Slujbă cu primejdie

MARE JALE A CUPRINS ÎNTREAGA ŢARĂ A ARDEALULUI, când s-a răspândit vestea trecerii în lumea celor drepţi a craiului Bethlen Gabor. S-a întâmplat să moară în ziua de 13 noiembrie 1629, chiar atunci când ar fi trebuit să-şi serbeze al cincizeci şi unulea an de viaţă. „Semn dumnezeiesc!” spuneau babele pe şoptite, şi mulţi erau temătorii de vremuri de urgie ce se vesteau după moartea prinţului. Aveau şi dreptate cei temători, căci ţara ajunse acum în stăpânirea doamnei Catarina de Brandemburg, o femeie slabă, măcar că făgăduise că va ţine cu sfinţenie adiata răposatului ei soţ.

Sfătuise fostul crai, cu limbă de moarte, să nu se bizuie nimeni pe mincinoasele făgăduieli ale nemţilor, ci întreaga ţară să ţină prietenia strânsă cu Moldova şi Muntenia, fiind calea cea mai firească. Numai aşa aveau să rămână urmaşii slobozi şi stăpâni în casa lor. Dar sfetnicii craiului aflară că nici nu-şi îngropaseră stăpânul când cei doi „prieteni de inimă” ai principesei îşi şi luaseră nasul la purtare. Era vorba de un neamţ, un anume Scultetus, care o întovărăşise ca mireasă atunci când fusese adusă de la Berlin, şi de un conte ungur, pe nume Csaky Istvan, ce nu se îndoia că ajungând stăpânul femeii ar fi avut şi ţara la picioarele lui. Cel dintâi avea muiere şi copii în Sibiu, dar se ţinea mereu în preajma fustelor doamnei Catarina, stârnind furia contelui. De aici ura şi vrajba neîmpăcată între cei doi, spre marea pagubă a ţării, căci principesa nu avea gândul decât la cei doi iubiţi ai ei, iar treburile ţării mergeau anapoda. Aşa s-a stârnit nemulţumire nu numai din partea celor care diriguiau sfatul dietei, ci şi în rândurile prostimii, care scosese fel şi fel de vorbe de ocară, ce se vânturau pretutindeni.

Acum, că se isprăvise cu înmormântarea şi-l plânsese pe răposat în văzul lumii, nemângâiata văduvă îşi căuta alinarea în braţele celor doi, căci nu se hotăra cu uşurinţă de care să se lepede. Nu-i prea dădea prin cap ce să facă, mai cu seamă că fratele fostului ei bărbat, Bethlen Istvan o tot sâcâia să-i alunge pe amândoi şi să se ţină de cârmuirea ţării, că altminteri n-ar fi fost cu putinţă.

Se lăsase şi o iarnă grea, încât apa Mureşului îngheţase de la un mal la altul, iar troienele făcuseră tot una întreaga vale, de nu mai puteai şti când păşeşti deasupra apei şi când pe pământ. De n-ar fi fost mândra cetate a Bălgradului să-şi ridice zidurile dintre nămeţi, nici nu ţi-ai fi dat seama când râul o coteşte la vale către Deva. Asprimea vremii se arătase cam din preajma Crăciunului, dar o ţinea mereu, încremenind ţurţurii argintii pe ramurile copacilor, iar o pâclă, noroc că nu prea deasă, se aşternuse pe întreaga fire. Stoluri de corbi zburau croncănind parcă prevestiri de moarte, în vreme ce haitele de lupi flămânzi bântuiau chiar şi aşezările, dându-se la om. Primejdie de pierderea vieţii era pe atunci la tot pasul, dacă te-ai fi încumetat la drum de unul singur ori fără a fi bine înarmat.

Pe asemenea vreme, trei călăreţi luptau cu troienele ce ajungeau nu arareori până la pieptul cailor, dar în alte locuri pământul dezgolit şi îngheţat trosnea sub copite. Deasupra satului Sântimbru se ridica o pâclă deasă de fum învăluindu-i şi pe drumeţi, care mergeau cam la voia întâmplării, nefiind nici urmă de drumeag. Nădejdea lor era că isteţimea cailor avea să-i scoată la liman.

— Să nu ne fi rătăcit, zise îngrijorat unul dintre ei, bătându-şi braţele peste piept spre a se încălzi.

— Parcă tot mai bine fusese la monastire, făcu cel mai din faţă întorcându-şi capul. Nu-i aşa?

— Atunci să ne întoarcem! răspunse al treilea.

— Nici gând, Laszlo dragă, urmă cel dintâi. Acuşi pătrundem pe poarta cetăţii şi ne-om încălzi cu vreo palincă.

— Ba, să fiu drept, mi-ar place mai curând un foc zdravăn, fiindcă mă cam saturai de băutura popilor, bolborosi Laszlo.

Vorbeau ungureşte, cu toate că doi dintre ei erau români, numai că Bardassy Laszlo nu le cunoştea limba şi, de când erau în slujba domniei, aşa obişnuiau cu toţii să se înţeleagă.

— Socot că mare bucurie avem să-i facem principesei, după cum spunea domnul căpitan Ovary, zise cel din mijloc, care nu era altul decât Florea Nicoară de la Ciunga.

Se făcuse bărbat spătos şi zdravăn, acum în cel de-al treizecilea an al vieţii, dar tot scund rămăsese şi ochii săi jucăuşi îşi mai păstrau limpezimea copilăriei. Se alăturase cu dragă inimă căpitanului Ovary, care ţinea la el ca la un frate, dar nu se bucurase de acele lupte pline de glorie, cum le visase el odinioară. De când se făcuse cătană numai de muştru avusese parte, şi se gândea cu părere de rău că nu se înfruntase până acuma cu păgânii, asemenea fratelui său mai mare, Amosie.

Ungurul Bardassy se pripăşise pe la Aiud, venind tocmai din pusta Tisei, unde avusese nişte necazuri cu un stăpân hăpăreţ pe care, la mânie, îl trimisese pe lumea cealaltă. Dar în afara celor doi buni prieteni, cu care era şi acuma, nimeni nu-i ştia povestea. Nu-i vorbă că nici nu fusese întrebat vreodată de careva.

Cel de-al treilea, Tănase Pop, era de pe valea Gurghiului şi se băgase la oaste fără a fi silit decât de sărăcie, căci acasă erau copii mulţi şi pământ deloc. Era o fire paşnică, dar dacă îl scotea careva din sărite nu şovăia să tragă hangerul.

Se legase o mare prietenie între ei şi mai întotdeauna îndeplineau anumite slujbe ostăşeşti împreună, dar cu atâta destoinicie încât căpitanul Ovary Elemer avea încredere desăvârşită în ei. Aşa se face că şi de astă-dată, fiind vorba de o sarcină, de mare taină şi primejdie pentru unii, tot lor le ceruse s-o aducă la îndeplinire, ştiindu-le vrednicia.

Se întâmplase că un drumeţ străin fusese sfârtecat de lupi, chiar în preajma Aiudului, şi nişte ţărani aduseseră cizmele mortului, chimirul şi o tolbă cu scrisori. De va fi avut şi bani asupra lui, nu se mai putea şti, fiindcă aducătorii se juraseră pe sfânta cruce că nu găsiseră nimic altceva. Poate că nici încălţările şi celelalte n-ar mai fi fost găsite, căci haita îşi încercase colţii prin tot ce a fost de piele, dacă nu s-ar fi întâmplat să treacă tocmai ei şi să alunge lupii. Izbutiseră să mai adune şi câteva rămăşiţe omeneşti, pe care le-au dus în sat pentru îngropăciune, dar aflând scrisorile s-au temut să nu fie de-ale stăpânirii şi să cadă asupra lor cine ştie ce bănuială nedreaptă. Socotiră cu cale că ar fi fost mai bine să le aducă la oraş, ceea ce şi făcură.

Domnul căpitan scotocise printre ele şi văzând despre ce era vorba uită să-i mai întrebe şi altceva, ba le mai dărui şi câţiva bănuţi de argint drept mulţumită. Acele hârtii erau potrivnice răposatului prinţ şi fuseseră scrise de domnul Moldovei, care se afla în mare prietenie cu nemţii. Cum toată lumea cunoştea ura ce i-o purtaseră cei din Viena lui Bethlen, ba Ovary ştia şi despre o pâră a lui Miron Barnovschi-vodă al Moldovei, făcută la Poartă, socoti că şi principesei are să-i pară bine să pună mâna pe asemenea răvaşe. În acest fel se dădea iveală faţa mincinoasă a moldoveanului. „Nu care cumva s-o pierdeţi, ori să v-o fure careva, că atâta Dumnezeu e al vostru!” îi ameninţase căpitanul la plecare întinzându-le taşca ce avea pe ea urmele colţilor.

Nu prea vedeau ei cum să fie prădaţi în plină zi, cu toată vremea potrivnică, fiindcă erau trei vlăjgani ce nu se temeau de nimic. Altceva însă nu le mai spusese, decât numai ca să nu dea tolba altcuiva în afara alteţei-sale principesa Catarina, şi Ovary ştia prea bine că oştenii nu-i vor ieşi din poruncă. Pe vreme bună, vara mai ales, de la Aiud la Bălgrad mai ai fi putut-o ţine în galopul cailor, dar acuma nici vorbă mai ajungă până-n seară, iar cum noaptea era primejdie de a se rătăci, au hotărât popas la monastirea din Teiuş. De altfel nici nu erau zoriţi la drum, porunca fiind să ajungă când or putea, aşa că bătură la poarta călugărilor şi fură primiţi pe dată, întrucât ospitalitatea era canonul sfinţilor părinţi de acolo.

Stareţul, sau priorul, după cum i se mai spunea, pater Ambrosius, i-a lăsat mai întâi să se dezmorţească, după care i-a poftit la taclale, până avea să fie isprăvită cina.

„Puteţi a-mi spune, dragii mei, cât mai multe întâmplări, căci noi, sărmanii călugări, nu avem ştire despre ceea ce se petrece prin lume decât numai prin drumeţi ca voi”, îi îndemnase el cu voce blajină.

Laszlo, ca unul ce vorbea mai bine dintre toţi, se lăsă tras de limbă şi astfel stareţul află unde se duceau şi mai ales ce trebuia să ducă negreşit numai alteţei-sale Catarina.

Pater Ambrosius tresărire la vederea tolbei, dar ei nu băgară de seamă. Spusese apoi, cu multă nepăsare: „De nu mă-nşel, mai văzut-am aşa ceva la un pribeag ce abătuse mai zilele trecute pe sub acoperişul nostru, dar n-a zăbovit mult, căci era în drum spre… Moldova, dacă îmi aduc eu bine aminte”.

„De bună-seamă că ăsta va fi fost omul nostru!” sărise atunci Tănase, de parcă s-ar fi bucurat aflând asemenea veste.

„N-auzişi că acela mergea spre Moldova?” îl mustrase Laszlo. „Stăpânul tolbei a fost mâncat de lupi după Aiud, deci se pare că venea din Moldova, de vreme ce a trecut pe aici!” „Noi, n-avem de unde şti”, urmase liniştit priorul. „Nu ne este în obicei a iscodi pe oaspeţii noştri încotro se îndreaptă ori de unde vin. Dacă ne spun, bine, dacă nu, tot una-i. Mi-ar fi părut însă rău să se fi rătăcit, sărmanul, căci părea un om bun. De fapt îl şi povăţuisem să mai aştepte domolirea viforniţei, dar el nici nu vrusese să audă de aşa ceva. Eu vă cer iertare, nu cumva să credeţi că vă iscodesc, numai că văzând o tolbă asemănătoare… intrasem chiar la bănuială.”

Vorbele acestea îl scoaseră pe Florea din sărite: „Să nu-ţi fie cu supărare dom’ părinte, dar noi nu suferim asemenea ocară. Nu suntem lotri şi, dacă vrei să ştii, află că acel drumeţ al sfinţiei-tale a fost mâncat de lupi. Pentru aceea, îi ducem alteţei-sale ceea ce a mai rămas de la el.”

Amândoi tovarăşii încuviinţară din cap, dar niciunul nu înţelesese rostul ciudatului zâmbet al stareţului.

„Jesus-Maria!” făcuse el sfielnic, cu ochii în tavan. „Aveţi tot dreptul să vă mâniaţi pe mine, păcătosul, care nu mi-am dat seama de vorbele mele cele proaste şi de bănuiala mea nedreaptă. Sărmanul călător a suferit cumplită moarte, dar asta o fi fost voia Domnului, odihnească-l în pace!”

Vorbele blânde ale călugărului, precum şi căinţa lui îi potolise atunci pe dată, ba Laszlo mai şi adăugase: „Pricepem că sfinţia-ta n-ai vrut să zici de noi că am fi hoţi, dar cum suntem în slujba domniei nu se cade să dăm totul în vileag…” „Apoi şi tolbe ca aceasta vor fi fiind cu sutele şi pe toate drumurile” mai zise şi Tănase. „Asta însă are urma colţilor de lup.” „Se poate, se poate!” încuviinţase pe loc priorul. „Dar hai să lăsăm la o parte supărarea şi vorba pripită şi să gustăm ceva mai înainte de cină, spre a putea ciocni un păhărel, spre împăcare.”

Poruncise apoi unui călugăr să aducă mâncare şi băutură ca pentru oaspeţi de seamă, spre a-i fi iertată nesăbuita bănuială. Ospeţia însă se dovedise atât de îmbelşugată, încât nici nu şi-au mai dat seama când au început şi când au sfârşit cina. Buimaci de cap, au fost treziţi de dimineaţă, când pater Ambrosius i-a sfătuit să plece la drum devreme, ca să ajungă la Bălgrad pe amiază. Au mulţumit pentru găzduire şi priorul şi-a mai cerut încă o dată iertare, fiind astfel cu toţii mulţumiţi.

Abia când s-a văzut în şa, Florea s-a frecat la ochi nedumerit: „Parcă nu-i aceeaşi tolbă!” „Ţi se pare!” îi răspunsese Laszlo. „Tu nu vezi urmele dinţilor pe ea?” „Ce să mai vadă după rachiul de chimen?” râsese Tănase.

Florea s-a pipăit însă la piept şi n-a mai zis nimic. Acuma, după ce petrecuseră o vreme în gerul de afară, mahmureala încă nu le trecuse, iar Tănase fu primul care se văită:

— Măi fraţilor, mie îmi cam vâjâie capul şi mi-i tare cald. Parcă aş zice că nu mi-a căzut bine vinarsul popilor.

— Băuşi lacom! îl linişti Laszlo. Şi pe mine mă doare.

— Dar ştiu bine că dormirăm, nu glumă, urmă Tănase. Socot că puteai tăia lemne pe noi. Oricum, fain a fost şi eu zic să mai trecem şi la înapoiere.

— Ne-a omenit spre a-şi spăla vorbele cele proaste, zise Florea, dar de acuma are să ne închidă poarta în nas, ca să nu-i mai facem pagubă.

— Da’ ştiu că te ocoşiseşi la el, râse Laszlo amintindu-şi de furia tovarăşului său.

— Păi ce-şi închipuia el? se împăuna Florea. Avem noi feţe de tâlhari?

— Ba bine că nu! Încă din cei bătrâni, că uite, promoroaca ne-a albit şi barba şi sprâncenele…

Mai povestiră apoi de una, de alta, ca să le treacă vremea, şi aşa lăsaseră în stânga casele din Sântimbru, semn că până la cetatea de scaun nu mai aveau mult de mers. Zăpada scârţâia sub copite, iar caii scoteau aburi pe nări. Promoroaca li se aşternuse şi lor pe firele din jurul boturilor, făcându-i să semene cu nişte moşnegi din altă lume.

— De nu mă-nşel am şi aiuns, arătă Laszlo spre focul de vreascuri ce se zărea înaintea lor.

— Norocul nostru cu bieţii cai, căci altminteri nu ştiu cum am mai fi nimerit calea! zise Florea, scuturându-şi iar mustaţa.

— Ziua-bună vă poftim! zise Laszlo apropiindu-se.

— Bună să dea Dumnezeu! răspunseră oştenii-străjeri ce se încălzeau la foc.

— Numai că vreme prea bună nu-i, urmă unul dintre ei. Pentru ce nu staţi la casele voastre şi bateţi coclaurile?

— Apăi, avem treabă la măria-sa Doamna, răspunse Florea suflându-şi în palme.

— No, că doar nu chiar acolo! făcu unul mirat.

— Ba întocmai! se împotrivi ciunganul.

Se uitară cu toţii unii la alţii, paznicilor nevenindu-le a crede că nişte oameni de rând s-ar fi putut înfăţişa principesei. A trebuit să mai treacă o vreme, până când să ajungă la urechile curtenilor ce voiau cei trei oşteni străini.

— Să nu fie cumva vreo năpârcă în tolbă! se îngrijoră Scultetus, auzind despre ce era vorba.

— Pe gerul ăsta ar fi ţeapănă! râse batjocoritor contele Csaky. De altfel, am să deschid eu însumi afurisita aia de taşcă.

Poate că s-ar mai fi sfădit, cu toate că se aflau în faţa stăpânei ţării, dacă nu erau aduşi cei trei.

— Ei, voinicilor, le zise prinţesa. Aţi ţinut cu tot dinadinsul să mă vedeţi. Spuneţi care vi-i necazul!

Oştenii plecară genunchiul la podea, după cum îi învăţase Ovary, şi numai Laszlo începu să vorbească:

— Măria-ta, a poruncit domnul căpitan să vă înmânăm această tolbă, iar domnia-lui a scris despre ce este vorba. Noi nu ştim nimica…

— Prea-bine. Daţi-o pajului! zise ea scurt.

Acesta dădu s-o apuce, dar contele Csaky nu-i dădu răgaz ci o înşfacă el, cu toate că în afară de Scultetus mai erau de faţă şi cancelarul Bethlen Istvan, contele Sencei şi încă vreo câţiva, curteni. Apoi începu a scormoni, scoase mai multe scrisori şi le întinse principesei, după cum se cuvenea.

Aceasta însă i le înapoie:

— Citeşte-le domnia-ta, domnule conte, şi dacă socoţi nimerit poţi să spui cu glas tare.

Contele ridică semeţ capul, sfidând pe ceilalţi, şi luând scrisorile încercă să le citească, dar se opri pe dată înroşindu-se de furie.

— Este o sfruntare neruşinată, alteţă, şi nu-mi închipui cum de au cutezat aceşti nemernici…

— Dar citeşte, să auzim cu toţii! zise Catarina.

— Nu… nu-i cu putinţă! bolborosi contele.

— Cu îngăduinţa alteţei-voastre, o voi face-o eu însumi, se oferi cancelarul.

Se poate ca Bethlen Istvan să fi bănuit ceva neplăcut urechilor lui Csaky şi pentru aceea ceruse el scrisorile, iar Scultetus i se alătură. Contele însă dădu nepăsător din umeri şi i le întinse.

Cancelarul tuşi spre a-şi drege glasul şi începu: „Te amăgeşti tu însuţi, o, doamnă Catarina, Alungă-ţi drăguţul…”

Dar se opri iute, prefăcându-se că s-a înecat, şi întinse hârtiile lui Scultetus. Erau mai multe şi se pare că pe fiecare din ele erau scrise versuri neruşinate la adresa principesei.

— Cine a cutezat neobrăzarea asta? tună deodată Csaky, încruntându-se la bieţii oşteni.

— Vorbiţi! îi îmboldi şi cancelarul, împingându-l cu piciorul pe Tănase, care rămăsese în genunchi, ca şi ceilalţi.

— Noi… noi nu ştim carte, se bâlbâi Laszlo. Aşa a fost porunca… noi…

— Cine a poruncit? se băgă în vorbă şi Scultetus.

— Domnu… căpitan Ovary, bâigui Tănase.

Florea amuţise de tot şi se uita fâstâcit când la curteni, când la principesă, clipind des din ochi.

— Te pomeneşti că nici nu sunt din roata lui Ovary, se auzi deodată vocea unui curtean.

— Or fi iscoade nemţeşti, zise cancelarul, sfredelindu-l cu privirea pe Scultetus, care însă îl înfruntă cu un zâmbet rece.

— Să fie daţi pe mâna călăului! hotărî Csaky, de parcă el ar fi fost stăpânul. După ce vom afla totul, să-i spânzure. Nu-i aşa, alteţă? adăugă el, văzând ura neputincioasă de pe feţele celorlalţi.

— Da, da! încuviinţă prinţesa, cu toate că nu înţelesese mai nimic din cele ce se petreceau sub ochii ei.

Ca şi celorlalţi din încăpere, şi ei îi părea rău că nu auzise ce se spunea despre ea până la capăt, dar nu cuteza să-i ceară lui Csaky să mai citească.

Cerul dacă ar fi căzut asupra bieţilor oşteni, n-ar fi fost mai uluiţi! Se aşteptaseră la o răsplată, înfruntând troienele şi gerul, dar nici prin cap nu le-ar fi dat că însuşi domnul căpitan să fi scris asemenea neobrăzări şi să le mai şi trimită principesei. De altfel, niciunul nu mai era în stare să scoată vreun cuvânt.

Abia când se pomeniră în odaia caznelor, un fior îi trecu prin şira spinării şi Florea păru a se dezmetici. Băgă mâinile în sân, de unde scoase vreo câteva scrisori pe care i le întinse călăului, spunând cu voce tremurată:

— Acestea sunt, domnule. Taşca a fost schimbată. Eu m-am temut de asta şi am luat hârtiile cele bune în cămaşă la mine. Fă bine şi dă-i-le măriei-sale mai înainte de a ne rupe ciolanele, că noi alta nu ştim.

Gâdele întinse o mână păroasă şi le luă, rânjind cu toată gura:

— Am auzit că aţi mai dat voi şi alte scrisori măritei stăpâne, iar dacă şi astea sunt la fel… apăi bine n-are să vă fie.

— Cum ne-o fi soarta, domnule călău! răspunse Florea. Dar eu socot că astea sunt cele bune, căci cu mâna mea le-am dosit.

Ultimele cuvinte fură auzite şi de Csaky, întrucât se zorise spre a fi cel dintâi la cazne. Aruncându-şi ochii pe scrisori, porunci gâdelui să-i sloboadă pe oşteni şi ieşi grabnic din încăpere.

Contele se repezi de-a dreptul la prinţesă şi, găsind-o singură, îi spuse dintr-o suflare:

— Dobitocii de oşteni au fost traşi pe sfoară de cineva, schimbându-le tolba cu alta, în care a pus porcăriile alea. Trebuie să dăm îndată peste făptaş. Mira-m-aş să nu fie amestecat cu ceva şi Scultetus, că tare mai zâmbea.

— Cred însă că ar trebui să ştiu şi eu ce scria în acelea…

— Nu acuma, draga mea! i-o reteză contele. Uită-te mai bine la astea! adăugă el răvăşindu-i scrisorile cu pricină.

— De unde le ai?

— Unul dintre oşteni a avut mai multă minte să le dosească peste noapte, şi astfel l-a păcălit fără să vrea pe uneltitor. Cred că m-am cam pripit lăsându-i slobozi. Prin cazne ar fi trebuit aflat cine a făcut mârşăvia asta.

— Poate că ei într-adevăr habar n-au, zise prinţesa, căreia nu-i prea plăceau schingiuirile.

— Văd eu! îşi dădu aere de stăpân Csaky. Vru să iasă, dar se răzgândi, fiindcă se lovi nas în nas Scultetus.

— Mă iartă, scumpe domn! zise acesta batjocoritor, după care se duse de-a dreptul la scrisori.

Csaky îşi încrucişa braţele pe piept, uitându-se mânios să vadă până unde avea să meargă obrăznicia duşmanului său, dar acesta, neluându-l în seamă, începu a citi:

— Ce spui de ele? întrebă prinţesa fără să se uite la conte, care-şi muşca mustaţa de ciudă.

— Sunt scrise de Miron Barnovschi, domnul Moldovei, răspunse el în locul neamţului.

— Da, aşa se pare, încuviinţă şi Scultetus.

— A prins scrisorile răposatului Bethlen către craiul Lehiei şi le-a trimis Porţii! urmă Csaky fără a ţine seama de celălalt.

— Dar Gabor se avea bine cu turcii?! se miră prinţesa.

— Întocmai, luminată doamnă, spuse cam batjocoritor Csaky. Numai că prin această scrisoare, arătă el spre una, iubitul soţ al alteţei-tale ar fi voit să se împace cu austriecii, iar dacă aflau turcii despre ea, bine nu i-ar fi căzut. Trebuie să fie vreo amestecătură nemţească la mijloc! se uită el tăios la Scultetus.

Catarina nu-i dădu răgaz celuilalt să răspundă.

— Dar se ştie că prinţul e mort! spuse ea.

— A scris în toamna anului trecut, când încă mai era în viaţă şi…

— Câtă neobrăzare! pufni Scultetus, făcându-l pe conte să ducă mâna la sabie. Nici nu l-au îngropat bine pe fostul nostru stăpân şi au şi început uneltirile, însoţindu-l şi după moarte! urmă el netulburat, ca şi cum nici n-ar fi văzut ce făcuse contele.

Acesta, dezamăgit îşi lăsă mâna în jos şi zise:

— Vedeţi însă, alteţă, că domnul Moldovei cere împăratului austriac să intre cu oastea în Ardeal, că pe dată ar trece şi el de partea nemţilor, iar pe noi ne-ar prinde la mijloc.

— Rău îmi pare că n-a izbutit bietul Gabor să-şi înfăptuiască visul acela cu Dacia. O ţară mare şi puternică altfel ar fi stat în calea neprietenilor.

— Poate că e mai bine aşa, se împotrivi Csaky. Prea ar fi fost mulţi olahi laolaltă şi…

— I-am fi adus la legea noastră creştinească, îi luă vorba Scultetus. Altfel până la urmă tot au să se unească, şi fără noi.

— Aş vrea s-o văd şi pe asta! pufni Csaky. N-a încercat olahul Mihai, cu ani în urmă?… praful s-a ales de ţara încropită de el. Tot nemţii i-au venit de hac!

— A fost înşelat de austrieci, dragă prietene! încercă principesa a-i lămuri deosebirea faţă de germani, ca să nu-l supere pe Scultetus. Dar să lăsăm politica, domnilor! Porunciţi slobozirea proştilor acelora de oşteni. Aş vrea chiar să-i şi răsplătesc, dacă nu pentru drumul făcut, barem pentru spaima ce-au tras…

— Dar mai întâi să aflăm unde ar fi putut să le fure taşca. Aşa dăm de urma unui mare ticălos, zise Csaky.

— Vezi tu, prietene, de asta, făcu mieros prinţesa. Nimeni nu se pricepe mai bine decât tine.

Cu toate că nu-i făcea plăcere să-i lase singuri pe cei doi, contele sărută mâna prinţesei şi aruncă o privire ameninţătoare lui Scultetus, după care ieşi.

După două zile, cei trei călăreţi ieşeau fericiţi pe poarta cetăţii, jurându-şi fiecare în gând să nu se mai amestece nicicând în asemenea slujbă cu primejdie. Numai caii lor se bucuraseră de adăpost şi hrană în răstimpul în care ei fuseseră cercetaţi, şi nici vorbă de răsplată, măcar că principesa ar fi voit-o.

— Bine că n-a apucat să ne zobească mădularele, gândi cu glas tare Laszlo, dar nimeni nu-i răspunse.

Calea de întoarcere li se păru mai scurtă, cu toate că vremea nu se muiase deloc. Aşa se face că dintr-o dată se pomeniră în dreptul monastirii din Teiuş.

— Ia priviţi, fraţilor! arătă Laszlo către crengile stejarului de la intrare. Acela nu-i pater Ambrosius?

— Ba chiar el îi, mânca-l-ar ciorile cu oase cu tot! înjură şi blestemă Tănase. Cât pe ce să ajungem şi noi ca el.

— A căpătat plata pentru nemernicia lui, căci ne-a dat de băut ca să ne adoarmă cu ceva prafuri şi pe urmă ne-a schimbat taşca, adăugă Laszlo. Numai el ne-a făcut-o!

— Bine că-mi veni în minte. Tu, Floreo, ce cap ai avut de n-ai spus pe dată că aveai scrisorile în sân? Cât pe ce s-o păţim, dacă nu-ţi deschideai gura şi la călău.

— Am uitat! răspunse acesta zâmbind cu toată faţa.