Domnie veche la vremuri noi

GÂNDURILE LUI MARCU ŞI ALE FECIORILOR din ceata lui nu se împliniră atât de curând pe cât le-ar fi fost vrerea, căci vremuri de restrişte se abătură din nou asupra lor.

La scurt timp după ciudata moarte a vizirului de Silistra, năvalnicul Arslanoglu-mârza începu a bate hotarele semeţei republici de la miazănoapte, zvonindu-se că nu fără îngăduinţa padişahului Osman. Sultanul însuşi se gătea cu multă oaste asupra Lehiei, dacă nu spre a o face raia, barem ţară supusă haraciului, asemenea celor româneşti.

S-a înfricoşat craiul Zygmunt, mai cu seamă că pierduse toate căpeteniile oştirii, ba chiar şi cel de al doilea hatman zăcea la Edicule, pe malul Bosforului, prins atunci, la Slobozia Saucăi. Neavând cum face altfel, căci prea se înghesuiau şleahticii după un asemenea rang, craiul a hotărât să puie în locul răposatului Zolkiewski pe pan Hotchevici de Litfa, iar ca ajutor a fost numit vestitul războinic pan Liubomirski, vrăjmaş de neîmpăcat al turcilor. Nu-i vorbă că şi Hotchevici fusese odinioară spaima, păgânilor, dar acum, la peste cei optzeci de ani ai lui, se putea spune că numai aducerile aminte mai erau de folosinţă, celor ce voiau să-l mai asculte. Totuşi clevetirile s-au dovedit a fi netemeinice, fiindcă bătrânul orândui pe dată împotrivirea către turci. Întâi şi întâi dobândi cu multă uşurinţă cetatea Hotinului, pe care Annibale Amati, pârcălabul, i-o dădu fără crâcnire. În răstimp Liubomirski jefui cumplit Ţara de Sus a Moldovei, măcar că încă nu ajunseseră păgânii până acolo, dar poftea să bage groaza în oameni şi să i se ducă vestea de „viteaz”. Ba, când sosi cu oastea în Hotin, puse la popreală pe câţiva starosti ai târgoveţilor şi-i prăvăli de pe zidurile cele înalte ale cetăţii, în văzul tuturor. Nimeni n-a aflat vreodată cu ce se făcuseră vinovaţi aceşti nefericiţi.

Aşa stând lucrurile, căpitanul Csibi se plânse într-o zi lui Marcu:

— Oamenii noştri nu-s mulţumiţi cu noua stăpânire, jupân pârcălabe. Eu unul m-am tot socotit că ar fi fost bine să fi rămas la iernat în cetate, că e mai greu să apuci la drum pe vreme de viforniţă, dar cu pan Liubomirski nu cred că ne-om înţelege.

— Ai dreptate, încuviinţă Marcu. Mă bate gândul să trecem munţii în Ardeal, căci domnia cea nouă de la Iaşi nu cred să aibă trebuinţă de noi. Şi apoi să ştii că n-am minţit când am zis că vreau să mă întorc la mine acasă, în Banat.

Vorbeau amândoi ungureşte, mai mult spre a se feri de urechi răuvoitoare, întrucât această limbă nu prea era cunoscută prin partea locului. Când şi când îşi aruncau privirea asupra cerului plumburiu de toamnă, după câte un corb rătăcit ce zbura croncănind către soare-apune.

— Vesteşte zăpada, zise Csibi cu ochii după zburătoare. Scuipă apoi peste creasta zidului şi se aplecă în jos, de parcă ar fi vrut să audă când va atinge pământul.

Din turnul cel mare, straja îi cam supraveghea pe furiş, cu toate că gândul bietului oştean era mai curând la ceasul când va scăpa de slujbă.

— Nu vezi că a schimbat şi oamenii de la ziduri, zise Marcu uitându-se după străjer. Se vede treaba că nu mai au încredere în noi.

— Au pus valoni, de-ai lor.

— Dar nu numai atât. S-a dat poruncă straşnică, pentru toţi oştenii fostului domn, să nu cuteze a părăsi cetatea fără îngăduinţa lui.

— A cui?

— A lui Liubomirski! Bătrânul hatman e bun de pus la rană, dar şleahticul acesta tare se sumeţeşte rău şi se ţine de stăpân.

— Dar ce treabă avem noi cu el? Ce, ne dă vreo plată?

— Ne dă, oare, careva? zâmbi Marcu.

— Cu atât mai mult, suntem slobozi să plecăm unde ni-i voia. Aşa-s legile ostăşeşti, răspunse Csibi.

— Mai este cineva împotrivă.

— Altul?!

— Da! Arslanoglu şi tătarii lui. Dacă pun mâna pe noi, aşa puţintei cum suntem, sub sută, apăi numai bine ajungem robi pe undeva prin târgurile Anatoliei.

— No, la asta nu m-am gândit! zise Csibi şi se scărpină încurcat în cap, după cum avea obiceiul. Ce-i de făcut?

— Cred că va trebui să aşteptăm să plece păgânii, ori de nu, să ne împăcăm cu gândul că avem să iernăm aici.

— Bine ar fi că căpătăm şi ceva leafă, căci până acum nu m-am ales cu nimic din slujba domniei.

Bănăţeanul râse şi-l bătu pe umăr:

— Ba te-ai ales teafăr şi nevătămat, şi asta-i mare lucru. Hai acum să vorbim şi cu ai noştri!

Oştenii lui Marcu erau răzleţiţi prin cetate, dar nu fu prea greu să-i strângă laolaltă, spre a chibzui împreună ce ar mai fi de făcut. Adunarea lor dădu de gândit unui rotmistru leah, care se amestecă printre ei şi aşa află că mai toţi românii se hotărâseră să intre în slujba hatmanului coroanei. Dădu fuga la pan Liubomirski, ca să fie el cel dintâi ce-i dădea vestea, iar hatmanul şi trimise îndată să fie chemat pârcălabul român.

— Să aştepte! fu răspunsul lui Marcu. Mai întâi ar trebui să ştiu eu însumi ce să-i spun înălţimii-sale, şi pentru aceea ne-am adunat aici cu toţii. Când om hotărî, oi veni!

Strigăte de încuviinţare însoţită răspunsul pârcălabului Marcu, după care acesta făcu semn cu mâna cerând ascultare. Le spuse apoi pe scurt cele vorbite cu căpitanul Csibi mai înainte, cerându-le şi lor părerea.

— Rămânem şi ne batem cu păgânul, fu răspunsul dat pe loc de Sâvu din Prigor.

— Doar pentru aceea am venit aici, adăugă un făgărăşan.

— Poate intrăm în slujba măriei-sale Alexandru-vodă Ilieş, zise căpitanul Mihai. Auzit-am cu toţii despre dreapta pedeapsă dată ucigaşilor. Înseamnă că este un om cu înţelepciune…

— Şi aşa ar fi bine, dădu Marcu din cap. Numai că până la Iaşi am avea de înfruntat tătarii, iar măria-sa nu ne-a chemat la sine.

— Aşa-i! Aşa-i! strigară cu toţii.

— Atunci, rămânem!

— Plecăm!

— Să ne dea leafă, că n-avem ce mânca, strigă un secuian de prin părţile Odorheiului.

Pârcălabul îi potoli din nou:

— Am să mă duc şi la pan Liubomirski, iar de ne vom înţelege în vreun fel, atunci vom rămâne, barem până în primăvară. Bine-i aşa?

— Da! Bine! Aşa să faci! şi alte încuviinţări se auziră de pretutindeni.

Pan Liubomirski îl primi cu cinstea cuvenită rangului şi-l pofti să şadă alături de şleahticii aflaţi de faţă. Un tălmaci moldovean îi desluşea vorbele hatmanului şi Marcu asculta cu mare grijă, să nu-i scape ceva.

— Am auzit că ţi-ai adunat oştenii, pan pârcălabe, zâmbi subţire hatmanul. Nu cumva pofteşti a cuceri cetatea?

— Dacă aş fi avut astfel de gânduri nu v-am fi lăsat să intraţi, căci oamenii mei păzeau zidurile cetăţii când aţi venit domniile-voastre.

— Chiar aşa de viteji sunt oamenii domniei-tale? rânji un şleahtic.

— Pot fi probaţi în luptă, pane…

— Tătarii sunt aici la doi paşi, zise Liubomirski, iar turcii sunt pe drum.

— Tocmai pentru aceea am şi venit la luminăţia-ta, pan hatmane, să ne punem braţul în slujba cetăţii.

— Ce-mi aud urechile este pe placul meu, pan Iancovici, se lumină la faţă hatmanul. De oşteni ducem lipsă. Să ştii însă că n-am să pot să vă plătesc, dar vă dau hrană asemenea nouă şi slavă nepieritoare. De fapt, voi sunteţi în slujba Moldovei…

— Dar stăpânul nostru a fost ucis, îi luă vorba Marcu, bănuind unde voia să ajungă leahul.

— Din vina dacilor ne-am pierdut floarea oştirii noastre! sări un şleahtic.

— Ştii, prietene, zise împăciuitor pan Liubomirski. La noi în ţară, vi se spune „daci”, aşa că să nu te mire, căci de voi e vorba.

— Ştim şi noi, luminăţia-ta, şi ne mândrim cu înaintaşii noştri, dar mirarea mea are altă pricină. Măria-sa Gaşpar-vodă a cerut să vă înţărcuiţi la Ţuţora? Şi noi, „dacii”, nu ne-am vărsat sângele laolaltă cu cel leşesc!

Ridicase vocea şi în acest fel a stârnit un întreg vacarm. Se răţoiau la el care mai de care, unii chiar pe româneşte, încât nu se mai putea înţelege o vorbă.

— Destul! bătu deodată pan Liubomirski cu pumnul în masă. Dumnealui, pârcălabul Marcu Iancovici, este dator să ne dovedească, laolaltă cu oştenii lui, că ştie preţui vitejia şi că dispreţuieşte moartea, aidoma strămoşilor neamului lor. Rămâneţi deci lângă noi şi vă voi da ranguri şi voi lăuda faptele voastre vitejeşti în lumea întreagă, dar bani… vă spun cinstit că nu am de unde.

Lui Marcu îi plăcu felul deschis de a vorbi al hatmanului şi, trecând peste vorbele cele proaste ale şleahticilor, hotărî să rămână în Hotin.

— Înălţimea-ta, zise el domol, cum îi era obiceiul. Noi nu am venit aici să facem avere, măcar că ni s-ar fi cuvenit măcar jumătate plata unui lefegiu neamţ. Nu-i bai! Ne-om bate pe degeaba, dar poftesc şi eu a spune că, după ce l-om înfrunta pe păgân şi-l vom înfrânge, voim a fi slobozi să plecăm când ne va fi vrerea.

— Prea-bine, pan pârcălabe, încuviinţă hatmanul. Am să-l înştiinţez şi pe dumnealui, marele hatman al Coroanei, care acuma se află pe patul de suferinţă, şi pe alteţa-sa prinţul Wladislaw, fiul majestăţii-sale, ce va sosi de la o clipă la alta. Până atunci, să ciocnim o cupă pentru învoiala noastră şi pentru izbândă. Vivat Polonia!

— Vivat Dacia! adăugă Marcu, dar ceilalţi apucaseră să bea, încât nu mai putură a-i răspunde.

— Dacia a fost cândva, pan Iancoviei, zâmbi hatmanul.

— Şi va mai fi „cândva”, luminăţia-ta, zise răspicat bănăţeanul, dând pocalul peste cap.

Au venit apoi zile grele, de frig şi de viforniţă, cu foamete şi aşteptare chinuitoare. Hrana se dovedise a nu fi pe potriva făgăduielilor, dar nu mai era nimic de făcut, căci tătarii i-au ţinut împresuraţi mai bine de o jumătate de an. Trecuse iarna, primăvara, ba chiar şi vara era pe sfârşite, dar lehii nu izbutiseră să adune oaste pe măsura puterii turceşti. Când şi când se mai încăierau cu tătarii, dar toţi ştiau că încleştarea cea mare va fi o dată cu sosirea oştilor împărăteşti aduse de însuşi sultanul Osman.

Mai toată luna septembrie a anului 1621, următorul după înfrângerea de la Ţuţora, foştii oşteni ai lui Gaşpar-vodă Grazziani luptau, sub porunca lui Marcu, împotriva aceloraşi duşmani. Minuni de vitejie făcură voinicii bănăţeanului, dar cel mai îndârjit se dovedi căpitanul Mihai, care părea a căuta anume primejdia cea mai mare. În preajma lui se ţinea prigoreanul Sâvu, voiosul cu gură mare ce se bucura ca un copil ori de câte ori dobora vreun păgân. Aşa s-a întâmplat şi în acea zi de 28 septembrie, când grenadirii lui pan Rerthold ieşiră împreună cu cetaşii lui Marcu şi ienicerii se traseră înspăimântaţi din cale, dar numai până ce ajunseră la băştile lor, de unde începură a trage din sâneţe. Deodată Sâvu se prăvăli în ţărână şi nimeni nu se mai îndoi că fusese atins de vreun plumb ucigaş.

— Sâvule! răcni Mihai şi se avântă spre cel căzut. După mine, fraţilor!

Nimeni nu cuteză să-l mai urmeze, însă viteazul căpitan nu avea cum şti. Ajuns lângă trupul prietenului său doborât, vreo zece ieniceri se repeziră cu iataganele asupra lui. Marcu zări din depărtare cele petrecute, dar, cu toate că-i sângera inima, trebui să se supună trompetistului care chema oştenii în cetate. O mulţime de beşlii căutau să-i învăluie şi n-ar mai fi avut scăpare, dacă nu se supuneau poruncii. În dimineaţa următoare, de cum se împrăştie negura dinspre întăriturile ienicerilor, se zări un par înfipt în pământ, în care încă se mai zvârcolea din când în când un om. Era Mihai!

La vederea lui, Marcu nu se mai putu ţine şi izbucni în plâns. Lacrimi grele şiroiau şi pe obrazul căpitanului Csibi, dar şi în ochii tuturor celor care luptaseră alături de Mihai şi-l îndrăgiseră cu toţii. De Sâvu, nici urmă, fiindcă Mihai îşi vânduse scump pielea, ridicând un morman de leşuri unde căzuse prigoreanul. Aflând despre eroica moarte a celor doi, pan Liubomirski îl ridică pe Mihai la rangul de polcovnic, iar pe Sâvu îl făcu stegar, dar ce folos, că nimic nu le-a mai stat în ajutor.

Puternica împotrivire a apărătorilor Hotinului a făcut ca padişahul să-şi schimbe gândurile şi să facă pace cu lehii, mulţumindu-se numai cu făgăduielile de prietenie, fiindcă de haraci nici n-au vrut să audă. Apoi, în cea din urmă zi a lunii, la scurtă vreme după moartea lui Mihai, se făcu un târg mare între cele două oştiri ce se împăcaseră. Care mai de care cumpăra de la păgâni corturi, cai, covoraşe înflorate, iar aceştia se arătau dornici de pistoale şi postavuri. Marcu se zbătu în fel şi chip, iar în cele din urmă izbuti, în schimbul unei pungi burduşite, să dobândească leşul prietenului său, pe care-l îngropa creştineşte în cimitirul cetăţii. De Sâvu însă nici urmă nu mai fu găsită, căci încă de a doua zi turcii strânseseră toţi morţii creştinilor şi le dăduseră foc. Mihai scăpase de pârjol numai fiindcă se afla în ţeapă.

Au căzut mulţi şi mare a fost durerea printre oştenii lui Marcu, fiecare pierzându-şi câte un bun prieten în luptă, încât rămăseseră abia vreo şaizeci de oameni. În afara prăzilor dobândite de ei înşişi, nici o răsplată însă nu mai căpătaseră, aşa că, apropiindu-se iarna, de astădată erau cu toţii hotărâţi să pornească la drum.

Pârcălabul Marcu s-a înfăţişat iarăşi hatmanului Liubomirski, rămas singura căpetenie după încetarea din viaţă a banului Hotchevici.

— Luminăţia-ta! Socot că a sosit vremea să ne luăm rămas bun, după cum ne-a fost învoiala. Iată că ne-am împlinit cu prisosinţă datoria.

— Dar nu ai socotit şi hrana! veni sec răspunsul marelui hatman.

Era cam supărat pan Liubomirski, fiindcă împăcarea cu sultanul nu fusese pe placul craiului Zygmunt, care-l dojenise, deşi nu se zorise să-i trimită vreun ajutor. Pentru aceasta marele hatman era înciudat pe toată lumea.

— Ce să înţeleg prin asta, pane?

— Ce-ai auzit. Noi v-am hrănit fără plată, până a venit oastea păgânului. Ne datoraţi bani, ori de nu, rămâneţi în slujbă mai departe.

— Dar ne-am dat sângele! se înfurie bănăţeanul. Aproape jumătate dintre noi au muşcat ţarina, rămânându-le ciolanele pe aici, întru apărarea Lehiei…

— Greşeşti, pârcălabe! îl opri pan Liubomirski. Voi aţi apărat Hotinul, care-i pe pământul dacilor, şi nu republica noastră.

Simţind cum îi zvâcneau tâmplele de ciudă, Marcu îşi înfipse unghiile în carne ca să nu răbufnească.

— Preabine! Avem să ne socotim, pane! abia izbuti el să îngăime şi ieşi pe dată.

Două ceasuri mai târziu, izbuti să-şi adune oamenii, cărora le povesti cele întâmplate.

— Călca-l-ar vaca neagră! blestemă Csibi. Asta ne mai trebuia acuma, să ne mai ţină şi cu sila.

— Să-i dăm la cap şi să fugim! făcu unul.

— Ba, nici gând de aşa ceva! se împotrivi Marcu. Am ştire că la Zvancea au poposit cazacii lui Ujadovski, care ni-e prieten. Să încercăm să răzbim până la ei, iar pe urmă om vedea…

— Dar cum?! se miră Csibi. Pe poartă nu putem ieşi.

— Toţi o dată nu, dar câte unul-doi, se poate, răspunse Marcu.

— Cine-s de strajă? întrebă careva.

— Lehii! răspunse altul.

— Atunci cu ei ne-om înţelege! spuse Marcu. Să începem de pe acum, şi căutaţi să ajungeţi la Zvancea.

Până în seară se scurseră, rând pe rând, mai aproape toţi cetaşii. Rămas cel mai de pe urmă, pârcălabul se aştepta să fie întrebat, dar spre mirarea lui, nimeni nu-l luă în seamă, aşa că a doua zi putu ieşi şi el pe poarta cetăţii, în bună pace.

Zvancea fusese un sat de gospodari, dar acuma se pustiise, din pricina războiului. Ca prin minune scăpase nepârjolit, ci numai jefuit, când de unii când de alţii. Astfel Ujadowski îşi băgase oamenii prin toate casele, căci nu era de aşteptat întoarcerea sătenilor în prag de iarnă şi mai cu seamă să dea peste cazaci.

Mare fu bucuria regăsirii celor doi prieteni, căpitanul poruncind pe dată horilcă şi pastrama, ca să-şi omenească oaspetele. Marcu îi povesti peripeţiile prin care trecuse de la despărţirea lor, an-ţărţ, iar Ujadowski se întrista aflând despre cumplita moarte a lui Mihai.

Cei doi povestiră aşa până către vremea prânzului, când Marcu îşi dădu îngrijorarea pe faţă. Oştenii lui nu se iviseră, după cum le fusese înţelegerea. Întreba pe toţi cei care intrau în odaie cu vreo treabă, dar niciunul n-avea vreo ştire, deşi se simţea forfotă mare prin tot satul. Din când în când mai răzbea chiar şi până la ei vreo sudalmă ori pocnet de harapnic, dar nimic altceva. Ujadowski căuta să-l liniştească mai umplându-i ulcica, însă lui Marcu nu-i ardea de băutură şi se gândea chiar să se întoarcă să vadă ce s-o fi petrecut ca să-i împiedice pe oamenii lui să se adune la locul convenit. Tocmai voia să se ridice când auzi vocea lui Csibi, înjurând în gura mare.

— O fi vreun cazac beat! făcu nepăsător Ujadowski.

— Cazac să înjure ungureşte… spun drept că până acuma n-am mai auzit

— Ei, va fi învăţat şi el pe unde s-a vânturat, cum am învăţat şi eu româneşte.

— Ba, ăsta-i chiar Csibi, şi…

Nu apucă să-şi isprăvească vorba, că se ivi atamanul Vasca, omul de încredere al lui Ujadowski, spunând ceva pe limba lui.

— Câţi oameni spuneai că ai de toţi? îl întrebă deodată căpitanul.

— Şaizeci şi doi, cu mine cu tot. Da’ de ce?

— Atunci îi bine. Mergi şi domnia-ta, şi nu te mânia de nu ţi-o fi ceva pe plac…

Marcu nu prea pricepu ce voia să zică gazda sa, dar când ieşi în cerdac se îngălbeni de furie văzându-şi oamenii legaţi, de o parte şi de alta, la nişte care pline de saci şi cu câte un cazac pe capră.

— Ce înseamnă asta, Iudă?! se răsti Marcu la Ujadowski şi vru să-şi tragă spada.

— N-am avut de ales altă cale, pan Iancovici! dădu acesta din umeri cam fâstâcit.

Bănăţeanul n-apucă să mai facă vreo mişcare, fiindcă un arcan îl încolăci, luându-i putinţa de împotrivire.

— Tare s-ar mai fi mâniat pe mine, luminăţia-sa pan Liubomirski dacă aş fi făcut în altfel, adăugă cazacul.

— Vânzătorule! Netrebnicule! scuipă Marcu înspre el, dar Ujadowski rămase neclintit.

— Mă iartă, aşadar, prietene, şi mergi cu bine! încheie căpetenia cazacilor fără a lua în seamă sudălmile, ba chiar se şi înclină după datina despărţirii.

În pocnete de harapnic întreg convoiul se urni, trăgând şi prinşii pe lângă care. Marcu simţea că se înnăbuşă de furie şi se blestema în gura mare pentru nesăbuinţa pe care o făcuse având încredere în Ujadowski. Dar numai oamenii lui înţelegeau sudălmile, deoarece paznicii nu-l băgau în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba de căpetenia lor.

A trecut parcă o veşnicie de când plecaseră şi ar fi trebuit să se zărească măreţele ziduri ale cetăţii de unde fugiseră şi unde aveau să fie înturnaţi, dar nici gând de aşa ceva. Curând ajunseră la o pădure, de care Marcu nu-şi amintea s-o fi ştiut prin preajma Hotinului.

— Ce gânduri or avea cu noi? se întreabă el cu voce tare. Să ştii că vor să ne ucidă aici şi să ne jefuiască, ticăloşii! Aflat alături, Csibi dădu şi el nedumerit din umeri. Văzură însă pe Vasca-atamanul că se apropie în galop de ei şi se opri chiar în faţa lui Marcu însoţit de vreo zece călăreţi. Cu toţi îşi scoaseră cuşmele în faţa lui, în semn de mare cinstire, după care îşi traseră jungherele de la brâu.

Bănăţeanul îşi simţi spinarea şiroită de sudoare, dar nu spaima morţii îl cuprinse, ci furia că nu se putea apăra până în ceasul de pe urmă. Rămase însă mut de uimire văzând că li se taie legăturile, ba chiar şi lui Csibi i se scoase căluşul din gură, lăsându-l slobod cu desăvârşire. Unul dintre cazaci, care ştia româneşte, veni lângă Vasca şi le tălmăci spusele atamanului.

— Să iertaţi, tătucule, că batuşca Ujadowski n-a avut cum să păcălească iscoadele marelui hatman. A chibzuit că în acest fel are să creadă că aţi scăpat cumva, fără amestecul nostru. Ce să facem? Noi, cazacii, încă mai suntem în slujba polacului.

— Zău dacă am înţeles ceva! făcu Csibi, scuipând încă smocuri din cânepa căluşului. Pentru asta a trebuit să fiu legat ca un berbec? Să-mi fi spus…

— N-ai auzit că erau iscoade în tabăra lor? îl opri Marcu. Şi mie îmi pare rău că l-am bănuit pe nedrept pe bunul nostru frate Ujadowski. Aşa să-i spui, pan atamane!

Auzind spusele pârcălabului cazacul se lumină la faţă şi începu a spune mai multe pe limba lui, din care tălmaciul nu izbuti decât cu greu să se descurce.

— Dumnealui, batuşca, a poruncit ca merindea din saci să vă rămâie pentru drum, iar punga asta care v-o dă atamanul e plină cu zloţi de aur şi s-o luaţi ca dar de iertăciune din partea stăpânului nostru. Să nu vă fie cu supărare!

— Frate Vasca! îl îmbrăţişa Marcu. Doresc să ştie „batuşca” al vostru că nicicând n-am să uit facerea de bine pe care i-o datorăm.

Se despărţiră apoi cu mare prietenie, mulţi dintre români fiind încă uluiţi de întorsătură. Dar cum mai erau în preajma cetăţii Hotinului, o porniră cu mare grabă şi nu făcură popas decât în altă pădure, căci Ţara de Sus nu ducea lipsă de codri. Rânduiră străjile şi cu toţii căzură într-un somn adânc, fiind sleiţi de oboseala din ultimele zile.

Hotărâră apoi să plece mai departe tot la vreme de noapte, şi ar fi luat calea Sucevei, dacă Csibi n-ar fi ţinut-o morţiş să se îndrepte, prin Dorohoi, spre Botoşani. Nu fiindcă acolo îşi avea el familia, ci pentru că Liubomirski ar fi putut trimite pe urma lor, şi de bună-seamă către cetatea de scaun, pe drumul mare. Apucară aşadar pe de lături, trecând prin preajma Drăcşanilor. Începuse a sufla vântul cel hain de miazănoapte, aducând cu el şi primii fulgi de zăpadă, după ce vreo săptămână nu se mai arătase pe cer sfântul soare. Fără merinde îndeajuns, se îndreptau pe drumuri neumblate, dar simţeau întotdeauna căldura inimii locuitorilor acelor meleaguri, care erau de acelaşi neam şi le deschideau cu bunăvoinţă uşile, dându-le adăpost şi hrană, după slaba lor putinţă.

Cu multă greutate ajunseră în târgul Dorohoiului, tocmai când se mai îndulcise vremea. Nimeriseră şi într-o zi de iarmaroc, cu lume adunată de prin întreaga ţară a Moldovei, ba chiar şi de peste munţi, mai cu seamă neguţători bistriţeni şi rodneni.

Oştenii se aşezară la nişte mese de lemn, întinse anume în faţa hanului „La calul înaripat”. Cu banii nu stăteau prea grozav, dar porunciră ceva uscătură sărată şi băutură, după cum stătea bine drumeţului. Csibi însă plecase mai departe, spre a-şi aduce nevasta şi copiii, fiindcă era hotărât a-i lua şi pe ei în Ardeal, împreună cu ceata oştenilor. La o masă alăturată, un pâlc de târgoveţi, mai sărăntoci după înfăţişare, se veseleau şi cântau de zor, strigând în gura mare: „Să trăiască măria-sa Ştefan-vodă!”

Marcu ştia foarte bine că marele voievod al Moldovei se bucura de mare cinste şi pomenire printre toţi românii, dar mai cu seamă prin acele locuri, aşa că nu se miră prea mult de urările chefliilor. Când auzi însă de „Ştefan-vodă Tomşa” se ridică pe dată şi-l iscodi pe hangiu cine erau străinii care proslăveau pe domnul mazil de odinioară.

— Ia, nişte calici! răspunse hangiul cu dispreţ. Acum, că le-a venit iarăşi domn vodă-Tomşa, se veselesc şi ei de schimbare, ca nebunii.

— Dar Alexandru-vodă?!

— S-a mazilit şi i-a luat locul „Voievodul calicilor”. Pentru aceea se şi bucură ei aşa.

Marcu izbi căciula de pământ, lăsându-l pe hangiu cu gura căscată.

— Află atunci, jupâne, că şi eu sunt calic şi am să mă veselesc şi eu „ca nebunii”, cu toţi ai mei. Adă băutură pentru toată lumea! porunci el, fără a se mai gândi că paralele îi erau numărate. Fraţilor! zise apoi către tovarăşii lui. Mergem la Iaşi, unde ne-a venit un alt domn de-al nostru. Făgăduiesc să avem parte de zilele bune din vremea răposatului nostru stăpân Gaşpar-vodă, fie-i ţărâna uşoară!

Uitară de toate necazurile de până atunci şi apucară degrabă calea cetăţii Iaşului. Vremea se stricase din nou, dar lor nici că le mai păsa şi nici drumul nu li s-a mai părut nesfârşit, căci în curând se aflară în faţa porţii domneşti.

De cum se apropiară de poartă prinse a bate o toacă de aramă, iar clopotele de la sfântul Nicolae, de peste drum, glăsuiau de zor a primejdie. Se uitară nedumeriţi unii la alţii şi abia atunci pricepură că ei fuseseră pricina zarvei stârnite, căci paznicii domneşti se temeau să nu fie vorba de vreo răzvrătire. Marcu se îndreptă atunci spre străjeri şi ceru să-i fie îngăduit a se înfăţişa măriei-sale. Se cam codeau însă aceştia, dar curând se ivi un aprod de casă trimis de către însuşi Vodă, doritor să afle ce se petrecuse. Şi mare fu uimirea celor de faţă, când voievodul, auzind despre cine era vorba, tresări de bucurie:

— Marcu, ai zis? Dacă-i slujitorul meu de altădată, să fie primit fără zăbavă!

— Dar… măria-ta!… încercă să spună vătaful fustaşilor că acesta nu era singur, însă n-avu răgaz.

— Am poruncit, acum! bătu domnul din picior.

Fură băgaţi cu toţii în ograda domnească, iar Marcu se îndreptă către încăperile atât de bine cunoscute lui.

— Să trăieşti, mărite doamne! îngenunche el în faţa fostului său stăpân.

— Marcule, eşti chiar tu? Ia saltă capul să te văd mai bine! Parcă te-ai mai împlinit, măcar că eşti ogârjit ca un câine. Pe unde te-ai mai vânturat?

Bănăţeanul îi povesti pe scurt cele ce se întâmplaseră până atunci şi câte pătimise el şi oştenii lui.

— Nădăjduiesc că aţi venit acum cu toţii la mila domniei mele, făcu domnul bucuros. De oşteni viteji am trebuinţă întotdeauna, căci dihonia şi vâhzarea încă mai dăinuie în ţara Moldovei. Chiar şi sfârşitul lui Gaşpar-vodă a fost o învăţătură, că boierimea încă mai fuge după ciolane de ros. Pe de altă parte, nici prietenia turcului cu leahul nu-i a bună… dar să lăsăm astea! Spune-mi, te-ai însurat?

— Încă nu, mărite doamne.

— Atunci să-ţi căutăm mireasă şi să ştii că eu te cunun!

— Am şi găsit-o… numai că-i în celălalt capăt al ţării, la mine în Banat.

— Nu-i nimica! Ad-o aici şi să vă înmulţiţi neamul în cetatea de scaun a Moldovei. Ce rang ai avut sub Gaşpar-vodă?

— Pârcălab, măria-ta.

— Io poftesc să fii spătar, şi pe toţi cetaşii tăi îi iau în slujba domniei. Nici nu te mai întreb dacă te învoieşti!

— Mai încape vorbă, măria-ta?!

Petrecură întreaga iarnă în preajma voievodului, care se bucura văzând destoinicia oştenilor lui Marcu, dar nu spunea ce gânduri avea pentru mai târziu. În preajma sărbătorilor sosi un neguţător sas care fusese în vară pe la Bozovici, ba se întâlnise şi cu tatăl Anei. Aşa aflase că fata era încă nemăritată, dar că taică-său ar cam fi avut în gând să nu mai aştepte, în-trucât auzise că cel căruia i-o făgăduise s-ar fi prăpădit prin bătaie.

Întâlnirea îl bucură pe Marcu, dar îl şi mâhni. Abia aştepta să se ducă zăpada spre a porni la drum, căci altminteri nu şi-ar mai fi găsit aleasa. Domnul se arătase plin de bunăvoinţă, dar iată că sosiră berzele pe hogeagurile Iaşilor şi înfloriră cireşii, iar el încă mai aştepta încuviinţarea de plecare.

— Dragă Marcule, îi zise într-o zi Vodă, chemându-l în spătăria mică. Ştiu prea bine că ai vrea să pleci, după cum ţi-am şi făgăduit, dar iacă, am căpătat poruncă să-l întâmpin pe Wisznowiecki, cneazul de Zbaraz. Un leah înfumurat, pe care trebuie să-l ştii de la Liubomirski.

Marcu îşi aminti de el, dar nu pricepu ce legătură ar fi avut acesta cu plecarea lui în Banat.

— Trecând prin Moldova, urmă Vodă, ar trebui să-i ies în cale şi să-l întâmpin ca gazdă, dar numai când aud de el mi se pune un nod în gât.

— Drept ai, măria-ta! Mulţi dintre şleahtici se plângeau de înfumurarea lui.

— Ştiu că nici tu nu-i prea ai la inimă pe lehi, după cele ce ţi-au făcut şi după cum s-au purtat cu răposatul Gaşpar-vodă, însă n-am ce face. Eu n-am să-l întâmpin decât la marginea târgului, în schimb, tu ai să-i ieşi înainte la Hârlău. După ce-om scăpa de leah, poţi merge după mireasă, că, după cum vezi, n-am uitat că ţi-am făgăduit să te năşesc. Ai să rămâi pe acolo până în toamnă, la culesul viilor, când om face nuntă mare, dar până atunci vezi cum te porţi cu leahul…

Marcu se închină cu smerenie, după care se duse să-şi aleagă şi vreo câţiva dintre feciorii lui, căci avea să meargă cu o ceată de hânsari domneşti înveşmântaţi de mare sărbătoare.

De altfel şi el nu putea fi mai prejos, căci era spătar al voievodului Moldovei.

Întâmpinarea avu loc la ieşirea din târgul Hârlăului şi, cu toate că îl mai văzuse pe Marcu în preajma marelui hatman, pan Wisznowiecki se prefăcu a nu-l mai cunoaşte, iar în vreme ce bănăţeanul rostea vorbele de bun-venit, el se uita pe cer după nişte şiruri de cocori. Porunci apoi vistiernicului să-i deie lui Marcu o pungă cu zloţi…

La asemenea ruşine nu s-a aşteptat spătarul, şi i-ar fi aruncat leahului punga în obraz, dacă nu i-ar fi venit în minte vorbele măriei-sale, că trebuiau să înghită orice proastă purtare a solului. Totuşi, de faţă cu el, scoase banii şi-i împărţi oştenilor.

Pan Wisznowiecki ridică sprânceana a mirare, zâmbi uşor în colţul gurii şi îi întoarse spatele.

Aceasta era prea mult pentru bănăţean şi fu gata-gata să poruncească şi el întoarcerea acasă, fără a-l mai însoţi pe neobrăzat. Se opri însă, fiindcă printre oştenii cneazului de Zbarand i se păru a-l zări pe… Sâvu. Nu mai încăpea nici o îndoială, căci prigoreanul îi zâmbi cum numai el o făcea, ba chiar îi făcu şi cu ochiul, pe când ţinea dârlogii unui cal.

Era nevoie de încuviinţarea cneazului pentru ca Sâvu să-şi părăsească ceata, aşa că Marcu se adresă tălmaciului, dar pan Wisznowiecki nici nu vru să audă. N-a mai fost nevoie însă de altceva, căci Sâvu însuşi se apropie de Marcu, iar acesta, descălecând, îl îmbrăţişa în văzul tuturor.

— Tu aici?!

— D-apăi cine? râse prigoreanul.

— Gândeam că eşti mort, la Hotin…

— Am fost.

— Asta n-o mai pricep…

În răstimp, cei peste trei sute de însoţitori ai leahului se înşiruiră pe drum şi Marcu nu mai avu încotro, trebui să-l urmeze, însă anume se trase la coada alaiului. Poruncise un cal pentru Sâvu, şi mai tot drumul sporovăiră.

Prigoreanul îi povesti cum datorită vitejiei lui Mihai fusese acoperit de leşurile vrăjmaşilor şi nimeni nu mai avusese treaba lui. De fapt fusese lovit de un plumb în umăr, dar n-a făcut decât să-şi piardă simţirea. Din păcate, în acest fel nu i-a putut sta în ajutor lui Mihai. L-a mai văzut doar a doua zi, în ţeapă pe nefericitul lor prieten, când tot n-ar mai fi putut face nimic. La adăpostul întunericului se trăsese de sub leşuri şi s-a târât până în marginea unui lăstăriş, unde a stat pitulat până-n seară. Nici vorbă să poată pătrunde în cetate, aşa că a plecat mai departe până a dat de câteva bordeie unde erau ascunşi nişte gospodari din Zvancea. Acolo l-a oblojit o babă şi în cele din urmă se vindecase. Rămăsese multă vreme printre oamenii aceia cumsecade şi numai după ce se întremase de-a binelea, aflând că leşii tocmeau slujitori pentru drum lung la Stambul, se băgase ca rândaş la un şleahtic, cu gândul că ajungând la Dunăre avea să-l lase şi să apuce calea Banatului, spre casă.

— Bună treabă! râse Marcu auzind păţania prietenului său. Ai ajuns rândaş, după ce însuşi Liubomirski te făcuse stegar.

— Pe mine?! se miră Sâvu.

— D-apăi cum? Numai că el te ştie mort, iar dacă te-ar vedea în viaţă cred că te-ar şi întemniţa, crezând că l-ai minţit.

Sâvu rămase uimit, căci nu-şi putea crede urechilor ca el să fi fost răsplătit cu ranguri leşeşti şi acuma să-i slugărească.

— Acum însă ai să vii cu mine în slujba măriei sale Ştefan-vodă, şi mira-m-aş să n-ajungi căpitan.

— Chiar aşa?! se bucură Sâvu.

Oricum, n-avea să se mai întoarcă la fostul stăpân. Şi ca să nu mai dea faţă cu el, la îndemnul lui Marcu, a tăiat calea mai scurtă, pe la Podul Iloaiei, urmând a se întâlni la Iaşi.

Fiind în urma tuturor, Marcu nu apucă să vadă întâlnirea domnitorului cu cneazul, dar auzi în curând că leahul nu primise să urce în carâta domnească şi nici găzduirea la curte. Îl socotea pe domnul Moldovei ca fiind de neam prost şi cu mult mai prejos decât al lui… Pe dată Vodă a poruncit surugiilor să apuce pe alte uliţe şi-l bătea gândul cum ar face să-l întemniţeze pe nesuferitul cneaz, barem o săptămână, ca să-şi dea şi el seama cine-i stăpân în ţara asta. Întors la palat, află însă că un ischimne-ceauş sosise spre a-l întâmpina pe cneazul de Zbaraj, aşa că nu mai putea face nimic împotriva lui. Pofti să i se înfăţişeze turcul.

— Slăvite bey, carele eşti cel dintâi printre închinătorii lui Issa, Alah să-ţi fericească viaţa! se ploconi ceauşul în faţa domnitorului. Marele nostru sadrazam, Kemankeş Ali-paşa…

— Ceee?! sări voievodul. Nu mai este Mere Huseyn?

— Precum ai auzit, beyule.

Tomşa-vodă nici nu-l mai ascultă pe ceauş, ci se ridică şi, frecându-şi mâinile, zice pe româneşte:

— Lasă, câine leşesc, că te voi purta eu!

Turcul holbă ochii, neştiind ce s-a petrecut cu ghiaurul, dar şi mai uimit fu de nepreţuitele daruri cu care-l copleşi. Vodă porunci apoi să vină diecii ştiutori de limbă turcă, spre a trimite carte la Stambul. Tocmai atunci se nimeri şi Marcu, voind să-l înfăţişeze măriei-sale pe Sâvu.

— Ai picat cum nu se poate mai bine, Marcule! Tu ai să duci scrisoarea prietenului meu Kemankeş Ali-paşa, care a ajuns mare vizir. Am să-l încondeiez pe leah, de o să mă pomenească toată viaţa…

Marcu se posomori pe dată, căci nădăjduise să capete îngăduinţa plecării acasă, dar nicidecum o altă călătorie, şi încă în ţară străină.

— Am să rămân fecior bătrân, măria-ta…

— Ha, ha, ha! râse Tomşa-vodă. Uitasem că ţi-am făgăduit să te las în Banat, dar n-am pe altul de aşa mare credinţă cum îmi eşti tu.

— Am adus chiar acum, la picioarele măriei-tale, un alt bănăţean de-al meu, pe care mă bizui ca pe mine însumi. Şi dacă nu-ţi va fi cu supărare, l-aş băga în locul meu să ducă răvaşul…

Puţin cam dezamăgit, Vodă încuviinţă să i se înfăţişeze prigoreanul şi văzându-i tinereţea, precum şi privirea deschisă, se învoi să-l primească în slujba domniei. Iar când mai auzi şi despre faptele de vitejie ale feciorului, se mulţumi pe deplin şi-i zise:

— Dacă leahul te-a făcut numai stegar, când te-i întoarce de la Poartă, miiaş te voi face! Să mă slujeşti cu credinţă, ca şi Marcu!

Amândoi bănăţeni sărutară mâna domnitorului şi ieşiră bucuroşi. Nici nu mai apucară să audă porunca domnească prin care se poprea orice tain pentru cneazul de Zbaraj şi oamenii lui, cerându-i să părăsească pe dată ţara Moldovei şi să plece „unde şi-a dus mutu’ iapa!”

Două zile mai târziu, cei doi prieteni erau în drum spre Obluciţa, de unde Marcu s-ar fi urcat în susul apei pe vreun barcaz, iar Sâvu o lua pe drumul mare, către Stambul.

Aşa s-a şi întâmplat. Către sfârşitul primăverii, Marcu bătu fălos la poarta Anei. Văzându-l fata scăpă şofiul cu lapte proaspăt muls, nevenindu-i a-şi crede ochilor.

— Nu te speria, că eu mi-s, Marcu! zise el voios şi se repezi s-o îmbrăţişeze, dar ea se sfii şi fugi în casă.

Pe dată se întoarse însă împreună cu taică-său, şi-l sorbea acum din ochi pe mândrul oştean, înveşmântat ca domnii.

— Ai venit? întrebă tatăl.

— Da! Bună ziua şi bine v-am aflat sănătoşi!

— Bună să-ţi fie şi inima! Pofteşte în casă, că doar nu avem a sta la poartă…

Se înţelege că în scurtă vreme aveau să înceapă şi pregătirile de nuntă, iar cum nu se cădea ca până atunci mirele să stea sub acelaş acoperiş cu mireasa, Marcu îşi cumpără chiar de a doua zi un loc de casă şi se puse cu maistorii la treabă, ca să-şi ridice din temelii o nouă gospodărie. Totuşi, un lucru nu-i dezvăluise aprigului almăjan, anume că nunta trebuia s-o facă în Moldova, unde însuşi măria-sa Vodă avea să le fie naş… Cum să-l fi lămurit să-i dea fata ca să plece din sat şi s-o poarte pe drumuri?! Fusese peţită în mai multe rânduri şi tatăl se gândise uneori că n-ar fi rău să o şi mărite, căci despre oşteanul acela fălos, cu care se înţelesese, auzise că s-ar fi prăpădit prin lume. Ana simţea însă, în inima ei, că nu era aşa şi la toţi care o cereau le făcea nazuri. Acum, că i se întorsese ursitul, înflorise şi ea ca un bujor, încât babele o scuipau care mai de care, să nu se deoache.

Dar bine că a tăcut, fiindcă pe la începutul lui septembrie din acel an 1623, se pomeni într-o bună zi cu Sâvu. Acesta îi aduse vestea mazilirii lui Ştefan-vodă Tomşa şi înlocuirii lui cu Radu-vodă Mihnea, faţă de care nu era legat să mai plece la Iaşi.

Şi ce nuntă s-a mai încins în Bozovici!… Mai ales că se întorseseră şi mulţi dintre feciorii plecaţi cu Marcu, pe care vodă-Tomşa îi răsplătise la plecare, iar aceştia îşi aduseră toate neamurile din satele vecine. Fericitul mire, cu toate că era „domn mare”, îşi îmbrăcase frumosul port bănăţean. Şi aşa a rămas şi pe mai departe, căci nu se ţinea niciodată „cu nasu pră sus”. La bucurie însă nu uitară să-i pomenească şi pe cei dragi care pieriseră, mai cu osebire pe măria-sa Gaşpar-vodă şi pe nepreţuitul căpitan Mihai.

Apoi Marcu se dădu cu ale gospodăriei, şi nu arareori era întrebat de însuşi judele satului cum să chibzuiască în treburile obştei. Ba unii veneau de-a dreptul la el, socotindu-l ca pe cel mai de vază om al satului, după cum şi era.

— Am rămas şi acasă în slujba domniei, frate Sâvule! zise el într-o zi, întâlnindu-se cu prigoreanul pe hotar.

— Şi dacă s-ar ivi vreun alt voievod să ne cheme?

— Atunci vom porni la drum şi ne vom pune iarăşi braţul în slujba ţării, căci trebuie să se facă ea odată şi să fie numai a noastră…