Oastea Împăratului

ÎN ANUL 1634, PE PLAIURILE DE CĂTRE MIAZĂZI ALE BANATULUI primăvara se cam lăsa aşteptată, măcar că începuse luna lui florar. Plugarii din Bozovici, oameni harnici şi făloşi că erau slobozi nu pregetaseră să arunce sămânţa în mustul zăpezii, dar unii mai stăteau în cumpănă dacă s-o facă ori ba, văzând că pe dealurile Prigorului aburul cald al pământului se ridica dintre potecile de omăt. Astfel de vremuri urgisite nu mai apucaseră bieţii oameni, şi nu se îndurau să risipească bruma de sămânţă ce o mai aveau.

Zvonuri înfricoşătoare zburau din gură în gură despre prăpădul ce avea să vină asupra bieţilor creştini, care se încăieraseră între ei, spre bucuria păgânului. Sfârşitul lumii, nu alta! Se arătaseră şi semne prevestitoare, în sate mai îndepărtate ori în ţări străine, fără a se şti prea bine unde anume, oricum însă, Dumnezeu le dădea oamenilor de veste spre a se pocăi la vreme. Aşa, de pildă, se zicea că peste munte, în ţara Mehedinţilor, o muiere ar fi dat naştere unui copil cu cap de lup, cu blană şi bot de fiară, ba şi cu colţ însângeraţi şi câte altele. Dar minunea cea mai mare şi de netăgăduit s-a petrecut în mărginimea Sibiului, unde o oaie bătrână şi stearpă prinse a grăi omeneşte, sfătuindu-i pe ciobani şi ai lor să se pocăiască degrabă şi să se dăruiască întru totul Domnului. Chiar din gura oii năzdrăvane auziseră că în curând avea să vie judecata de apoi…

Cum să nu te înfricoşezi la auzul unor asemenea întâmplări? Oamenii îşi făceau cruci peste cruci şi se înghesuiau la popa Iosim, rugându-l să-i pomenească pe fiecare înaintea vreunui sfânt. Se înţelege că nici Maica Domnului, milostiva, nu era uitată, şi astfel, spre bucuria popii, oamenii prinseră iarăşi frica lui Dumnezeu. Se uitau deznădăjduiţi către înaltul cerului, unde nori bezmetici şi întunecoşi se alungau unii pe alţii, asemenea balaurilor din apocalipsă. Le era teamă că n-aveau să mai vadă vreodată faţa sfântului soare, dar iată că din ziua „Izvorului Tămăduirii” bolta s-a limpezit ca prin minune şi căldura binefăcătoare a trezit la viaţă întreaga fire. Nu mai era vreme de zăbavă, iar cei mai cutezători au şi băgat sămânţa în brazdă, încredinţaţi că n-avea să se mai întoarcă asprimea frigului.

Trecuse mai bine de o săptămână din luna mai, chiar în vinerea „Arătării Sfintei Cruci”, zi de sărbătoare, când popa Iosim, isprăvind slujba la biserică, se abătu pe la bunul său prieten Marcu Borlovan. Că munca era în toi şi lumea nu prea avea gând la odihnă, nu se prea ţinea seama, întrucât canoanele bisericeşti erau deosebit de aspre cu păcătoşii care ar fi cutezat să nu cinstească sărbătorile orânduite pentru slava Domnului. Părintele Iosim însă era mai îngăduitor şi se ruga şi pentru cei care greşeau, având prea mult de lucru în asemenea zi frumoasă.

În curtea lui Borlovan popa dădu şi peste Sâvu prigoreanul, cu care de asemenea era în mare prietenie, măcar că oşteanul, mai cruduţ la minte, nu prea se ţinea de învăţăturile popeşti. Părintele Iosim îl îndrăgea nu numai pentru că aveau acelaşi nume, dar mai ales pentru faptul că tânărul vânturase lumea şi ştia a povesti, ca nimeni altul, întâmplări nemaiauzite.

Marcu şi Sâvu se aflau la o masă de brad geluită, adăpostită sub umbra unui frăgar, dar acuma razele soarelui pătrundeau în voie până la creştetul lor. Amândoi se ridicară de cum îl zăriră pe sfinţia-sa la portiţă, iar Marcu, gazdă primitoare, îi ieşi în întâmpinare.

— Bine-ai venit, taică Iosime! întinse el amândouă mâinile către noul sosit. Tocmai mă întrebam, cu Sâvu, cum de n-ai trecut pe la mine într-o zi ca asta?

— Bine v-am găsit, fiilor, şi Dumnezeu să vă apere! blagoslovi el. Venit-am o dată cu primăvara, dragii mei, adăugă el zâmbind.

— Atunci fii la fel de binevenit, părinte! răspunse Sâvu, sărutându-i dreapta.

Ca la poruncă se ivi şi Ana, muierea lui Marcu, aducând ulcica înflorată din care-i plăcea popii să-şi bea tainul de vin, dar şi nişte colaci rumeni şi calzi, de încă mai frigeau când puneai mâna pe ei. Preotul o blagoslovi şi pe ea din tot sufletul şi inima i se bucura la gândul bucatelor ce aveau să-i fie aşezate dinainte la prânz, fiindcă niciodată nu pleca de la Marcu mai înainte de a bate toaca pentru vecernie.

— Auzit-aţi, fiilor, ce se vorbeşte prin sat? întrebă preotul ştergându-şi cu dosul palmei picăturile din barbă, căci sorbise cu sete cea dintâi ulcică.

— Auzit! Cum de nu? Scorneli! făcu Sâvu, dând din mână.

— Apoi nici eu nu cred tot ce se aude! adăugă Marcu turnând în ulcele.

— Ba să crezi, fiule! În slava Domnului totu-i cu putinţă, şi să nu cârteşti împotriva Lui!

— Taică popă, ştii doar că am umblat şi eu prin lume, iar de cinstita noastră gazdă ce să mai vorbesc, se băgă Sâvu, dar de astfel de minciuni n-am dat pe nicăieri. Să spună şi el, na!

— Dragii mei, răspunse preotul, mestecând o bucată de colac ce o fărâmase anume spre a se mai răci. Ştiu eu bine că aţi slujit pe la crai şi domni mari, dar pe atunci lumea era cu mai multă credinţă şi nu erau trebuitoare semnele prevestitoare ca azi…

— Azi, îi luă vorba gazda, se vede că ne-a iertat bunul Dumnezeu, că ia uitaţi-vă ce vreme frumoasă ne-a trimis! arăta el spre limpezimea cerului. Are să mai treacă lungă vreme până la judecata de apoi. Să trăim noi până atunci! închină el ulcica.

Se încinseră la poveşti şi băutură, punând, ca de fiecare dată, ţara la cale. Sâvu îşi aduse aminte cum scăpase de sabia agăi Matei, care se făcuse acuma domn la Târgovişte. Marcu ţinu să le spună iarăşi cum se făcuse că el nu luase parte la bătălie.

— Mai bine, fiule, zise popa. Ai auzit doar că domnişorul vostru era mai curând călugăr, decât voievod?

— Asta cam aşa-i, încuviinţă Sâvu. Drept să spun că mai cu bărbăţie s-a bătut ţiganul lui Gorgan.

— Da’ lasă, frate, că nici Hrizea n-ar fi trebuit să lipsească tocmai când a fost mai greu. Din câte am aflat, s-a şi băgat în slujba noului domn. Să fi uitat oare că acesta i-a ucis fârtaţii?

— Aşa-i în luptă… încercă să spună Sâvu, dar Marcu nu-i dădu răgaz.

— Eu n-am să uit, câte zile oi avea, pe ucigaşii sărmanului nostru Gaşpar-vodă! oftă el şi-i dădură lacrimile.

Amândoi oaspeţii îi cunoşteau meteahna borlovanului, care, atunci când se împărtăşea cu vreo ulcică de vin, tare se mai îndurera de pierderea bunului său voievod de altădată.

— Of, că n-am fost eu pe aproape, dacă nu chiar de faţă, că nu ştiu ce le-aş fi făcut! zise Sâvu bătăios.

— Şeptelici, Goia şi Nicoriţă rămân ca nume de iudă, pe vecii vecilor! scrâşni Marcu. Numai din pricina lor, care l-au împiedicat pe Gaşpar-vodă să unească toţi românii laolaltă, am rămas tot de izbelişte. Tot neamul o să-i blesteme.

— Focul gheenei, taică! se băgă şi popa. Dar, fiindcă veni vorba, urmă el, Matei-vodă, care se făcu domn acum de curând, nu i-o fi semănând răposatului Gaspar Grazziani?

— Cine mai poate şti? dădu din umeri Marcu. Mai toţi ar pofti, dar puţini sunt în stare s-o facă.

— Aşa, şi de Rakoczy se zvoneşte că l-ar bate gândul să strângă toată ţara românească la un loc, spuse Sâvu.

— Toţi domnii sunt una! răspunse taica Iosim. Dintru început făgăduiesc marea cu sarea, şi cum dau de greu…

— Ba nu-i chiar aşa, se împotrivi Marcu. Domnul meu, Gaşpar Grazziani a spus până în cele din urmă că numai asta dorea, dar nu i-au dat răgaz ticăloşii. Craiul Bethlen s-a gândit numai în ultimii ani de viaţă la acelaşi lucru, căci altminteri nici n-ai mai putea domni prin aste părţi de lume, până nu s-o împlini ţara cea mare.

— Celorlalţi le-o fi teamă de turc! mormăi sfinţia-sa golind ulcica, apoi o aşeză cu mare grijă, căci i se păru că se clatină masa, ba chiar şi cei din jur.

— Ehei!… oftă Marcu. Dacă ne-am ridica noi, cu mic, cu mare, să punem mâna pe spadă, toată suflarea românească… altfel aşa are să ne ajungă judecata de apoi. Of! de ce n-am eu anii de altădată!

— Ai feciorul… hâc! sughiţă popa. Parcă a împlinit douăzeci de ani, dacă îmi aduc eu bine aminte.

— Ba, că-i numai pe al şaisprezecelea, se lumină Marcu aducându-şi aminte de fiu-său. Pare el voinic, dar încă e cruduţ. Dar dacă atunci când i-o veni sorocul l-o chema vreun domn ca Gaşpar-vodă, nici el n-are să se dea la o parte. Va merge în locul meu… dacă eu n-oi mai fi în stare.

— Şi noi! se bătu Sâvu cu pumnul în piept. Câte zile oi avea…

— Apăi, Doamne fii cu el de june, şezui eu aici ziua toată, cu voi, dar nu l-am văzut. Nădăjduiesc că n-a fost lângă mine şi eu nu mi-am dat seama…

— Fii pe pace, că nu-i acasă. L-am trimis mai întâi la Borlova, şi de acolo la Caransebeş.

— Singur?! se miră popa.

— Doar îi fecior în toată puterea, zise Sâvu. Chiar sfinţia-ta ziseşi că are douăzeci de ani.

— Te pomeneşti că-ţi aduce şi noră, fiule. Domnia-ta ce zici, ca mamă bună? se întoarse el spre Ana. Azi-mâine te văd eu nepoţei…

Ana se apropiase şi ea, auzind că era vorba de odorul ei şi întârziase să mai plece.

— Cum o fi voia Domnului, sfinţia-ta, răspunse ea roşind. Numai să-l văd că vine, că-i plecat cam de multişor, oftă femeia.

— Vine, nu-i purta tu grija! o linişti bărbatul şi se ridică să-şi însoţească oaspeţii.

În vremea asta Lăzărel bătea uliţele târgului, înhăitându-se cu câţiva pierde-vară care, simţindu-l cu bani, se ţineau de el mâncând şi bând pe veresie. Junele risipea cu multă uşurinţă bănetul, numai ca să se arate şi el bărbat ca ceilalţi. Căpetenia cetei de cheflii era un anume Ioja, ce după înfăţişare se vedea a fi un mare ticălos, dar Lăzărel nu se pricepea la oameni. Greu de spus de ce neam era, fiindcă vorbea orice limbă şi se împrietenea cu oricine îi dădea de băut. Deşi cu vreo zece ani mai mare, nu părea a fi cu mult mai răsărit decât Lăzărel, fiind uscăţiv de felul lui.

— Fraţilor! zise el într-o zi către ceilalţi. A sosit în târg o căruţă de comedianţi. Au nişte drăcoaice de fete…

— Mergem să le vedem! se împăuna Lăzărel.

— Ba tune dracu-n ele, curve! Muieri sunt cât hăul, iar astea cer parale multe. Mai bine le bem, fu de părere unul.

— N-avem decât să le bem cu ele! îi îndemnă Ioja. Fetele de care vă spun eu nu sunt la îndemâna orişicui.

— Atunci, să mergem şi noi! hotărî Lăzărel.

Tânărul bozovicean se lăsă încântat de vorbele amăgitoare ale lui Ioja şi plecă împreună cu el, căci ceilalţi nu voiră să-i urmeze. Ticălosul îi lăuda bărbăţia şi-i făgăduia plăceri nemaiîntâlnite până atunci.

De scurtă vreme deschisese crâşmă în Caransebeş un neamţ pripăşit din lumea largă, însă nu se prea înghesuiau muşterii la uşa lui. E drept că pusese deasupra o tablă vopsită ţipător, dar scrierea avea forme nemţeşti pe care nu le pricepea nimeni, încât numai ulcica înspumată, iscusit zugrăvită ar fi putut să îmbie pe careva înăuntru. Pentru bani mulţi, jupânul vindea o bucată de cârnat fiert, iar în ulcele de pământ o băutură galbenă şi amară ca fierea. Nu-i de mirare deci că lumea nu se îmbulzea, şi nici chiar Lăzărel, care trecuse o dată pe acolo, nu se arătase deloc ispitit de asemenea băutură. Cât despre cârnat, el ştia că se afumă şi, oricum, nu putea fi atât de subţire ca al neamţului. „Or fi de câine!” îşi zisese, fără să atingă nici mân-carea, nici băutura. De atunci nici că mai trecuse pe acolo.

Acuma, fiind cu Ioja, parcă nici nu şi-a dat seama unde intraseră, mai cu seamă când dădu cu ochii de fete.

— Ai avut dreptate… Tare mai sunt frumoase.

Una dintre ele se şi afla pe genunchii unui tânăr cam de o seamă cu Lăzărel, dar celelalte trei parcă erau în aşteptare. La un semn al lui Ioja, două dintre fete se repeziră la bozovicean şi începură a-l săruta, trăgându-l spre o masă anume pregătită cu băutură. El nu pricepea o boabă din cele ce-i ciripeau la ureche nemţoaicele, dar sărutările n-aveau nevoie de tălmaci. Simţind mirosul cald ce se ridica din trupul celei ce răspundea la numele de Lizi, începu a-i fierbe sângele în vine. Sorbi din afurisita aia de băutură şi, cu îndrăzneală o apucă pe fată, trăgând-o pe genunchii lui. Cum Lizi nu făcu nazuri, asta îl descumpăni o clipă, dar pe urmă începu a fi mai cutezător.

— Să nu te sfieşti cu ea! îl povăţui Ioja, mângâind-o pe cealaltă.

Prin mintea lui Lăzărel trecură atunci chipurile acelea înaripate, zugrăvite pe pereţii bisericii din satul lui, dar Lizi era nespus mai frumoasă… O fi având şi aripi? începu să i le caute, doar nimeri cu totul în altă parte, unde nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Fata chicoti veselă şi-l sărută pe gură, zăpăcindu-l de tot.

Junele bătu cu pumnul în masă şi porunci niscaiva răchie ori altceva mai tare decât scârboasa băutură din ulcică, şi jupânul îi aduse o sticlă de „rum”, mai negru la culoare, dar la fel de amar.

— Asta da! făcu el turnând pe gâtlej direct din uiagă şi căutând să nu se strâmbe simţindu-i gustul.

Nu era să se lase mai prejos, câtă vreme şi Ioja şi fetele sorbeau din licoarea neamţului de parcă ar fi fost lapte. Curând însă de-abia mai putu îngăima:

— Ştiţi voi cine mi-s eu?… hâc! Eu mi-s Lazăr din Bozo… hâc!…

Nu era de înţeles cum de s-a prăbuşit atât de repede, când abia se atinsese de băutură, însă una dintre fete îi turnase în sticlă o pulbere ciudată. Acum junele îşi lăsase capul pe masă, la fel ca şi celălalt, de dinaintea lui, căzând într-un somn precum al celor fără vise.

Lizi se ridică din braţele lui şi, tocmindu-şi fusta, spuse subofiţerului neamţ care stătea la o masă din colţ:

— Gata şi cu ăsta!

— Era vorba de vreo patru, prietene Ioja, îl mustră neamţul. Unde-s ceilalţi?

— Deocamdată mulţumiţi-vă numai cu ei. Mâine-searp poate…

— Mucosul o fi având douăzeci de ani? îi luă vorba Lizi

— Dracu-l ştie! dar are bani la el, aşa că poftesc patru coroane pe deasupra.

— Celălalt însă e un calic! îi reproşa subofiţerul. Greta n-a găsit o para-chioară asupra lui.

— Nici ţâncul n-a avut nimic! adăugă pe dată Lizi, dar fără să vrea îşi duse mâna la sân, unde simţi umflătura pungii lui Lăzărel.

— Fă bine şi scoate-o! o somă Ioja.

— Na! şi nemţoaica îşi lăsă la vedere o ţâţă rozalie.

— Nu fă pe nebuna cu mine, că nu-ţi merge! se răsti el înşfăcându-i mâna.

— Ţine cinci coroane, se băgă împăciuitor subofiţerul între ei. Ai vrut numai patru, dar aşa sunt eu, darnic, fiindcă mai vreau să vin şi altă dată.

Ioja îi privi nehotărât dacă să se lase păgubaş de banii lui Lăzărel şi, fiindcă nu ştia cu câţi mai rămăsese tânărul prostănac, apucă ce-i dădea neamţul. Lizi îl privi batjocoritoare şi se căzni să-şi ascundă dedesubturile, care nu-l păcăliseră pe năbădăiosul Ioja.

— Vedea-te-aş recrut! îi ură ea, mai adăugând şi nişte înjurături.

În răstimp, jupânul îi privea de parca nu s-ar petrece nimic în crâşma lui, căci era morocănos de felul său şi nu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Văzând însă că muşterii dădeau să plece, le ieşi în întâmpinare.

— Socoteala, mă rog frumos! Mie cine-mi plăteşte?

— Cine a băut! răspunse scurt subofiţerul. Iacă, pentru mine şi prietenul ăsta al meu, dau eu, dar pentru beţivi…

— Nu-mi pasă! Împreună sunteţi!

Ioja ridică din umeri şi-i părăsi pe dată, căci se temea de încurcătura ce avea să iasă. Dar, când rămaseră între ei, crâşmarul zâmbi strâmb şi scoase nişte hârtii pe care i le întinse subofiţerului:

— Cred că nici nu mai pot iscăli, după ce i-aţi îmbătat ca pe nişte porci.

— Valahii ăştia nu ştiu carte, aşa că am să le aştern degetul pe hârtie şi-i destul.

Tot jupânul aduse cerneala, iar subofiţerul le mânji mai toată palma, după care le apăsă câte un deget pe hârtie, într-un loc anume.

— Iscăleşte-te şi domnia-ta ca martor! îl îmbie subofiţerul. Când s-or trezi, vom fi departe!

Se întoarse apoi către fete şi le făcu semn să-i înşface pe adormiţi.

— Hai, zoriţi-vă, că v-o fi somn şi vouă.

Dădu şi jupânul o mână de ajutor şi amândoi bărbaţii îi apucară pe câte unul de mâini, iar femeile de picioare, şi astfel adormiţii fură scoşi afară şi aruncaţi sub coviltirul unei căruţe, ca doi buşteni, după care crâşmarul intră în casă şi trase obloanele.

Toate acestea se petreceau în vreme ce părinţii lui Lăzărel se dădeau de ceasul morţii că nu mai aveau nici o veste de la odrasla lor, care trebuia să se fi întors de mult.

— Da’ mai lasă plânsul, muiere! îi zise Marcu într-o zi, nemairăbdându-i văicărelile. Cine ştie cu ce drăcoane de fată o fi prin Caransebeş… Iacă, m-oi duce după el!

Cum nu se mai îndemna singur la drum, îl pofti şi pe Sâvu, care îl însoţi. A doua zi străbăteau alături taman locurile în care odinioară Marcu îl întâlnise pe dragul lui prieten Gaşpar Grazziani. Se opriră la Moara Dracilor, care era neschimbată de atâţia amar de ani şi se părea că aşa va rămâne o veşnicie. Roata aceea mucedă şi verde la fel sclipea în lumina soarelui amiezii, având parcă aceleaşi gâze în zbor deasupra ei. Au zăbovit mai mult pe acolo, dar nu s-a mai petrecut nimic deosebit, spre necazul prigoreanului, care nădăjduia să se ivească măcar unul din dracii stăpâni ai locului, ori măcar vreun păgân, sau chiar un tâlhar.

Ajunşi la Caransebeş, traseră la hanul din drumul Cladovei. Dar şi aici Marcu îşi aduse aminte cum îl păcăliseră, împreună cu Gaşpar Grazziani, pe fiorosul baron Czobor. Acum însă alţii erau oamenii, altul stăpânul şi nimeni nu auzise despre întâmplările de odinioară. Aflară numai că Lăzărel trecuse pe la han şi de fiecare dată fusese întovărăşit de câte o ceată de flăcăi de seama lui. De la o vreme însă nu mai dăduse pe acolo şi nici prin alte crâşme cunoscute în târg nu se mai arătase. Se înţelege că nici în locanda neamţului nu putură afla nimic, stăpânul dând mereu din umeri, la toate întrebările lor.

Marcu era tare îngrijorat şi se temea ca nu cumva nevastă-sa să fi avut dreptate şi fiu-său să zacă undeva pe sub pământ, ori în fundul unui iaz. Îl bătea gândul s-o apuce mai departe către Lugoj, ori chiar la Timişoara, iar Sâvu era gata să-l urmeze şi până la capătul lumii, că tare-i mai era drag să vânture meleaguri străine. Într-o zi însă, pe când stătea de unul singur la o masă, Sâvu ducându-se la ceva neamuri din târg, se pomeni lângă el cu un târgoveţ slab şi prăpădit, care părea că nu mai pusese mâncare în gura lui de cel puţin o lună. Veşmintele ponosite şi toată înfăţişarea îl arătau a fi nevoiaş. Ochii îi străluceau cu lăcomie privind hartanul de berbec ce era în strachina lui Marcu şi poate asta să fi fost pricina că se oprise fâstâcit, fiindcă străinul părea să vină anume să-i vorbească. Îi întinse lui carnea şi hămesitul o apucă pe dată, începând să muşte zdravăn, fără măcar să mulţumească pentru dar. După ce roase totul de pe os, se şterse cu dosul palmei, iar Marcu îi întinse şi ulcica plină cu vin. Abia atunci catadicsi străinul să închine pentru sănătatea binefăcătorului său, spunându-i pe ungureşte:

— Drept mulţămită, am să te răsplătesc şi eu pe domnia-ta, căci am auzit că-ţi cauţi feciorul…

— Dacă ştii ceva, te voi răsplăti cum se cuvine. Spune!

— Îl chema Lazăr?

— Da.

— Din Bozovici?

— Chiar! Unde-i?

— Acuma nu ştiu, dădu din umeri celălalt.

— Îţi baţi joc de mine?!

— Nicidecum, dar astăzi jur că n-am cum să-ţi spun pe unde se află. Mai acum o săptămână, eram alături de el în preajma Szegedului, dar acum?!…

Sărmanul tată rămase uluit.

— Ce să caute el tocmai pe acolo?! Te vei fi înşelat.

Atunci, străinul începu a-i povesti:

— Ne-am întâlnit într-o căruţă, legaţi buştean amândoi în vreme ce dormeam. Drept e că şi el fusese criţă ca şi mine, atunci când ne-au prins.

— Atunci nu-i Lăzărel! El nu pune strop de băutură…

— Stai să vezi! Că ăia care strâng oşteni ştiu cum să te îmbete şi să te adoarmă cu fel de fel de pulberi…

— Baţi câmpii! sări Marcu. Ce să fi căutat la oaste un copil?!

— Eu asta ştiu şi asta spun, iar domnia-ta să nu te superi. Iacă, nu mai spun nimic.

— Ba să nu mă minţi, că nu ştiu ce-ţi fac! Ai vreun amestec în treaba asta?

— Eu?! Păi nu ţi-am spus că şi pe mine mă prinseseră?

— Aici, în Caransebeş?!… Doar nu-i stăpânirea neamţului.

— De bună-seamă că aici. Era un subofiţer ce căra după el patru fete ca momeală şi care-i îmbată pe tineri şi-i adoarme cu nu ştiu ce. Aşa au mai făcut şi pe drum, căci până la Szeged ne făcusem vreo câţiva recruţi…

— El singur, cu patru muieri, şi voi n-aţi putut să vă împotriviţi?

— Legaţi, cum eram…

— Ticălosul! tună Marcu. Acuma unde-i? Tu cum ai scăpat şi Lăzărel al meu nu?

— Mă trecea burta şi, ca de obicei, am fost legat cu un ştreang mai lung, iar subofiţerul venise să-mi desfacă nădragii. Atunci i-am tras un picior în boaşe, făcându-l să se tăvălească de durere şi să zbiere ca din gură de şarpe. Şi fie că se vor fi speriat caii, fie că muierile dăduseră bice, căruţa a luat-o din loc, târându-mă şi pe mine prin colb. Norocul meu a fost că s-a rupt funia de care eram legat şi astfel m-am pomenit slobod. Nu ştiam dacă să mă iau după căruţă ori după neamţ, dar acesta se ascunsese pe undeva şi n-am mai putut să dau de el, iar ceilalţi s-au îndepărtat în goana-mare. Asta-i!

Marcu rămase năucit de cele auzite. După o vreme se uită mai bine la cel din faţa lui şi abia atunci îşi dădu seama că nu putea fi cu mult mai răsărit decât Lăzărel, numai foamea şi mizeria îl îmbătrâneau.

— Tu ai părinţi? întrebă el cu blândeţe pe tânăr.

— Nu ştiu. Nu i-am văzut de când am venit pe lume.

— N-ai vrea ca să-ţi fiu eu tată, în amintirea tovarăşului de nenorocire? Ce zici?

Tânărul nu pregetă a-i săruta mâna, în vreme ce faţa lui Marcu era şiroită de lacrimi amare. Aşa dădu Sâvu peste ei şi se uită întrebător la prietenul său.

— No, frate Sâvule, de acuma putem face calea întoarsă. Am aflat de soarta copilului…

— Să nu-mi spui c-a murit! îi luă el vorba din gură.

— Mai rău! A fost prins în oastea împăratului. Iacă, feciorul ăsta a fost cu el, dar norocul l-a scăpat şi are să meargă cu mine în locul fiului înstrăinat.

— Cum te cheamă? îl întrebă Sâvu, fără să ştie că Marcu ar fi vrut să nu-i spună altcum decât Lăzărel.

Tânărul pregetă o clipă, după care spuse cu sfială:

— Ioja.