Fugarii

PÂRCĂLABUL ŞEPTILICI SE ÎNDEPĂRTASE fără să mai scoată o vorbă şi se întoarse atât de curând, încât cei doi mai că nu i-ar fi luat seama, dacă nu le-ar fi sărit în ochi capul însângerat al fostului lor voievod, pe care-l aducea de chică ucigaşul, ca pe un trofeu. Frumoasă-i barbă era năclăită de sânge, ce încă mai picura din vinele gâtului, iar ochii săi mari, deschişi, tremurau privindu-i cu mustrare.

Biv-vel-postelnicul Goia scuipă cu scârbă într-o parte, în vreme ce boierul Nicoriţă simţi un nod în gât, care-i tăia răsuflarea. Abia într-un târziu izbuti să îngăime:

— Ce-ai făcut, nemernicule?!

— Lasă, că aşa trebuia! îl repezi Goia. Vom duce căpăţâna la picioarele noului domn şi ne-om spăla de păcate.

Degrabă întinse mâna şi închise pleoapele ce mai zvâcneau, nefiindu-i pe plac această uitătură a morţii. Se duse apoi lângă leşul descăpăţânat, codindu-se o clipă dacă să-l atingă ori ba, dar se hotărî şi trase contăşul domnesc, după care înveli în el căpăţâna, ca într-o desagă.

— Ei, mergem? întrebă Goia, arătându-şi povara din mână către ceilalţi.

— N-aveţi decât! Nevinovat sunt, Doamne, de sângele unsului tău! fu răspunsul boierului Nicoriţă. Mie nu mi-a făcut decât bine, măcar că eu, nevrednicul, nu meritam.

Cu lacrimi în ochi începu să scurme pământul stâncos, pentru a-i încropi un loc de veci nefericitului domnitor.

— Da’ nu te mai canoni, boierule! rânji Şeptilici. Lasă-l în seama corbilor şi a lupilor, că doar era un papistaş. Domnia-ta mai bine hai cu noi, să ne luăm răsplata de la noua stăpânire.

— N-aveţi decât să vă duceţi unde vă va fi voia, oftă Nicoriţă. Drumurile noastre se despart de aici înainte.

Cei doi complici dădură nepăsători din umeri şi-l lăsară după cum îi era voia, în vreme ce fostul mare armaş încă se mai străduia să sape o gropniţă, în ciuda împotrivirii pământului.

În răstimpul când le poalele munţilor se petreceau aceste fapte, pe malul Prutului, la Ţuţora, nu se domoliseră lucrurile. În dimineaţa zilei de luni, îndată după fuga domnului Moldovei şi a prietenilor lui, întreaga oaste leşească s-a înfricoşat şi tot mai mulţi erau aceia care voiau să se întoarcă acasă. N-a mai avut loc nici o hărţuială, căci marele hatman a oprit cu desăvârşire orice ieşire în afara întăriturilor. Marginea de către răsărit a taberei atingea Prutul, de unde puteau lua apa de băut, dar hrana începuse a se împuţina îngrijorător.

Către amiază se înfăţişară la pan Zolkiewski cei doi prieteni ai domnului Moldovei, Marcu şi Mihai, înnămoliţi şi uzi până la piele, dârdâind de frig. După povaţa bănăţeanului, cei doi spuseră că nu aveau ştiinţă de fuga lui Gaşpar-vodă, prefăcându-se uluiţi de această veste. Povestea pe care au îndrugat-o era destul de şubredă, însă putea fi crezută. Spuneau că ar fi fost prinşi de tătari, încă de la încăierarea de sâmbătă, şi că izbutiseră să scape, trecând prin stufăriş. Nu ştiau nimic despre vrăjmaşi, căci fuseseră ţinuţi în cortul unui mârzac din partea cealaltă a apei.

Având trebuinţă de luptători, Zolkiewski nu mai puse la îndoială păţania celor doi şi-i îngădui în preajma oştenilor din polcul lui Balaban. În seara aceleiaşi zile, marele hatman porunci din nou la sfat, la care se adunară cu mult mai puţini ca altă dată, unii fiind fugiţi, dar cei mai mulţi, morţi.

— Aşa nu se mai poate! tună pan Balaban. Nu putem să ne mişcăm în strânsoarea păgânilor, iar unii dintre noi nu chibzuiesc decât cum să scape cu fuga.

— Aşa-i! Are dreptate! întări pan Ragowski şi alţii.

— Şi ce socotiţi că ar fi de făcut? îi întrebă marele hatman, după ce se mai domoliră o clipă.

— Să plecăm! fu răspunsul dat de aproape toată lumea.

— Cu învoirea lui Iskender-paşa? ridică sprâncenele a mirare pan Zolkiewski.

— Cu, ori fără, numai să plecăm! făcu pan Dmzbyk.

— Domnia-ta ce crezi, hatmane Koniecpolski? se întoarse pan Zolkiewski către ajutorul său.

— Să ne înţelegem cu turcul şi, de-l vom plăti, nu-mi închipui să nu primească, mai cu seamă că au şi început ploile cele reci de toamnă. Apoi, cu frumosul, ne-om trage la Kameniţa până în primăvară, după care vom mai vedea…

— Are să ni-l ceară pe Grazziani, şi acuma de unde să-l mai luăm? întrebă cu reproş pan Korecki.

— Un fricos! zise scârbit pan Malinowski. A tras după el, prin amăgire, chiar pe unii dintre ai noştri.

— Nu era mai bine să-l fi dat ieri-dimineaţă, până nu apuca s-o ia din loc? îşi continuă reproşul pan Korecki.

— Acuma, ce să mai vorbim? îi opri pe clevetitori hatmanul Koniecpolski. Vorba e, cine se duce ca sol să se învoiască cu paşa?

— Pan Dmzbyk ştie cel mai bine turceşte, spuse polcovnicul Balaban.

— El să se ducă! E cel mai nimerit, se auziră şi alte voci din sfat.

Totuşi, pan Dmzbyk nu se arăta prea bucuros. Dar pe când căpeteniile se ciorovăiau între ele care să fie solul, o larmă ca de luptă se stârni printre oştenii din tabără. Cu toţii se zoreau spre malul apei, strigând care mai de care: „Fraţilor, au fugit hatmanii noştrii… Scapă cine poate!”

Uluiţi, şleahticii se năpustiră afară din cort, în frunte cu cei doi hatmani.

— Ce se întâmplă? răcni pan Balaban cu vocea lui de tunet. Aţi înebunit?

— Ne-au lăsat de izbelişte, luminăţia-ta. Căpeteniile noastre cele mari, hatmanii, au fugit, strigă în fugă un puşcaş, zorit şi el să ajungă la Prut.

— Aţi căpiat de-a binelea! Cine v-a îndrugat măgăria asta nemaiauzită?… Voi nu vedeţi că hatmanii sunt aici, în mijlocul vostru?… Căscaţi ochii, netoţilor! urlă polcovnicul din răsputeri.

Pe dată fură aprinse torţe şi cei doi hatmani încălecară, pornind împreună cu ceilalţi prin tabără, spre a fi văzuţi de toţi oştenii. Nenorocirea cea mai mare a fost însă că fugarii înspăimântaţi se aruncau în Prut nădăjduind să scape mai la vale, dar acolo tătarii îi luau la ţintă, de cum se iveau pe luciul apei. Alţii se prăbuşeau chiar încă de pe mal, căci o ploaie de săgeţi se abătea necontenit asupra lor. Abia după ce-l văzură pe marele hatman, în carne şi oase, printre ei, teama începu a se risipi şi se opriră din fugă. Nu se putea şti, dar de bună-seamă că pieriseră mai bine de o mie de oameni în prostie.

Această întâmplare a dus la grăbirea soliei către Iskender-paşa. Astfel că pan Dmzbyk, nemaiavând încotro, se înfăţişă temutului serasker.

— V-aţi săturat de bătaie? rânji paşa primindu-l în cort.

— Nu noi am poftit-o, înălţimea-ta, ci hospodarul moldav, care pe deasupra a mai şi fugit, ca un iepure fricos.

— Mare e puterea lui Alah, ghiaurule! I-a şi dat răsplata cuvenită pentru hainia lui, înecându-l în mlaştinile de lângă mal. A fost chiar prea blândă pedeapsa, faţă de cât i s-ar fi cuvenit!

— A murit?… răsuflă uşurat solul, căci asta însemna că nu va mai fi cerut domnitorul, pe care oricum nu l-ar mai fi putut da.

— Am găsit numai armăsarul lui, căci pe el l-a înghiţit smârcul, care i s-a vârât în sufletul lui spurcat.

— Noi n-avem nici o vină…

— Atunci, cine v-a împins să încălcaţi pământurile luminatului nostru sultan, în Bogdan-ili? Cu învoirea cui şi împotriva cărei stăpâniri?! se înfurie paşa.

— Ne-a amăgit… bâlbâi solul.

— Prostia se plăteşte! Daţi treizeci de mii de zloţi ungureşti şi vă las să plecaţi!

— Vai de noi, înălţimea-ta! Nici de ne-ai vinde bucată cu bucată întreaga oaste şi tot ce avem asupra noastră, mai mult ca zece mii n-ai scoate pe noi.

— Eşti viclean, leahule, şi te tocmeşti ca la bazar, dar nu uita că eu poruncesc răscumpărarea. Acum eu sunt stăpânul!

Alături de serascher se mai afla şi Kalgay-soltan, dar acesta nu scotea o vorbă, măcar că el s-ar fi mulţumit chiar şi cu cei zece mii de galbeni de care pomenise solul.

— Poate dacă am mai cere din ţară… să zic aşa… vreo cincisprezece mii cu totul, am scoate până la urmă, răspunse pan Dmzbyk prefăcându-se a chibzui îndelung.

— Dacă-i pe aşa, întoarce-te şi spune-i lui Zolkiewski că poruncesc să plecaţi din tabără în cămaşă şi izmene, iar de vă va fi frică pe drum, pun tătarii lui Devlet Ghiray să vă apere, până treceţi voi la Kameniţa.

— Dar, luminăţia-ta… încercă iarăşi leahul.

— Am zis! Şi altcum să nu faceţi! încheie scurt paşa, după care porunci ca nenorocosul trimis al împresuraţilor să fie însoţit până în faţa întăriturilor taberei.

Pe drumul de întoarcere, pan Dmzbyk rămase uluit văzând pe ostaşii celor două părţi pălăvrăgind unii cu alţii, ba chiar dându-şi mâna. Nu pătrunse bine printre care, când auzi pe un tătar, căţărat nestingherit pe întăritura de pământ:

— Bre, ghiaur! Voi crăpat de foame, nu avut ce mânca!

— Ba avem, câine spurcat! pufni pan Balaban, care se nimerise prin preajmă. Putem sta şi un an încheiat aici, fără să ne porţi tu de grijă.

— Atunci, dam la tătar! El sărac estem! Flămând, bre!

Polcovnicul pricepu că era vorba de o viclenie din partea lor, spre a iscodi dacă mai aveau merinde. Deşi n-aveau îndeajuns, strângând din greu cureaua, porunci pe dată să li se arunce burdufuri cu brânză şi pâini mari cât roata carului, din grâu curat. Ba chiar fură tăiaţi şi vreo doi cai mai slăbănogi, a căror carne o aruncară de asemenea.

— Bun leah! strigau bucuroşi tătarii, bătându-se pe darurile ce le cădeau de peste întărituri, în locul plumbilor de sâneţe.

— Na-vă, câinilor! se veseleau şi lehii, văzându-le vânzoleala.

— Zubrowkă nu vreţi, hămesiţilor? strigă un oştean pântecos, ridicând plosca la vedere, spre a le face poftă.

— Da! Bem! răspunseră mai mulţi decât se aştepta cel care-i încercase, ştiind că aşa ceva nu le era îngăduit de coran.

— Atunci, veniţi încoa’! făcu el semn cu mâna.

Văzând pe tătarii venind încrezători, mulţi oşteni le-au ieşit în întâmpinare, şi astfel, mai pretutindeni, jur-împrejurul taberei, închinau unul în sănătatea celuilalt.

Toate acestea se petreceau sub ochii uimiţi ai lui Dmzbyk, care se întreba pentru ce mai era nevoie de îngăduinţa paşei ca să plece, când aveau asemenea prieteşug cu duşmanul?

N-apucă să istorisească totul marelui hatman, când un ceauş turc veni să le spună că luminăţia-sa seraskerul se învoise a primi numai douăzeci de mii de galbeni.

— Până daţi banii, să poftească acuma cu mine doi ostateci de vază, adăugă turcul. Aşa-i porunca!

Pe aceştia i-ar fi găsit mai repede, dar de bani nici pomeneală. Drept pentru care hatmanul de câmp a cerut să fie adunată întreaga oştire, spre a comunica dorinţa paşei. Sătui de luptă, aproape toţi oştenii au încuviinţat să nu li se mai dea simbria cuvenită, ci s-o înmâneze turcului, ca să scape o dată.

— Atunci, să cerem şi noi ostateci! zise pan Rogawski.

— Unul să fie chiar Arslanoglu Kantemir! propuse pan Balaban. Am eu cu el o veche răfuială.

— Nu uita, pan polcovnice, că de zălog nu te poţi lega! îl mustră marele hatman.

— Da’ ce? Am zis eu că am să-i fac ceva?!… Poftesc numai să-l văd, căci i-am cam uitat înfăţişarea.

Unii cutezară a râde la hâtrele vorbe ale polcovnicului, dar cei mai mulţi se arătau a fi îngrijoraţi. A treia zi, pe o ploaie măruntă şi rece, solii turcilor au venit iarăşi în faţa întăriturilor cerându-şi banii cuveniţi, dar leşii dădeau din colţ în colţ, neavând decât giuvaeruri, stofe, blănuri, dar nicidecum bani-peşin. Văzând că solii s-au întors cu mâna goală, Iskender-paşa s-a înfuriat şi le-a trimis vorbă lehilor, că, fiind prinşii lui, cine va cuteza să iasă din tabără, va fi tras în ţeapă.

Fiindcă nu mai era altă nădejde, la sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărât ca pe noaptea de joi spre vineri, caii să fie înhămaţi la care şi să se pornească la drum „în tabără legată”. Plănuiau să meargă numai la adăpostul carelor şi să se apere tot timpul de vrăjmaşi.

Astfel zorii zilei de vineri, sărbătoare la musulmani, i-au găsit pe lehi în drumul anevoios către casă. Împrejurul lor, cetele de tătari răcneau în fel şi chip, împroşcându-i nu numai cu sudălmi, dar mai ales cu o ploaie de săgeţi. Uitaseră cu desăvârşire că mai înainte cu câteva zile închinaseră în cinstea lor, dar, din fericire, nu izbuteau să facă nici o pagubă de viaţă omenească.

Toate acestea se petreceau pe când măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, cu îngăduinţa lui Iskender-paşa, apucase drumul de la Galaţi înspre cetatea Romanului, spre a poposi acolo o vreme, până ce avea să intre în cetatea de scaun a Iaşilor. Ajuns la Bacău, fu înştiinţat că doi mari boieri ai fostului domnitor cereau îngăduinţa să-i sărute mâna şi să se închine la poalele măriei-sale. Cum era în obicei ca la stăpânire nouă să se repeadă mulţi dintre divaniţii domnitorului de mai înainte, Alexandru-vodă n-avu nimic împotrivă, şi astfel se pomeni la picioarele lui cu biv-vel-postelnicul Goia şi cu fostul pârcălab Şeptilici.

— Întru mulţi ani, măria-ta, şi să fii îndurător către noi, nevrednicele slugi ale milostivirii tale, doamne! începu a vorbi mai întâi Goia, după cum se cuvenea cinului său boieresc.

Se plecase în genunchi şi cu fruntea atingea poalele veşmântului domnesc.

— Cu multă umilinţă şi credinţă, ne supunem măriei-tale, stăpâne! îl urmă Şeptilici, ploconindu-se aşijderea.

— Ridicaţi-vă, boieri-dumneavoastră! răspunse voievodul cu grai blând, întinzându-le mâna spre a fi sărutată.

— Să ne trăieşti, măria-ta! se repeziră cei doi, deodată.

— De vreme ce v-aţi lepădat de Gaşpar Grazziani…

— Lepădat, stăpâne! sări Şeptilici. Iacă şi dovada credinţei noastre! şi desfăcu iute contăşul, lăsând la vedere capul fostului domn.

— Ce înseamnă asta?! izbunci mânios voievorul. Care a cutezat?

— Noi… măria-ta! se bâlbâi fostul pârcălab.

— Este… Gaşpar, stăpâne! murmură şi Goia, cam temător.

— Nemernicilor! tună domnitorul. Cum aţi ridicat mâna voastră păcătoasă asupra unui cap încoronat? Aţi spurcat sfânta taină a ungerii cu mir, păgânilor! Să vină armaşul!

— Poruncă, măria-ta! răspunse acesta pe dată.

— Pentru nelegiuita lor faptă, poruncesc moartea prin cazne a mişeilor acestora! Mâine-dimineaţă să li se reteze braţele de la coate, apoi la prânz picioarele de la genunchi şi să fie azvârliţi aşa în umblătoare, iar după ce-or sta acolo întreaga noapte să fie descăpăţânaţi, în zorii zilei celeilalte. Poftesc să fie aceasta de învăţătură tuturor acelora care ar mai cuteza să ridice viaţa unui domnitor miruit de către bunul Dumnezeu. Altcum să nu faci! Am zis!

— Înduraaare, slăvite doamne! Milostiveşte-te, măria-ta! se prăbuşiră îngroziţi ucigaşii, încercând să sărute încălţările voievodului.

Acesta însă se trase înapoi cu scârbă şi făcu semn să fie ridicaţi pe dată, spre împlinirea osândei.

— La asemenea faptă, astă răsplată, boieri-dumneavoastră! zise cu mâhnire Vodă, privind capul năclăit de sânge. Poruncesc să i se caute pe data trupul şi pe urmă să fie îngropat cu cinstea ce i se cuvine unui domnitor al ţării. Aceasta este voinţa mea! Slujba de îngropăciune să fie făcută în târgul Trotuşului, de către popii noştri, pravoslavnici, căci în astă credinţă a fost uns domn!

În vreme ce ucigaşii lui Gaşpar-vodă Grazziani îşi luau pedeapsa pe care o meritau, în tabăra lehilor deznădejdea începu a pune stăpânire pe cei mai mulţi. Iskender-paşa poruncise ca ei să rămână locului, dar, nedându-i ascultare, ei o apucară spre miazănoapte, având astfel să întâmpine mânia seraskerului.

Marcu şi Mihai se aflau mereu împreună şi legaseră mare prietenie cu căpitanul Ujadowski şi cazacii lui. Se socoteau ei că ar fi fost cu mult mai bine să fugă din „tabără” înainte de a fi ajuns la Nistru, căci acolo, pe mal, cu greu s-ar mai fi putut, nefiind de crezut că tătarii aveau să-i lase să treacă apa nestingheriţi. Auziseră de moartea lui Gaşpar-vodă prin smâr-curile Prutului, iar acum părerea lor de rău se împletea cu foamea şi suferinţele altor peripeţii.

— O mai fi mult până la Nistru? oftă Marcu.

— De, mai ştiu eu? dădu din umeri bănăţeanul. După cum mergem, până la crăciun nu vom ajunge.

Nu mai închiseseră ochii de două zile şi erau istoviţi. Unii dintre ei se mai ospătau cu ciosvârte din hoiturile cailor prăbuşiţi de foame, dar ei nu se spurcaseră cu aşa ceva, hotărând ca mai curând să se stingă din viaţă, dar curaţi.

Zilnic rămâneau morţi în drum, dar şi mulţi dintre cei care încă mai suflau.

— Fraţilor! le zise pan Ujadowski celor doi prieteni. În acest fel mergem de-a dreptul la moarte, şi nu se cade să ne lăsăm măcelăriţi de păgâni după voia lor.

— Să luptăm! se însufleţi Mihai.

— Nu mai avem putere, răspunse căpitanul. Trebuie să fugim însă ca să ne salvăm, şi ne-om mai înfrunta noi cu ticăloşii ăştia!

— Avem vreo putinţă? întrebă Marcu mai mult şoptit.

— Nu prea e frumos să-ţi părăseşti tovarăşii la necaz, dar viaţa este una, şi datori suntem s-o păzim. Hatmanii noştri şi-au cam pierdut capul şi atunci trebuie să judecăm cu al nostru.

— Spune o dată, nu ne mai fierbe! zise Marcu nerăbdător.

— Ne sculăm peste noapte şi o apucăm înapoi!

— Cuuum?! se mirară cei doi.

— Cum aţi auzit! În spatele nostru sunt mai puţini tătari, ba poate că deloc, fiindcă nimeni nu-şi poate închipui că lehii ar mai pofti să rămâie prin Moldova. Grosul lor ne aşteaptă pe malul Nistrului, şi ne înconjoară pe de lături.

— Aşa e încuviinţă Marcu.

— Poate că ne-om şi bate cu vreo câţiva, dar ştiţi că se tem şi ei de cazacii mei…

— Mergem cu toţii?! se miră Mihai.

— Altminteri, cum?! Nu-mi las eu tovarăşii mei de luptă.

— Au să ne simtă şi lehii şi s-or alătura…

— Chiar dacă va fi aşa, când au să vadă că ne întoarcem, se lasă ei păgubaşi.

— Dar hatmanii, ce-au să facă?

— Până au să afle, noi vom fi departe şi nu ne mai pasă de ne-or înjura.

Nemaiavând ce zice, cu toţii au hotărât fuga peste noapte, cazacii fiind pregătiţi din vreme. Nici Marcu, nici Mihai nu putură închide ochii de grijă, în vreme ce Ujadowsky sforăia fără să-i pese. Nu-şi puteau închipui să fie vreo capcană din partea căpitanului, pe care-l ştiau de bună-credinţă, şi mai multă teamă aveau dinspre partea lehilor.

S-au strecurat pe furiş în puterea nopţii, pan Ujadowski trezindu-se cel dintâi, în vreme ce oştenii ceilalţi, pătrunşi de umezeala şi răcoarea nopţii, dormeau care mai de care mai înfofoliţi, de parcă a doua zi i-ar fi aşteptat o mare bucurie.

Dar n-a fost să fie aşa. După ce fugarii s-au pierdut în beznă şi nici măcar vreun tătar nu i-a zărit, încă nici nu se luminase cerul că s-a şi dat porunca de plecare. Însă, precum bănuia căpitanul Ujadowski, la malul Nistrului pândeau mai toţi oştenii lui Devlet Ghiray, iar Slobozia Saucăi fusese pârjolită, încât nu mai rămăsese nimic din sat. Vederea apei ce şerpuia alene către miazăzi i-a scos pe mulţi oşteni din minţi. Fără a mai aştepta vreo poruncă, „sparseră tabăra” repezindu-se să treacă pe malul celălalt, unde nu se zărea picior de tătar.

Zadarnic se mai zbuciuma pan Zolkiewski, fiindcă nimeni nu-i mai dădea ascultare şi nici nu pricepu ce se întâmpla cu el însuşi când un arcan i se împletici împrejurul grumazului. Doborât la pământ, căci de mult nu mai avea cal, bietul hatman se mai zvârcoli o vreme, după care îşi dădu duhul. Abia atunci tătarul descăleca. Scotoci prin veşmintele ce fuseseră cândva de o măreţie fără seamăn, dar care ajunseseră nişte zdrenţe pline de glod, şi dădu peste ceasul bătut cu diamante ce atârna la gâtul mortului. I-l smulse degrabă, apoi mai scoase singurul inel de pe deget, precum şi punga cu vreo câţiva galbeni.

— Tu l-ai ucis? auzi tătarul o voce în spatele său şi când se întoarse văzu că era însuşi Veli-şah.

— Eu! se făli el.

— Prostule! Puteai căpăta o avere de pe urma lui, dacă îl ţineai în viaţă. N-ai ştiut că era marele hatman?

— Acesta?! holbă ochii bietul tătar.

— Întocmai! Acuma-i prea târziu. Barem găsit-ai ceva asupra lui mai de preţ?

Cerul să se fi prăbuşit asupra oşteanului, şi nu s-ar fi cătrănit mai rău. Era un om sărac, avea mulţi copii şi, cu toată truda lui, nu izbutea să-i îndestuleze întotdeauna… n-avea noroc şi pace! Ce mai!… Înciudat, se repezi asupra leşului şi-l despuie până la piele, doar-doar de va mai afla ceva de preţ, dar zadarnic. Deznădăjduit, îşi ridică ochii spre înalturi şi braţele ca pentru rugăciune:

— Alah, tu eşti mare! gemu el. Dar, în bunătatea ta, nu mi-ai dăruit nici măcar dram de noroc. Fără el nu se poate trăi! şi zicând acestea îşi înfipse jungherul în burtă, prăbuşindu-se cu ceasul în mână peste trupul marelui hatman Zolkiewski.

Puţini fură cei care izbutiră să treacă Nistrul, căci pe cei mai mulţi îi cărară apele la vale, spre Cetatea Albă. Într-acolo îşi îndreptase paşii şi Iskender-paşa, lăsând fugărirea leşilor în seama tătarilor. Era dezamăgit de lupta fără câştig şi faimă pe care o purtase. De fapt, nici n-ar fi vrut zdrobirea lehilor, ca să nu-i supere pe austrieci, dar nu el fusese de vină că semeţi cum erau, se băgaseră de voia lor la moarte. Cât despre Gaşpar… nici nu voia să i se mai amintească, fiind înciudat că fusese tras pe sfoară de omul în care avusese atâta încredere şi-i spusese cam multe. Mai bine că l-a înghiţit smârcul astupându-i gura!

Pe la începutul lui octombrie în preajma Nistrului zilele începuseră a fi mai senine şi ar fi putut alunga gândurile cele negre ale seraskerului, care-l bântuiau de câteva zile. Avea acolo, între zidurile cetăţii, nişte încăperi aproape frumoase, cu ferestre ce dădeau către înnegurata mare, ale cărei margini nu le puteai desluşi niciodată.

Ostenit şi nemulţumit, se tolăni pe un divan, bătându-l gândul să se tragă iarăşi la Silistra, unde era mai plăcut şi cu ierni mai blânde ca pe aceste meleaguri. Îndată se ridică din nou, neaflându-şi starea, şi făcu vreo câţiva paşi prin odaie, cu mâinile la spate. Zări pe o măsuţă de argint multe poame ale toamnei, struguri negri şi zemoşi, pere galbene ca aurul şi mere ca sângele, care-i făceau cu ochiul. Apucă o pară şi muşcă cu poftă. Zeama i se prelinse prin barbă şi se şterse cu dosul palmei. Mai îmbucă de câteva ori, apoi luă alta şi alta, până simţi ceva ca un hanger ce-i răscolea dureros măruntaiele. „Am fost otrăvit!” îi fulgeră prin minte şi vru să-şi cheme slugile în ajutor. Însă nu putu scoate nici o vorbă şi se prăvăli la podea, înţepenindu-i mâinile şi picioarele, care prinseră a-i tremura fără voie. Prin şira spinării îl înţepau mii de suliţe, sporindu-i chinurile la cel mai mic zgomot. Ochii, holbaţi de spaimă, apucară să mai vadă faţa îngrijorată a lui Arslanoglu Kantemir-aga, după care… nimic!

Marele serasker de Karamania muri în aceeaşi zi în care fugarii lui pan Ujadowski, împreună cu Marcu şi Mihai, băteau cu furie în poarta cetăţii Hotinului. Pe urma lor gonea urlând bezmetic, o trâmbă de tătari.

— Deschideţi, fraţilor! răcnea Marcu. Suntem creştini! Haideţi o dată, că ne ajung tătarii!

Abia când plumbii de pe ziduri puseră urmăritorii pe fugă se dădu în lături poarta, numai atât cât să poată pătrunde în cetate fugăriţii oşteni. Arătau ca nişte umbre şi abia se mai ţineau zdrenţele pe ei, tremurând de frig şi de istov.

— Nu care cumva eşti chiar domnia-ta, pârcălabe Marcu? întrebă Sâvu prigoreanul, întâmplător aflat chiar atunci de strajă.

— Ba chiar eu mi-s! mai avu putere să şi zâmbească Marcu.

— Uite-l şi pe căpitanul Mihai, se auzi vocea bucuroasă a lui Csibi, ajuns şi el, mai din vreme, între zidurile cetăţii.

De fapt fusese înălţat de Gaşpar-vodă la rangul de căpitan, dar trimis în cetatea Sucevei, aşa că nu mai avu parte de înfrângerea de la Ţuţora şi nu ştia decât din poveştile altora despre prăpădul de acolo. Aflând că vine domnie nouă, dar că la cetatea Hotinului încă mai stăpânea pârcălabul Annibale Amati, prietenul bun al măriei-sale Gaşpar-vodă, Csibi şi oamenii lui se zoriseră să se pună în slujba cetăţii, şi tocmai atunci le venise rândul la pază când s-a ivit şi Marcu împreună cu ceilalţi fugari.

— Dar cum de-aţi ajuns la aşa necaz? se nedumeri Csibi.

— Bine-i şi aşa! zise Marcu. Numai că sărmanul nostru voievod… acolo şi-a lăsat ciolanele.

Abia atunci află bănăţeanul cum se petrecuse moartea bunului său stăpân şi prieten. Mihai însă izbucni de-a dreptul în plâns, şi numai când auzi de caznele prin care fuseseră pedepsiţi ucigaşii se mai ostoi.

După ce se mai întremară, pârcălabul Amati îi ceru lui Marcu să ia comanda tuturor bănăţenilor şi ardelenilor, la care se mai adăugară şi cei câţiva munteni ce fuseseră în leafă la răposatul voievod. Îi adună pe toţi în jurul său şi le zise:

— Oameni buni, acuma am isprăvit cu totul şi suntem slobozi a ne întoarce unde ne-o fi voia. De răsplătit, pentru slujba de credinţă ce aţi făcut-o, n-am cum şi…

— Doar nu pentru plată am venit noi în ăst’ colţ de ţară, se băgă Sâvu prigoreanul.

— Şi cu ţara… ţara noastră a tuturora, cum rămâne? întrebă un flăcău de prin părţile Romanaţilor.

— Se va face, fraţilor, n-aveţi teamă! răspunse Marcu dârz.

— Deie Domnul să fie cât mai curând! se auzi un altul.

— Aşa să fie! zise iarăşi Sâvu. Ne-am cam învăţat să nu robim la nimeni, şi vom lupta mai departe.

— Vrut-a măria-sa răposatul Gaşpar-vodă să urmeze calea lăsată de la Mihai cel viteaz, rosti Marcu domol, dar n-a fost în putinţă. S-o arăta, de bună-seamă, un altul, iar noi suntem datori să ne înfăţişăm la porunca lui, câtă vreme om mai fi în putere.

— Atunci, să nu mergem acasă! zise un oştean.

— Aşa ar trebui să facem, fiindcă şi aici e casa noastră, dar vremurile încă ne sunt potrivnice şi trebuie să ne tragem fiecare pe unde putem, barem până la primăvară.

— Nu cumva vii domnia-ta în Banat, cu noi? întrebă Sâvu.

— De ce nu? Doar mi-s bănăţean şi eu, iar mândra mea-i din Bozovici! se sili să zâmbească Marcu.