar fi auzit vocea unei slujnice, care le strigă în gura mare: „A poruncit domnu’ conte s-o scoateţi cum veţi şti, s-o îmbrăcaţi cu haine curate şi până-n seară să fie gata de drum.” „No, văzut-ai, Sâneftă? se auzi vocea paznicului. Mergi acasă!”

Pe Marcu îl bătu gândul să strige şi el ceva către fată, dar stătu la îndoială ca nu cumva să-i căşuneze vreun rău, aflând Teleki că mai ştia şi altul de soarta victimei. Ca un cui roşu îi străbătu mintea sfatul lui Agnes, care-i cerea contelui să se scape de ţărancă fără a i se mai da de urmă, aşa că nu putea fi vorba s-o libereze. Se repezi la gaura cheii şi răcni:

— Nu te duce, Sâneftă, că vor să te ucidă! Eu sunt prieten cu Mihai şi cu Florea. Ai încredere în mine şi rămâi pe loc!

— Ţine-ţi gura! strigă furios temnicerul.

Apoi se auzi trântindu-se uşa, semn că intraseră la Sânefta. La scurtă vreme răzbătură strigătele de spaimă pe care le scotea biata copilă, târâtă afară cu sila. Sudălmile şi ameninţările lui Marcu rămaseră fără nici un răspuns. Îşi muşcă buzele înciudat, neştiind ce să mai facă. Barem de-ar mai fi ţinut-o în viaţă până ar fi reuşit el să scape, şi ar fi adus toată suflarea din Ciunga peste ticălosul conte…

Crezu că trecuse de miezul nopţii când auzi iarăşi paşii temnicerului, care se opriră în dreptul lui. Pe dată se lipi de perete aşteptându-l să intre, dar precautul paznic nu deschise decât numai atât cât să-i încape braţul în care ţinea pâinea şi ulciorul eu apă. Nu mai aşteptă, ci se repezi apucându-i mâna ca într-un cleşte şi răsucind-o, mai s-o frângă. Omul scoase un urlet de durere şi se prăvăli la pământ, iar Marcu întinse spre el mâna cealaltă şi îl apucă de gât.

— Dacă mai strigi, îi zise el pe ungureşte, numai mort te-or mai scoate din ghearele mele. Ai priceput? Dă-mi cheile!

— Sunt la brâu, gâfâi paznicul.

— Bagă de seamă că eu n-am nimic de pierdut dacă te gâtui, însă îţi dăruiesc viaţa, de mă scoţi îndată de aici.

— N-am cum. Află stăpânu’, şi mă jupoaie…

— Asta nu se ştie, dar eu de bună-seamă că-ţi vin de hac. N-am vreme de pierdut, şi te voi răsplăti împărăteşte! Primeşti?

După o clipă de chibzuire, temnicerul îi răspunse în şoaptă:

— Primesc, dar să nu faci altcum decât ţi-oi spune eu… Marcu slăbi strânsoarea şi putu să-şi dea seama că cel de sub el era un bătrân, aşa că-l lăsă liber să se scoale.

— Ascultă, moşule, cum îţi zice?

— Bartha Antal.

— No, Antal-baci, socot că ai muiere şi copii, pe care vrei să-i mai vezi cândva.

— Dreptu-i!

— Atunci să faci cum spun eu, şi de mă scoţi pe malul Murăşului, m-oi descurca de unul singur. Apoi te întorci şi te prefaci că ai fost lovit de mine pierzându-ţi simţirea şi nu ştii cum am ieşit. De mâine încolo ia-mi urma la Ciunga, şi mare îţi va fi răsplata.

Omul dădu din cap a încuviinţare, iar Marcu îi adăugă spre ştiinţă că dacă avea să-l înşele îi va sări în spate. Nu mai aprinse nici făclia, căci temnicerul cunoştea bine scările, în vreme ce Marcu, după atâta stat în întuneric, se descurca acum cu uşurinţă. În capul treptelor, bătrânul se dădu într-o parte şi-i arătă să descuie o uşă, întinzându-i cheile ce le ţinea asupra lui.

— Pe aici, dar eu nu merg mai departe, orice ar fi!

— Unde duce? întrebă Marcu în şoaptă.

— Într-o odaie cu ferestre mari către grădină, şi de acolo pe malul apei.

— Bine şi-aşa. Mulţumesc, şi nu uita să mă cauţi cum am vorbit, că acuma n-am nici un ban asupra mea.

— Bine, bine! mormăi Antal-baci şi plecă zorit.

Marca rămase o clipă cu ochii după el, apoi deschise uşa cu mare băgare de seamă, pomenindu-se într-o încăpere mare şi cam întunecată. El credea că se aflau în plină noapte, dar de fapt mai erau aproape trei ceasuri până la miezul nopţii şi, la masa din mijlocul odăii, contele Teleki încă se mai afla la cină. Din fericire era aşezat cu spatele către uşă, însă auzi că intrase cineva şi zise:

— Erzsy, mai vreau de băut.

Muşca de zor dintr-o pulpă de pui şi n-avea cum să-şi închipuie că putea fi altcineva în odaie, în afara slujnicei amintite.

În schimb Marcu îşi dădu seama că ticălosul de paznic îl amăgise, vârându-l într-o capcană din care nu mai putea da înapoi. Nu-i rămânea decât să lovească el cel dintâi, şi pe neaşteptate. Se apropie tiptil de jilţul contelui şi când îi veni la îndemână îl izbi fulgerător cu capul de masă, încât acesta rămase cu nasul în farfurie. Îl apucă apoi de chică şi-i săltă faţa năclăită de sângele ce-l podidise, iar cu cealaltă mână îi propti în beregată frigarea în care încă se mai aflau înfipte nişte rămăşiţe din pui.

Curând se auziră paşi zoriţi şi câteva bătăi în uşă.

— Păţit-aţi ceva, înălţimea voastră? întrebă o voce respectuoasă de afară, căci deşi uşa era descuiată nimeni în afară de Erzsi nu cuteza să intre, ştiindu-l pe stăpân la masă.

Marcu îl îmboldi cu ţepuşa şi-i porunci în şoaptă:

— Zi-le să-şi vadă de treabă şi nu care cumva să intre aici, de vrei să nu te străpung!

Venindu-şi cu greu în fire, Teleki pricepu că Marcu n-ar fi pregetat s-o facă dacă nu i se supunea, şi se grăbi să-l asculte.

— N-am nimic! Plecaţi de acolo!

Abia atunci răsuflă Marcu uşurat şi ochii i se opriră pe rămăşiţa de friptură căzută pe masă. Întinse mâna spre ea cu iuţeala înfometatului, numai că nu se aşeză în scaun şi nici nu luă ţepuşa de la gâtul contelui.

— Mie îmi place puiul ceva mai bine fript, dar la nevoie mănâncă omul ce apucă, rânji Marcu mestecând de zor.

— Pentru Dumnezeu… Ce vrei să faci acum? scânci Teleki.

— Asta-i bună! Pot a-ţi spune că nu mi-a plăcut felul în care am fost găzduit aici şi că vreau să plec.

— Cum ai scăpat?

— Antal-baci m-a ajutat, răspunse Marcu luminat de anume gând.

— Nemernicul! Şi eu care aveam atâta încredere în el… Îl biciuiesc şi-l închid pe vecie, ticălosul!

— De altfel tot el i-a spus şi Sâneftei că ai de gând s-o arunci în Murăş.

— Am să-l ucid pe porcul ăsta…

— Dar ai înecat fata? nu-i dădu răgaz Marcu. Întrebarea îl lămuri pe Teleki că bănăţeanul nu ştia de soarta ei şi răspunse pe dată.

— Nu-i adevărat! Am lăsat-o să plece acasă.

— Aşadar n-ai ascultat sfatul contesei Agnes… Imre dragă!

Îl tutuia cu neobrăzare, dar contele nici nu băgă de seamă şi de altfel nici n-ar fi putut să facă nimic.

— Ce-ai de gând?

— Să te ucid, vezi-bine, de nu mă asculţi. Te credeam mai chibzuit, dar luându-te după capul lui Agnes te-ai băgat unde nu-ţi fierbe oala. Nu cumva te-ai mâniat că m-ai găsit la Iulia?… Află că mai îndreptăţit eram eu să mă aflu acolo, câtă vreme mie mi-a fost drăguţă mai înainte. Eu am fost cel dintâi şi pot să jur că nu mi-a părut rău…

Teleki holbă ochii, nevenindu-i a crede. Îşi aminti însă că şi el se întrebase ce să caute olahul la Micoşlaca, dacă nu s-ar fi cunoscut mai dinainte?

Marcu însă nu-i dădu timp de gândire, împinse uşor frigarea spre beregata contelui şi spuse mai departe:

— Acuma vezi că vom trece printre slugile tale, şi de faci vreun semn nesăbuit îţi înfig ţepuşa în grumaz! Dacă eşti cuminte însă, te las cu viaţă.

— Ce trebuie să fac? oftă contele, dând semne că nu mai suporta să stea ţintuit în scaun.

— Ei, aşa te vreau, Imre dragă! Dă poruncă să fie trasă caleaşca la scară şi să le spui slugilor tale să nu cumva să-ţi ia urma.

— Unde vrei să mă duci?

— Acasă la Sânefta, ca să…

— Asta nu! se împotrivi Teleki, albindu-se de spaimă.

— Pentru ce, prietene? Nu cumva ţi-o fi teamă de neamurile ei? E adevărat că noi, olahii, suntem cam fară milă în asemenea cazuri, dar tu ai lăsat-o teafără în ciuda sfatului şi au batjocorit-o.

— Nu! Te rog, nu! se ruga cu umilinţa contele. Mai bine ucide-mă aici pe dată.

Văzându-l îngrozit de cele ce-ar putea păţi, Marcu se gândi că împotrivirea lui Teleki ar fi putut să dăuneze fugii lui de acolo, aşa că se prefăcu înduplecat.

— Bine! Am să te duc în altă parte, dar până atunci fă bine şi întoarce-te şi hai să tragi perdeaua aceea mare de la fereastră. Apoi o faci fâşii ca să te leg…

— Nu-i de trebuinţă, se repezi Teleki. Merg de bună voie!

— Fă cum îţi spun eu şi pe urmă poţi să mergi de bună voie!

Contele se supuse ascultător şi sub ameninţarea ţepuşei făcu tot ce i se poruncise, după care se lăsă legat ca un berbec.

— No, acum putem purcede la drum, domnule conte, şi dacă eşti cuminte poate că am să te duc chiar la Iulişca, s-o pupi undeva, iar de te paşte vreun gând rău… au să se îngraşe peştii din hoitul tău.

Ieşiră aşa sub ochii înmărmuriţi ai slujitorilor, dar cel mai năucit era temnicerul, văzându-şi stăpânul legat.

— Mulţam fain, Antal-baci! rânji Marcu zărindu-l. De nu mă ajutai, n-aş fi pus mâna pe un vânat de soi ca ăsta.

Bătrânul nu pricepu tâlcul acestor vorbe, dar ceilalţi se şi năpustiră asupra lui, aplicându-i o bătaie în toată legea.

Văzându-se astfel, răzbunat pe vicleanul temnicer care voise a-l da pierzaniei, Marcu îl îmboldi pe conte în rădvan, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi porunci vizitiului să se îndrepte spre Micoşlaca.

Auzindu-l, lui Teleki îi mai veni inima la loc şi cuteză chiar să-l înfrunte:

— Bănuiesc că ştii ce ai să păţeşti pentru fapta asta. Alteţa-sa te va ridica în furci şi…

— Oricum, ar fi mai bine decât să mor de sete, sau cine ştie ce moarte cruntă m-ar fi aşteptat rămânând la tine, aşa după cum te lăudai contesei Agnes.

— N-aveam de gând să te ucid.

— Se-nţelege! Agnes îţi poruncise doar să mă ţii pe mâncare şi băutură, însă tu n-ai prea înţeles că nu cu pâine şi apa, cum ai vrut s-o faci. Ce m-ar fi aşteptat mai pe urmă…

— Ţi-aş fi dat dramul!

— Aşa voi face şi eu, dar numai dacă vei fi cuminte… Luna răsărise pe dealul de către Ciunga, scăldând întreaga fire într-o lumină de argint. Câţiva norişori mai întunecaţi se îndreptau spre Cheile Turzii, trecând nepăsători peste fâşia lăptoasă a Mureşului. O boare rece sufla dinspre pădurea de brazi de pe Banta, când rădvanul cu cei doi călători se opri pe culmea Hagăului, spre uimirea contelui.

— Întoarce-te acasă! porunci Marcu vizitiului. Noi vom merge pe jos, ca să mai luăm aer.

Omul se uită nedumerit către stăpânul său şi, văzând că nu-i zice altcum, întoarse pe dată şi o luă înapoi.