Ţuţora – prăbuşirea

ÎN CETATEA HOTINULUI veniseră trimişii lehilor şi îl poftiseră pe voievod la înfăţişare cu marele hatman al coroanei, dar acesta se împotrivise, că doar nu se ducea ca supus, ci ca un prieten, domn şi neatârnat. La rându-i, ceruse să vină leahul în Moldova, cu oaste cu tot, căci era firesc ca el să-i fie gazdă, dar de astă-dată Zolkiewski fu acela care nu vru să audă. Spre a nu fi cu supărare, s-au înţeles până la urmă să se întâmpine la calea jumătate dintre Kameniţa şi Hotin, la marginea Nistrului, în dreptul satului ce-i zice Căinări. Trebuia să se vadă cât mai curând, şi marele hatman hotărî ziua de 3 septembrie 1620.

Ştia voievodul că leşii erau tare făloşi, şi de nu s-ar fi arătat pe potriva lor n-ar fi cătat cu cinste la el. Pentru aceea a poruncit un alai cu mult mai bogat şi mai măreţ decât cel avut la înscăunarea sa de an-ţărţ, la Istanbul. Mai întâi s-a înveşmântat într-o haină de brocart albastru ţesută cu fir de argint, iar pe deasupra o mantie de urşinic vişiniu, îmblănită cu samur. Cizmele erau de postav vineţiu, cu pinteni de aur, iar pe cap o frumoasă căciulă din jder împodobită cu surguci cu pene de struţ. Armăsarul lui cel şarg, căpătat în dar de la însuşi sultanul Osman Gene, fusese acoperit cu valtrap de postav roşu, iar şaua din piele galbenă bătută cu nestemate avea scăriţe, late ca de o palmă, din argint aurit, iscusit lucrate de meşteri persieni, cum nu se mai văzuseră până atunci prin preajma locului. Frâiele şi căpăstrul frumosului cal sticleau aşijderea, din pricina nenumăratelor pietre preţioase şi a cataramelor de argint aurit.

Când a ieşit pe porţile cetăţii, Vodă călărea ţanţoş în fruntea alaiului, având de o parte şi de alta şase armăşei care de asemenea uluiau prin frumuseţea veşmintelor: hainele de culoarea sângelui, încinse cu cingătoare de argint, desfăcute în faţă, anume ca să lase la vedere cizmele de piele galbenă şi pantalonii de postav verde, tichiile ca lămâia de Chipru, trase pe o ureche şi împodobite cu steluţe argintii. Pe umărul stâng duceau câte un topuz ferecat în argint, iar pe cel drept câte un arc de lungimea unui om. Tolbele argintate ce le atârnau la brâu erau doldora de săgeţi.

Dar şi mai osebiţi ca înfăţişare erau cei şaptesprezece satârgii, cu ale lor coifuri şi pieptare de alamă ce sclipeau în lumina soarelui tomnatec de-ţi luau ochii, putând să juri că erau din aur curat. Bărbile lor lungi până la brâu acopereau în parte strălucirea platoşelor, şi nici asemenea podoabă bărbătească nu mai fusese văzută pe aici.

N-avea boieri în suită, căci pe vel-vornicul Bucioc şi pe vel-postelnicul Goia îi trimisese mai înainte în întâmpinarea leşilor, şi acum îl aşteptau, iar ceilalţi credincioşi rămăseseră împrăştiaţi prin ţară din poruncă domnească. Erau însă şi din aceia care se dăduseră betegi, spre a nu se amesteca în încăierarea cu turcul, căci aşa le era multora în obicei. Alţii făgăduiseră că se vor înfăţişa cu oaste, de îndată ce ar fi pătruns duşmanul în ţară, dar parcă te puteai bizui pe vorba lor?! Sprijinul de nădejde rămâneau tot în lefegii.

La rândul lor, ca să-l cinstească pe domnitor cum se cuvenea, leşii au trimis în întâmpinarea lui pe pan Tadeus Thyskievicz, cu patru sute de cazaci călări şi două sute de pedestraşi, în acest fel, cam la vreo două leghe depărtare de tabără, se mai mări alaiul domnesc. De cum se apropiară calea jumătate, sosiră înşişi hatmanii Zolkiewski şi Koniecpolski, însoţiţi de luptători de faimă ca Potocki, Kallinowski, Liubomirski, Rogavski şi mulţi alţii, printre care chiar şi pan Korecki, cu toată bănuiala ce căzuse asupra lui.

Întâmpinându-se, cele două alaiuri, s-au oprit spre a se saluta, după care pan Zolkiewski l-a poftit pe domnitor de-a stânga sa şi s-au îndreptat spre tabără. De cum au fost zăriţi, toate steagurile fură desfăşurate, iar tunurile prinseră a trosni în cinstea oaspetelui din Moldova. Descălecând, au pătruns într-un loc anume rânduit ca să asculte cu toţii slujba religioasă făcută de însuşi episcopul Cracoviei, aflat şi el acolo. După aceea s-au dus în cortul lui pan Zolkiewski, unde fuseseră poftite chiar şi căpeteniile de mai mică însemnătate, dar tuturora trebuia să li se ceară părerea asupra felului cum aveau să sa lupte cu păgânii.

Cei doi boieri moldoveni aflaţi acolo înainte de sosirea voievodului lor nu prea se arătară mulţumiţi de puţinătatea leşilor şi Vodă le dădu dreptate, dar nu avea puterea să mai schimbe nimic. Totuşi el fu cel dintâi care vorbi, socotind o pierdere de timp dacă nu ar fi fost cu toţii una cu cele ce avea să le spună, după judecata lui.

— Preacinstiţi hatmani şi viteji şleahtici! începu el, după ce-şi drese glasul. Ca unul ce cunosc sama oştirii lui Iskender-paşa, zic să-l pălim acuma, pe negândite, la cetăţile lui cele mai întărite, ca Bender, Cetatea Albă şi Chilia. Alungându-l, am putea lăsa în locul turcilor câte două sute de valoni…

— Am împuţina oastea noastră! sări Kallinowski.

— Nu zic ba! răspunse voievodul. Să ştiţi însă că, atâta timp cât Iskender-paşa nu capătă sprijin de la Poartă, toată oştirea lui abia dacă se ridică la vreo opt mii de oameni, şi pe aceia îi cam ştiu eu cât preţuiesc.

— În răstimp i-ar putea sosi ajutoare!… îl întrerupse pan Koniecpolski, dar Gaşpar-vodă nu-i dădu răgaz să continuie.,

— Nici gând! făcu el zâmbind. Trimiţându-le haraciul şi descotorosindu-mă totodată pe cale paşnică de lefegiii turci, dregătorii stambulioţi nu vor mai crede în veştile pe care le vor primi de la serasker, o bună bucată de vreme. Tocmai potrivită ca să putem izbi noi, acolo unde nici nu se aşteaptă.

— Spusele măriei-tale se leagă, intră în vorbă şi marele hatman. Ba chiar sunt ademenitoare, dar îndoielnice. Vor fi şi tătarii alături de Iskender-paşa, iar de ne pripim ne-om pomeni cu ei asupra noastră, şi sunt mulţi cât frunza şi iarba.

— Să rămânem lângă Nistru! zise scurt pan Liubomirski.

— Şi eu îi împărtăşesc părerea! încuviinţă pan Koniecpolski.

— Atunci turcul are să pustiiască toată Moldova! sări şi dumnealui vel-vornicul Bucioc. Moşiile lui se aflau, de altfel, printre cele dintâi în calea năvălitorilor.

— Am putea trece Nistrul ca să fim în Moldova, dar să nu ne îndepărtăm de mal, fiindu-ne astfel la îndemână a ne întoarce acasă la noi dacă vom avea necaz, răspunse pan Koniecpolski. Pe urmă cazacii ar păli pe la spate ordiile tătăreşti, răstimp în care poate o să ne mai vină şi alţi oşteni în rândurile noastre.

— Chiar nădăjduiţi? întrebă zâmbind voievodul Moldovei. Fusese vorba de vreo optzeci de mii…

— Dar măria-ta câţi ai adus? sări pan Zolkiewski.

— Mă bizui pe vreo douăzeci de mii, dacă nu chiar mai mulţi, răspunse cam stingherit Gaşpar-vodă, căci îl însoţiseră la Hotin numai cei şase sute de lefegii străini.

— De bună-seamă că majestatea sa regele Zygmund are să ne trimită şi altă oaste şi tocmai pentru aceea nu trebuie să ne zorim, mai spuse marele hatman.

— Dar în acest răgaz şi Iskender-paşa va strânge de două sau trei ori mai mulţi oameni, şi nu va mai fi chiar atât de lesne de biruit! se înciudă Gaşpar-vodă.

Multe ceasuri s-au mai încontrat în acel sfat, fiecare apărându-şi părerea, însă până la urmă tot hatmanul a hotărât:

— Trecem în Moldova ca s-o ferim de jaf, dar vom face tabără tot în locul acela de lângă Iaşi, unde a fost şi răposatul hatman Zamoyski. Cum îi zice?

— Ţuţora, îi răspunse pe dată vel-postelnicul Goia.

— Aşa! încuviinţă pan Zolkiewski. În acest fel suntem şi aproape de Nistru, putând aştepta întărituri. Cum spuneai domnia-ta, pan Koniecpolski, că vrei să-i pui pe cazaci să lovească tătarii pe malul Nistrului, ar fi o irosire zadarnică de forţe, de vreme ce grosul oştirii ar rămâne în Kameniţa. Dar nici cele plănuite de măria-ta, zise el către Gaşpar-vodă, nu pot prinde viaţă. Deocamdată nu suntem decât vreo opt mii de oameni şi, împrăştiindu-ne în toată Moldova ori lăsând valoni prin cetăţile turceşti, am rămâne numai o mână de oaste, uşor de înfrânt.

Domnitorul înghiţi în sec de ciudă. Nu era oştean de meserie, însă era la mintea oricui că zăbava nu putea să-i prindă bine decât lui Iskender-paşa, care cu o lună înainte nici nu se gândea la vreo luptă. Aşteptând, îi vor sosi şi lui alte ajutoare, şi fără îndoială că şi tătarii i se vor alătura. Atâta îngustime de minte îl scârbi pe domn, făcându-l să fie tare dezamăgit. Aceasta era şi părerea celor doi boieri care-l însoţiseră, iar acum în mintea lor începură a încolţi gânduri de părăsire a unei domnii ce părea sortită înfrângerii. Cât despre oştenii de rând, aceştia n-aveau cum şti ce se va întâmpla, dar se bucurau că se vor înfrunta cu păgânii.

Cu mare greutate se urniră din loc şi după aproape o săptămână de drum abia dacă atinseră malurile Răutului. După alte două zile, în faţa dealurilor de lângă Delidolina hatmanii au poftit să vadă cam care este puterea de luptă a oştirii şi pentru aceasta husarii lui Rogawski au făcut o probă, de parcă ar fi fost la muştru şi nu în drum către un duşman adevărat. Gaşpar-vodă turba, nu alta, însă n-avea ce face, şi astfel se pierdea o groază de vreme de pomană.

Abia în cea de-a douăsprezecea zi a lui septembrie, oştirea ajunse pe malul Prutului, la Ţuţora, unde aşteptau vreo cinci sute de lefegii în frunte cu ser Marino Resti, precum şi pârcălabul Marcu Iancovici cu feciorii strânşi de el peste munte. Se mai aflau şi câţiva boieri ce nu dăduseră bir cu fugiţii, veniţi împreună cu vreo mie de oameni, răzeşi, târgoveţi şi boieraşi.

— Dar unde ţi-i oastea, măria-ta? întrebă cam în batjocură pan Zolkievski, văzând puţinătatea moldovenilor.

— Se vede că o aşteaptă pe a luminăţiei-voastre, răspunse dârz voievodul.

Pe la mijlocul lui septembrie, pe plaiurile moldovene vara abia dacă se mai face simţită şi, dacă nu ploua, ca să desfunde toate drumurile, plecarea păsărilor călătoare către miazăzi vestea ivirea toamnei. Era vremea culesului şi gospodarii se gândeau cum să facă să-şi strângă holdele, spre a putea ieşi cu zile din iarna grea şi viforoasă. De aceea, puţini fură cei care se încumetară a veni la oaste, fie siliţi, fie ademeniţi de plata ce ar fi putut-o dobândi. Tocmai lor uitase a le vorbi domnitorul despre ţara cea mare şi mult visată a tuturor românilor, aşa că poporenii îşi închipuiau că nu putea fi vorba decât de o nouă încleştare dintre lehi şi turci, în care ei n-aveau a se amesteca.

— Gândeam că nu mai ajungeţi, măria-ta, cuteză Marcu să-şi spună păsul, când i se înfăţişă stăpânului său.

— Decât aşa, mai bine nu veneam deloc, răspunse mâhnit voievodul. Lâncezim de mai bine de două săptămâni, parcă anume spre a-i da răgaz turcului să se gătească de luptă.

— Să ne fi repezit noi, doamne! Să fi chemat oastea ţării…

— Prea târziu, prietene, dădu din cap Vodă şi numai că nu-i dădură lacrimile cât era de cătrănit. De bine, de rău, lefegiii leşilor se pricep la meşteşugul bătăliilor, dar pe români când să-i mai deprindem cu arme de foc? Aşadar să facem ca prietenii noştri, care, chipurile, au venit să ne apere, şi să ne încredem în noroc.

Începuse a se strica prieteşugul cu făloşii vecini de la miazănoapte şi mai cu seamă Gaşpar-vodă nu-l mai avea la inimă pe pan Zolkiewski, din care pricină se gâlceveau mai în fiecare zi. Îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru prostia ce făcuse, bizuindu-se mai mult pe lehi şi nu pe oamenii ţării. Văzuse limpede că cei de dincolo de munte şi din toate părţile româneşti îl urmează şi fără plată, cum era Marcu şi ai lui, dar el se lăsase îmbătat de puterea sâneţelor şi a plumbilor secerători de vieţi omeneşti, şi nu se încrezuse în voinţa de veacuri a neamului românesc.

Un licăr de speranţă îi mai rămăsese pe undeva, şi pentru aceea porunci ca Marcu şi feciorii lui să plece în grabă spre Hotin, dar acesta se împotrivi din răsputeri şi rămase lângă domnul şi stăpânul său, trimiţându-şi numai o parte din oşteni. Ceilalţi începură a săpa gropi şi şanţuri după pilda leşilor, spre a se adăposti ca şoarecii în pământ, dacă ar năvăli duşmanul.

— Avem să sfârşim ca nişte popândăi! zise Mihai, care era ca un fel de umbră a bănăţeanului.

În inima lui începuse a se îndoi de acele vise pe care le crezuse aievea, şi o mare tristeţe îl cuprinse. Îl apucase şi dorul de Ciunga, de sărmana Sâneftă pe care n-avea s-o mai vadă niciodată, şi numai zel de luptă nu mai avea. Poate că după bătălie, dacă va mai scăpa cu viaţă, avea să se întoarcă prin părţile ardelene şi, de ce nu, chiar la Ciunga?…

— Nu-mi închipui cum avem să-i batem pe turci de vreme ce ne lăsăm împresuraţi de bună-voie, în loc să-i întâmpinăm?! zise el nemulţumit.

— Apoi să ştii că nici eu nu văd pentru ce facem asta, dar aşa-i porunca. Totuşi, nici măria-sa nu-i prea încântat de ceea ce facem! oftă bănăţeanul.

Vremea s-a stricat, mai apoi şi cerul a rămas zile întregi acoperit de nori plumburii. De când s-au aşezat în tabără, oştenii creştini au tot săpat şanţuri şi au rânduit carele cele mari cu merinde tot o roată, adăpostindu-se la mijloc, după mormanele de pământ bătătorit.

— Ce treabă o mai fi şi asta? întrebă acelaşi Mihai. Mai bine ne-am fi tras după zidurile unei cetăţi, care sunt cu mult mai tari decât ce avem noi aici.

— Ca să putem fugi mai repede după turci!… râse Marcu, dar se vedea pe faţa lui că-i împărtăşea gândurile.

— Mi-e să nu trebuiască să-i rugăm să se înfricoşeze şi să plece, ca să ne putem lua după ei…

Dar în vreme ce ostaşii creştini îşi mărturiseau sau nu temerile, Iskender-paşa căuta zadarnic să lămurească pe dregătorii Porţii de primejdia ce o aducea hainirea lui Gaşpar Grazziani, căci aceştia nu puteau să creadă că beiul de la Yaş n-ar fi fost credincios supus al padişahului, după cum se dovedise adeseori. Însă când îşi dădură seama că spusele seraskerului nu erau decât adevărul gol-goluţ, se hotărâră să-l sprijine. Marele vizir porunci pe dată să se ducă la Ţuţora Yusuf-paşa, beylerbeyul Rumeliei, Tiryaki Mehmed-paşa, sangeac-beyul de Nicboli, Koca Hizir-paşa de la Vidin (cel care era din neamul lui Mihaloglu), dar de mare nădejde rămânea tot Cânibek Giray, hanul de la Crâm. Acesta însă l-a trimis pe fratele său Devlet Giray-kalgay-soltan, cunoscut de moldoveni sub numele de „Galga-sultan”. Fireşte că nu s-ar fi putut să lipsească nici Arslanoglu Kantemir-mârza cu nogaii lui, iar până la jumătatea lui septembrie, Iskender-paşa, aşa după cum prevăzuse domnul Moldovei, adunase vreo şaizeci de mii de oameni cu totul.

Numai că marele hatman al coroanei n-avea ştire despre aceasta şi nici barem să trimită iscoade nu s-a îngrijit la vreme, pricinuind astfel şi mai mare mânie lui Gaşpar-vodă.

Zorii zilei de vineri 18 septembrie 1620 se arătau mohorâţi din pricina vremii de ploaie, dar chiar atunci se iviră şi călăreţii lui Kantemir-mârza. Dădură ocol taberii răcnind şi aruncând o ploaie de săgeţi, însă nu cutezară să se apropie, de frica sâneţelor şi archebuzelor. Către amiază începură şi hărţuielile între cele două părţi, mai cu seamă că cei din afară se înmulţeau văzând cu ochii.

— Înălţimea-ta, zise pan Potocki către hatman. Dacă ne-am repezi asupra lor, nu i-am ajunge până în Dunăre.

— Dar alţii ne-ar putea sări în spate! i-o reteză pan Zolkiewski.

— Oare să fie mulţi? întrebă şi pan Iacowski din Beltz.

— Va trebui să-i numărăm în luptă, cum spuneau spartanii, zâmbi încurajator hatmanul de câmp Koniecpolski. Altă putinţă nu avem!

— Barem de-am prinde „o limbă” de la ei… tot ne-am mai dumeri întrucâtva, oftă marele hatman.

Abia acum îşi dădea seama că ar fi trebuit s-o facă mai din timp şi nu în ceasul de pe urmă.

— Plătesc eu o sută de ducaţi celui care va aduce un turc! se băgă şi Gaşpar-vodă, făcându-i pe toţi să se întoarcă spre el a mirare.

Văzând că nu fusese o vorbă aruncată în vânt, pan Zolkiewski încuviinţă şi se dădu veste printre oşteni, care nu mai pregetară şi unii se şi năpustiră peste întărituri, năzuind să câştige banii. Din păcate însă, cei ce nu se prăvăliră săgetaţi fură prinşi cu arcanul şi târâţi ca nişte saci până în rândurile tătăreşti, care săriseră cele dintâi la bătaie. Turcii rămăseseră în aşteptare, fiind şi mai în spatele lor. Obişnuiţi în încăierările cu călăreţii pustiurilor de iarbă, husarii lui Rogawski se repeziră asupra lor, dar, copleşiţi de mulţimea păgânilor, iute începură a da înapoi.

Cazacii lui Ujadowski, din polcul lui Balaban, starostele de Winiţa, săriră atunci în ajutorul husarilor şi răcnetele lor sălbatice înspăimântară pe tătari, care cumpăniră şi începură a da înapoi. Se năpustiră şi alţii, de-a valma, din spatele întăriturilor, şi în acest fel îi puseră pe fugă pe duşmani, dând putinţă husarilor să se aşeze pe locurile avute la începutul iureşului. Amurgul zilei îi potoli pe luptători, dar lehii nu fură în stare să înfăţişeze decât căpăţâna unui turc, asta însă nu putea fi „o limbă” şi nici răsplată nu i s-a dat aducătorului.

Peste noaptea ce s-a lăsat curând înflori în jurul taberei puzderia de focuri ale păgânilor şi abia atunci împresuraţii putură să-şi dea seama de mulţimea lor, chiar dacă aprinseseră într-adins mai multe, după cum era obiceiul, spre a-şi înspăimânta vrăjmaşul. La sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărât să se repeadă cu toţii a doua zi şi să-i izgonească măcar pe tătari.

Astfel, în uruitul tobelor şi cu steagurile fâlfâind în vânt, lehii s-au pornit cu toată furia răzbind până în apropierea corturilor turceşti, însă plumbii le tăiară avântul şi mulţi se prăbuşiră pe vecie. Ienicerii săpaseră un şanţ în care se băgaseră şi de unde împroşcau moartea fără vreo pierdere din partea lor, şi cum trăgeau pe rând, la poruncă, nu se mai putea trece de ei. Acuma s-ar fi simţit nevoia unei căpetenii destoinice, dar hatmanii nu erau de faţă, şi chiar dacă ar fi fost… De aceea lehii se opriră cu toţii, fără să îndrăznească nici măcar să fugă din calea plumbilor ucigători.

Numai bine se potrivise că pârcălabul Şeptilici spuse domtorului:

— Să mă fi repezit eu cu oamenii mei asupra tătarilor din dreapta, ar fi putut fi înconjuraţi turcii.

— Dă-i zor! Ce mai stai? fu răspunsul lui Vodă, măcar s-ar fi cuvenit ca leahul să fi făcut aceasta.

Călărimea moldovenească de sub porunca lui Şeptilici se năpusti asupra tătarilor cu răcnete de „ucide!… ucide!” dar cum se apropiară, călăreţii îşi săltară cuşmele în vârful suliţelor şi trecură cu toţii de partea duşmanului. Pe dată au şi întors armele împotriva aripei stângi a husarilor, în vreme ce puşcaşii valoni se străduiau să astupe golul lăsat prin fuga moldovenilor.

— Nemernicul! tună furios voievodul. Ticălosul! Cu mâna mea am să-i sucesc gâtul! spumegă el. Dau zece mii de ţechini celui ce mi-l aduce viu pe vânzător.

Marcu şi ser Resti, aflaţi în preajmă, încercară să-l potolească, fiind în stare să se repeadă el însuşi asupra trădătorului.

— Ruşinea mă va mânca, dragii mei! se căina domnitorul.

— Pe el, ilustrisime, şi nu pe alteţa-voastră, îi răspunse raguzanul aţinându-i calea.

— Ba pe noi toţi, că şi aşa se uită Zolkiewski cu ochi haini la mine, de parcă eu l-aş fi vârât în capcana asta prostească.

Se opriră în loc fiindcă larma bătăliei încetă ca prin farmec, şi atunci îl zăriră pe Mihai venind către ei purtându-şi calul de căpăstru, căci de-a curmezişul şeii se afla un om legat-cobză.

— Cine-i? întrebă Marcu.

— Dumnealui, pârcălabul Şeptilici.

— Unde-i? sări Vodă de cum îi auzi numele. L-ai prins?

— Aici, măria-ta, răspunse tânărul căpitan. L-am găsit pe jos, călcat în copitele cailor chiar de oştenii lui.

Domnitorul se lumină la faţă:

— Asta înseamnă că s-a împotrivit vânzării!

— Aşa se vede, fu de părere şi Marcu.

— Atunci pentru ce l-ai legat?

— Ca să nu cadă! răspunse Mihai.

— Sărmanul! se îmblânzi Vodă mângâindu-i creştetul ca unui copil. Şi eu îl blestemam pe nedrept. Să fie dus la mine în cort şi să-i îngrijiţi rănile.

— Măria-ta… gemu rănitul. Eu n-am putut…

— Am aflat, credinciosul meu slujitor. Stai liniştit şi du-te să te oblojeşti! Nu te mai gândi la cei care te-au părăsit, căci aşa-i când se vântură pleava, zboară aiurea dacă sufli peste ea. Mai bine!

În semn de iertare şi de împăcare îi puse în deget un inel cu smarald şi porunci să fie dus neîntârziat în tabără. De fapt însă pârcălabul nu era într-atât de greu lovit pe cât se prefăcea. Nu se împotrivise fugii celorlalţi, căci el o pusese la cale, dar cum se afla în frunte şi până să-i afle gândurile tătarii i-au săgetat calul şi oştenii lui cu greu l-au putut feri să nu-l zobească. S-a ales cu vreo câteva vânătăi, dar spaima i-a fost mai mare când fu adus în faţa fostului său stăpân. Făcând pe mortul a tras cu urechea la cele ce se vorbeau, şi aşa i-a venit gândul dezvinovăţirii.

În dimineaţa zilei de duminică, un gornist turc dădu de veste împresuraţilor:

— Ascultaţi, ghiauri necredincioşi! Marele serasker de Karamania, Iskender-paşa, făgăduieşte să vă lase slobozi a vă întruna pe la casele voastre, de unde aţi venit. Înălţimea-sa nu are treabă cu lehii, dar porunceşte să-i fie dat pe dată robul cel hain, pe nume Grazziani, care a fost bey la Bogdan ili. Altcum să nu faceţi, căci pieirea vă aşteaptă!

Murmure surde se auziră prin toate colţurile taberei creştinilor, după plecarea solului.

— Aşa ceva nu-i cu putinţă! tună pan Kallinowski, când se înfăţişă marelui hatman al coroanei la sfat. Ce vă uitaţi aşa la mine? se răsti el spre cei de faţă. Cinstea noastră ar fi pe veci terfelită, dacă am da păgânului pe fratele nostru de arme

— O mare mârşăvie! adăugă tăios şi pan Rogawski.

— Oricum, zise mai potolit pan Balaban, măcar că din pricina lui ne aflăm la strâmtoare, nu se cade să-l dăm turcilor.

— De n-ar fi fost el, n-ar fi pierit atâţia viteji de-ai noştri, şuieră printre dinţi pan Korecki, care-l duşmănea pe voievod.

Pan Zolkiewski îi ascultă pe toţi, pe rând, mulţi împotrivindu-se unei asemenea vânzări, dar el nu dădu un răspuns hotărât.

— Vom mai chibzui! zise el cu voce joasă.

Mai târziu trimise un sol spre a le cere turcilor pe cineva care să se întâlnească şi să discute cu pan Korecki, trimisul lui, acesta având să le dea şi răspunsul.

Nimeni însă nu ştia ce gânduri avea şleahticul şi nici cele poruncite de marele hatman atunci când s-a întâlnit sub un copac din lunca Prutului cu Veli-şah, o căpetenie de-a lui Kalgay-soltan.

— Am făgăduit bani! răspundea Zolkiewski celor care-l întrebau. Cât despre hospodarul moldav, le-am spus că nu mai este printre noi, mai adăuga el pentru cei care voiau să ştie anume ce se va întâmpla cu prietenul lor de arme.

Toată duminica a trecut fără nici o hărţuială, dar cu tot felul de sfaturi tainice şi şuşoteli pe la dos. Din astă pricină Gaşpar-Vodă socoti că nici nu se mai cădea să se ducă pe la sfaturile lui pan Zolkiewski, câtă vreme acesta nu se împotrivise cu tărie şi de la bun început cererii lui Iskender-paşa. Avea pe lângă el, în afară de boierii pomeniţi mai sus, şi pe hatmanii Borâşi şi Duca, pe vel-vornicul Ţării de Jos, dumnealui Coste Nicoriţă, şi alţii mai mărunţi.

Cel de pe urmă se dovedise nespus de cutezător, căutându-şi pierzania în luptă, dar moartea îl ocolea, cu toate că se băga unde era primejdia mai mare. Scăpase întotdeauna teafăr şi nevătămat.

Pe toţi aceştia i-a chemat voievodul în cortul lui, lăsând paza în seama căpitanului Mihai, şi aşa îi găsiră panii Potocki şi Kallinowski.

— Principe! Am venit, ca oameni cinstiţi ce suntem, să-ţi spunem că hatmanul nostru vrea să te vândă, spuse pe faţă pan Kallinowski.

— Noi însă şi mulţi alţii ne împotrivim unei asemenea mârşăvii şi îţi cerem să vii cu noi.

— Unde?! se miră Gaşpar-vodă.

— Fugim la noapte, care cum om putea. Daca izbutim să trecem Prutul, suntem scăpaţi.

— Noaptea-i întunecoasă şi n-are să se bage de seamă, că tătarii dorm de obicei şi nici nu au să-şi închipuie cum ar încerca cineva să fugă pe o astfel de vreme, adăugă pan Potocki.

Voievodul rămase pe gânduri. Îi veniră lacrimi amare în ochi, dar nu vru să-şi arate slăbiciunea în faţa şleahticilor.

— Vă mulţumesc, dragi prieteni, răspunse el încet. Mă mai gândesc şi, de-o fi, mă alătur vouă din toată inima.

— Atunci rămâi cu bine, principe! îşi luă rămas bun pan Kallinowski.

— Şi mult noroc la gândul cel bun! adăugă zâmbind celălalt şleahtic.

Dar după plecarea celor doi străini domnitorul abia de mai putu vorbi, cu glas tremurat, ca pentru sine:

— Să fug?… aşa am ajuns?… şi toate visurile mele?… ale neamului acesta urgisit de soartă, cui să i le las?… Nici n-am apucat a ne bate, şi gata vânzarea!

— Măria-ta, zise vel-vornicul Bucioc. Să nu ne lăsăm, pentru nimic în lume. Iacă să fugim, că nu-i rea povaţă, dar om strânge iarăşi oaste şi ne-om întoarce.

— Venim cu mai multă putere, doamne, zise şi boierul Goia. Îi spulberăm, nu alta!

Prin mintea lui Gaşpar-vodă goneau tot felul de gânduri, dar cel mai de luat în seamă rămânea tot acela de a strânge o nouă oaste. „Avea dreptate Marcu! Numai oastea ţării ne mai poate scăpa”, îşi aminti el de povaţa bănăţeanului. Chibzuiră în fel şi chip, iar până la urmă hotărâră fuga, împreună, chiar în aceeaşi noapte.

De cum se aşternu întunericul, cei doi şleahtici se iviră iarăşi în cortul voievodului, îmbiindu-l să-i însoţească. Dădură însă peste un om tare cătrănit, căci toţi sfetnicii lui trecuseră la duşman, rămânând numai cu Bucioc, Goia, Nicoriţă şi Şeptilici, care încă mai şchiopăta după păţania din ziua trecută.

— Cu cât mai puţini vânzători în jurul tău, cu atât mai bine, îl mângâie, pan Kallinowski.

Atunci Vodă îşi întoarse faţa întristată către însoţitorii care-i mai rămăseseră:

— Eu nu pot să fug la Iskender-paşa, dar care dintre voi doreşte este slobod s-o facă, fiindcă din clipa asta vă dezleg de jurământul ce mi-aţi făcut.

— Rămânem cu măria-ta, ori ce o fi! răspunse Marcu, iar ceilalţi încuviinţară din cap.

— Ei, bine, să ne tragem din faţa duşmanului mai puternic decât noi, dar să ne întoarcem să-l răzbim cu oastea ţării! Să nu se zică vreodată că am fugit de frică!

— Aşa vom face, doamne! răspunseră mai toţi într-un glas. Se apropia miezul nopţii şi vremea se răcorise binişor.

Multe dintre focurile vrăjmaşului începură a se stinge, fie că erau mincinoase, fie că cei din preajmă adormiseră. Când socotiră timpul cel mai potrivit, se strecurară până la malul apei, de unde o apucară prin stufăriş şi mlaştină în susul râului, până ce aveau să dea peste vadul ce ieşea în satul Branişte. Vel-vornicul Bucioc se lăudase că ştia bine locurile, şi le slujea acum de călăuză.

Cu toate poveţele celorlalţi, Gaşpar-vodă nu vruse cu nici un chip să-şi părăsească frumosul lui armăsar şarg, aşa că Mihai îl ducea de căpăstru. Înainte de plecare îşi înfăşuraseră capetele în turbane şi chibzuiră să vorbească numai cei care ştiau turceşte, ca să fie luaţi drept urmăritori ai fugarilor leşi, dar mai mult se mergea în tăcere.

Pătrunseră printre frunzele tăioase ale trestiilor care le şfichiuiau obrajii şi deodată se pomeniră în mâl, până mai sus de genunchi. Din nefericire, şargul fiind mai greu, se afundă şi mai adânc, fără putinţă să mai fie urnit din loc.

— Lasă-l, măria-ta! îi şopti Marcu la ureche, văzându-l pe Mihai cum se canonea să tragă de armăsar.

Apucară şi ceilalţi, dar zadarnic. Nu izbutiră decât să se facă auziţi de câţiva tătari rătăcitori prin noapte pentru a despuia şi jefui morţii. Noroc însă că n-au cutezat să se apropie prea mult.

— Cine-i acolo? auziră ei o voce cam îngrijorată.

— Turci! răspunse pe dată Marcu.

— Ce căutaţi atunci prin preajma noastră?

— Am găsit un cal împotmolit şi acum ne uităm să nu fie şi stăpânul lui prin apropiere.

— Ba să faceţi bine şi să vă căraţi în partea voastră, că prada de aici ni se cuvine nouă! se răsti tătarul.

— Dar noi am dat mai întâi peste el, se împotrivi de formă bănăţeanul.

— Plecaţi cât vă spun cu binele, că de nu…

— Bine! Iacă ne ducem! răspunse Marcu şi toţi răsuflări uşuraţi, căci nici nu voiau altceva.

Cu multă părere de rău îşi părăsi voievodul armăsarul, dar nu mai înainte de a-i cuprinde grumazul şi a-l săruta drăgăstos, ca pe un copil iubit. La rândul lui şi dobitocul parcă înţelesese ce soartă îl aştepta şi scoase un nechezat dureros, care sfâşie inima fugarului domn. În acest fel se lămuriră însă şi tătarii că era vorba de un cal adevărat.

— Nu cumva să-l ucideţi! strigă iar un tătar.

— Vouă vă rămâne, lacomilor! răspunse Marcu spre a-i linişti oarecum.

— Rămân eu să-l apăr, doamne! zise Mihai, văzând ce grea era despărţirea.

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise Vodă. Îţi mulţumesc pentru inima ta cea bună, dar mai de folos îmi eşti dacă mă însoţeşti.

— Dacă ar da peste tine tătarii ar fi şi mai rău, căci ar vedea că nu suntem turci şi ne-ar lua urma, adăugă Marcu. Hai cu noi!

Bâjbâind pe întuneric, abia izbutiră să-şi tragă picioarele din mâl şi se ţineau cu greutate pe urmele boierului Bucioc. Ba şi dumnealui, boierul Şeptilici, parcă se mai înzdrăvenise, ori uitase că fusese şchiop, că păşea zdravăn în rând cu ceilalţi. Cei doi lehi, cu pârcălabul Amati şi vel-postelnicul Goia, se aflau în preajma domnitorului, păşind unul lângă celălalt, îngreunându-şi mersul. La urmă de tot rămăseseră Marcu, Mihai şi Resti, căci alţii nu se mai încumetaseră să fugă.

Apropiindu-se de malul apei ce clipocea la vale, la un semn al lui Bucioc se opriră cu toţii spre a-şi mai trage suflarea. Pe undeva, la deal, se auzea zgomotul ce nu putea fi decât al vadului mult dorit. Malul dimpotrivă însă părea foarte apropiat, încât lui Potocki îi trăsni prin cap să se repeadă în apă, nădăjduind ca din câteva salturi să ajungă dincolo. Spuse aceasta şi celorlalţi, dar, în afară de Amati şi Kallinovski, nu găsi ascultare. Toţi trei se avântară voiniceşte, dar amarnic s-au mai înşelat, căci puterea apei se dovedi a fi cu mult mai mare decât o bănuiseră, târându-i la vale. Nici măcar un strigăt de ajutor n-au mai putut scoate, pierind cu toţii.

— Amati! se căina Vodă. Pentru ce ai făcut asta?

Un şuierat de săgeţi le zbârnâi pe la urechi, fiind trase de tătarii care ajunseseră la armăsarul împotmolit şi îşi dăduseră seama că fuseseră amăgiţi când li s-a spus că fugarii ar fi turci.

— La vad! strigă vel-vornicul Bucioc, apucând-o la fugă chiar pe malul apei.

Împroşca apa cu picioarele tot aşa ca odinioară, în copilăria lui îndepărtată, când se ducea la scăldat în miez de vară. Fu urmat pe dată de voievod şi de cei trei boieri, în vreme ce Marcu şi Mihai rămaseră pe loc spre a se împotrivi tătarilor cu spada în mină, acoperind fuga domnitorului.

Izbutiră să se îndepărteze şi din pricină că tătarii, la rândul lor, se înmocirliră, abia mai putând să se mişte. Prundişul mărunt al vadului li s-a părut cea mai bătătorită cale, iar când s-au văzut pe malul celălalt cu toţii au răsuflat uşuraţi, aducând mulţămită cerului că i-a scăpat. În urmă, Marcu şi Mihai se luptau cu urmăritorii, izbutind să şi doboare doi dintre ei. Ceilalţi se opriră şi începură a striga după ajutoare, aşa că în curând aveau să trezească întreaga tabără, iar câte unul se şi ivea când şi când, pe malul celălalt, salutându-i cu câte o săgeată pe la urechi.

— Vom intra iarăşi în stufăriş, zise Marcu. Nici gând să mai răzbim prin vad, dar cel puţin l-am scăpat pe măria-sa. Noi o să apucăm către vale.

Pătrunseră în mâlul rece şi cleios, dar răcnetele se auzeau acuma peste tot.

— Până aici ne-a fost! şopti Mihai înfrigurat.

— Ia taci! Parcă au apucat-o la deal?

— Îhî!

— Ştii să înoţi?

— Da.

— Atunci să ne lăsăm în apă pe lângă mal, aşa cum făceam cândva la prinsul racilor. Socot că şi tu ştii.

— De bună-seamă. Asta era plăcerea copilăriei, vara, numai că iar o să ajungem în tabără.

— Altfel aici ne lăsăm ciolanele. Haide, şi cum ne-o fi norocul.

Tătarii socotiră că fugarii aveau să apuce calea spre miazănoapte, aşa că goniră cu toţii spre a le ieşi în cale unde nu se aşteptau, malurile fiind fără stufăriş şi smârcuri, dar la vale era o mare vânzoleală şi de o parte şi de alta a apei.

Gaşpar-vodă fu încredinţat că cei doi credincioşi slujitori se prăpădiseră, nemaiajungându-i din urmă, şi stoarse o lacrimă pentru bunul său prieten Marcu şi tânărul căpitan. Era cea mai grea lovitură ce o primea, şi un nod îi îngheţa graiul în gâtlej.

— Măria-ta! rupse tăcerea boierul Bucioc. Pe aici, prin apropiere, trebuie să fie satul Branişte, un cătun prăpădit, uitat de lume. Am însă un fin, botezat de răposatul taică-meu, şi e cel mai înstărit om din sat. Socot că ne-ar putea adăposti o zi-două, ori de nu, măcar să ne uscam la vatra lui şi să ne ajute să fugim mai departe.

— Să-ncercăm, răspunse domnitorul mai mult în şoaptă, căci gândul îi era tot la sărmanul Marcu.

— Nu cumva să fie tătari pe acolo şi am nimeri chiar în gura lupului, cum s-ar zice, se îngrijoră boierul Goia.

— Am să mă strecor pe furiş, spuse Bucioc, şi dacă nu-i nici o primejdie vă dau semn.

— Şi dacă sunt, doar n-ai să te baţi cu ei de unul singur?! Merg şi eu cu tine! sări boierul Nicoriţă.

— Eu zic, boieri dumneavoastră, începu smerit Şeptilici, să ne vedem de calea noastră pe lângă mal, până ce ne-or pierde urma.

— Ba, eu unul tot am să încerc la finu-meu Ştefan, că n-am decât de câştigat, se împotrivi vel-vornicul. Rămâneţi pe loc şi aşteptaţi după cum am zis. Doamne ajută! îşi făcu el cruce şi se pierdu în pâcla care începuse a se ivi prin lunca Prutului.

— Nici drumul nu ştiu dacă are să-l nimerească pe asemenea vreme, necum să ne mai dea şi semn, murmură postelnicul Goia, uitându-se după Bucioc.

Totuşi rămaseră pe loc şi dând peste scorbura uriaşă a unei sălcii bătrâne se băgară în ea, atât pentru a se încălzi unul de la celălalt, cât şi pentru a se feri de priviri iscoditoare.

Vel-vornicul Coste Bucioc nu călca pentru întâia dată pe aceste meleaguri, aşa că orbecăi la început, dar curând dădu peste o potecă bătută ce trecea chiar prin poarta finului său. Nu-i vorbă că avea vedere bună chiar şi pe întuneric, lăudându-se adesea că are ochi de mâţă, ori de viezure. Îl trezi pe gospodar în puterea nopţii, ciocănindu-i la uşă:

— Scoală, Ştefane! strigă el pe şoptite.

— Care eşti acolo, măi? întrebă morocănos ţăranul.

— Iacă eu, naşu-tău. Hai, deschide o dată!

Se auzi ivărul zdrăngănind şi stăpânul se ivi în prag, numai în cămaşă şi izmene.

— Matale eşti, năşicule? Săru’ mâna!

Nu părea chiar aşa de bucuros, după cum se lăudase boierul la plecare. Ba, dacă ar fi fost lumină, se vedea că nu prea arăta prea multă dragoste unui asemenea oaspete.

— Eşti singur? îl iscodi boierul intrând în casă nepoftit.

— Precum vezi.

— Dar ai tăi unde-s?

— Apăi, i-am dus peste Prut, la nişte neamuri, că doar nu era să-i ţin în calea tătarilor. Se aude că sunt o puzderie mai la vale, la Ţuţora.

— Tocmai de acolo vin şi eu, finule, şi mă bizui pe tine că ai să-mi dai o mână de ajutor să fug mai departe.

— Să fugi, năşicule?! Nu cumva aţi mâncat bătaie?!

— Cam aşa ceva! Trebuie să ajung la Iaşi, că de mă prind păgânii, harcea-parcea mă fac.

— Aşaaa? făcu gospodarul mormăind ciudat.

Se gândise la început că naşu-său venise ca şi în alte daţi, căci se cam ţinea cu nevastă-sa Măria, cu toate că o dată cu anii se mai lăsase de acest drumeag şi nu-i mai călcase pragul cam demultişor, dar aşa ceva nu se uită. Nu-i vorbă că-i înmuiase ciolanele nevestei de fiecare dată, de parcă ea ar fi fost vinovata, dar acuma i se păru un prilej şi mai nimerit ca să se scape de un asemenea naş.

— Şi chiar te urmăresc liftele? mai întrebă el o dată.

— Aşa precum ţi-am zis. Dă-mi un cal bun, şi mâine în zori aş fi departe, pe drumul Herţei.

— Da’ nu-i bine, năşicule, se îndulci pe dată glasul gazdei. Mai stai oleacă să tragi un pui de somn, iar eu în răstimp m-oi duce să-ţi prind un armăsar, că i-am lăsat pe toţi la păşune. Pe urmă, te pomeneşti că-i fi şi flămând? Să-ţi dau să-mbuci ceva!

— Parcă ţi-a ieşit un sfânt din gură, finuţule, îşi frecă palmele boierul. Nu cumva ai şi niscai rachiu?

— Cum să nu?

— Atunci îi şi mai bine. Hai să te ascult.

Gospodarul dădu să iasă din odaie, dar se opri întorcându-se către Bucioc.

— Da’ numai singur ai scăpat din bătaie?

— Îhî! răspunse acesta fără preget.

De cum se despărţise de tovarăşii lui, se gândise că fără „coadă” după el ar fi fost mai lesne să scape, şi apoi nici n-avea poftă să-şi lege viaţa de un voievod mazil. Pentru aceea îi şi dete asemenea răspuns, fără a-i mai păsa de cei care îl aşteptau zgribuliţi în lunca Prutului.

Ştefan se ivi din nou, îmbiindu-l cu un clondir.

— Ia de bea, năşicule, să te mai încălzeşti, şi dă-ţi straiele jos de pe domnia-ta. Pune-le să se usuce, până mă întorc eu.

— Să trăieşti, finule, şi să-ţi dea Dumnezeu după inima ta cea bună. Lasă că şi eu te-oi răsplăti, numai să mă văd acasă la mine.

Ţăranul mormăi ceva ce putea semăna a mulţumire, la fel de bine ca şi a blestem, dar vel-vornicul nu-l mai auzi, căci gâlgâia cu sete. Cuprins apoi de moleşeală, se trase mai lângă foc, începând să se dezbrace.

Rămas numai cu cei trei boieri, pe care nu-i simţea prea apropiaţi de inima lui, Gaşpar-vodă era cam stingherit. Alta ar fi fost treaba să fi fost cu Marcu ori cu Resti, bunii lui prieteni! O veşnicie li s-a părut sărmanilor fugari până când zorile cenuşii se îndurară să se arate pe creasta delurilor din apropiere. Cerul însă rămase acoperit şi, din când în când, câte o pală de vânt ce tăia până la os îi învăluia pe înfriguraţii din scorbură.

— Să pornim la drum, dragii mei, spuse voievodul. Se pare că am rămas numai noi, căci bietul Bucioc ar fi avut destulă vreme să ne facă semnul făgăduit ori să trimită pe careva după noi.

— Or fi apucat tătarii în sat, măria-ta, fu de părere postelnicul Goia.

— Să mergem cu mare fereală, îi povăţui şi boierul Şeptilici, clănţănind din dinţi. Dacă ne simt liftele, ne-am ars.

Păşiră deci cu mare grijă să nu cumva să trosnească vreun vreasc sub tălpi, şi încercară a se urni către susul apei.

— Acolo o fi cătunul? întrebă deodată boierul Nicoriţă, arătând cu degetul către nişte mogâldeţe ce păreau a fi case.

— Da! Chiar aşa! încuviinţă Goia.

— Neapărat vom trece prin faţa lui? se îngrijoră Şeptilici.

— N-avem încotro! îi răspunse Goia.

— Ar fi bună acuma o cană de rachiu, zise Vodă strângându-şi dolmanul la piept. Nu credeţi că am putea cumpăra de la vreun sătean?

— Nici vorbă, măria-ta! Câtă vreme nu s-a întors Coste Bucioc, nu mai încape îndoială că acolo-s tătarii! îl încredinţa boierul Nicoriţă.

— Ia uitaţi-vă la casa ceea mai răsărită! arătă Şeptilici. Nu zicea boierul Bucioc că finu-său îi cel mai înstărit om de aici?

— Ba da! încuviinţă Goia. Dar… ce-mi văd ochii?… Uite, prăjina ceia din gard…

Un fior de gheaţă le străbătu spinarea, căci în ţepuşa înfiptă în nuielele împrejmuirii se zbătea în chinurile morţii un om. Şi acela era… Bucioc!

— Tătarii! murmurară cu toţii deodată şi se traseră pe burtă către tufişurile de lângă mal.

— Dumnezeu să-l ierte! glăsui rar boierul Nicoriţă, ştiind că el însuşi avea nevoie de o asemenea iertare.

Rămaseră o vreme în aşteptare, dar văzând că nu se mai întâmpla nimic o porniră iar la drum.

Mai bine de o săptămână bătură coclaurile ţării, ferindu-se de căile mai umblate şi căutând adăpost în sate mai dosnice. Apucaseră mai întâi spre miazănoapte, ca să ajungă în Lehia, dar se răzgândiră, după ce aflară că slujbaşii domniei cercetau pretutindeni pe fugarii de la Ţuţora. Se străduia măria-sa Alexandru-vodă Iliaş să prindă cât mai mulţi, spre a-i da în mâna lui Iskender-paşa, după cum primise poruncă.

Descumpăniţi, cei patru pribegi rămaseră o vreme într-un cătun de prin ţinutul Hârlăului, neştiind încotro s-o mai pornească.

— Să ne tragem către moşiile mele din Horincea. Ţinutul îi împădurit şi fără îmbulzeală de oameni. Să adăstăm acolo până s-o potoli viitoarea urmăririlor…

— Poftesc să mergem la Braşov! zise deodată fostul domn, neluând seamă cine anume vorbise. Am bani mulţi de căpătat de la un cămătar de acolo, după care putem să ne ducem la Praga, la împăratul, şi ne-om întoarce cu oştile lui. Atunci vom face dreptate în ţara asta!

Din obişnuinţă boierii i se supuseră pe faţă, dar nu cu inimă bună îl mai însoţiră de acum încolo. Ba, Nicoriţă îi spuse verde în faţă că, de vreme ce aveau sa treacă prin pasul Oituzului, el îi va părăsi de cum vor ajunge în valea Trotuşului. Se va ascunde la vreo moşie de-a lui, după cum spusese, dar printre străini nu-l va însoţi pe domn. Ceilalţi tăcură mâlc…

Cerşeau câte un codru de pâine de pe la oamenii săraci, care nici ei nu erau prea îndestulaţi dar nu voiau să primească plată, socotind că fac pomană de sufletul celor morţi. Nu se apropiară de nici o curte boierească, han ori cârciumă, ca să nu fie daţi în vileag. Straiele de pe ei se cam ponosiseră, iar inelele şi giuvaericalele erau dosite, laolaltă cu banii.

Abia în preajma târgului Trotuş, de pe apa cu acelaşi nume, aflară că leşii scăpaseră de la Ţuţora dar că mulţi rămăseseră acolo pentru totdeauna.

— În cel mult trei zile ajungem la Braşov, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-vodă când poposiră într-o colibă părăsită din marginea unei păduri. De cum ne vedem acolo, avem să cumpărăm haine noi şi câte un cal, să nu ne mai chinuim picioarele pe jos. Ne vom da drept neguţători, ca să străbatem Ardealul, iar de Crăciun ne veselim în Sătmar. Până atunci să ne hodinim, că n-am închis ochii de două nopţi.

Aşa şi era de fapt, căci, speriaţi de a nu fi prinşi, merseseră zi şi noapte, mirându-se ei înşişi de unde mai aveau putere. Aprinseră focul la gura colibei, iar voievodul, frânt de oboseală, numai că nu se prăvăli pe mormanul de frunze uscate ce slujise de aşternut altora mai înainte. În scurtă vreme i se auzi sforăitul.

— Dar noi ce facem? întrebă biv-vel-postelnicul Goia.

— Eu am zis că mă duc la vreo moşie de-a mea, răspunse boierul Nicoriţă, şi chiar când s-o deştepta Vodă am să-mi iau rămas bun. Dacă vreţi, haideţi şi voi cu mine!

— Aşa, cu mâna goală? murmură gânditor Şeptilici.

— Ce vrei să zici? se miră Nicoriţă.

— Socot că are dreptate, se băgă şi Goia în vorbă. Dacă ne înfăţişăm la noua domnie fără nimic, nu are să se bucure măria-sa Alexandru-vodă.

— Voi aţi înebunit? Doar nu veţi fi vrând să-l daţi prins pe domnul nostru?! holbă ochii Nicoriţă.

— Numai… căpăţâna! Îi şi mai lesne de cărat! rânji boierul Şeptilici, făcând cu ochiul spre celălalt tovarăş.

Share on Twitter Share on Facebook