NUNTĂ CU PERIPEŢII.

Cu multă părere de rău se întorcea acasă tânărul boier Hrizea sin Dumitreşco ot Bogdanei, după o goană zadarnică pe urmele tătarilor. Era mare zăpuşeală, dar atât Hrizea cât şi cei vreo douăzeci de flăcăi care-l urmaseră aveau numai cămaşa pe ei, neapucând să se mai îmbrace altcum. Abia prinseseră să înşface săbiile şi, aruncându-se în spinarea cailor pe deşălate, au pornit-o val-vârtej să-i ajungă pe păgâni.

Vestea le-o aduse un ţăran scăpat ca prin minune din pârjolul conacului şi moşiei boierului Cârstea de la Cornăţeni, megieşul lor. Cum bietul om era însângerat şi plin de sudoare, crezură că încă mai era hăituit de tâlharii câmpiilor, dar se înşelaseră, căci tătarii, după ce jefuiseră şi dăduseră foc pretutindeni în calea lor, apucaseră drumul către casă, târând robii şi prada cu ei.

— Da’ cu boierul ce s-a întâmplat? întrebă Hrizea.

— Răpus de săgeţi… zace şi acum în curtea conacului.

— Şi jupâniţa?

— Roabă, conaşule! Dacă a mai scăpat cu zile, o trag cu laţul după vreo căruţă, cum li-i obiceiul.

Hrizea îşi săltă capul şi aruncă o privire asupra flăcăilor ce se aflau în preajma lui. Tocmai făcuseră muştru în mânuirea spadei. Erau cu toţi leoarcă de năduşeală, dar flăcări de ură le sclipea în ochi.

— Nu-i vreme de pierdut! le strigă el. Pe cai! Luându-i pe neaşteptate îi dovedim, oricât de mulţi or fi.

— Cam câţi să fi fost? îl iscodi un flăcău pe ţăranul fugar.

— Socoti-vom leşurile după luptă! se oţărî Hrizea. Haideţi!

Ceata flăcăilor se pierdu curând într-un nor de colb ridicat pe drumul Cornăţenilor. Soarele ardea nemilos şi nici o pată nu se arăta pe întreaga albăstrime a cerului, iar holdele dăduseră de mult în pârgă. Vreme numai bună pentru cules, ceea ce şi făcuseră tătarii dobrogeni, mai înainte de a se duce la bătaie în Moldova, unde îi chemase Iskender-paşa în acea vară a văleatului 7128 de la facerea lumii. Asemenea fapte erau pe placul marelui serasker, cu toate că-i socotea şi pe locuitorii valahi drept supuşi ai lui, dar era firesc în mintea lui ca dreptcredincioşii musulmani să-şi agonisească pradă de la ghiauri. Aceasta însă era cu putinţă numai când domnia de acolo era mai nevolnică, aşa cum se întâmplase şi acuma.

Se strecuraseră pe furiş până în preajma muntelui şi abia la întoarcere începuseră jaful, dând în calea lor şi peste moşia boierului Cârstea. Nu avuseseră teamă de mânia domnească, fiindcă stăpânul ţării tocmai se mazilise şi Radu-vodă Mihnea, noul voievod, încă nu sosise de la Istanbul. Socoteală osebit de bună şi prada a fost îmbelşugată, căci oamenii nu se aşteptau să-i calce tătarii.

Chiar şi dumnealui slugerul Cârstea se afla tras la umbră de dogoarea soarelui, când auzise larma şi strigătele de groază tocmai în curtea lui. Ieşi în cerdac spre a vedea ce se petrece, dar fu străpuns de o săgeată în coşul pieptului şi se prăvăli pe trepte. Fiică-sa, Frăsina, o codană cam de vreo şaptesprezece ani, dete un ţipăt de spaimă şi se repezi lângă trupul tatălui doborât, când simţi arcanul învăluind-o ca un şarpe şi tătarul care-l aruncase rânji mulţumit trăgând-o prin ţărână spre el.

Cam atâtea putuse afla Hrizea la curtea boierului ucis, unde începuse a se ivi câte o slugă scăpată şi ea ca prin minune. Aflând că Frăsina încă mai era în viaţă nu se mai gândi la nimic altceva, ci se aruncă pe dată în urmărirea ei, semnele fiind lesne de găsit datorită fumului ce se mai ridica prin satele arse.

De la o vreme flăcăii începură a simţi osteneala şi mai cu seamă cumplita sete, aşa că nu puteau merge mai departe. Drept care Hrizea socoti să scurteze drumul spre a-i întâlni pe tâlhari la vadul Dunării, dar n-avură noroc, fiindcă aceştia apucaseră să treacă apa în Dobrogea. Oricum, aşa frânţi de sete şi oboseală, cu greu ar fi putut înfrunta trâmba de peste o sută de călăreţi tătari.

Tânărul boier hotărî popas chiar pe mal, apoi adormiră sub cerul înstelat şi în zori apucară calea întoarsă mâhniţi şi ruşinaţi că nu izbutiseră nici barem să-i ajungă pe hoţi.

— Ce să facem, boier Hrizeo? îl mângâie un flăcău. Asta i-a fost soarta! Noi nu putem cârti.

Cu toţii ştiau că jupâniţă Frăsina urma să fie mireasa tinerei lor căpetenii, chiar în acea toamnă, dar iată cum necazul îi schimbase viaţa pe neaşteptate.

— Câinii! scrâşni Hrizea. De ce nu sunt eu domnul acestei ţări, că i-aş învăţa minte!

— Am auzit că ticăloşii se vor bate cu domnul Moldovei, spuse un altul. Se vede că au venit să-şi ia merindea.

— Ce-ar fi să ne ducem şi noi acolo?!

— S-ar încinge o „horă mare”…

— Să mergem! Să mergem! se auziră mai multe glasuri.

— Deocamdată ne întoarcem pe unde au pârjolit nemernicii, porunci Hrizea ca şi cum nu le-ar fi auzit spusele. Pe urmă vom mai vedea!

Deşi însetaţi şi flămânzi, de astă-dată nu se mai zoriră ca la venire, ci o lăsară domol, la pasul calului. Locurile erau pustii şi încă mai fumega pe ici, pe colo, iar prin văzduh stolurile de corbi croncăneau, vestind câte un ospăţ cu hoiturile ce le găseau din belşug. Prin alte părţi se strânseseră puzderie peste câte un stârv şi nici nu catadicseau să se ridice la trecerea călăreţilor. O duhoare dulceagă de putreziciune se răspândise pretutindeni, dar uneori devenea atât de nesuferită încât bieţii oameni se vedeau siliţi să-şi astupe nările, aşa că Hrizea încuviinţă să meargă pe malul celălalt al Ialomiţei. Nădăjduiau că vor găsi în cale şi ceva aşezări rămase întregi, căci tâlharii păreau să se fi ţinut de o singură parte a apei. Oricum, străbătură hotare întregi până când începură a se zări cele dintâi semne de viaţă, primii snopi de grâu.

De bine, de rău, prinseră a ronţăi la spice, asemenea guzganilor sau popândăilor, potolindu-şi oarecum foamea. „Ospăţul” i-a făcut să mai zăbovească, iar întrucât dăduse în amurg şi văzură că totul părea liniştit împrejur, Hrizea hotărî să facă popas de noapte chiar acolo. Mai povestiră de una, de alta şi numai când se însera de-a binelea se puseră pe adunat snopi, spre a-şi face culcuş. Flăcăii se răspândiseră pe mirişte, când deodată se auzi vocea înspăimântată a unuia dintre ei:

— Săriţi, fraţilor! O dihanie, de n-o fi chiar ucigă-l toaca, arătă el spre o căpiţă.

— Unde? Unde-i? săriră vreo câţiva din apropiere, mai mult râzând de spaima tovarăşului lor. O fi vreo vulpe!

— Uite că mişcă ceva acolo! arătă unul cu degetul.

Apoi li se păru că aud un scâncet de femeie, şi asta nu era a bine. De mici copii ştiau, din basme, că necuratul se arăta oamenilor fie sub formă de ied, fie de ţap, dar cel mai adesea luând chip de muiere.

— Satana! şopti unul îngrozit, şi fu îndeajuns pentru ca toţi să se tragă înapoi, făcându şi cruci cu nemiluita.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? ajunse şi Hrizea lângă ei.

— Dracul! arătă unul spre căpiţa cu pricina.

— Şi vă temeţi de el câtă vreme aveţi spada în mână? Ce mai aşteptaţi? Să-l străpungem, ori să-l fugărim!

Cu toţii se uitară nedumeriţi la Hrizea, socotind că n-a înţeles ce i se spusese. Alţii însă căpătaseră cutezanţă şi dădură să facă un pas înainte, dar se opriră din nou, căci acum se auzea desluşit un scâncet de femeie.

— Mă, că fricoşi mai sunteţi! se răsti Hrizea nemulţumit. Trase spada şi se îndreptă spre căpiţă:

— Ieşi de-colo care eşti, că, de nu, te spintec ori dau foc la paie!

— Nu te apropia, neicuţă. Sunt eu, Frăsina! auzi deodată vocea fetei, şi abia atunci se înfricoşa, simţind un fior de gheaţă prin şira spinării.

— Doamne apără-mă! îşi făcu el cruce, trecându-şi arma în mâna cealaltă.

— A luat glasul jupâniţei, şopti unul mai slab de înger, care căzu în genunchi şi începu a bate mătănii.

Câţiva o apucaseră la fugă peste câmp, fără a se mai uita înapoi, iar cei rămaşi se uitară prostiţi la căpiţă.

Dar îndată plânsul conteni şi snopii începură a se da într-o parte, lăsând să se vadă obrazul şiroit de lacrimi ce curgeau din ochii mari şi negri ai Frăsinei. Nu mai încăpea nici o îndoială că era fata.

— Eu sunt, neicuţă Hrizeo!

Tânărul îşi mai făcu o cruce şi, văzând că „vedenia” nu se topeşte, prinse curaj şi vru să se ducă spre ea.

— Stai! Să nu te apropii! strigă fata înspăimântată.

— Dacă tu eşti cu adevărat, şi nu vreo nălucă, atunci fă-ţi cruce, ca să te cred!

— Nu pot, se tângui ea.

— Ahaa! Satano! Să-i dăm foc, băieţi. Aduceţi un amnar, să ardem spurcăciunea, că asta nu-i Frăsina mea.

— Nuuu! se auzi vocea îngrozită a fetei. Neicuţă, jur pe sfânta cruce că eu sunt, numai că nu pot scoate mâinile să mă-nchin.

— Auzit-aţi? făcu unul. Ar crăpa pe loc, dacă şi-ar face sfântul semn izbăvitor.

— Pentru ce nu vrei să-ţi arăţi mâna? o întrebă Hrizea. Nu cumva ţi-i păroasă şi are ghiare de mâţă?

— N-am nimic pe mine… sunt goală.

Careva pufni în râs prosteşte, dar tânărul boier se încruntă la el, încât îi pieri râsul de pe faţă.

— Dacă nu eşti dracul, arată-ţi măcar piciorul, să vedem dacă ai copită sau eşti muiere, zise unul mai isteţ.

Atunci la marginea de jos a căpiţei se ivi un picioruş, însângerat de drum şi plin de praf.

— Care te pricepi să deosebeşti pielea de drac de cea de femeie? întrebă un mucalit.

— La fel sunt! răspunse careva şi izbucniră cu toţii în râs, ba chiar şi Hrizea.

— Ar trebui să vedem mai bine, îşi dete cu părerea altul.

— Ba, o să mai vedeţi voi pe naiba! i-o reteză tânărul boier mai mult în şagă. Să vă întoarceţi pe dată cu spatele, căci nu mai încape îndoială că-i jupâniţa şi se sfieşte de noi.

De voie, de nevoie, flăcăii îl ascultară, trăgând cu coada ochiului ce va face Hrizea. Acesta îşi scoase cămaşa şi ţinând capul într-o parte se apropie şi i-o strecură fetei, în căpiţă.

— Ia-o pe tine, că altceva nu am, iar dacă îţi mai trebuie, cer şi altele.

Auzind despre ce era vorba, care mai de care se despuia ca să-i dea fetei să se îmbrace.

— Ho, că doar nu s-o înfăşa ca un copil mic! îi domoli Hrizea, bucuros de grija ce i-o purtau flăcăii.

— Gata? întrebă el după o vreme şi inima îi zvâcnea de îndoială, căci încă mai avea ghimpele în ea. „Dacă totuşi nu-i Frăsina?”

Diavolul folosea tot felul de vicleşuguri când voia să piardă pe cineva, iar cum îl ştia pe el ce durere suferise, să nu fi luat înfăţişarea fetei, ca să-l ademenească. Se gândi că atunci când o va strânge în braţe avea să-i facă pe spinarea semnul crucii, şi negreşit s-ar fi prefăcut în pulbere, dacă era necuratul.

Jupâniţa se ivi în cele din urmă, având paie şi spice în plete şi înfăşurată în cămăşile flăcăilor. De-abia acuma ar fi putut să-i bage în sperieţi, aducând mai curând a strigoi decât a făptură omenească. Hrizea însă se repezi la ea şi o îmbrăţişa cu sete, uitând a mai face semnul sfânt. Dădu s-o sărute, dar Frăsina îl opri, făcându-se ca para focului:

— Ba, neicuţă! Nu-i frumos, de faţă cu toată lumea.

— Acum bag mâna în foc că tu eşti, fiindcă nici dracul nu s-ar ruşina atâta ca tine. Puicuţa mea, trăieşti?

Şi fără să mai ţină seama de împotrivirea fetei o acoperi de sărutări, după care o aşeză uşurel pe un aşternut din snopi, spre a se odihni peste noapte.

— Muream şi eu fără de tine, o mângâie tânărul pe obraz. Ce fericire că ai scăpat teafără!

— Dar bietul tăicuţa… suspină ea şi-i dădură lacrimile. Nici de frate-meu şi nici de măicuţa nu mai am ştire, căci au rămas la tătari.

— Am să-i caut şi am să-i răscumpăr, făgădui Hrizea. Să ştiu de bine că-mi vând toată averea, ţi-i scot din robie, numai tu să fii mulţumită. Pe jupân Cârstea… l-om îngropa creştineşte şi-ţi jur că am să-l răzbun. Hai, nu mai fi întristată. Mai bine povesteşte-ne cum s-a întâmplat nenorocirea şi cum de ai izbutit să fugi.

— Apăi, cum să fie? începu ea cu glas domol. Bănuiesc să fi aflat ce s-a petrecut la curte şi cum l-au răpus pe tata?

Hrizea încuviinţă din cap.

— Eu am căzut în arcan şi tătarul m-a legat laolaltă cu ceilalţi prinşi, bărbaţi, femei, copii, în urma unei căruţe. Merserăm noi aşa, ca vitele, până ce ne pomenirăm opriţi în vatra unui sat pârjolit şi atunci tătarul veni spre mine, îmi apucă pletele şi mă sili să-mi întorc faţa către un mârzac de-al lor, care era călare şi se rânjea privindu-mă.

— Nemernicul! scrâşni Hrizea. Dacă dau peste el îl sfârtec bucăţele.

— N-ai să mai poţi, neicuţă, zâmbi fata, după care îşi depănă povestea mai departe. Când s-a înserat, tătarul m-a târât la o altă căruţă, unde era mârzacul, care-i întinse o pungă cu bani.

— Te-a cumpărat.

— Întocmai, dar nu ştia el pe ce dăduse banii.

— Nu cumva a căutat să…

— Stai să vezi! Mai întâi a sfâşiat totul de pe mine, lăsându-mă aşa cum mă găsirăţi voi, şi mă izbi de pământ. Norocul fu că, dezbrăcându-se, hangerul lui se nimeri drept lângă mâna mea, iar când dete să mă îmbrăţişeze i l-am înfipt în gâtlej. Nici nu credeam să fie atât de ascuţit, fiindcă mai că i-am retezat grumazul.

— Dăduşi cu sete… Dar bine făcuşi! încuviinţă Hrizea.

— Mai mult de spaimă am făcut ce-am făcut, dar se cheamă moarte de om şi-i păcat, neicuţă.

— Lifta păgână nu-i făptura lui Dumnezeu, sări unul.

— Ucigându-l ai făcut o faptă bună, plăcută celui de sus, o încredinţa altul.

— Aşa o fi! răspunse cam descumpănită Frăsina. Tânărul boier îi dădu răgaz să mai răsufle, dar după câteva clipe de tăcere o întrebă iarăşi:

— Cum de n-au sărit şi ceilalţi tătari, când au dat de leş?!

— Asta nu mai pot şti, fiindcă, aşa cum eram, goală şi mânjită de sângele spurcatului, am rupt-o la fugă în noapte şi am alergat încotro am văzut cu ochii. Nu m-am oprit decât când am căzut într-o băltoacă şi atunci am încercat a mă mai spăla cât de cât, după care, răcorită şi cu puteri noi, am zbughit-o mai departe. Spre ziuă ajunsei printre căpiţele astea şi, cum nu mai puteam umbla despuiată, m-am adăpostit într-una din ele şi aşa dădurăţi voi peste mine.

— Sărăcuţa de tine! o mângâie iar Hrizea înduioşat. Şi noi, proştii, cât pe ce să te pârjolim de spaimă. Ţi-o fi şi foame, dar nu avem nimic altceva decât spice de grâu. Iartă-mă că am fost aşa de nătâng.

Curând unul câte unul căzură frânţi de nesomn, iar când s-au deşteptat cei dintâi undeva în depărtare se auzeau cocoşii, ceea ce însemna că mai erau sate rămase neatinse de jaful tătăresc.

În timpul somnului fata se mai răsucise, lăsând să-i scape la iveală un sân frumos şi rotund, ca un măr pârguit. Zărindu-l, printre gene, tânărul Hrizea tresări. Prinse cu grijă marginea unei cămăşi şi îl acoperi de parcă s-ar fi temut să nu-l atingă, apoi se aplecă asupra ei şi-i sărută pleoapele.

— Rău îmi pare că te trezesc, îi şopti el drăgăstos, dar va trebui s-o pornim la drum cât mai pe răcoare şi mai avem o postată zdravănă până la Bogdanei.

— Nu la Cornăţeni?! se miră fata, încă buimăcită.

— Din păcate acolo n-a mai rămas decât spuza de pe vatră, aşa că o vreme vei sta cu noi. Şi de ce să nu chemăm şi un popă, ca să rămânem împreună pe vecie?

Frăsina se ruşină şi nu răspunse. Nunta lor fusese hotărâtă, dar până atunci nu se cuvenea să locuiască sub acelaşi acoperiş. Apoi nici nu se cădea să nuntească mai înainte de a trece anul de la înmormântarea tatălui său. Tânărul îi dădu dreptate, cu toată ciuda că trebuia să mai aştepte un an, dar îi adăugă:

— Oricum vei fi silită să rămâi la mine, căci tu nu mai ai unde să te adăposteşti. Pentru ce să stai printre străini, şi nu la viitoarea ta gospodărie? Lasă lumea să zică ce-o vrea!

Aşa crezuse Hrizea, mai cu seamă după ce-l îngropară pe jupân Cârstea şi când nu se mai află nici o veste despre mama şi fratele fetei, căzuţi în robia tătărească. Iată însă că pe la Sâmedru veni pitarul Sava Cuştireanul, frate cu mama Frăsinei, care scosese carte de la divan că se făcuse epitropul fetei.

Asta nu i-a pus pe gânduri şi unchiul a fost primit cu toată cinstea la conacul din Bogdanei, dar curând îşi dădură seama că era un bătrân hapsân şi lacom de avere, cu care nu te puteai înţelege. Îşi dădu gândurile pe faţă, spunând că are şi el un flăcău, cam tomnatec, şi că nu i-ar displace nepoata ca noră, mai cu seamă că în acest fel ar fi strâns laolaltă şi Cornăţenii şi celelalte trupuri de moşie, rămânând tot în familie.

Vorbele bătrânului căzură ca un trăsnet, tocmai când se aflau cu toţii la un ospăţ dat în cinstea lui şi musafirul golise mai multe pocale cu vin.

— Dar eu trebuie să mă mărit cu Hrizea, unchiule, se împotrivi Frăsina. Lui i-am fost sortită de răposatul taica.

— Eheei! Asta a fost, dar de acuma eu ţi-s tată! Eu hotărăsc pentru tine.

Lui Hrizea îi venea să-l azvârle în ogradă şi să asmută câinii asupra ghiujului, dar maică-sa îl potoli.

— Are carte de la divanul domnesc, fiul mamii, şi nu-i bine să te pui cu stăpânirea.

— Dar cum e cu putinţă, mamă?! se înfierbântă el. Părinţii ei mi-au hărăzit-o mie şi chiar şi fata mă vrea. Ca să nu mai spun că eu am scăpat-o, mai mult moartă, când toţi o ştiau roabă la tătari.

Îl duseră pe beţivan la culcare cât se putu de iute, căci de mai rămânea acolo, nu se ştie dacă nu şi-ar fi călcat pe inimă Hrizea şi l-ar fi pălit în moalele capului, cât îi era el de oaspete.

Totuşi a doua zi pitarul Savu porunci să-i fie trasă carâta la scară şi îşi aburcă nepoata mai mult cu sila. Plângea sărmana, de-i sărea cămaşa de pe ea, în vreme ce unchi-său zise parcă batjocuritor:

— Apăi, rămâneţi cu sănătate, boieri dumneavoastră şi cinstite gazde, iar de nu vi-i cu supărare, pe primăvara ce vine vă poftesc la nuntă. Mare mulţămită pentru găzduire!

— Să nu te măriţi, Frăsino, auzi?! răcni deodată Hrizea. Am să vin eu să te scap! Te scap! Ai auzit?

Se înţelege că-l auzise, dar nu-i putu răspunde fiindcă plânsul îi înecase glasul. O rază de lumină îi pătrunse însă în suflet când se gândi că Hrizea se ţinea întotdeauna de făgăduiala dată. Dar nu mai apucă să vadă cum tânărul se şi repezi în şaua calului, cu toată împotrivirea mamei.

— Trebuie s-o aduc înapoi, măicuţă, să ştiu de bine că voi fi nevoit să-i crap capul pitarului! îi strigase el în vijelia plecării.

Dar norul de praf stârnit de roţile butcei era de acum departe şi tânărul îi ajunse din urmă chiar când cele două porţi mari de la conac i se închideau în nas. Să intre cu sila nici chip, mai ales că era de unul singur, aşa că rămase o vreme cu ochii înlăcrimaţi în faţa zăvorului ce-i tăia calea, apoi luă abătut drumul spre Târgovişte, căci la Bogdanei nu-l mai trăgea aţa.

Se gândea să se înfăţişeze măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cerşându-şi dreptatea, dar paşii îl duseră fără voia lui la casele boierului Filipescu, dumnealui fiindu-i şi ceva neam după tată. Ar fi poftit a se sfătui cu boierul cel tânăr, Pană, care era cu numai câţiva ani mai în vârstă decât el şi îi fusese bun prieten în copilărie.

Fu primit cu înţelegere de către amândoi şi bătrânul, auzind despre ce era vorba, îi spuse zâmbind în barbă:

— Las-o încolo, măi Hrizeo, că fete sunt cât lumea!

— Dar Frăsina mea e una în toată suflarea omenească? protestă îndrăgostitul.

— Eheei! Tinereţe, tinereţe… Am priceput cum vine socoteala.

— Trebuie să facem ceva, tată, se băgă şi Pană. Nu ne-om lăsa noi vărul la ananghie.

— Bine, fiule, dar cum?

— Deocamdată să rămâie o vreme în casa noastră, până om vedea ce se poate face la divan, că doar lui îi fusese făgăduită fata şi toată lumea o ştie. Iar dacă nu izbutim… o furăm!

Şi astfel prietenia de altădată fu înnodată din nou între cei doi tineri, Hrizea rămânând să ierneze la neamurile lui în Târgovişte, dar şi pe la moşia lor de la Filipeşti. Acolo mergeau împreună la vânătoare, iar când s-a aşternut zăpada peste coclauri s-au înapoiat în cetatea de scaun, unde aflaseră că se trăsese şi pitarul Sava cu feciorul şi nepoata.

În răstimp, boierul Pană ajunsese şi la măria-sa. Acesta i-a cerut să facă proba cu martori ai răposatului, însă din nefericire nici un om din Cornăţeni nu mai era în viaţă. Îi părea rău voievodului, dar legea ţării trebuia ţinută şi voinţa epitropului era sfânta, după toate pravilele.

— De-aş fi eu domn, vere Pană, multe rânduieli aş mai schimba în ţara asta! scrâşni Hrizea când ieşi din palat.

— Lasă, nu te amărî, că mai avem cea de-a doua cale. După cum ştii, eu am fost în casa pitarului, ba am izbutit chiar să-i strecor Frăsinei vreo două vorbe şi ea a încuviinţat totul.

— Ai făcut tu asta?!

— Vezi-bine! Ghiujul nu mă poate bănui, iar tontălăul de fiu-său mai că s-ar bucura să îmbătrânească burlac, fiindcă Frăsina îl sperie în fel şi chip.

— Poate îl tragem şi pe el de partea noastră…

— De, ştiu eu? E cam încurcat cu o târfă de prin Stambul ce-şi face veacul aici, în Târgovişte, ba gurile rele mai spun că pruncul ce-l are turcoaica ar fi al lui şi asta îl cam scoate din sărite pe taică-său, aşa că-l ţine din scurt.

Spusele boierului Pană Filipescu erau adevărate şi pitarul ştia despre toate umbletele fiului său. De aceea îi dădea zor cu pregătirile de nuntă, nevrând să mai ţină seama de anul de doliu al miresei. Primăvara venise, iar a doua zi de lăsata secului bătrânul îşi pofti odrasla ca să limpezească lucrurile.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă tânărul, frecându-şi ochii urduroşi de somn.

— Iacă, te poftii spre a-ţi spune să-ţi bagi minţile-n cap, că nu mai ai mult şi devii şi tu om în rând cu lumea.

— Da’ ce? Aşa nu-s?

— Vezi-bine că nu! Te ţii cu nepricopsita aia de turcoaică, ptiu, bătu-o-ar crucea!

— Mai întâi că-i creştină botezată, şi mai apoi să ştii că-i grecoaică şi eu n-am treabă ce zic alţii.

— Vuieşte târgu! Eu îţi aduc mireasă curată, frumoasă, bogată şi de neam, iar tu umbli teleleu cu haimanalele, ţinându-te de chiolhanuri pe la destrăbălată aia.

— Tăicuţă dragă, îţi spusei doar că nu-s de însurat…

— Auzi-colo, neobrăzatul! Nici nu mai ţin minte de când a trecut peste cele treizeci de primăveri şi el tot holtei tânăr se ţine. Ai ajuns de râsul mahalalei!

— Nu-mi pasă!

— Ba să-ţi pese, fiule, că dacă nu asculţi n-ai să mai capeţi un ban. Te voi dezmoşteni, să ştii asta.

Auzind ameninţarea, Mitrea o lăsă mai moale. Se ţinuse băţos o vreme, fiindcă aşa îl povăţuise ţiitoarea lui, dar văzând că-l înfuriase rău pe bătrân încercă şi cu binişorul, îndulcindu-şi vocea:

— Tăicuţă, lasă barem să se împlinească anul de la moartea socrilor mei şi pe urmă om nunti, după cum ţi-a fi voia. Zău aşa! Putem fi de râsul lumii dacă nu păstrăm datina…

— Dragul tatii, una e să te râdă de prost şi alta de necaz şi ciudă pe tine că ai nimerit-o bine. Fata asta, care-i şi mai îndărătnică decât tine, este în stare să fugă într-o bună zi şi să se tăvălească în cea dintâi căpiţă de fân întâlnită în cale cu feciorul lui Dumitraşco, numai să ne dea cinstea pe ruşine. Cât crezi că o mai pot ţine? Mi se face inima cât un purice, dacă n-o zăresc o vreme.

— Bine, tăicuţă, îţi voi face voia, dar după duminica Tomii, că am intrat în postu-mare şi-i păcat să facem nuntă. Atunci n-oi zice ba, dar până o fi ziua aceea… rogu-te mai dă-mi câţiva gologani, ca să am şi eu de cheltuială cu flăcăii.

— Ba s-o mai slăbeşti cu ei şi să mai stai şi pe acasă…

— Bine, bine! Fie cum ţi-i placul! Dacă pofteşti mă duc s-o pup pe Frăsina!

— De-ai avea mai multă minte, ai face şi tu ceva cu cap… ridicându-i fustele, ca să nu mai am eu grijă să-i păzesc fetia.

— Ce atâta zor? După nuntă le-o ridica ea singură. Unde mai pui că acuma-i post, şi doar îţi spusei că-i păcat!

— Da’ la păgână nu mai eşti aşa smerit, ticălosule! se înfurie din nou bătrânul.

— Lasă, tăicuţă, că aşa voi face precum mă povăţuieşti, dar să ştii că n-am să te chem de martor. Adă banii şi dă-mi timp să fac şi eu ceva cumpărături ca s-o ademenesc, aşa că fii mai darnic.

Au mai urmat şi alte certuri între tată şi fecior, din care mai întotdeauna Mitrea storcea câţiva bănişori, căci era risipitor pe măsura zgârceniei bătrânului.

Într-o zi se duce la Frăsina în odaie şi-i dădu o basma de caşmir, pe care fata nu vru nicicum s-o primească, dar el îi zise:

— Draga mea verişoară, ai auzit şi tu că trebuie să-mi fii nevestică. Gândeşte-te că de nu vrei s-o primeşti, ca dar de la mine, mărinimosul meu tată nu-mi mai dă un sfanţ. Ai vrea tu să ai un soţ îndatorat prin vecini? Spune drept!

— Nu te vreau în nici un fel! îl repezi Frăsina. Am spus limpede că nu mă voi mărita decât cu Hrizea. Dacă nu mă lăsaţi, ori dau foc casei, ori îmi pun juvăţul de gât.

— Mă, că aprigă mai eşti, zâmbi Mitrea. Da’ pe mine mă întrebaşi dacă mi-i pe plac asemenea femeie dârză ca tine? Tu ştii foarte bine, fiindcă ţi-am spus, că mi-i dragă Lopi a mea, dar ce vrei să fac? Cât o mai trăi taică-meu, nu am nici un ban.

Se opri o clipă, şi un gând şăgalnic îi dete prin minte:

— Iacă, îţi spun numai ţie, şi nu care cumva să mă dai de gol. Să ştii că eu îs şi cununat cu Lopi, că doar am un copil cu ea.

Frăsinei îi venea să-i sară de gât la auzul unei astfel de veşti.

— Ar fi bine să-i spunem unchiului, ca să…

— Doamne fereşte! Ce, eşti proastă? Pe mine m-ar dezmoşteni, iar ţie îţi găseşte el alt mire, că după Hrizea nu te dă nicicum.

— Păi, atunci ce-i de făcut? Nu cumva te însori şi cu mine, că doar nu eşti turc?

— Iată ce zic eu. Mai întâi, să primeşti acest dar şi să-mi mulţumeşti de faţă cu taica. Ba chiar poţi să mai ceri câte ceva, însă tot atunci şi nu pe urmă, că n-am de unde îţi da. Pricepi?

— Îhî! încuviinţă ea şi apucă năframa.

— Aşa da! Şi dacă eşti înţelegătoare şi te prefaci că mă vrei, eu îi dau ştire lui Hrizea să facă ce-o şti şi să te fure, chiar şi în ziua nunţii.

— Vere dragă! îi sări ea de gât şi-l sărută pe obraz.

— Ce păcat că nu ne văzu taica, râse el.

— Am s-o fac şi în faţa lui.

— Ba nu, că m-oi îndrăgosti de tine şi de află grecoaica, mă opăreşte.

— Bine! Te-oi lăsa în pace. Dar când dai de Hrizea?

— Ei, şi tu! Când l-oi găsi. Acu n-o fi foc de-i mai rămâne la noi o vreme, nu vezi că încă-i frig afară? Unde să te duci cu el, că acasă vă dă de urmă bătrânul.

Tânărul Cuştireanu o sărută pe frunte şi Frăsina îşi zise în sine că văru-său nu era deloc tontălău, după cum îi mersese vestea. Legară astfel prietenie frăţească şi jurământ de într-ajutorare unul faţă de altul.

Această schimbare a fetei umplu de zel inima pitarului. Cu toate că mai erau în postul cel mare, porunci slugilor să facă pregătiri de nuntă. Cerinţele de bani ale feciorului erau din ce în ce mai dese, dar bătrânul îşi descheie mai larg ca niciodată baierele pungii. Nu se îndoia câtuşi de puţin că toată cheltuiala o făcea pentru daruri miresei, aşa că tot în casă aveau să rămână, îşi spunea dumnealui, pitarul, când bănişorii i se scurgeau printre degete. Oricum avea el să-i tragă din averea fetei, după ce s-o mărita, drept care îşi ţinea cu grijă socotelile la catastif.

Pe de altă parte lui Mitrea începu a-i place fata, şi din pricina asta nu se prea dădea dus să-l caute pe Hrizea, după cum le fusese înţelegerea. Acesta însă se tot perpelea, cu toate poveţele vărului său Pană, să mai aibă răbdare.

— Să ştii, vere, îi spuse el într-o zi, că eu o vreau pe Frăsina înainte, şi nu după cununia lor. Mai bine ai face cumva s-o scoţi în poartă şi mă jur că-n văzul tuturor o salt în şa. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic.

— Uite, nu vrusei a-ţi spune, dar eu vorbii cu boierul Ghinea Brătăşanu să vă adăpostească la conacul lui de pe malul Oltului, în Romanaţi. Nu are să-i dea prin cap ghiujului să vă caute tocmai acolo, dar trebuie să facem totul cu judecată. Mai stai puţin!

Nici Frăsina nu era prea liniştită, măcar că Mitrea se jura pe toţi sfinţii că vorbise cu Hrizea. Ea ar fi vrut să-l vadă venind călare pe un armăsar alb şi s-o scoată din nesuferita tovărăşie a neamurilor ei. Se ţinu scai de tânăr să-i aducă iubitul, măcar pe furiş, numai să poată sta de vorbă cu el.

Ca să scape de gura ei, acesta îi spuse că în nu mai târziu de două zile aveau să se îmbrăţişeze în livada lor, dar totodată năimi nişte haidamaci ca să-l cotonogească pe Hrizea. Aşa se şi petrecu, a doua zi pe seară, când nefericitul se întorcea la casele boierului Filipescu, nu departe de biserica Stelea, a mâncat o bătaie soră cu moartea, măcar că şi el schilodise pe vreo câţiva dintre bătăuşi, dar a trebuit să zacă la pat o săptămână încheiată. Chinurile iadului i s-ar fi părut mai uşoare, după cum se mistuia el de dorul fetei şi de neliniştea că avea să se mărite. Se hotărâse chiar să pună foc la casa pitarului, numai să-şi scoată iubita de acolo.

Îşi mărturisi gândul vărului său, dar acesta zâmbi:

— Nu mai trebuie! Mâine are să fie nunta, căci în timp ce tu zăceai au fost şi peţitorii, măcar că fata-i orfană. Ba s-a mai ţinut şi o petrecere a călăreţilor, numai că nu s-au schimbat inelele de logodnă, că Frăsina cică şi l-ar fi pierdut chiar atunci. Au şi încuviinţarea lui Vodă. Chiar şi eu sunt poftit la ospăţ.

Hrizea păru a nu înţelege ce-i îndruga văru-său Pană, apoi deodată se învineţi de furie şi-l apucă de gât.

— Iudo! Nemernicule! Te-am socotit prieten şi tu m-ai vândut, câine!

Fiind slăbit după boală, Hrizea nu izbuti să-i facă nici un rău tânărului boier şi acesta izbuti să se scape cu uşurinţă, fără a se mânia. Ba chiar se puse pe râs.

— Aşa-i foarte bine. Nimeni nu va putea să zică de noi că am fost înţeleşi de mai înainte.

— Ce vrei să spui? se miră Hrizea.

— Tu mă vei sudui faţă de toată lumea că m-am dus la nuntă, dar ai să te urci în caleaşca lui Brătăşanu, care a venit anume în Târgovişte. Vezi să te îmbraci ca ginerică şi să faci după cum îţi spun, că altminteri rămâi holtei pe vecie.

— S-aud!

— Cunoşti bisericuţa aia de sub dealul Gruiului?

— Da!

— Ei bine, acolo aveţi să mergeţi împreună, tu cu naşul…

— Naşul?!

— Ei, da! Am spus bine! Adică boierul Ghinea Brătăşanu are să vă cunune, acolo, la popa Vasile. Mai întâi însă veţi da o roată prin tot târgul să vă vadă lumea, ba să vă opriţi şi la biserica domnească, şi după aia plecaţi unde v-am spus.

— Şi dacă ne ducem la casa pitarului, s-o iau pe Frăsina de sub nasul…

— Poate rămâi fără nas! Toată lumea te va vedea că ai furat mireasa altuia, apoi măria-sa va trimite seimenii după tine şi…

— Atunci, spune cum?!

— Păi, îţi spusei! Eu stau la nuntă, dar alţii, necunoscuţi, o să fure fata şi nimeni n-are să ştie că sunt oameni năimiţi de mine. Tu n-ai nici un amestec, eu nu…

— Faci tu asta pentru mine?

— Vezi-bine! şi Pană îl îmbrăţişă, bătându-l pe umăr.

A doua zi, îndată după ce se despărţiră, Hrizea se pomeni cu o caleaşca la poartă şi în ea un boier, căruia îi sărută mâna, câtă vreme avea să-i fie naşul.

— Dar naşa? întrebă tânărul cam descumpănit.

— Trecem s-o luăm şi pe ea. Nu era s-o aduc pe uliţele astea cu hârtoape, că doar s-a gătit anume, îi răspunse boierul Ghinea zâmbind în barbă.

La curtea pitarului Cuştireanu se încinsese chiolhanul încă din joia de după duminica Tomii, şi întreg conacul era împodobit de sărbătoare. Mitrea fusese trimis din sat, potrivit datinii din străbuni, căci nu se cădea să stea sub acelaşi acoperiş cu mireasa. Fata fiind orfană, pitarul se dăduse ca neam din partea ei şi epitrop, aşa că la el a trebuit să vie starostele să-i ceară „ciuta” pe care „stăpânul” lui o întâlnise la vânătoare. După cum era obiceiul, fu adusă mai întâi o babă boită şi acoperită la înfăţişare, spre hazul celor din jur, dar când să aducă şi adevărata „ciută”, ia-o de unde nu-i!

Pitarul sări ca ars, şi cu mare greutate dădu peste ea într-un iatac mai dosnic. Avea ochii roşii de plâns, dar în mână ţinea un cuţitoi cât toate zilele, ameninţând că se va străpunge dacă ar cuteza să se apropie de ea.

— Asta-mi mai trebuia! se tângui bătrânul. Spune ălora să plece! se răsti el spre o slujnică din apropiere. Facem nuntă fără farafastâcuri. Să vină Mitrea să-şi ia mireasa!

Aşteptară o vreme până ce fu adus ginerică, dar nici cu el nu putură urni fata din loc, încât praful s-ar fi ales de întreaga nuntă dacă nu s-ar fi aflat acolo şi boierul Pană Filipescu. Acesta se legă s-o facă pe îndărătnica Frăsina să se ducă la biserică, iar după aceea n-avea decât s-o strunească bărbatu-său. Într-adevăr, ce-i şopti, ce-i boşcorodi el pe la ureche, însă deodată faţa fetei se lumină şi, aruncând cuţitoiul, începu a se împodobi mireasă. Mult se minunară de puterea tânărului Filipescu, dar nimeni nu ştia că acesta o povăţuise să iasă din casă spre a putea fi furată pe drum de către oamenii lui Hrizea.

Druştele o urcară într-o căruţă acoperită cu velinţe şi scoarţe scumpe, dar nu puseseră şi zestrea, după cum s-ar fi cuvenit, căci mireasa avea să se întoarcă de la biserică tot în acelaşi loc. Altă ciudăţenie a mai fost aceea că ţiganii lăutari hăuleau cât puteau „taci mireasă nu mai plânge”, dar aceasta era toată numai voie-bună, spre uimirea tuturora. Ea şi-l închipuia pe Hrizea, cum avea să se năpustească asupra alaiului, cu armăsarul cel ca neaua, s-o apuce strâns de mijloc şi s-o ridice lângă el în şa, lăsând pe toţi nuntaşii cu gura căscată.

Câţiva slujitori boiereşti începură a da din sâneţe, iar boier Pană îi îndemna să tragă într-una, anume ca să isprăvească iarba de puşcă, ceea ce se şi întâmplă când se pomeniră cu o ceată de tâlhari mascaţi sărind asupra căruţei miresei. Frăsina doar că nu se aruncă în braţele răpitorului, pe care-l credea a fi Hrizea, cu toate că era pe un cal negru ca pana corbului, şi nu alb, după cum îl închipuise ea.

— Sări, Mitreo, că-ţi fură mireasa! răcni deznădăjduit pitarul.

Acesta însă privi la atacatori şi, văzându-i înarmaţi până-n dinţi şi puşi pe faptă, se lăsă păgubaş. Bănui el că trebuia să fie ceva pus la cale de Hrizea, dar îndată socoti că ar putea să-i ceară acestuia o groază de parale drept despăgubire. Tăcu, deci, iar gândul îi fugi la nurlia Lopi, cu care avea să rămână.

Curând Frăsina îşi dădu seama că cel ce-o ţinea în braţe nu era Hrizea şi începu a se zbate şi a răcni ca din gură de şarpe. Flăcăul însă o strânse zdravăn lângă el şi izbuti totuşi să-i strecoare la ureche:

— Taci, că Hrizea m-a trimis!

Atunci băgă şi ea de seamă că boierul Pană Filipescu, cică pornit în urmărirea lotrilor, nu se prea îndemna să-i ajungă, măcar că ar fi putut. Îi urmări aşa până ieşiră din Cuştini, apoi când ajunseră în dreptul unei bisericuţe pricăjite, pitită sub un deal, li se alătură.

— Ce înseamnă asta? îi ceru socoteală fata, când fu lăsată la pământ. Aşa ne fuse vorba?

— Pas de intră şi ai să vezi! răspunse zâmbind boierul, împingând-o uşurel în lăcaşul Domnului.

În faţa altarului se afla un preot bătrân în odăjdii, citind şoptit dintr-un ceaslov deasupra unui tânăr îngenuncheat sub patrafir. Părea a fi îmbrăcat mire şi un fior o străbătu pe biata Frăsina. Mai văzu apoi feţele binevoitoare ale unui boier străin cu nevasta, căci ea nu-l cunoştea pe Ghinea Brătăşanu, iar când aceştia o împinseră uşurel lângă bărbatul îngenuncheat, nu mai ştia pe ce lume se află. Cu coada ochiului îl zări pe Hrizea şi se linişti ca prin farmec.

Ce-a mai urmat a fost ca într-o visare. S-au învârtit în cerc cu naşii şi cu bunul boier Pană, în vreme ce preotul psalmodia pe nas „Isaiia dănţuieşte”, simţea coroana cununiilor pe frunte şi era fericită.

Slujba o dată isprăvită, „lotrii”, care fuseseră şi ei de faţă, îşi căpătară plata şi se îndepărtară în galopul cailor. Atunci Hrizea îşi luă mireasa în braţe şi o urcă într-o butcă ce aştepta lângă cea a boierului Brătăşanu. Nici nu şi-au dat seama când au pornit-o la drum către moşia acestuia şi nici când şi-au luat rămas bun de la boierul Pană. Ei trăiau acum pe alte tărâmuri.

— Să ştii, neicuţă, că-mi plac şi caii negri, şopti ea mângâindu-i obrazul.

— Şi mie, răspunse el, fără să ştie de închipuirea Frăsinei. Numai de-am ajunge cât mai degrabă la Brătăşani…

— Te voi urma oriunde, până ce-oi mai avea zile! suspină ea şi buzele li se împreunară într-un sărut îndelungat.