Ucigaş ciudat
ALTEŢA-SA BETHLEN GABOR îşi făcuse obicei ca la începutul fiecărei primăveri să-şi petreacă vreo zece zile la Geress, unde avea o moşie, spre a mai uita de grijile domniei. Iată însă că în acest an, 1618, nu s-a mai îndemnat la drum şi vădea atâta îngrijorare, încât întreaga curte se mira. Principesa Suzana şi copiii plecaseră încă de cum plesniseră mugurii copacilor, dar luminăţia-sa nici gând, rămânea zile întregi în odaia de lucru. Primea şi trimitea tot felul de scrisori şi clacări. Din această pricină, oştenii care trebuiau să-l aibă în pază aveau mari greutăţi, neştiind pe care să-l îngăduie mai curând să se înfăţişeze stăpânului. Totuşi, contele Ugrai, cel mai de credinţă sfetnic al măriei-sale, poruncise să fie mereu câte doi halebardieri în faţa uşii, ca să nu pătrundă nimeni înarmat în încăperea prinţului.
Ştia contele că Bethlen nu era iubit de oamenii habsburgilor, fiindcă nu îngăduia ca ţara Transilvaniei să fie supusă poftelor lor, şi-l bârfeau în fel şi chip pe la curţile străine, chiar şi la Înalta Poartă. Se înţelege că cele mai multe erau scorneli, dar, oricum, bine nu-i făceau. Mai cu seamă papistaşii erau cei mai înrăiţi, căci nu vedeau cu ochi buni faptul că prinţul îi susţinea pe calvinişti, primejduind averile şi slujbele celor mai îndărătnici catolici. Toţi aceşti clevetitori ar fi fost nespus de fericiţi dacă Bethlen n-ar mai fi rămas în scaun.
Serenisima alteţă îşi amintea însă prea bine cum se purtaseră austriecii cu olahul Mihai, care se încrezuse în ei, iar el n-avea poftă să păţească la fel. Îşi dădea seama că numai o ţară mare şi puternică s-ar fi putut împotrivi habsburgilor, şi Transilvania, împreună cu celelalte ţări olahe de peste munte, ar fi fost în stare. Nu-i vorbă că şi Mihai înţelesese asta la vremea lui, dar se lăsase amăgit de făgăduielile împăratului creştin, ridicându-se contra asupritorilor crucii. Toată lumea îşi aducea aminte de nefericitul sfârşit al viteazului domn, pe câmpia Turzii, şi Bethlen n-avea decât să tragă învăţăminte ce însemna prietenia austriecilor. Se pare că turcii nu erau atât de lacomi ca şi vecinii din asfinţit, şi pentru aceasta prinţul era hotărât să se arate pe faţă, deocamdată, drept supusul lor credincios. Din asta i s-a tras şi vorba rea că ar fi fost o slugă prea plecată sultanului, dar el ţinea mai întâi la ţara lui, pe care o voia puternică şi neatârnată, cât era cu putinţă pe atunci. De altceva nici nu-i păsa, iar cine-l îndrăgea o făcea tocmai pentru că poftea binele locuitorilor acestor meleaguri.
Acum, în această primăvară, începe şi lupta hulpavilor habsburgi cu cei ce li se împotriveau, prima lovitură primind-o chiar în inima împărăţiei lor*. Viteazul conte Thurn din Boemia îşi pregătise oaste, chipurile, împotriva turcilor, dar Bethlen ştia în taină că sabia va fi scoasă contra austriecilor, de cum se va ivi prilejul. Înţelegerea era ca şi Bethlen să se alăture. răscoalei boemilor şi abia mai pe urmă să-l înştiinţeze şi pe sultan, care n-ar fi avut nimic de spus dacă duşmanul dintotdeauna al Semilunei ar fi fost doborât, or cel puţin slăbit.
Era o frumoasă zi de florar. Prin fereastra deschisă intrau miresmele primăverii, o dată cu zumzetul albinelor şi ciripitul voios al păsărelelor, dar o pâclă tremurătoare acoperea toată valea Mureşului, până unde făcea cotul către Deva, ba se întindea şi pe valea Sebeşului, pierzându-se printre dealuri. Bethlen se uita adesea la turnul bisericii papistăşeşti, a cărui vechime sfida veacurile, iar crucea din vârf îi amintea întruna că învăţătura luminatului Calvin nu biruise în ţară. Drept e că cei mai mulţi locuitori ai ţării erau schismatici olahi, pe care se gândea să-i atragă la noua credinţă şi nu cu biciul, cum făceau iezuiţii ori dominicanii, ci cu duhul blândeţii, fiindu-i bine cunoscută cerbicia acestui neam străvechi. Pentru aceea şi poruncise ca popii olahilor să nu mai fie socotiţi iobagi. Mai mult chiar, hotărâse să-i sprijine cu tipărituri pe limba lor, căci până acum fuseseră siliţi să slujească slavoneşte, nepricepând măcar o boabă din această limbă.
Dar nu toţi înţeleseseră gândul cel bun al prinţului şi mulţi dintre vechii lui prieteni îi făceau încurcături, neîmplinindu-i voia. Atunci ce să mai spunem de duşmani?! Unul dintre cei cu care copilărise, şi se aveau ca fraţii, era şi baronul Naday Gyula, pe care-l chemase acum la Bălgrad, spre a-i cere socoteală. Tocmai la el îi era gândul când pajul îl vesti despre sosirea acestuia.
— Să poftească! se înveseli pe dată Bethlen, dar îşi ascunse mulţumirea.
Groful era mare cât un taur, încăpăţânat ca un berbec, însă bun la suflet cu toată lumea, măcar că puţini ar fi fost cei care l-ar fi întrecut în lăudăroşenie. Sosirea lui în cetatea de scaun nu mira pe nimeni, fiindcă destul de des îşi făcea drum pe la principe fără a-i cere nimic, ci numai din plăcerea de a-l mai vedea, şi pentru acest fapt Bethlen îl îndrăgea şi mai tare. Veselia lui Naday era molipsitoare şi prinţul petrecea alături de el întotdeauna clipe de voioşie.
— Alteţă serenisimă! se înclină baronul, dar cu vădită greutate, din
* Este vorba de începutul războiului de 30 de ani (1618-1648), declanşat în 23 mai 1618 şi la care Transilvania a participat în coaliţia antihabsburgică, având statut de independenţă.
pricina osânzei. Cea mai supusă slugă a măriei-tale!
— N-aş zice, răspunse Bethlen, abia ţinându-şi râsul. Se vede că n-ai văzut cât de mult se pleacă în faţa mea chiar şi cei nu prea umili supuşi ai mei.
— Burta, alteţă! Afurisita asta de povară, se dezvinovăţi Naday. Cu sufletul, însă nu cred să mai fie altul asemenea mie.
— Vorbe, Gyula, vorbe! Nu vrei să asculţi nicicum şi mai cu seamă nu vrei să mă sprijini în ce vreau să fac.
— Să mă trăsnească…
— Nu te jura, că tocmai despre cele sfinte este vorba, i-o reteză Bethlen. Pentru ce-i asupreşti pe popii schismatici?
— Asta era?! se lumină la faţă baronul. No, lasă că nici ei nu vor să fie slobozi, fiindcă n-au unde se duce, alteţă. Dar, ca să nu-ţi fie cu supărare, de cum mă-ntorc le dau drumul şi, dacă pofteşti măria-ta, le dau şi câteva iugăre… băga-sar dracu-n ei!
— Nici chiar aşa, frate Gyula! Tu nu m-ai înţeles, de altfel ca şi ceilalţi. Nu poftesc să fac din ei nemeşi, ci doar să nu mai fie iobagi. Mai bine zis, să nu mai fie scoşi la corvoadă laolaltă cu şerbii şi nici biruri să nu mai dea asemenea lor. Sunt puţini şi nu pierzi mare lucru, în schimb le câştigi dragostea şi credinţa. Mai au trebuinţă şi de puţină învăţătură de carte, dar să le luminăm mintea după voia noastră. Pentru aceea am poruncit tipărituri pe limba lor, ca să-i câştigăm la legea noastră şi să putem clădi o ţară mare şi puternică.
— Cu popii?!
— Şi cu ei, dar mai cu seamă cu toţi credincioşii care le ascultă cuvântul.
— O turmă de proşti…?!
— Oarecum însă şi din vina noastră, fiindcă aşa am vrut să-i ţinem, neîngăduindu-le nici măcar să sufle. Dar sunt tare mulţi, Gyula dragă, şi de-i atragem de partea noastră n-am avea a ne mai teme de nimeni. Fraţii lor de peste munte s-or îmbulzi să ni se supună, când or vedea că celor de aici le-am făcut un trai mai omenesc.
— Dar cum să-i slobozi, când la tot pasul dai peste olahi? Nu ne vor face pe noi slugi în locul lor? se îndârji baronul.
— Ei, vezi, tocmai ce-ţi spuneam. Judeci şi tu cam îngust, prietene Gyula. Eu nu zic să-i lăsăm de capul lor, ci să-i facem să-şi lepede credinţa şi limba. Nu cunoşti pe atâţia ce se trag din olahi? Dragffy, Kendeffy şi mulţi alţii, de nu-i fi chiar şi tu sămânţă de-a lor…
— Ferit-a sfântul! se scutură baronul. Strămoşul meu a fost scutierul regelui Ludovic cel Mare.
— Şi nu putea fi olah? zâmbi prinţul. Naday se prefăcu a nu auzi şi schimbă vorba.
— Iată, eu vreau să dovedesc cât ţin la măria-ta şi-ţi fac hatârul să slobod popii, după cum ţi-i voia, măcar că nu m-oi dumeri eu prea curând dacă fac bine, ori ba.
— Aşa-mi placi, Gyula dragă! Tot bunul meu prieten ai rămas, ca şi-n alte dăţi. Ia spune-mi ce mai fac ai tăi?
— Mulţam lui Dumnezeu, sunt sănătoşi şi… graşi ca mine, râse baronul săltându-şi pântecul. Însă eu am venit la măria-ta cu o treabă, dar iacă m-am luat cu vorba şi am uitat.
— Tu la mine cu o dorinţă?! Dar când s-a mai pomenit?
— Apăi, chiar astăzi.
— Spune, şi pe dată poruncesc…
— Să vezi, alteţă, îi luă vorba din gură Naday, uitând deosebirea dintre ei. Mai zilele trecute, pe când mă aflam la Turda, am dat peste un călător tare cumsecade. Mai bine zis el a dat peste mine, şi am pornit amândoi tovarăşi de drum. Mi-a povestit vrute şi nevrute, pe unde s-a perindat, ba chiar şi despre întâmplarea de la Praga cu sfetnicii aruncaţi pe fereastră…
— Ce întâmplare?!
— O să ţi-o spună chiar el, fiindcă l-am adus aici…
— Cu tine?
— Stai să vezi, înălţimea-ta, o luă domol Naday. Nu era să vină să dea buzna la curte, aşa că l-am poftit la mine, că l-am îndrăgit şi i-am făgăduit să-i înlesnesc să ajungă la picioarele măriei-tale.
— Are vreo plângere?
— Drept să-ţi spun, nu-mi aduc aminte, dat dacă-i îngădui să se înfăţişeze, are să-ţi spună el însuşi. Se pare că ar pofti numai să te vadă, ca să se poată lăuda mai apoi, pe unde va merge, că a vorbit cu măreţul principe al Transilvaniei.
— De unde zici că este?
— Din ţara nemţească, însă nu ştiu de unde anume.
— Ungur?
— Vezi-bine, că altminteri cum ne-am fi înţeles?
— Măi Gyula, tot copil ai rămas! Ai un suflet gata să-şi vândă şi cămaşa de pe el pentru altul, numai cu popii tăi te porţi altcum, făcu Bethlen, bătându-l prieteneşte pe umăr.
— No, bată-i precista! Lasă c-ai să vezi ce bine au s-o ducă de azi încolo, răspunse Naday ruşinat. Dar ia spune-mi, îl primeşti?
— Pe cine?
— Pe prietenul despre care ţi-am vorbit adineaori.
— De vreme ce spui că-i prietenul tău, mai încape vorbă? Ştii cumva şi cum îl cheamă?
Groful se fistici, bâlbâi un nume, apoi mărturisi cinstit:
— Iartă-mă, alteţă, că de spus mi-a spus, dar am uitat.
— Asta zic şi eu prietenie! râse prinţul. Dar pe mine mai ştii cum mă cheamă?
— Nooo.!… se ruşina baronul.
— Du-te şi adă-l! De eşti tu cu el, n-are să se împotrivească nimeni, fiindcă de la o vreme Jeno a împânzit casa cu străjeri. Naday dădu să iasă, dar se izbi nas în nas cu Ugrai.
— Ia te uită… pe cine văd! făcu el bucuros. Jeno dragă, mi-o ciudă pe tine că nu îmbătrâneşti deloc.
— Asta se întâmplă fiindcă eu n-am timp. Tu te plimbi cu cine vrei şi pe unde ţi-i voia…
— În schimb tu, Jeno, eşti silit să asculţi poruncile mele. Asta ai vrut să spui, nu-i aşa? se băgă în vorbă Bethlen.
— Nici gând a mă plânge, alteţa-voastră, însă vrăjmaşii, din afară şi dinăuntru, nu ne îngăduie, nici chiar pe măria-ta, să suflăm barem o săptămână. Venisem să-i spun înălţimii-voastre că a sosit un olăcar de la Praga.
— Bănuiesc să aibă veşti deosebite, dar vezi că i-am făgăduit lui Gyula să stau de vorbă o clipă cu un „prieten” de-al lui, găsit în drum. Vrea numai să mă vadă, şi îşi făcea griji cum să ajungă la mine, dar l-a ajutat Gyula. Deci mai întâi acela, şi pe urmă olăcarul tău.
Contele ridică sprâncenele a mirare, apoi întrebă îngrijorat:
— Dar pe cine aduci, Naday? Vreun cunoscut de-al tău?
— N-ai teamă, zise prinţul. Din câte mi-a spus, este vorba de un vântură-lume ce se va fuduli că a stat de vorbă cu mine. Nici nu văd pentru ce ar fi rău să se mai ştie şi despre mine câte ceva prin Europa…
— Ciudat! mormăi Ugrai. Cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie căutat de arme.
— Mă rog, dacă aşa mă socoteşti tu, ca pe o muiere fricoasă ce nu ştie să se apere… zâmbi principele.
— Nu asta am vrut să spun, alteţă serenisimă, însă, dacă de Naday nu mă feresc, străinul poate fi primejdios.
— O să fim trei împotriva unuia singur, chiar de-ar fi să-l laşi să intre înarmat până-n dinţi, adăugă Bethlen.
Ugrai dădu din umeri şi ieşi împreună cu Naday, poruncind ca „prietenul” baronului să fie deposedat de ori ce fel de sculă ce ar fi putut fi folosită ca armă. Asta n-a prea fost pe gustul grofului, care în semn de nemulţumire şi-a lăsat şi el spada.
Străinul era un bărbat voinic, cam trecut de prima tinereţe, da’ încă în putere. Înveşmântat numai în catifea neagră, cu horbota albă la gât, părea a fi mai curând frânc, decât ungur, fie el şi din ţara nemţească. Mustaţa „în furculiţă” şi bărbiţa retezată foarte scurt, de sub buză, îl făceau să arate ca un oştean de la curtea regelui Franţei, căci de acolo venise acest obicei.
— Numele meu este Zolnay Arpad, rosti el într-o curată limbă ungurească. Sunt nobil şi stăpânesc pământuri în preajma Rozsyavei, de sub oblăduirea regelui nostru, împărat al germanilor, slăvitul Mathyas de Habsburg.
— Mă bucur să te cunosc, cavalere! răspunse prinţul, nădăjduind că străinul va fi avut vreun cuvânt de taină, vreo solie ce trebuia să-i vină de prin părţile Boemiei. De vrei să fim singuri, află că nu mă feresc de prietenii mei, aici de faţă, aşa că poţi vorbi.
Ugrai îl cercetă pe străin, care nu părea primejdios, mai cu seamă că nu mai avea asupra lui nici o armă. Liniştit în privinţa asta şi crezând că totuşi se va spune ceva ce nu trebuie auzit de urechile altora, ceru îngăduinţa să-l caute pe olăcarul praghez.
— Să vii repede! porunci prinţul nerăbdător.
— Negreşit! răspunse contele. Apăi şi tu, Gyula, ai putea să mă însoţeşti, adăugă el către grof, dar acesta se împotrivi:
— Ba eu rămân, că alteţa-sa nu se fereşte de mine, doar ai auzit.
Bethlen zâmbi cu bunăvoinţă şi se apropie de fereastră, în vreme ce Zolnay se trase din dreptul uşii, spre a-i face loc să iasă Ugrai. Nimerise, astfel, lângă panoplia cu arme din perete, dar nimeni nu s-a gândit la vreo primejdie, iar principele se afla în partea cealaltă a încăperii.
— Acuma poţi vorbi liniştit! se întoarse acesta către străin. Ce pofteşti?
— Eu?! se miră Zolnay. Nu vreau nimic! Dumnealui, domnul baron m-a poftit să mă înfăţişez…
— Cuum?! sări Naday. Ce înseamnă asta?
Cu iuţeala fulgerului, străinul smulse un frumos stilet veneţian din panoplie şi, din întoarcere, îl aruncă direct spre pieptul prinţului, dovadă că îşi măsurase dinainte ţinta, cu multă dibăcie. Însă baronul se aruncase la vreme în faţa lui, primind el lovitura ucigaşă, în inima sa credincioasă. Bethlen căută să-l susţină pe uriaşul Naday, dar nu izbuti şi acesta se prăvăli ca o cârpă, în vreme ce Zolnay înşfăcase o spadă şi era gata de atac.
— Strajăăă! răcni principele şi apucă un sfeşnic drept armă de apărare.
Uşa se deschise pe dată şi cei doi oşteni dădură năvală, dar şi Ugrai o dată cu ei. Zolnay se trase într-un ungher aşteptând să fie atacat şi să-şi vândă scump pielea. Contele înţelese dintr-o privire ce se întâmplase şi, fără a mai avea grija lui Naday, trase spada, blestemând în sinea lui panoplia care-i scăpase clin vedere.
— Îl vreau viu! strigă prinţul, care-şi mai venise în fire. Daţi-vă la o parte! porunci el oştenilor şi se avântă asupra lui Zolnay.
Îşi dădu repede seama că avea de-a face cu un bun luptător şi nu făcuse bine încrezându-se prea mult în propriile forţe, putând să se facă de râs, dacă ar fi fost lovit. De aceea îşi încorda toată puterea, însă pe dată îi fu zburată spada din mână şi străinul puse piciorul pe ea. Nu-i mai rămânea decât să poruncească halebardierilor să-l prindă, cu toată ruşinea păţită.
— Mă dau prins! strigă pe neaşteptate Zolnay. Am greşit şi sunt gata să ispăşesc!
Prinţul nu răspunse, făcu doar un scurt semn din cap ca Ugrai să-l ia pe ucigaş şi se repezi la căpătâiul lui Naday, care se zbătea între viaţă şi moarte. Mai avea încă în piept stiletul acela blestemat, şi de bună seamă că multe clipe nu mai putea trăi. Cu multă grijă, prinţul îi săltă capul pe genunchiul său, vrând să-l ridice în picioare, fără a ţine seamă de sângele ce-i murdărea veşmintele.
— Lasă-mă jos! izbuti să îngăime rănitul.
Bethlen îl ascultă şi porunci să vină chirurgul. Aplecat la capul muribundului mângâie uşor obrajii lui buhavi, care începuseră să capete albeaţa varului, pierzându-şi sângele.
— Gyula, prietene, i se adresă în şoaptă, în vreme ce lacrimi mari îi şiroiau pe faţă. De ce ai făcut asta?
— Eu… eu îs vinovat! izbuti el să răspundă fără a deschide ochii. Eu… l-am adus… eu să…
Se opri să-şi tragă suflarea, dar Bethlen îi atinse uşor buzele, rugându-l să tacă:
— Ai să-mi spui mai pe urmă, dragă frate. Acuma nu te mai gândi la nimic şi nu mai scoate o vorbă, până te va obloji chirurgul.
— Să mă… ierţi, frate… Gabor. Aşa am… fost eu… mereu. Dar n-oi mai avea… încredere… în oameni. Iartă… Încerca să mai spună baronul.
— Să nu zici astfel, dragul meu. Nu am ce să-ţi iert… tu nu ştiai… şi prinţul îşi muscă adânc din buză, spre a nu izbucni în plâns ca un copil.
Privirea blândă şi rugătoare a lui Naday se preschimbă treptat în cea sticloasă a morţii, dar abia după sosirea ajutoarelor îşi dădu Bethlen seama că ţinea în braţe un mort. Cu mâna tremurândă îi închise pleoapele, apoi proclamă cu voce solemnă:
— Să fie cinstit ca o rudă de sânge a domniei-mele. Mai mult chiar, ca un erou care şi-a dat viaţa spre a scăpa de la moarte pe principele ţării sale. Să afle toată lumea cutezătoarea lui faptă şi jertfa adusă!
După ce termină de împărţit poruncile în vederea cinstirii răposatului baron, se hotărî şi Bethlen să coboare în odaia de tortură, unde era aşteptat de Ugrai. Până să ajungă el acolo, Andor-călăul îl şi atârnase pe Zolnay în scripete, cu toată împotrivirea şi jurămintele acestuia că avea să spună tot adevărul. Aşa făgăduiau toţi osândiţii care i se dădeau pe mână, dar Andor ştia că, până ce nu le întindea puţin ciolanele, ori minţeau, ori deveneau muţi. Se bucura de faima că era meşter să scoată orice vorbă din om, şi nimeni nu şi-ar fi dorit o întâlnire cu iscusinţa lui. Chiar şi despre Zolnay, ştia Andor cam ce avea să spună: că fusese îndemnat de altul, că nu cunoştea pe nimeni dintre mărimile ce puteau fi amestecate în treabă, aşa că pentru o mai bună socoteală îl priponise ca şi pe ceilalţi.
De cum se ivi prinţul, Zolnay îl înfruntă cu semeţie:
— Nu era nevoie să fiu atârnat, cum mă vezi, fiindcă n-am de gând să ascund nimic.
— Ţi-e frică de cazne, ticălosule? rânji Bethlen. Am să te fac să-ţi blestemi şi laptele ce l-ai supt de la ţâţa mumă-tii, nemernicule! Pentru ce l-ai ucis pe omul care ţi-a dovedit atâta încredere?
— Să am iertare, dar înălţimea-ta se înfurie de pomană, căci eu n-am vrut viaţa domnului baron, ci domnia-sa a sărit să te apere cu propriul său piept. Cu adevărat, şi aş putea jura pe sfânta cruce, că nu pe el am avut de gând să-l ucid…
— Asta s-a văzut, dar ce ţi-am făcut eu ca să-mi porţi atâta ură?
— Eşti sluga cea mai plecată a păgânilor şi cel mai înverşunat duşman al credinţei noastre creştine. Nu numai că te-ai îndepărtat de sfânta biserică a lui Christos şi de sanctitatea-sa papa, dar îi şi uşurezi calea turcului spre a birui lumea drept-credincioasă!
— Eşti preot?
— Nu! Sunt un nobil, aşa după cum am avut cinstea să mai spun, fiindcă eu nu mint niciodată.
— Deci, aşa te cheamă cu adevărat? Pe deasupra, mai eşti şi ungur?
— Da!
— Atunci, dacă tot eşti aşa de hotărât să spui adevărul: cine te-a îndemnat?
Bethlen se uită spre călău şi acesta, înţelegând, mai slăbi strânsoarea.
— Nimeni nu m-a trimis, spuse domol Zolnay, de parcă ar fi povestit la un sfat de taină. Eu mi-am mărturisit gândul excelenţei-sale domnului baron Hans Mollart…
— Sfetnicul împăratului? se băgă Ugrai.
— Da, acela. Nu s-a împotrivit, dar nici nu m-a sfătuit s-o fac, ci mi-a spus că rămâne la bunăvoia mea. Acum, că a izbucnit răscoala din Boemia…
— Când asta? întrebă prinţul.
— Povestisem domnului baron că praghezii au azvârlit pe fereastra Hradului pe doi consilieri imperiali…
Era vestea mult aşteptată de Bethlen, şi i se păru ciudat s-o afle tocmai din gura celui care ar fi vrut să-l omoare. Îl bătea gândul să-i făgăduiască viaţa dacă ar mărturisi tot ce ştia, căci de bună seamă că nu minţea, dar îi veni în minte privirea rugătoare a lui Naday şi simţi că nu poate s-o lipsească de răzbunare.
— Spune tot ce ştii! porunci el cu asprime.
Zolnay povesti cu de-amănuntul ce se petrecuse şi cum împăratul avea de pătimit din pricina răsculaţilor, ceea ce nu putea fi decât pe placul păgânilor, iar cum ştia că Bethlen era sluga lor, el a căutat să-l ucidă, spre a-l ajuta pe apărătorul creştinătăţii.
— După cum vorbeşte, pare a fi un nebun habotnic, îşi dădu părerea Ugrai.
Principele rămase o clipă pe gânduri, apoi întrebă:
— Până la urmă, Mollart a încuviinţat moartea mea?
— Da!
— Era şi Gaşpar Grazziani de faţă, sau ai fost cumva şi pe la el?
— Am auzit de acel creştin vândut turcilor, măcar că pe ascuns se arată a fi prieten al majestăţii-sale, dar nu pot şti ce-i în mintea lui.
— Dar ştiai că şi el îmi vrea moartea? Nu ţi-a fost teamă că ţi-o ia înainte?
— Acela-i acuma departe, şi de n-ar fi fost domnul baron Naday, nimic nu mi-ar fi stat în cale să-mi îndeplinesc voinţa.
— Împăratul ştie?
— Bănuiesc să-i fi spus domnul baron Mollart. Răspunsurile răspicate îl puneau oarecum în încurcătură pe prinţ, care îşi mai domolise setea de răzbunare dându-şi seama că omul din faţa lui nu era în toate minţile. Însuşi faptul că se învinovăţea cu înflăcărare, fără să fie chinuit, era o dovadă de nebunie.
— Dacă te-aş slobozi… ce-ai face?
— Aş căuta să te ucid.
— Atunci, chiar dacă te-aş ierta, trebuie să mă apăr osândindu-te pe tine?
— Aşa-i firesc! răspunse liniştit Zolnay, ai cărui ochi aveau luciri de gheaţă.
Prinţul se uită cu înţeles la Ugrai şi porunci gâdelui:
— Andor, îl ucizi fără cazne! Dacă e cu putinţă, nici să nu simtă că moare. De fapt el nu poate fi osândit pentru uciderea fără voie a lui Gyula, dar eu trebuie să mă feresc.
Zolnay îl privea la fel ca şi înainte şi nici o mişcare a feţii nu-l arăta să-i fie teamă.
— Ţi-am poruncit moartea fără cazne, drept răsplată că ai spus adevărul.
— Nici nu aşteptam aşa favoare… fu răspunsul sec al fanaticului.
Poate că ar mai fi spus şi altele, dar Andor, înşfăcând o măciucă uriaşă de lemn greu, îl izbi pe Zolnay drept în moalele capului, crăpându-i ţeasta şi împroşcându-i creierii primprejur.
Prinţului i se făcu greaţă, iar Ugrai îl dojeni pe călău:
— Ai fi putut avea răbdare să ieşim noi mai întâi!
— Porunca a fost să moară fără dureri şi fără să ştie… rânji gâdele încântat de ispravă.
Contele nu mai găsi de cuviinţă să adauge nimic şi ieşi degrabă după stăpânu-său, la întâlnirea cu olăcarul din Praga. Din păcate, răzvrătitul Thurn nu scrisese mai multe decât aflaseră de la Zolnay.
Rămaşi singuri în odaia unde murise bietul Naday, chipul lui le veni în minte.
— Sărmanul Gyula! oftă Bethlen. Tare s-a mai încrezut în bunătatea oamenilor, socotindu-i asemenea lui.
— Libenter-liomines id, quod volunt credunt, rosti încet Ugrai.
— Ce murmuri tu acolo, Jeno? Vreo rugăciune papistăşească?! se miră prinţul.
— Îmi ziceam, alteţă, că oamenii cred bucuroşi ceea ce doresc, precum spuneau latinii, şi Naday aşa a făcut, deşi poate că n-a avut habar de acest proverb… Oricum, cu îngăduinţa alteţei-voastre, am să poruncesc să fie scoasă afurisita aia de panoplie!
