Cum poţi să ajungi oştean

ÎNTÂRZIATĂ O VREME PE VALEA MUREŞULUI, vara îşi revărsa căldura asupra leneşei ape ce şerpuia pe lângă castelul contelui Teleki. Nici chiar pe dealurile care străjuiau de o parte şi de cealaltă a bătrânului râu, nimic nu prevestea apropierea toamnei. Cei câţiva norişori ce pluteau în jurul Pietrei Craivei ori pâcla ce se înălţa deasupra Cheilor Tătarului nu puteau îngrijora pe harnicii locuitori ai acestor meleaguri. Berzele însă, tinere şi bătrâne, nelăsându-se amăgite de înşelătoarea căldură, se roteau în albăstrimea cerului, pregătindu-se de plecare.

Întorcându-se spre casă, Florea Nicoară din Ciunga se abătu pe lângă stâncile de sare ce străjuiau gurile de ocnă de la Uioara, multe dintre ele părăsite din pricina vechimii. De acolo se scotea preţioasa pulbere încă din vremuri de demult, şi din astă pricină se adânciseră şi fuseseră lăsate în plata domnului. Mai lesne era de săpat alte puţuri, căci oriunde dădeai cu hârleţul găseai acelaşi lucru, din belşug. De fapt nu era calea obişnuită a localnicilor, dar tânărul simţea o mare plăcere ori de câte ori avea prilejul să se minuneze de tăria stâncilor, care nu se topeau decât cu greu sub biciuirea ploilor şi suflarea cea aspră a vântului.

Nu departe de acolo, cocoţat pe un pinten de deal, se afla castelul grofului Teleki, al cărui stăpân îşi găsise hodina cea veşnică tot pe o coastă, dar neştiută decât de puţini oameni şi de unde nu mai auzea clipocitul Mureşului pe la poalele colinei, cum fusese acasă. Nimeni n-a mai întrebat de cel ce trebuia să se însoare cu grofoaica de la Micoşlaca, şi nici chiar neamurile contelui. Cât despre baroana Iulia Mikeş, se aflase că „bolunzise”, fără a cunoaşte careva pricina. Fuseseră chemate cele mai iscusite babe vrăjitoare, ba şi doftori vestiţi din ţara nemţească, dar zadarnic. Când ţi-era lumea mai dragă, tânăra baroană cădea în genunchi şi cerea iertare de la cineva nevăzut. De aici şi zvonul cum ea ar fi aceea care i-ar fi făcut felul viitorului ei soţ, dar Florea ştia bine că nu era adevărat ce se spunea. Alta era pricina!

Nici despre contesa Rozsnyai de la Galda, prietena cea bună a Mikeşoaiei nu se mai auzise nimic de la o bucată de vreme. Parcă ar fi înghiţit-o pământul! Unii ziceau că s-ar fi pripăşit pe undeva prin părţile asfinţitului, alţii că au şi văzut-o prin Stambul ori cine mai ştie pe unde, şi de astă-dată nici tânărul ciungan nu putea pricepe ce să se fi petrecut cu dânsa.

Aceste amintiri îi răscoleau lui Florea dorinţe neîmplinite, mai cu seamă de când se întorsese acasă Amosie, fratele său mai mare. Îl asculta ceasuri întregi povestind despre nemaipomenitele întâmplări prin care trecuse, şi ardea de nerăbdare să-i calce pe urme. Tare îi mai părea rău că nu-i însoţise pe Marcu şi Mihai în oastea lui Gaşpar-vodă. Pe atunci nu se auzise de acest voievod, dar acuma se ştia pretutindeni că domnul Moldovei chemase pe toţi românii, din întreaga ţară, la înfruntarea cu păgânii.

Trecuse amiaza de vreo două ceasuri când se avântase feciorul printre puţurile ocnelor. Mergea agale, lăsându-se mângâiat de razele molcome ale soarelui, iar cu glas scăzut lălăia un cântec ştiut numai de el şi nu se îndemna deloc să ajungă prea devreme acasă, căci tare-i mai plăcea răcoarea locului acestuia, pe unde se simţea boarea de beci umed ce venea din măruntaiele pământului. De obicei mai dădeai peste câte un băieş ori vreo muiere venită cu mâncare în straiţă după omul ei ce trudea din greu, dar azi, fiind duminică, nimeni nu lucra şi liniştea se înscăunase pretutindeni. Trecând pe lângă o groapă, deodată i se păru că aude vaiete omeneşti. „Nu cumva să fi căzut careva şi să-şi fi rupt ciolanele…” gândi îngrijorat Florea. Îi veniră însă în minte poveştile copilăriei, căci nu era ţânc de pe valea aceea să nu fi fost speriat că dacă s-ar fi avântat pe la streii de sare avea să dea peste gurile iadului. Oameni în toată firea şi se jurau, nu o dată, că văzuseră cu ochii lor draci jucând în lumina lunii. Fiind bărbat în toată puterea, ciunganul s-ar fi luat la trântă cu însuşi Scaraoţki, dacă ar fi trebuit, mai ales ziua în amiaza-mare, dar o temere oarecare simţi prin inimă, aşa că se apropie cu băgare de seamă. Se vedea cât-colo că era un puţ părăsit de ani de zile, fiindcă bălăriile îi năpădiseră intrarea, dar cum unele erau rupte proaspăt, nu mai încăpea îndoială că cineva căzuse acolo.

— Eşti careva înăuntru? strigă el la gura gropii, punând mâinile pâlnie la gură.

De astă-dată nu se mai putea înşela. Auzise desluşit gemete înăbuşite, ce răzbeau până la el.

— Eşti rănit? Ai căzut? Răspunde, omule!

Din nou aceleaşi tânguiri, de parcă ar fi avut căluş la gură, ori era vreun mut din născare. Florea se ridică, uitându-se primprejur, doar de-ar vedea pe careva să-i sară în ajutor. Era lesne să te fi prăvălit în puţ, căci buruienile acoperiseră groapa, prefăcând-o într-o capcană pentru neprevăzători. Steiurile de sare, de asemenea, ar fi încurcat pe un necunoscător al locurilor.

Deodată i se păru că zăreşte o umbră omenească ce parcă s-ar fi pitit după o stâncă, şi Florea îi strigă:

— Hei, om bun! Hai o ţâră-ncoace.

Nu-i răspunse nimeni şi nu se mai îndoi că nu fusese decât o nălucire, dar pentru cel de jos trebuia să facă ceva. Rupse mai întâi toate buruienile ce împrejmuiau gura gropii şi cu toate că era în straie de sărbătoare, se lăsă pe burtă, căutând să desluşească ceva în beznă. Voia să-i dea de ştire că fusese auzit şi să nu-şi piardă nădejdea, dar el singur nu-l putea ajuta, ci avea să meargă după alţii, lipsind o vreme.

— Omule! Dacă mă auzi, răspunde! Iacă, eu mă duc…

Nu apucă să zică mai multe, căci fu apucat de amândouă picioarele, săltat în sus şi împins cu putere în puţ.

Poate că acesta i-ar fi fost sfârşitul, fiindcă o cădere cu capul în jos i-ar fi frânt grumazul, fără nici o îndoială. Norocul lui a fost că pe dată şi-a întins mâinile în lături şi astfel s-a mai putut sprijini de pereţi, încetinindu-şi căderea, însă dacă puţul ar fi fost mai larg, s-ar fi isprăvit şi cu el şi cu nefericitul asupra căruia căzuse. Mai auzise doar nişte hohote de râs ce venea de undeva de deasupra, după care îşi pierdu simţirea.

Când îşi veni în fire, cea dintâi grijă îi fu să se tragă de pe bietul om peste care căzuse, deşi acesta părea să nu mai aibă suflare. Întunecimea era de nepătruns, dar izbuti să dea de capul necunoscutului şi atunci pricepu de ce nu răspunsese la întrebările sale decât prin gemete. Sărmanul avea un căluş cât toate zilele în gură, iar mâinile şi picioarele legate. Era limpede că fusese aruncat anume în puţ şi de bună-seamă că celaşi l-a împins şi pe el, sortindu-i pe amândoi morţii.

Îşi apropie obrazul de gura străinului şi se bucură simţindu-i abureala călduţă a răsuflării. Era cam slabă, dar bine că omul încă se mai afla viu. Se uită în sus şi zări un petec de cer înstelat, deşi când fusese îmbrâncit era ziuă. Auzind şi ţârâitul greierilor, căpătă un nou imbold de viaţă. Trebuia să scape, şi să-l scoată şi pe nenorocitul de lângă el!

— Trăieşti? îl scutură grijuliu Florea.

Se chinui o vreme să-i desfacă legăturile, îi frecă apoi mâinile ca să-şi iasă din amorţeală, îi mângâie fruntea şi acum ar fi dat orice pe un strop de apă. Trebuia să-l scape, fiindcă de nu era spinarea lui nici el n-ar mai fi fost în viaţă.

— Te doare ceva? întrebă flăcăul, când nefericitul păru a se fi mişcat.

— Viz!… gemu rănitul, cerându-i apă.

— Eşti ungur?! se miră feciorul căci el încă mai credea, că prin aceste părţi de ţară toate necazurile se abăteau numai supra neamului său. Pricep ce doreşti, dar n-am de unde să-ţi dau. Vom ieşi însă noi cumva de aici, şi atunci ai să bei pe săturate.

După o vreme, celălalt păru a se mai întrema şi o încropi destul de prost pe româneşte:

— Eu, slujbă la prinţ.

— Atunci cum de-ai ajuns domnia-ta aici?

— Nume la mine este Ovary Elemer, căpitan…

— Am înţeles domnule. Iacă, eu îs Florea lui Nicoară din Ciunga, numai că tot n-ai spus cum de-ai ajuns aici…

— Spun la tine, dar acum nu estem vreme la poveste. Mai un spune tu cum facem cu ieşire!

— Păi, răcnim din toţi bojocii, şi poate ne aude vreun trecător, dar asta numai mâine-dimineaţă…

— Până mâine eu mort de sete. Trebuie acum, dar aude duşman la noi…

— Aşa-i că uitasem de ei!

— Asta-i puţ oblu…

— Norocul nostru că nu-i şi larg, îl întrerupse Florea. Ştii ce mi-a dat prin cap?

— Ce?

— Ne aşezăm spate-n spate şi, proptindu-ne de pereţi, ne împingem binişor în sus.

— Foarte bun. Legăm la noi unu de alt şi facem patru mâini şi patru picior.

Brăcinarul lui Florea a fost îndeajuns ca să se înfăşoare unul lângă celălalt, însă era primejdia ca să cadă amândoi deodată. Totuşi, neavând încotro, începură aburcatul, cu toată osteneala şi zdreliturile de la mâini. Erau vânjoşi amândoi, dar mai cu seamă dornici să scape cât mai curând la aer curat, căci sărătura le ustura gâtlejul.

— Stai! făcu deodată Ovary.

— Ce-i?

— Sst! Auzit voce?

Trăgând cu urechea, Florea era gata să-i răspundă că în afara lătratului unui câine nu se auzea nimic, când desluşi şi el două voci care se apropiau.

— Or fi băieşi, şopti el.

— Nu. Duşman. Vorbit nemţeşte…

— Ei te-au aruncat pe domnia-ta?

— Da.

— Înţelegi ce-şi spun?

— Îhî!

Urcaseră mai bine de jumătate calea şi nu se îndurau să se întoarcă, aşa că-şi încordau puterile, proptindu-şi picioarele de pereţi şi rămaseră în aşteptare.

— Nu se mai aud, zise unul dintre cei de deasupra.

— Cred şi eu, mai cu seamă după ce l-am împins şi pe celălalt peste el, râse mulţumit.

Nu mai încăpea îndoială că ei erau vrăjmaşii, dar n-aveau ce le face, în starea în care se aflau. Rămaseră neputincioşi ascultând mai departe, cu toate că ciunganul nu prea înţelegea ce-şi spuneau.

— Să nu aibă altă ieşire, îşi dădu cu părerea cel care părea venit mai pe urmă.

— Să ştii că romanii nu-şi pierdeau vremea cu aerisirea puţurilor, când le-au făcut, căci le lucrau cu sclavii. Acolo au să putrezească…

— Cine să fi fost celălalt?

— Vreun oştean de-al lui.

— Părea mai curând ţăran, după câte mi-ai spus la început.

— Să-l ia dracu! Dacă nu l-o fi luat până acum. Cine l-a adus pe coclaurile astea, în calea mea?

— Nu cumva să mai fie şi alţii…

— Am fi dat de ei până acum. Fii liniştit, că numai ăla a fost, şi poate întâmplător, în trecere.

— Dar dacă încă mai trăiesc, şi când s-o lumina de ziuă încep să strige după ajutor?

— Noi ce grijă avem?! Către miezul nopţii trebuie să vină şi omul nostru, după care vom pleca împreună. Dar până atunci…

Îşi desfăcu nădragii şi se uşura deasupra gropii. Erau atât de încordaţi şi la capătul puterilor, încât cu greu s-ar mai fi putut ţine, dacă nemţii, râzând, nu s-ar fi îndepărtat îndată. Atunci începură şi ei din nou urcuşul şi izbutiră să atingă cu mâinile marginile gropii, însă nădejdea era tot în picioarele cu care se împingeau. Dar cât pe ce să se rostogolească înapoi, căci, legaţi fiind unul de altul, n-aveau cum să se despartă. A trebuit să-şi dea toată silinţa Florea şi l-a ridicat în spate pe Ovary, ca să se tolănească istoviţi la pământ.

— Priveşte, căpitane, ce lună faină!

— Musai plecăm, răspunse şoptit căpitanul. Lună nu bun la noi, că vede neamţul…

— Ai dreptate, încuviinţă Florea. Plecăm tiptil şi mergem la mine acasă, apoi n-au decât să ne ia urma, că or vedea ei pe dracu dacă apucăm să intrăm în sat.

— Nu! Acuma trebuie prindem noi la ei şi aşteptăm celălalt.

Apoi îi povesti pe scurt ce vorbiseră nemţii şi că avusese o tăşcuţă cu scrisori de care îl jefuiră şi negreşit trebuia să le-o ia înapoi, înainte de venirea celuilalt. Cum luna strălucea în înaltul cerului, se furişară printre steiurile din preajmă, pe care cu uşurinţă le-ai fi putut lua drept umbre omeneşti. Florea îi zări pe nemţi aşezaţi fără grijă pe iarba uscată, cu mâinile sub cap. De bună-seamă că se uitau şi ei cu încântare la minunăţia cerească.

— Uite colo! şopti Florea, trăgându-şi tovarăşul de mânecă. Se hodinesc, ticăloşii!

Se târâră ca şerpii şi dintr-un salt s-ar fi putut arunca asupra lor, dar îi auziră vorbind şi căpitanul ar fi vrut să afle cât mai multe de la ei, aşa că făcu un semn şi îl opri pe Florea.

— Dieter, ce-ar fi să aruncăm nişte bolovani în puţ? N-am eu astâmpăr până nu ştiu bine că n-ar mai putea ieşi de acolo şi să ne ia urma până la Sătmar. Aşa zic!

— Socot că sunt morţi de mult, dar, dacă ţii cu tot dinadinsul, hai, că tot n-avem ce face. Astfel ne trece şi vremea mai repede.

Ovary îşi dădu seama că dacă ar mai fi rămas în groapă acolo le-ar fi fost mormântul, dar şi că era clipa cea mai potrivită să le sară în gât. Făcu semn lui Florea şi amândoi se năpustiră asupra nemţilor cu câte o bucată de stei numai bună de zdrobit capete.

Pălindu-i pe negândite, cei doi izbutiră curând să-şi lase vrăjmaşii fără nici o putinţă de împotrivire.

— Ce facem cu ei? întrebă ciunganul.

— Ducem unde fost noi.

— Să-i târâm până acolo?

— Da, dar întâi iau straiţă de la ei. Iacă, al meu este.

Se aplecă deasupra neamţului la şoldul căruia atârna taşca şi şi-o trecu bucuros pe după gât, apoi dădu să-l apuce de picioare, însă Florea se împotrivi.

— Apăi, nu aşa!

— Nu înţeleg…

— Mai înainte să mă uşurez şi eu, batăr pe unul din ei, că tare mai put şi acum.

Ovary râse şi-i făgădui să-l lase după ce i-or arunca în puţ, fiindcă zăbovind ar fi putut da peste ei cel de-al treilea. Florea se învoi şi dădu să-l apuce şi el pe celălalt neamţ, dar acesta deschide brusc ochii şi cu un scrâşnet de fiară încolţită îi înfipse mâinile în beregată. Căpitanul sări pe dată călcând cu toată talpa obrazul duşmanului, apoi îi mai cără şi câteva picioare în burtă, în cap şi pe unde se nimerea, încât în cele din urmă îşi pierdu simţirea cu adevărat de astă dată.

— No, pe ăsta îl spurc! făcu Florea frecându-şi grumazul. Mai, mai să mă-năbuş. Mulţumesc domniei-tale că m-ai scăpat.

Îi târâră până la groapă şi-i aruncară de unde abia scăpaseră ei, iar deasupra lor prăvăliră bolovanii ce-i găsiră în preajmă.

— Aşa au vrut să facă şi ei cu noi, zise Florea, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu din capul lui făcuse moarte de om. Numai că-mi pare rău că n-am apucat să-i „spălăm”, ca să fim chit.

— Nu trecut la mine, râse Ovary.

— Dreptu-i că nici mie nu mi-a venit, dar m-aş fi căznit.

— Apoi nici nu ştiut care din ei făcut ruşine la noi…

— N-avea decât să se tragă deoparte ăl de nu era vinovat, răspunse tot râzând ciunganul.

Căpitanului ungur îi plăcu acest fecior de olah, vesel şi cinstit, şi-l bătea gândul să-l facă să vină cu el, barem până avea să ducă scrisorile unde trebuiau. Erau acum amândoi voioşi, de parcă ar fi stat sub lumina stelelor la vreo şezătoare şi nu fuseseră la un pas de moarte, ucigând la rândul lor doi oameni. Cruntă era viaţa! Ca să trăieşti, trebuia să ucizi.

— De-ar veni o dată şi cel de al treilea, că mi s-a făcut somn, căscă Florea.

Ovary tocmai se pregătea să-i răspundă, când o şuierătură scurtă străbătu văzduhul. De bună-seamă că era un semn anume la care ar fi trebuit să răspundă, dar cei doi nu ştiau cum.

— Lăsăm vine la noi şi haţ! şopti Ovary la urechea tovarăşului său.

— Mai bine să-l învăluim…

Tăcură însă pe dată, căci se auziră alte trei fluierături scurte. Cum numai ţârâitul greierilor mai tulbura liniştea nopţii, necunoscutul nu s-a mai apropiat şi, după o vreme, galopul unui cal ce se îndepărta nu mai lăsă nici o îndoială că cel de-al treilea neamţ n-avea să mai vină.

— La el nu mai prindem noi, zise Ovary cu glas tare şi trase o înjurătură pe limba lui.

— Nu-i bai, dădu din mână Florea. Oricum n-ar mai fi încăput peste ceilalţi şi ne-ar fi dat bătaie de cap să-i căutăm altă groapă.

— Eu cap prost! se plesni căpitanul cu palma peste frunte. Nu trebuit ucis unul din ei. Eu crezut pus mâna pe celălalt care mai mare, şi na, pierdut tot.

— De unde să fi ştiut că ăla era un fricos? îl mângâie ciunganul. Zii şi domnia-ta că nu s-o întâmplat nimica, fiindcă ţi-ai dobândit din nou straiţa, şi hai să mergem la mine acasă, că ne apucă ziua printre gropile de sare.

Pe drum, Ovary îi povesti lui Florea tot ce pătimise până la întâlnirea lor. Trebuia să meargă la Kosso, în Slovacia, unde se afla alteţa-sa Bethlen Gabor, ducând nişte scrisori de mare preţ pentru austriecii cu care se războia principele. Plecase anume de unul singur şi totuşi iscoadele aflaseră ce ducea asupra lui şi fu atacat ziua în amiaza-mare, tocmai când să iasă din Uioara şi să treacă Mureşul, în drum spre Turda. Ocnele părăsite nefiind prea departe l-au târât până acolo, legat-cobză, iar când au ajuns l-au pălit în cap, prăvălindu-l în puţul în care fusese găsit de ciungan. Îi părea nespus de rău că nu lăsase în viaţă barem pe unul şi să-l iscodească pe îndelete în slujba cui erau, dar prea se încrezuse că-l vor prinde lesne pe celălalt, şi iată că s-a înşelat.

Luna plecase la culcare şi ziurelul de ziuă pălise la ivirea zorilor pe dealul de către Hopârta, când trecuseră de dâmbul Hagăului. Abia acum îşi puteau privi înfăţişarea, şi se vede treaba că nu arătau prea bine, de vreme ce izbucniră amândoi în râs.

— Ascultă, Flore, zise deodată căpitanul oprindu-se. Cei doi bătut la mine şi eu nu vreau ştie careva.

— D-apăi cine a văzut asta? Nici că am auzit vreodată ca domnia-ta să fi fost înfrânt, mai mult chiar, i-ai doborât pe cei ce ţi-au vrut răul şi acum zac în fundul pământului. Nu-i adevărat?

— Fain fecior! îl bătu Ovary pe umăr. Prieten bun fim noi! Aşa?

— Altminteri nici că se poate, căci domnia-ta m-ai scăpat să nu mă gâtuie neamţul.

— Dar şi tu ai scos la mine din groapă.

Îşi strânseră mâinile şi porniră mai departe în trâmbiţele cocoşilor din sat.

Când să pătrundă în ogradă îl zăriră pe badea Nicoară, care se şi sculase să dea nutreţ la vite.

— Da pe cine ai mai adus, măi copile? se miră el, văzându-şi odrasla cu un alt străin.

Gândul îi zbură la răposatul Teleki şi se îngrijoră ca nu cumva să fie siliţi să facă iarăşi moarte de om, căci după straie necunoscutul era un ofiţer ungur.

— N-ai grijă, tată! râse Florea bănuindu-i temerea. Acesta îi domnul căpitan Ovary, care m-a scăpat de la moarte şi-i bun prieten cu mine.

— No, dacă-i aşa, se lumină la faţă bătrânul, poftiţi în casă de vă hodiniţi. După câte văd eu, umblat-aţi toată noaptea.

— De umblat, nu, dar am trudit mai mult decât am fi mers pe jos la Bălgrad, răspunse Florea îmbiindu-şi oaspetele să intre.

În răstimp se trezise şi Amosie, cu un mare chef de vorbă, după cum se vedea, căci poftea să afle ce se petrecuse de erau atât de însângeraţi şi colbăiţi. Zadarnică dorinţă, căci cei doi se tolăniră pe câte o laviţă şi în scurt timp începură a sforăi în lege. Către seară însă n-au mai scăpat de Amosie, care voia să afle de la căpitan şi cum mai mergeau treburile războiului prin Europa. Acesta îi povesti tot ce ştia şi tare se mai fuduli că oştile ardelene împresuraseră Viena, alături de ale contelui Thurn din Boemia.

— Ce-aţi păţit azi-noapte se leagă, făcu Amosie cu tâlc.

— Nemţii turbat împotriva la noi.

Amosie dădu din cap a încuviinţare şi, văzând că oaspetele se descurcă destul de greu româneşte, începu a-i vorbi pe limba lui:

— Mă rog de iertare, dar eu socot că nu facem o treabă bună mergând la dracu-n praznic. Noi, ardelenii, nu avem ce căuta altundeva decât peste munţi, ca să ne scăpăm de turci şi nu să luptăm împotriva creştinilor.

Ovary nici nu băgă de seamă că schimbaseră vorbirea în ungureşte, dar se aprinse şi răspunse pe dată:

— Alteţa-sa va înfrânge pe austrieci, care vor să se întindă şi asupra noastră. Va libera Ungaria Mare şi, ca rege, altfel va sta de vorbă cu turcii.

— Cinstite căpitan, spuse Amosie tărăgănat. Eu nu am mintea domniei-tale, dar judec ca nu vechi oştean ce m-am bătut pentru ţara asta a noastră. Şi să mai ştii domnia-ta că şi ceilalţi principi ai noştri care şi-au uitat locul de baştină s-au pierdut prin străinătăţi…

— Vrei să spui că alteţa-sa nu are să se mai întoarcă acasă?

— Departe de mine acest gând şi nici n-aş vrea aşa ceva, că-i un principe bun, precum pare, dar bătrânii noştri mai povestesc de răposatul Bathory Istvăn. De cum a ajuns crai în Lehia, a uitat Ardealul. Şi chiar dacă o izbuti să facă „Ungaria Mare”, cum ai zis domnia-ta, tot într-acolo s-o trage, lăsându-ne pe noi de izbelişte în calea turcului.

— Cum aşa?!

— Ardealul îi ţara noastră, iar întinderea ei cea mare nu trebuie căutată în altă parte decât peste munte.

Tocmai când se încinseseră la vorbă se ivi şi Florea, cu ochii cârpiţi de somn. Câte ceva ungureşte mai înţelegea şi flăcăul, dar cei doi îşi urmară gândurile fără a ţine seama de el.

— Nu zic că n-ai dreptate, întrucâtva, se mai înduplecă Ovary. Oricum, vrăjmaşii sunt austriecii, şi-s mai de temut decât otomanii, căci noi am văzut cum lovesc ei pe la spate. Aminteşte-ţi de prinţul Mihai!

— Parcă turcul îi altfel?

— Mai cinstit, zic eu. Când eşti alături de el, nu te păleşte, ca neamţul. Uitat-ai de câmpia Turzii? Prinţul era olah de-al vostru, dar mie, ca oştean ungur, ce sunt, mi-a plăcut şi pot spune că greu se va mai găsi altul la fel.

— Eu atât am vrut a-ţi spune domniei-tale, că mai întâi şi întâi, ţara noastră trebuie apărată.

— Aşa-i! se băgă şi Florea în vorbă, mândru că pricepuse şi el tâlcurile celor doi vechi oşteni.

— În privinţa asta suntem cu toţii de-o părere, râse Ovary luându-l pe fecior pe după gât. De oşteni ca tine are nevoie Ardealul, dragul meu.

— Dacă nu mă luaţi, eu ce să fac?!

— Bată-te să te bată de mânz, o schimbă Amosie iarăşi pe româneşte. Fă bine, căpitane, şi ia-l cu domnia-ta. Numai la asta gândeşte întruna, cum să ajungă în slujba domniei.

— Vrei? întrebă oaspetele.

— Cu dragă inimă, dar nu ştiu dacă mă-ngăduie tata, se codi Florea.

— No, lasă că l-oi lămuri eu, zâmbi frate-său. Însă, rogu-te, căpitane Ovary, nu-l purta pe unde şi-o dus mutu’ iapa, pe alte meleaguri, că eu îs păţit.

— Ţin eu la mine. Oştean şi pretin fie. Nu departe de aici, la Turda. Primeşti?

— Da, răspunse Amosie în locul lui. Tata va fi bucuros să-şi ştie feciorul în slujba domniei, că şi aşa nu se prea îndemna la munca pe ogor.

— Mă-nvoiesc, spuse domol şi Florea, dar să nu mă dai sub porunca altcuiva, că pe dată fug şi mă-ntorc la ai mei.

— Ba, să-ţi bagi minţile în cap, că a fi slujbaş domnesc nu-i după cum ţi-i voia, ci cum îs trebuinţele ţării, îi zise Amosie.