ŢUŢORA – MAREA NĂDEJDE.

CÂND PAN ZOLKIEWSKI, hatmanul coroanei leşeşti, îl chemă la sine pe Korecki spre a-i cere socoteală de învinuirile ce i se aduceau, acesta se dezvinovăţi zicând că atât Grazziani cât şi Iskender-paşa ar fi vrut să-l scoată drept iscoadă otomană, de vreme ce fugise de la Edicule. Poate că a fost crezut, ori a fost lăsat în pace datorită puternicului neam al Movileştilor cu care se înrudea, fapt este că, spre uimirea multora, şleahticul fu poftit să se alăture oştirii hatmanului. Când auzi vestea, domnul Moldovei pufni înciudat, cu toate că pe undeva se îndoia că ar fi putut fi adevărat. Pan Zolkiewski ştia că înfruntarea cu turcii era de neînlăturat, iar dacă l-ar fi îndepărtat pe vânzător ar fi atras supărarea altora care erau de partea lui şi, cum avea nevoie de ostaşi, forţele creştinilor nu trebuiau risipite deocamdată.

Gaşpar Grazziani, pe de altă parte, nu mai aştepta decât prilejul de a se da în vileag ca vrăjmaş al puterii otomane, pe care o slujise în vremuri de pace. Acesta s-a ivit mai curând decât se aştepta, chiar în cea din urmă lună a verii anului 1620. Prinsese de veste prin iscoadele sale că era pe drum un dregător al Porţii cu rang de iskimne, ceva rudă cu Iskender-paşa şi deci cu amestecul acestuia. Din câte aflase, nu-i aducea mazilirea şi nici mai mult ca la vreo şaizeci de beşlii nu avea cu el. Atunci Vodă s-a sfătuit mai întâi cu boierii divaniţi, iar după aceea cu sfetnicii lui de taină, în frunte cu Marcu.

— Boieri dumneavoastră, aflat-am ştire despre sosirea unui iskimne-ceauş împărătesc, dar nu ca să fiu mazilit, cum poate veţi fi crezut unii, şi oricum nu m-aş fi supus poruncii. Ce socotiţi să facem cu păgânii care ne vin fără voia noastră în ţară?

Cu toţii îşi plecară bărbiile în piept, până când vel-vornicul Coste Bucioc sparse tăcerea:

— Eu zic, măria-ta, să ne tragem cu oastea la Hotin, spre a fi mai aproape de hatmanul Jolkovschi. În acest fel nu dai prilej turcului să-i aducă porunca, oricare ar fi ea.

— Dar ceauşul ăsta e trimis de sultan, ori de sadrazam? Şi dacă-i numai de la Scănder-paşa? întrebă vel-vistiernicul Coci Lupu.

— De nu-i de la padişah, să nu te supui, măria-ta! îl povăţui şi Ciolpan-spătarul.

— Ce-mi aud urechile? Tocmai de la domnia-ta să capăt asemenea sfat?! se oţărî Vodă către boier. Şi dacă Osman îmi porunceşte să-mi vâr capul în laţ, s-o fac?

— Nu asta am vrut a spune, doamne, se fâstâci Ciolpan. Gândeam şi eu aşa, că nu eşti supusul nimărui, decât al sultanului, dar şi cu acela face-vei precum ţi-o fi voia!

Atunci începură a se băgă în vorbă şi oamenii de credinţă tainică ai măriei-sale, când acesta cătă întrebător şi spre ei. Primul fu senior Marino Resti, care stătea alături de Marcu.

— Eu zic, ilustrisime, să-l prindem de grabă pe ceauş împreună cu însoţitorii lui, şi mai pe urmă să chibzuim ce vom face cu ei.

— Poate îi trimitem plocon hatmanului Zolkiewski, ori Jolcovschi, cum i-a spus dumnealui vel-vornicul, spuse şi Marcu.

Mai vorbiră apoi vel-comisul Gheuca, vel-hatmanul Borâşi Bruţii şi încă vreo câţiva, care cu toţii îşi dădură părerea că mai întâi ar fi trebuit să afle ce pofteşte acel turc, şi abia după aceea să hotărască ce vor avea de făcut.

Domnitorul îi ascultă răbdător pe fiecare în parte, după care dregându-şi glasul zise:

— Domnia-ta senior Resti vei strânge pe toţi lefegiii creştini laolaltă şi fi-veţi grosul oştirii mele. Pârcălabe Marcu, să stai cu bănăţenii voştri în jurul meu, dar să fiţi pregătiţi de încăierare, de va fi de trebuinţă. Domniile-voastre, boierii mei, nu se cade a vă arăta în faţa unui ceauş, aşa că veţi aştepta în târg porunca domniei. Nu care cumva să vină cu noi şi vreun lefegiu turc, aşa că vezi, Marino, să pui câţiva răitari să-i împiedice a ieşi din ortă fără îngăduinţă. Nici măcar căpetenia lor, Ismail-aga, să nu se mişte din locul unde s-o afla. Domnia-ta, logofete Gheanga, te vei duce în întâmpina-rea solului şi-l vei îndruma spre Ţuţora, unde se va afla întreaga domnie. Acolo îl voi primi! Alta nu am a vă spune. Mergeţi fiştecare după cum vi-i porunca!

Când să iasă, Marcu fu oprit de voievod. Iar îndată ce rămaseră numai ei, acesta îi puse amândouă mâinile pe umeri şi-i zise, cu ochii scânteind:

— Sosit-a ceasul, prietene Marcu, despre care ţi-am vorbit de atâtea ori. Acuma porni-vom marea încleştare, căci, în timp ce noi îl vom întâmpina pe ceauş la Ţuţora, aici în târg Bucioc va purcede cu oamenii lui la căsăpirea tuturor păgânilor, întocmai ca pe vremea lui Mihai-vodă cel viteaz. În acest fel mă scap şi de cămătari. Ce părere ai?

— Dar gânditu-te-ai oare să-l ucizi şi pe tatăl Sarei? Din câte ştiu, şi el, tot cu bani umblă…

— A, nu! Acela-i jidov şi nu turc, zaraf şi nu cămătar, iar Bucioc a căpătat vorbă anume să nu se atingă nici un fir de păr din capul lui şi al frumoasei sale fiice.

— Iertată-mi fie îndrăzneala, dar de astă-dată socot că te vei fi îndrăgostit de fată, nu ca de biata contesă Agnes. Numai că, păcatele mele, ea nu-i creştină şi…

— Va primi legea mea, dacă mă iubeşte.

— Atunci, să fie într-un ceas bun! o scurtă Marcu. Dar până să jucăm la nunta măriei-tale, poate că n-ar fi rău să-i nimicim şi pe cei în întâmpinarea cărora vom ieşi.

— Pe aceia încă nu!… Sau vom vedea! Nu uita că mai avem în ţară şi pe mumbaşirul venit după haraci, pe care Coci Lupu îl va duce la o moşie a lui înspre Roman, spre a nu afla cele ce se vor petrece pe aici, el fiind acela care va scăpa cu viaţă din măcel. Am eu un plan anume. Ai să vezi!

După săptămâni de secetă cumplită plouase vreo câteva ceasuri bune, dar pământul scăpat de sete supsese îndată stropul dătător de viaţă. Se mai domolise însă zăpuşeala, iar norii, fără a mai ameninţa a ploaie, privegheau să fie umbră asupra satului moldovean de pe malul Prutului, unde avea să aibă loc întâlnirea.

Iskimne-ceauş se opri înmărmurit văzându-l pe domnitor călare şi înveşmântat de luptă, înconjurat de oşteni ce-i aruncau priviri crunte.

— Pace ţie, cel mai strălucit dintre închinătorii lui Issa ben Miriam! Alah să-ţi fericească viaţa! zise ceauşul cu vocea tremurată de încordare.

Nu descălecase în faţa beyului, deşi aşa s-ar fi cuvenit, şi nici nu-şi dădea seama dacă făcuse bine au ba. Ghiaurul părea mânios şi asemenea întâmpinare nu prevestea nimic bun.

— Ce pofteşti? îl întrebă răstit domnitorul.

— Adus-am carte de la slăvitul nostru sadrazam Damad Mehmed-paşa, cu vorbe bune către tine, beyule, şi cu mulţumită pentru faptele tale! răspunse ceauşul băgând mâna în sân după scrisoarea marelui vizir.

Marcu se duse lângă el şi apucând pergamentul îl dădu voievodului, care băgă de îndată seama că nu era nici vorbă de pecetea vizirului, ci a lui Iskender-paşa. Îl desfăcu pe loc, fără a mai arăta cinstea cuvenită sărutându-l, şi începu a citi. Curând se aprinse la faţă şi o cruntă mânie îi învălui chipul.

— Ce înseamnă asta, nemernicule? tună Vodă. Să asculte toată lumea ce scrie aici! porunci el spre tălmăci, întinzându-i pergamentul.

Acesta îşi drese glasul şi începu: „Alah să facă să dăinuie în veci bucuria asupra ta şi a neamului tău, cinstite Ismail-aga, cel ce eşti în slujba hainului ghiaur Gaşpar. Afla-vei pe astă cale că luminăţia sa stăpânul lumii şi urmaşul profetului pe pământ, Osman-khan Gene, a poruncit pieirea ticălosului de mâna ta.

Pentru aceasta, pe dată ce vei primi această scrisoare, să strângi în juru-ţi pe toţi acei oşteni ce ţi i-am trimis la începutul verii şi cu ceilalţi pe care îi ai sub ascultare şi să-l legaţi pe beyul cel afurisit. De veţi întâmpina împotrivire, ucideţi-l ca pe un câine turbat ce este! Viu ori mort, să-l înfăţişezi la picioarele mele, spre a-l trimite la Înalta Poartă.

Altminteri, pace şi supunere lui Alah şi aşa să faceţi!

Eu sărmanul rob nevrednic al măritului Alah, Iskender-paşa, marele serasker al oştirilor din Karamania, poruncit-am astă carte în a şaptea zi a lui şevval ’ul-mukerem, anul 1030 de la Hicret.”

Furia îi cuprinse pe toţi însoţitorii domneşti, în vreme ce sângele fugise din obrazul ceauşului. Zadarnic mai scoase cea de-a doua scrisoare, pe care o ţinuse în acelaşi loc, căci Gaşpar-beg nu i-o mai luă în seamă.

— Să fie legaţi pe dată toţi aceşti corbi vestitori ai răului şi ai nenorocirii! porunci el către bănăţenii lui Marcu. Dacă se împotriveşte vreunul, să fie străpuns pe loc!

Mihai şi băieţii lui se repeziră cei dintâi să-i împresoare pe turci, care auziseră şi ei pentru prima oară de ce fuseseră trimişi în Bogdania. De mirare nici nu cutezară să nu se lase cetluiţi.

— Aiastă mişălie cere răzbunare, măria-ta, zise răstit vel-vornicul Bucioc pe româneşte, anume, ca să poată fi tălmăcit păgânilor. Teamă mi-e ca, dacă va afla norodul, nu cumva să se repeadă asupra neguţătorilor turci din Iaşi, şi chiar din toată ţara!

— Năprasnică e furia prostimii, vel-vornice, dar nu ne stă în putinţă s-o preîntâmpinăm, răspunse voievodul privind cerul cu smerenie.

Puţini dintre cei de faţă ştiau că erau vorbe meşteşugite anume ca să poată pleca Bucioc, spre a începe măcelul osmanlâilor din Iaşi. El, chipurile, se zorea ca să împiedice mulţimea să facă asemenea „fărădelegi”, şi nu ca să-i îndemne la omor pe târgoveţi. Dar până în seară, când Vodă porunci înapoierea, zăbovind anume la Tutora, întregul târg fu pistrelat de sângele necredincioşilor, în afara lefegiilor domneşti şi a mumbaşirului, aflat undeva în tovărăşia vel-vistiernicului, la adăpost. Cei dintâi se aflau închişi în ortă şi nu cutezau a trece de răitarii de pază, iar celălalt încălca învăţăturile Coranului împărtăşindu-se din belşug cu nişte cotnărel de la moşia din Hârlău a dregătorului Coci Lupu.

Abia a doua zi, mahmur fiind, mumbaşirul s-a înfăţişat domnitorului, dar după ce aflase câte ceva despre cele întâmplate. Deşi era înconjurat de douăzeci de ieniceri, se cam înfricoşase, socotind că-i venise şi lui rândul. Cel mai mult s-a temut de blândeţea glasului domnesc:

— Iacă, efendi, astea sunt faptele şi judecă domnia-ta dacă am vreo vină în toate acestea! Norodul s-a mâniat aflând despre mârşăvia lui Iskender-paşa, în vreme ce eu mă aflam departe, pe malul Prutului, spre a scăpa de furia oştenilor domniei pe trimişii paşei. Se-nţelege că nu pot crede că aceia vor fi fost trimişi de către însuşi măritul sadrazam, Alah să-l ţină zile îndelungate în fericire deplină!

Mumbaşirul rămase gânditor, ştiind că de multe ori vijelia se dezlănţuie după o linişte amăgitoare. De fapt voievodul nici nu-i dădu răgaz să răspundă, fiindcă urmă:

— În ce mă priveşte, rob şi supus nevrednic al măritului padişah, mă jur pe sufletul meu că am inima curată faţă de această ţară, după cum am făgăduit. Pentru asta am şi poruncit ca întreg haraciul de patruzeci de mii de galbeni, ce se cuvine stăpânului nostru, să-ţi fie dat pe seamă, să-l duci haznalei împărăteşti.

Sărmanului turc parcă nu-i venea a crede, dar în cele din urmă răsuflă uşurat. Ba chiar îi dădu dreptate beyului să fie mânios după cele întâmplate. Unde mai pui că nici nu el a fost acela care să fi poruncit măcelul musulmanilor, ci prostimea târgului o făcuse în lipsa voievodului. Iar când pe lângă guruşii cuveniţi haraciului s-a mai trezit şi cu douăzeci de pungi, blănuri şi stofe de mare preţ, pentru sufletul său, slujitorul împărătesc dădu întru totul vina pe nechibzuitul serasker şi se arătă fără nici o rezervă de partea năpăstuitului bey.

În răstimp fură chemaţi în ograda palatului toţi lefegiii turci din slujba domnească, în frunte cu Ismail-aga. Aţâţaţi de acesta, erau cu toţii înarmaţi până-n dinţi şi hotărâţi să-şi vândă scump pielea, de se va ivi prilejul de încăierare. Cu toţii să fi fost cam la vreo două sute de oşteni, greu de doborât, mai ales după ce aflaseră de soarta celor din târg.

Însoţit de trimisul sultanului, care acuma era câştigat de partea lui, Vodă ieşi împreună cu întreg divanul şi, aşezându-se într-un jilţ adus anume afară, le cuvântă astfel:

— Viteji ostaşi, credincioşi slujitori ai domniei mele, inima mea se bucură la vederea voastră. Mârşăvia şi viclenia vrut-au să învrăjbească pe preastrălucitul nostru padişah Osman-khan, Alah să-l ţie în vecii vecilor, asupra domniei mele, nevrednicul său rob. Ascuta-veţi cartea ce a dus la vărsarea unui sânge nevinovat şi de care mă căiesc în faţa voastră, că n-am avut ştire şi nici n-am apucat să ajung aici la vreme.

Murmure de ameninţare se auziră printre oşteni, care erau totuşi descumpăniţi văzându-l pe trimisul Porţii alături de bey. Domnitorul aruncă o privire întrebătoare către Marcu, iar acesta încuviinţă din cap. Poruncise ca toţi lefegiii creştini să împresoare curtea domnească pe dinafară şi, de va fi fost cu trebuinţă, s-ar fi năpustit asupra răzvrătiţilor turci. Până una-alta, încercă să-i îmbrobodească vorbindu-le frumos, ca şi cum nici n-ar fi băgat în seamă nemulţumirea lor.

— Las în seama voastră, vitejilor, de a hotărî care este adevărul şi cine se face vinovat. După cum ştie şi cinstitul mumbaşir, aici de faţă, am dat haraciul cuvenit stăpânului până-ntr-un ban, iar pentru voi am dat poruncă să vă fie plătite lefuri îndoite, căci sunt mulţumit cu slujba ce aţi făcut-o domniei…

De astă-dată în locul murmurelor se auziră aclamaţii de bucurie, vorbele voievodului ştergând ca prin farmec toată furia de pe feţele lor, care se luminară a voie-bună.

Vodă le făcu semn cu mâinile să se potolească, şi când se făcu iarăşi linişte îşi urmă vorba:

— Mă rog însă de voi, neînfricaţilor, să însoţiţi aceşti bani până-n Islâmbol, căci teamă îmi este ca pe drum răuvoitorul să nu-i prade şi să arunce iarăşi vina asupra mea. Pentru astă nouă slujbă veţi căpăta de asemenea plată, şi încă ceva pe deasupra, numai să ajungă cu bine tot bănetul în haznaua împărătească.

Să fi vrut să mai spună ceva, n-ar fi fost cu putinţă, căci neîncrederea de mai înainte se prefăcu într-un vacaram de bucurie, iar după ce le-a mai fost citită şi scrisoarea cu pricina, Gaşpar-vodă nu se mai îndoia de prietenia şi credinţa lor.

— Viteji ai vitejilor! spuse iar voievodul, făcând semn cu mâna spre a potoli larma şi a se face auzit. Hotărâţi voi pedeapsa pentru trădători. Iacă, însuşi dumnealui, mumbaşirul, să-şi dea părerea ce i se cuvine căpeteniei voastre care v-a amăgit, dar se va face pe voia voastră. Care să-i fie răsplata, pentru fapta sa?

— Moartea! Moartea! fu răspunsul în cor al oştenilor.

— Dar pentru iskimne-ceauş şi oştenii lui?

— Moartea! se auzi din nou.

— Vă mulţumesc din suflet, cinstiţi oşteni, dar nu se cade ca eu să vărs sângele dreptcredincioşilor musulmani, măcar că asta vă este voia!

A fost mai mult decât un îndemn, căci s-au năpustit asupra nefericitului Ismail-aga, care luat pe neaşteptate nici nu s-a mai putut împotrivi şi fu gâtuit pe loc. O dată faptul împlinit, domnitorul zâmbi mulţumit şi făcu din nou semn cu mâna că pofteşte a vorbi:

— Nevinovat sunt de moartea acestui agă, pe care voi l-aţi judecat şi osândit pe dreptate. Însă mă rog de voi, şoimilor, să cruţaţi viaţa oştenilor ce au venit cu scrisoare aducătoare de moarte şi pe iskimne-ceauş aşijderea, căci ei n-au făcut decât să se supună poruncii stăpânului lor.

Alte urale şi strigăte de bucurie îl lămuriră pe deplin pe domnitor că niciunul dintre oştenii aceştia nu aveau să-l vorbească vreodată de rău. Făcu apoi pe întristatul şi adăugă oftând:

— Rău îmi pare că trebuie a ne despărţi vremelnic, dar nu mă pot încrede în altcineva pentru paza banilor. Când voi avea nevoie de voi, să vă întoarceţi, vulturilor, şi să veniţi din nou în slujba domniei mele!

Din pricina strigătelor de bucurie, cu greu se făcu înţeles de către mumbaşirul de lângă el, răcnindu-i la ureche:

— Rogu-te, efendi, a spune strălucitului nostru stăpân că oricând îmi va porunci capul sunt gata a mă înfăţişa eu însumi…

— Fii pe pace, beyule, că aşa după cum am văzut cu ochii mei, rob mai cu credinţă decât domnia-ta nu are toată împărăţia. Pretutindeni am să spun ce s-a petrecut cu adevărat. Să n-ai grijă!

După ce zarva din ograda palatului s-a mai potolit, oştenii se aşezară pe şiruri ca să-şi capete banii făgăduiţi, căci vel-vistiernicul Coci Lupu era pregătit din vreme, cu slujitorii lui. Nemaifiind nici o primejdie, Marcu porunci despresurarea curţii domneşti, după care se întoarse lângă voievod:

— Rogu-te, măria-ta, să nu-ţi fie cu mânie, dar desluşeşte-mă şi pe mine, că n-am priceput nimic. Pentru ce nu i-am nimicit pe aceşti păgâni, de vreme ce vor fi tot atâtea săbii de înfruntat în viitor? La ce bun toate acestea, ba şi risipa de bani?

— Eheei, Marcule, zâmbi Vodă. Aceşti oameni nicicând nu vor mai lupta împotriva domniei mele. E drept că am stricat ceva parale pe ei, mai ales cu haraciul, dar nu de pomană. Am dat eu patruzeci de mii de galbeni, dar l-am lipsit pe Iskender-paşa de cel puţin tot atâţia oşteni. Aceştia pe care-i vezi în faţa noastră au să fie cei mai înfocaţi apărători ai mei la Poartă.

— Dar gândeam, doamne, că nu vei mai da socoteală turcului, decât cu spada…

— Am şi început! Cămătarii de aici din târg, cărora trebuia să le plătesc lăcomia, au căpătat cu vârf şi îndesat. Grecii şi armenii, cu toată seminţia lor cămătărească, au pierit şi ei o dată cu osmanlâii. Astfel pot să răsuflu, şi pentru aceea am îngăduit plata haraciului. Voi avea de acum un răgaz preţios.

— Cum?!

— Singurul care mi se va împotrivi rămâne Iskender-paşa cu puţina lui oştire, căci Poarta va întârzia să dea crezare pârilor lui împotriva domniei mele. Când se va dezvălui adevărul, are să fie prea târziu pentru ei.

— Ahaaa!

— Ai priceput? Plătind două sute de oameni, am câştigat câteva mii, care nu vor lupta împotriva noastră, iar cu sprijin leşesc îl spulber pe Iskander şi-l arunc în Dunăre, mai înainte chiar ca el să poată să-şi dea seama ce s-a petrecut. De astă-dată ne îndreptăm privirea şi credinţa spre Lehia, căci singuri încă nu putem a face mare lucru.

— Să fi chemat oastea cea mare, măria-ta!

— Prea devreme! De ea avea-voi trebuinţă abia după ce dobândesc stăpânirea Transilvaniei şi a Munteniei, căci cu toţii să înfăptuim acea minunată ţară, despre care ţi-am vorbit încă de când ne-am cunoscut.

— Şi la care visăm cu toţii, rugându-l pe Dumnezeu să te ajute!

— Dar şi voi trebuie să puneţi umărul. Toţi cei de un neam! Şi mai apoi Zolkiewski, adăugă voievodul bătându-l pe umăr cu prietenie, cum făcea în trecut. Să ne gătim de drum. Ne adăpostim la Hotin, de unde ne vom năpusti asupra corbilor prădalnici ce s-or abate asupra noastră. Este marea noastră nădejde şi singurul prilej să-i izgonim pe turci din ţară, începând cu Moldova.

În mai puţin de o săptămână erau cu toţii la Hotin, în afara câtorva lefegii de sub porunca lui ser Marine Resti, rămaşi să păzească cetatea de scaun. Începea lupta pe viaţă şi pe moarte! În astă vreme locuitorii de prin părţile de miazăzi ale ţării începuseră băjenia, căci ei încă nu aflaseră, ori nu pricepusără prea bine, ce voia acest venetic aşezat de turci în scaun şi acuma răzvrătit împotriva lor.