Corabia blestemată

CU TOATE ÎNCERCĂRILE, Pandele şi dobrogenii săi nu izbutiră să fie de faţă în încăierarea de la Ţuţora, sosind la vreo două zile după ce lehii fuseseră împrăştiaţi. N-au găsit la Slobozia Saucăi decât urmele taberelor şi se gândeau dacă ar fi trebuit să meargă mai departe ori să se întoarcă pe Prut la vale către casă, când s-au trezit împresuraţi de tătari.

— Fraţilor, poruncise Pandele. Ia puneţi mâna pe topoare şi dăm buzna în păgâni, că aşa nu se mai poate. Ne seceră încet, dar până n-o mai rămânea unul dintre noi. Pe ei!

Cei mai mulţi n-aveau decât topoare şi ici-colo câte o sâneaţă mai veche pocnea fără să facă vreo pagubă, în schimb tătarii erau călare şi se părea că n-au să mai isprăvească ucigătoarele lor săgeţi.

— Daţi-vă prinşi! le strigase un sol ivit pe negândite, chiar când se pregăteau să-i înfrunte.

— Daţi-ne pace, că noi suntem supuşii măriei-sale Iskender-paşa şi la el ne ducem! i-a strigat înapoi Pandele, după ce-i oprise pe ai săi.

— Păi asta vrem şi noi, minţise tătarul, aşa că lăsaţi topoarele şi staţi potoliţi, că noi am trimis vorbă luminăţiei-sale sa vină să vă vadă.

Erau minciuni sfruntate de amândouă părţile. Mai întâi că Pandele şi dobrogenii nu se socoteau sub stăpânirea nimănui, fiind oameni liberi ai apelor, iar dacă ar fi venit paşa, ar fi fost daţi în vileag. Pe de altă parte nici tătarii nu-i dăduseră paşei de veste, căci nu putuseră dobândi pradă bogată la Ţuţora şi aceşti robi le cădeau ca o pomană cerească. Voiau să-i amăgească prin vicleşug, ca să nu moară prea mulţi în bătaie. Aşa s-a şi întâmplat şi, de cum rămaseră cu mâinile goale, tătarii s-au năpustit asupra lor, iar în mai puţin de două ceasuri apucau drumul robilor, către răsărit.

Mult s-a zbuciumat atunci sărmanul Pandele, dându-şi seama cât fusese de nătâng să se încreadă în făgăduielile tătarilor, dar era prea târziu. Toţi prinşii au fost vânduţi prin târgurile de robi ai Anatoliei, în numai un an de zile de la această întâmplare. Apoi zece dintre ei, printre care şi Pandele, pe care tătarii nu-l ştiau de căpetenie, s-au pomenit în apropierea Trebizondei, la spartul pietrelor.

Aşa li se scurgeau anii cei grei ai robiei, izbind mereu cu baroasele sub soarele nemilos ori gerul sec de prin părţile anatoliene, dar fără a-şi pierde nădejdea că aveau cândva să se întoarcă în frumoasa împărăţie a apelor, la gurile Dunării. Pieriseră doi dintre ei şi locul lor în lanţul ce-i lega pe toţi fu luat de bulgarul Vasco şi de ungurul Bandi, care era abia un flăcăiaş, în vreme ce Vasco părea mai în vârstă decât ei.

Cu vremea au încurcat şi socoteala anilor, iar de cea a zilelor ori a lunilor nici nu se mai vorbea, fiindcă toate erau la fel în această vale a morţii, unde singurul drum spre odihna veşnică ducea la pintenul de stâncă ce străjuia apele învolburate ale Mării Negre. Frumosul oraş de altădată se afla pe undeva prin apropiere, dar ei nu-l văzuseră şi nici n-ar fi vrut sa ajungă pe acolo, ochii fiindu-le îndreptaţi întruna către miazănoapte, pe unde se aflau meleagurile lor. Priveau cu jind aripile pescăruşilor ori ale celorlalte zburătoare ce se pierdeau prin zare într-acolo, şi cu atâta se alegeau. Arşiţa cumplită le frigea trupurile înegrite de soare şi de murdărie, iar apa împuţită din hârdăul dosit în umbra unor bolovani mai mult le întorcea maţele pe dos de scârbă, decât le astâmpăra setea. Când astrul zilei ajungea în crucea nămezii se auzeau răcnetele străjerilor şi, în scurtul răgaz de hodină, li se împărţea câte o bucată de pâine tuciurie şi cleioasă, de parcă ar fi fost frământată cu glod şi nu cu orz, aşa cum s-ar fi cuvenit. O molfăiau încet, ca să li se pară mai multă, dar puteau schimba şi câte o vorbă între ei, fără să fie plesniţi de cozile gârbaciului.

— Oare să mai dureze mult, frate Pandele? întrebă odată un lungan costeliv, cu pielea atârnându-i peste oase.

Era Chirilă, altădată o matahală de om care să tot fi avut o sută de ocale.

— Până când? se nedumeri Pandele. Până să ne ia şi pe noi moartea… Ori, de n-ai răbdare, sări în râpă şi s-a zis cu tine.

— Nici măcar asta nu pot. Afurisitul de lanţ ne ţine pe toţi zece laolaltă şi eu n-am atâta putere să vă trag pe toţi după mine…

— Ai ciocanul, măi Chirilă, se băgă în vorbă şi Mogea, tovarăşul din partea cealaltă a legăturii. O lovitură zdravănă cu maiul şi pe loc îi sare zaua.

— Tu ai dreptate, Mogeo, zise Pandele. Tot aşa m-am gândit şi eu de multe ori, dar nu ca să-mi pun capăt zilelor, ci să scăpăm din iadul de aici.

— Numai că asta nu-i cu putinţă! oftă Stăcănuş, care şi el avusese cândva un burdihan cât şapte, dar acuma era supt ca o fată mare.

Şi-ar mai fi spus şi alţii părerea, dar paznicii nu le-au mai lăsat răgaz:

— La muncă, puturoşilor! Aţi lenevit destul. Sculaţi-vă!…

Şi plesniturile de gârbaci începură a fi acoperite de bocănitul ciocanelor, care n-aveau să se mai oprească până la lăsarea întunericului.

De la o vreme începuse a se răspândi din om în om, aşa cum numai ei ştiau s-o facă, vestea unei răzmeliţe ce va să fie. La un semn trebuiau să se repeadă cu toţii la paznici şi să le dea în cap, după care să fugă fiecare cum l-o lumina mintea.

— Grea treabă, fraţilor! oftă moş Vasco. Odinioară a mai fost o asemenea încercare, după cât mai ţin eu minte, dar ne-au prins până la unul şi, după ce ne-au rupt ciolanele în bătaie, tot aici ne-au adus.

— Moş Vasco, de ce n-aţi fugit pe mare? îl întrebă Pandele.

— Cu ce? Înot?!

— Să fi aşteptat să puneţi mâna pe vreo corabie şi…

— Astea-s vise, băiete! Singurele care se mai apropie sunt cele ce duc piatra, dar ştii şi tu la ce depărtare sunt de noi.

— Poate că se tem anume, îşi dădu părerea Peşcan, un alt tovarăş de-al lui Pandele, mai mărunţel decât ceilalţi, dar mai vânos şi negricios la faţă.

— Şi chiar dacă am izbuti, rosti domol moş Vasco, cu cine să duci corabia pe valurile mării? Se zice că ar fi un blestem al apei pentru nepricepuţii care s-ar apuca să înfrunte valurile, încât va să rătăcească veşnic în căutarea unui ţărm.

Spusele încărunţitului bulgar îi dădură de gândit lui Pandele, şi mai că nici n-ar fi avut altă dorinţă decât să zărească vreo corabie cât de mică la malul mării, unde se isprăvea valea lor cea afurisită. Mai ales că nici îndemnurile la zaveră n-au prins, cei cu mai multă minte povăţuindu-i pe ceilalţi să mai aştepte, căci asta era viaţa robului, o veşnică nădejde de scăpare.

Trecuse destulă vreme de acele vorbe, dar într-o noapte, înaintea trâmbiţatului cocoşilor de miezul nopţii, Stăcănuş îl zgâlţâi uşor pe Pandele:

— Vezi şi tu ce văd şi eu?

Acesta îşi frecă ochii şi mai că nu-i venea a crede.

— O corabie! îngăimă el şi-i dădu un ghiont lui Mogea. Trezeşte-i pe toţi, uşurel!

— Ce-o căuta aici? se miră Stăcănuş. Să nu fie vreo nălucire…

— Nu-i cu putinţă, răspunse Pandele. Voi nu vedeţi lumina de pe punte? Şi nu seamănă cu cele de cară piatră.

— Pare a fi o bârcia, după cum îi spun turcii, şopti moş Vasco târându-se lângă ei. Dacă aveţi de gând să fugiţi, are să vă fie cam greu, că nu-i prea mare.

— Cam câţi am încăpea? întrebă Pandele.

— Vreo douăzeci, dacă îi aruncaţi în apă pe marinari.

— Dar noi nu suntem decât zece, aşa că-i bine!

— De mine să nu ţineţi seama. Nu fac decât să vă încurc. Şi nici pe alţii n-ar fi bine să-i mai trageţi după voi.

— N-avem încotro, moşule, se băgă în vorbă Stoilă, de parcă ar şi fi hotărât plecarea. Toţi suntem legaţi la un loc, aşa că vrei, nu vrei…

— Are dreptate, încuviinţă Pandele. Ne vom furişa, toţi cei de pe lanţul nostru, către paznicul care sforăie colo, dar luaţi-vă ciocanele.

— Cam grele! bombăni Laiu.

— Aşa cum sunt, ne vor ajuta! Cu mâinile goale nu facem nimic.

— Dar cum să ajungem acolo? se nedumeri Bandi, care vorbea chiar bine româneşte, ca şi moş Vasco.

— Ascultaţi cu băgare de seamă! le zise Pandele. N-avem vreme de pierdut şi altă dată nu se ştie când ni se va mai arăta norocul de acuma. Ne strecurăm laolaltă, dar numai pe burtă şi cu tăcerea mutului. Gâtuim străjerul şi ne dăm drumul în jos pe coasta de colo! arătă el coama unei coline ce părea că alunecă drept în mare.

— Şi dacă ne-am lăsa de-a dreptul prin râpă? întrebă Laiu.

— S-ar rostogoli pietrele şi ne-ar da de gol. E mai departe, însă nu aşa de primejdios. Haideţi! porunci Pandele. Sunteţi gata?

— Tare mă tem că am să vă încurc!… se tângui Vasco. Iacă, striviţi-mi mâinile şi picioarele şi scoateţi-mă din lanţ, apoi vă vedeţi de drum.

— Nu mai vorbi în dodii, moşule! se supără Stoilă, ortacul cel mai apropiat de legătură. Să ştiu de bine că te car în spinare şi tot ajungem împreună acasă la dumneata, la Orehovo.

Ar fi vrut bătrânul să-i spună că nu mai avea pe nimeni acolo, dar acum nu mai era vreme de taclale, aşa că se urni şi el cu ceilalţi, silindu-se să nu-i zornăie fierăria care-l cetluia.

Cu sufletul la gură se târâră, julindu-şi coatele şi genunchii şi pieptul, dar cui îi mai păsa de câteva zdrelituri? Se opreau la cel mai mic zgomot şi li se părea că trece o veşnicie până când izbuteau să mai facă vreo doi paşi. Când şi când zornăia câte un lanţ, care poate nici nu era de la ei, ci de la vreun adormit ce se răsucea în somn, dar ei se opreau încremeniţi de spaimă.

Cu spinarea proptită de un stei, paznicul sforăia fără grijă, luându-se la întrecere cu trudiţii robi, aşa că n-a fost prea greu ca Pandele să-i înfăşoare lanţul mâinilor împrejurul grumazului, în vreme ce Chirilă îi astupa gura. Nici nu s-a auzit mare lucru, doar lor li s-a părut, căci le vâjâiau urechile de atâta încordare. Se lăsară apoi cu toţii pe spate, parcă spre a se odihni după o zi de muncă, răsuflând uşuraţi. Unii se şi vedeau slobozi, dar mai aveau încă de străbătut o cale anevoioasă.

O dată trecuţi de paznic se săltau acum pe vine, ca să poată fugi mai repede. Nu se temeau de ceilalţi robi care i-ar fi putut vedea, fiindcă nicicând nu s-a întâmplat ca vreunul să-şi dea în vileag tovarăşul de nenorocire ce se încumeta să-şi recapete libertatea cu preţul vieţii.

— Eu nu mai pot! gemu Vasco.

— Hai că nu mai avem mult, îl îndemnă Mogea. Jos în vale te ducem în spinare, dar acuma trebuie să ne dăm drumul cu toţii deodată.

Totuşi, Chirilă şi Laiu făcură un „scăunel” cu mâinile şi astfel izbutiră să mai înainteze câţiva paşi.

— Răsare luna! murmură Peşcan arătând deasupra mării geană de lumină.

— Afurisita! sudui Pandele. De ea n-aveam nevoie… Doamne, mai ţine-o încă un ceas!

Degeaba însă, că razele ei argintară curând întreaga fire, parcă anume spre a le face necaz. Undeva se auzi desluşit cântatul cocoşilor, semn că era miezul nopţii, dar pe corabie se vedeau umbre ce parcă n-aveau somn. În cele din urmă ajunseră la malul mării, dar nu cutezau să se desprindă din umbra dealului ca să nu fie văzuţi de marinari.

— Ce dracu or avea de nu se mai culcă, zise înciudat Pandele. Of, şi luna asta…

— Poate că-i norocul nostru, se băgă în vorbă Gâdel, care tăcuse până atunci. Cum aşa ne-a fost scris, n-avem decât să încercăm să ne spargem zalele la lumina ei. Vom nimeri mai bine!

— Ai dreptate! încuviinţă Pandele. Mugetul mării are să ne acopere, dar va trebui să izbim toţi deodată. Apucaţi ciocanele şi pregătiţi-vă. Gata?

— Da! răspunseră într-un glas.

— Atunci, doamne-ajută! Trage!

Încordându-se cu toată puterea ce le mai rămăsese, icniră scurt şi numai o singură pocnitură se auzi în noapte, dar putea fi luată şi ca izbitură a vreunui val. Toţi îşi zdrobiseră zalele, în afară de moş Vasco.

— Pe mine lăsaţi-mă aici, că nu mai sunt bun de nimic! Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu vă pierdeţi vremea cu mine…

— Nici gând, moş Vasco, se împotrivi Stoilă, care-l îndrăgise fiindcă aşa ţinea el minte că arătase odinioară şi taică-său. Stai cuminte în genunchi şi dă capul pe spate, că dacă mai izbesc eu o dată se desferecă. Nu mişca!

Ridică ciocanul cel greu şi opintindu-se lovi cu sete, însă… în capul bătrânului, care şi-l împinse anume sub lovitură. Creierii i se împrăştiară împrejur şi nimic nu se mai înţelegea din ce fusese până mai înainte îndrăgitul bătrân.

— Ce-ai făcut, moşule? se repezi nefericitul Stoilă îmbrăţişând trupul costeliv care încă mai era cald. Eu n-am vrut…

— Se-nţelege că nu! întinse mâna după el Peşcan. Văzurăm cu toţii cum s-a întâmplat. Cine să se fi gândit ce avea să facă?

— Dar eu, cu mâna mea l-am ucis! De ce tocmai eu? se căina Stoilă.

— Fiindcă i-ai fost cel mai drag! spuse şi Pandele, căutând să-l liniştească. Din păcate trebuie lăsat aici, cu lanţurile pe el, că de îngropat nici gând, iar să-l cărăm cu noi ar fi peste poate.

Văzând că nici prima şi nici lovitura lui Stoilă nu deşteptară pe nimeni, se hotărâră să-şi sfărâme şi lanţurile de la picioare, rămânând numai cu cele de la mâini, care erau mai lungi, spre a putea sparge piatra. Şi de astă-dată le surâse norocul sub blândele raze ale lunii, căci izbutiră să scape de încă un lanţ şi nimic nu părea să le mai stea în cale.

Dar o dată ajunşi în dreptul corăbiei băgară de seamă că aceasta era proptită printre stânci şi astfel nu le-ar mai folosi la fugă, câtă vreme era înţepenită. Rămaseră cu ochii pironiţi asupra blestematei corăbii care-i amăgise, căci neîndoielnic moartea avea să-i aştepte o dată cu primele raze ale soarelui de dimineaţă.

— Hei! Voi, de colo! auziră deodată o voce de pe vas. La ce naiba aţi întârziat atâta? Veniţi printre stânci până la barca ce vi-o trimitem!

Nu ştiau ce să facă… Era limpede că marinarii se aşteptau la ajutoare de pe uscat şi că trimiseseră pe careva după ele, aşa că puteau sosi de la o clipă la alta. În cele din urmă însă Pandele se hotărî:

— Norocul nostru, băieţi! Ei singuri au să ne ducă, fiincă prin apă n-am fi putut înota cu fiarele pe noi. Ce-o mai fi, vom vedea, dar, oricum, e mai bine decât să ne întoarcem.

— Rămâneţi doi pe mal, ca să legaţi parâma aşa cum vă arată marinarul cu barca şi supravegheaţi-o să nu sară! se auzi iar vocea de pe corabie, care trebuia să fie a căpitanului, fără îndoială.

Văzând barca se repeziră cu toţii şi, ca şi mai înainte, îl uciseră pe barcagiu, răsturnându-l în apă, dar Chirilă şi Peşcan rămaseră la vedere, după cum fusese porunca.

— Dacă vine careva, intraţi în apă şi aşteptaţi pitiţi pe după stânci, până vine iar barca, dacă nu, faceţi ce vi se porunceşte, căci trebuie să-i despotmolim.

Când îşi zornăiră lanţurile urcând pe punte nu se miră nimeni, căci nu se aşteptau să le fie trimişi alţii decât robii de la piatră!

— Câţi sunteţi? întrebă căpitanul.

— Nouă! răspunse Pândele scurt.

— Paznicul unde vă este?

— A rămas cu cei doi, pe mal. De ei s-a temut, nu de noi.

— Dar Selim unde-i? mai întrebă căpitanul şi Pandele bănui că era vorba de barcagiul trimis după ei.

— A rămas să-şi facă nevoile, că-l trecea burta…

— Prostul! Va trebui să ne muncim noi mai mult în vreme ce acolo nu era nevoie de el. Atunci ascultă tu, care pari mai dezgheţat ca ceilalţi, ce aveţi de făcut: marinarii au să tragă de parâmele velelor, iar voi de otgonul acesta gros, care, răsucindu-se pe după stâncă, ne va duce spre apă. La porunca mea, să vă opintiţi cu nădejde! Şi de cum vom pluti lopătarii au să vâslească, iar voi puteţi merge să vă culcaţi.

Pandele chibzui că fără marinari n-ar fi putut străbate atâta întindere de apă, aşa că hotărî să-i cruţe, dar să-i silească a-i face pe voie. Mai întâi însă trebuiau lăsaţi în pace să pună vasul pe linia de plutire şi pe urmă aveau să le sară în gât, ceea ce le spuse şi tovarăşilor lui, aşa că-şi înzeciră puterile cu toţii şi izbutiră să se desprindă.

Fiind cu toţii osteniţi, se trântiră de-a dreptul pe punte, şi robi şi marinari. Atunci Pandele vorbi pe româneşte, ca şi cum ar fi povestit ceva:

— Fraţilor, ne repezim pe ei, care cum ne vin la îndemână, dar unul să nu ne scape. Bandi, tu te duci la vătaf şi-l pocneşti în cap, după care le dai drumul vâslaşilor să ne sară în ajutor. Gata! Pe ei!

Stoilă şi Cheană puseră mâna pe căpitan şi-i răsuciră lanţul împrejurul grumazului, cum se învăţaseră să facă.

— Aţi înebunit? horcăi acesta. Pe toţi vă…

Dar nu izbuti să-şi termine ameninţarea, că strânsoarea îi luă răsuflarea şi se prăbuşi la picioarele celor doi. În răstimp, Bandi doborî vătaful şi spuse vâslaşilor:

— Dacă vreţi să fiţi slobozi, trebuie să ne daţi o mână de ajutor să ducem corabia de partea cealaltă a mării.

Scoase apoi cheia de la brâul vătafului doborât şi dădu drumul la unul, care urma să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi

— Veţi vâsli mai liberi ca niciodată, dar acuma o faceţi şi pentru voi!

— Aşa vom face! strigară cu toţii ca la o comandă, în vreme ce lacrimi de fericire şiroiau din ochii nenorociţilor care nu văzuseră lumina zilei de ani de zile, încât nu le venea a crede că suferinţele se vor sfârşi.

Pe punte nu se împotrivea nimeni poruncilor lui Pandele, care făcu semn lui Chirilă şi Peşcan să vină cu barca înapoi, iar marinarii fură aduşi cu toţii la un loc cu căpitanul. Li se luară cuţitele şi tot ce-ar mai fi putut sluji ca armă, după care Pandele îi zise căpitanului:

— Efendi, socot că-ţi dai seama că nu mai putem da înapoi, fiindcă ne-ar aştepta spânzurătoarea, sau robia, care-i şi mai rea. Dacă vă învoiţi să ne scoateţi la gurile Dunării, nu vă pricinuim nici un rău, de nu, ne-om descurca şi fără vai. Alege!

— Măi oameni, răspunse căpitanul. Mâine, la lumina zilei, au să vadă că aţi fugit şi pe dată ne vor urmări, iar dacă eu vă fac pe plac am să atârn pe catargul de colo. Pe mare n-aveţi cum pleca, numai dacă aţi merge de-a dreptul prin mijlocul ei, şi asta n-am făcut-o niciodată…

— Nu-i nimic! Încercăm acum! îl opri Pandele. Cu atât mai mult, urmăritorii noştri nu-şi vor închipui că am apucat pe calea asta.

— Dar nu-i cu putinţă! se împotrivi căpitanul. N-avem apă şi hrană îndeajuns pentru toţi.

— Ne mulţumim cu puţin, şi aşa veţi face şi voi. Căpitanul începu să boscorodească văzând că n-o scotea la capăt, apoi îşi aduse aminte de altceva:

— Pe urmă, eu am marfă de marchitănie, pe care trebuie s-o duc la Islâmbol. Cine mă despăgubeşte? Şi să mai ştiţi că vasul meu nu pluteşte decât pe lângă maluri, şi nici gând să înfrunte marea în piept. Am pieri cu toţii!

— Efendi, noi n-avem de ales şi nici timp de taclale! i-o tăie Pandele. Ţi-am spus ce avem de gând şi dacă te învoieşti spune, iar altfel noi tot încercăm să străbatem marea, că oricum pierim. Plată nu-ţi vom da decât viaţa voastră, şi cred că o socotiţi de mare preţ, aşa că nu-i de lepădat.

Văzând că altminteri nu se putea, căpitanul se învoi şi porunci marinarilor să întindă pânzele, apucând-o spre larg. Totodată şi vâslaşii porniră, în cântece de bucurie şi cu atâta strădanie, cum nu mai pomenise stăpânul corăbiei până atunci, zburau, nu alta, şi zorii îi găsiră în plină mare, având deasupra capului cerul senin al verii.

Fugarii nu închiseră un ochi toată noaptea, dar cu toate că erau frânţi nu se lăsară până nu-şi piliră lanţurile, uşurându-şi mişcările cum nu-şi închipuiau ei că ar fi putut s-o mai facă vreodată. Zdrenţele ce le acopereau trupul fură aruncate şi îşi încropiră veşminte uşoare şi curate din rufele marinarilor şi din pânze mai vechi, fudulindu-se care mai de care cu noua îmbrăcăminte. Cât pe ce să dea iama şi în sărăcăcioasa cămară a corăbiei, dar la porunca lui Pandele se înfruptară cu mare cumpătare, împărţind totul cu vâslaşii şi cu marinaiii, care nu se arătară prea mulţumiţi.

Din când în când se ivea câte un lopătar, şi frecându-şi ochii la întâlnirea cu razele soarelui, se uita uimit pe întinderea apelor, nevenindu-i a crede că nu mai era legat în lanţuri. Unul dintre ei, genovezul Alfredo le spuse că fusese cândva cârmaci, şi pe dată fu ţinut pe punte ca să-şi facă vechea meserie. Mai căutară şi alţii, dar niciunul nu se pricepea decât să vâslească. Ar fi vrut să-i înlocuiască pe foştii stăpâni, căci de multe ori îi prindeau şuşotind între ei, ori schimbând ochiade cu căpitanul. Ziua se scursese pe nesimţite şi nimic nu s-a întâmplat până când Alfredo veni să-i spună lui Pandele:

— Eu am crezut că vreţi să mergem spre miazănoapte şi puţin spre asfinţit, ca să intrăm pe Dunăre…

— Chiar aşa!

— Ei, nu tocmai! După câte îmi mai aduc eu aminte, când stai cu faţa spre pol soarele trebuie să apună în stânga ta şi nu în dreapta, ca acum.

— Asta înseamnă că…

— Ne întoarcem!

— Câinele! răbufni Pandele şi începu să înjure în fel şi chip.

Se duse de-a dreptul la căpitan şi apucându-i beregata îl zgâlţâi ca pe o frunză.

— Ai vrut să ne amăgeşti, ticălosule! Ei bine, te vom spânzura pe dată. Porunceşte întoarcerea!

— Eşti nebun? Cine ţi-a spus bazaconia asta? căută căpitanul să se împotrivească.

— Eu, efendi! se băgă Alfredo, care îl însoţise pe Pandele.

— Un rob mincinos! Un…

— Uşurel, efendi, că şi eu sunt rob! îl opri Pandele. Şi răspunde-mi dacă vrei sau nu să ne faci voia, ca să ştim!

— Acesta-i drumul! se încăpăţână căpitanul.

— Tu ai vrut-o! spumegă Pandele şi rotind ciocanul îi zdrobi ţeasta, în văzul tuturor.

Se întoarse apoi către marinarii încremeniţi de spaimă şi îi întrebă răstit:

— Mai doreşte cineva o soartă asemănătoare? Alfredo, de acuma tu eşti căpitanul! Porunceşte ce-i de făcut şi dacă îndrăzneşte careva să crâcnească, arată-mi-l!

Omul se împotrivi spunând că el nu fusese decât un cârmaci şi că prea bine nu se va descurca, însă Pandele o ţinu una şi bună că mai bine un căpitan prost şi cinstit decât unul bun, dar vânzător. Atunci genovezul porunci cum să se facă veghe de către robi şi vâslaşi, care erau şi ei doisprezece, fără să folosească marinarii, şi rândui pază la apă şi hrană, împărţind-o cu multă străşnicie.

În noaptea următoare, când îi prinseră la chelar pe doi marinari încercând să spargă un butoi cu apă, pe dată îi aruncară în valuri, fără să fi poruncit careva anume. Asta însă îl cam supără pe Pandele, care n-ar fi vrut să-i nimicească pe toţi oamenii de meserie, căci nu uita zicala că marea îşi bate joc de oamenii nepricepuţi şi-i duce la pierzanie, sau cam aşa ceva, cum auzise de la răposatul moş Vasco. Totuşi închise ochii când Stăcănuş scoase maţele altui marinar, care se împotrivise poruncilor lui Alfredo. Nu mai rămăseseră decât patru dintre ei, dar aceştia păreau a fi ascultători, căci îşi dădură seama că nu se puteau pune cu noii stăpâni ai corăbiei.

Pe neaşteptate în ziua următoare cerul se înnoura şi către amiază se porni o furtună, de credeai că biata coajă de nucă în care călătoreau avea să fie înghiţită, dacă nu sfărâmată de valuri.

— Strângeţi pânzele! strigă din răsputeri Alfredo.

Dar cum locul marinarilor morţi fusese luat de foşti vâslaşi ori robi, treaba nu mergea cum trebuie. Cheană se căznea să ţină cârma aşa cum i se arătase, dar striga întruna să-i mai vină şi altul în ajutor, că nu mai era în stare.

— De ce le strângeţi? se răsti Pandele la Mogea, care se trudea şi el alături de ceilalţi, mai aproape de punte.

— Aşa-i porunca! răspunse acesta.

— Cine a dat-o?

— Alfredo.

Pandele se repezi la noul căpitan şi-l luă din scurt:

— De ce să nu lăsăm vântul să ne împingă mai repede?

— Fiindcă ne răstoarnă vijelia. Iacă, începe şi ploaia, şi dacă nu le adunăm ne ducem peste cap…

O răpăială asurzitoare se abătu asupra lor, udându-le şi puţinele haine care le acopereau goliciunea, dar numai după ce cârma îl mătură pe Cheană, aruncându-l în apa înspumată. Pandele se înmuie şi încuviinţă împlinirea poruncii genovezului. Era însă prea târziu ca să mai poată fi scos Cheană, care de fapt nici nu se mai vedea din învolburatele valuri, iar corabia nu mai voia să asculte de nimeni. Stoilă şi Peşcan luară locul nefericitului, dar, urmând povaţa lui Alfredo, se legară cu funii chiar de cârmă.

Nemaifiind nevoie de vâslit, lopătarii se urcară pe punte vrând să dea o mână de ajutor, însă, cum nu prea erau pricepuţi, opt dintre ei se perdură în vijelia mării. Un val uriaş smulse încă doi marinari ce se căzneau să lege velele. În afară de Alfredo, cei doi cârmaci şi marinarii rămaşi în viaţă, cu toţii se speteau să scoată apa cu găleţile şi oalele ce le găsiseră, căci se aduna îngrijorător de multă, iar stihia nu părea a se potoli. Şubreda bârcia scârţâia din toate încheieturile şi părea că se va desface de la o clipă la alta, ba chiar au crezut că totul se sfârşise când s-a rupt catargul, căzând peste Mogea şi alţi doi vâslaşi. Nu mai rămăsese astfel, în afara lui Alfredo, decât un singur lopătar, iar dacă ar mai fi avut nevoie vreodată de lopeţi, cu greu ar fi făcut faţă.

— Blestemul mării asupra celor nepricepuţi!… bodogăni Stăcănuş.

— S-o blestemăm şi noi, mama ei de târfă! sudui Pandele. O supunem noi până la urmă, nu vă temeţi, fraţilor!

Poate că şi din pricina ameninţărilor lui Pandele, dar mai curând fiind că se isprăvise tăria vântului, marea se potoli, după trei zile în care se răscolise cum arareori o făcea, mărturiseau marinarii. Un soare arzător le uscă iute şi hainele şi velele, însă din păcate nici o boare nu mai sufla, încât pânzele atârnau ca nişte aripi lovite şi neputincioase.

Totuşi chinurile lor abia acum aveau să-nceapă, fiindcă se găseau undeva prin mijlocul mării şi fără putinţă de a vâsli, cu toată bunăvoinţa robilor. Ba chiar şi cei patru marinari prinseră lopeţile, dar mergeau cam în neştire. Rareori apăreau păsări, care ar fi trebuit să le arate drumul către un ţărm după cum le spunea Alfredo, însă acestea zburau aşa de repede încât se pierdeau curând în zare, şi nici urmă de pământ.

Uitaseră de câte zile au plecat, dar pentru robi scurgerea vremii nu însemna mai nimic, aşa că nu-i ţineau socoteala. Din păcate însă hrana se dovedi a fi pe sfârşite, iar apa numai atâta cât să le mai înmoaie buzele arse de sete. Pe deasupra, suliţele ucigătoare ale soarelui, care pârjolea totul în calea lui.

— Atâta ne-a fost! mormăi într-o zi Bandi, arătându-şi palmele numai carne-vie din pricina vâslelor. La spartul pietrei barem aveam apa aia împuţită, şi ciocanul părea mai blând ca lopata…

— Nu cumva jinduieşti după ele? zâmbi amar Chirilă. De apă te plângi, când ai în jurul tău atâta?

— Să încercăm a prinde peşte! zise un marinar, aducând câteva undiţe. Îi mâncăm cruzi şi ne mai taie setea.

Dar momeala n-a fost pe placul niciunei înnotătoare, că nici n-o atinseră, fiind putrezită, în schimb un amărât de pescăruş lihnit se înfruptă din ea şi pe dată fu hăcuit, însetaţii bătându-se pentru sângele lui. În schimb carnea aţoasă nu putea fi nici mestecată, darmite înghiţită, ba nici peştii nu se atinseră de ea, când o agăţară în cârlige.

Foamea ca foamea, dar setea nu le mai dădea pace, sleindui de ultimele puteri, umflându-le buzele şi încleindu-le gura. Bandi şi cel de pe urmă vâslaş sorbiră cu nesaţ apa cea limpede scoasă cu o găleată din mare, dar în scurtă vreme începură a se tăvăli ţinându-se cu mâinile de burtă şi vărsându-şi maţele din ei. Abia către miezul nopţii muriră unul după altul, fiind învăţătură pentru cei care ar mai fi vrut să facă la fel.

În cea de-a şaptea zi de cumplită arşiţă, Gâdel îşi chemă tovarăşii arătându-le în zare o barcă ce se părea a le veni în ajutor. Cu toţii începură a flutura din cămăşi şi năframe, dar Alfredo îi trezi din închipuire:

— Este barca noastră, pe care au furat-o cei patru marinari ce n-au să se mai întoarcă niciodată, aşa că nu vă mai trudiţi degeaba şi mai cu seamă nu vă bucuraţi, căci au luat cu ei şi ultimul strop de apă şi puţintica mâncare ce o mai aveam. Căutaţi!

După ce se încredinţară, împleticindu-se, de spusele genovezului, cu toate că abia vorbeau din pricina uscăciunii, suduieli şi blesteme nemaiauzite le ieşiră din gură.

Către seară fu aruncat în apă, fără nici o rugăciune, căci de mult le uitaseră, Peşcan, în vreme ce Stoilă zăcea la umbra unui cufăr, abia deschizând ochii. Lăsaseră cârma la voia întâmplării, căci nu mai aveau putere nici s-o ţină, dar nici nu le-ar mai fi folosit.

— Dacă am da peste a corabie… bâigui Gâdel.

— Ne-ar spânzura pe toţi! îi răspunse Pandele, care se ţinea cel mai tare până acum, cu toate că era şi el umflat la faţă, încât nici pe departe nu mai semăna cu cel de mai înainte.

Noaptea întindeau tot felul de pânzeturi, curate sau murdare, ca să adune puţina rouă pe care apoi o lingeau, dar mai mult se amăgeau. Numai spre asfinţit şi la răsăritul soarelui îşi mai făceau câte o cruce ca să-şi dea seama dacă mergeau pe drumul cel bun şi nu o dată au fost nevoiţi cu toţii să se opintească asupra cârmei, ca să întoarcă vasul pe calea dorită.

— Pământ, fraţilor! răcni într-o dimineaţă Chirilă cu voce stinsă, arătând spre geana de lumină a răsăritului. Case, biserici, oameni, voi nu vedeţi? Ne ciocnim de mal! Uitaţi-vă câte fântini…

Şi sub privirile nepăsătoare ale celorlalţi sări în valuri, fără a mai ieşi deasupra. De fapt nici n-ar mai fi avut pentru ce, că nimeni nu se mai putea mişca pe punte. Leşurile lui Stoilă şi Gâdel putrezeau unde le prinsese aripa morţii, iar singurii care mai erau în viaţă, Pandele şi Alfredo, nici măcar nu-şi mai dădeau seama că şi ei îi vor urma degrabă.

Stăteau unul lângă altul şi genovezul părea că ascultă cu urechile ciulite şoaptele de vis ale tovarăşului său:

— Curând intrăm pe Dunăre. Nu ştii tu, măi Alfredo, cât de frumoasă este împărăţia apelor noastre! Avem o ţară cum nu-i alta pe lume, raiul pe pământ. Şi toţi suntem laolaltă… noi românii… şi domnitorul…

De fapt numai buzele i se mişcară o vreme, lăsând să iasă către lumina soarelui cele din urmă fărâme de gânduri din mintea lui înfierbântată cuprinsă acum de întunericul veşniciei. Celălalt se izbăvise de mult!

Apoi corabia fără catarg trecu pe lângă Insula Şerpilor şi se pierdu pe drumul ei către mijlocul mării, de unde se ivise.