Uneltiri

PE DEALURILE DIN PREAJMA DUNĂRII, cele mai de pe urmă petece de zăpadă se topeau văzând cu ochii în căldura soarelui de primăvară şi numai către munţii cei din zare iarna încă nu se îndura să părăsească plaiurile mehedinţene. Dar aceste lucruri nu erau băgate în seamă de către dumnealui Gorgan spătaru, stăpânul Balotei, căci era furios nevoie-mare. E drept că se mai „răcorise” în răstimp, întrucât chiar acuma se întorcea de la sălaşurile robilor, unde împărţise cu dărnicie harapnice şi-n stânga şi-n dreapta, fără alegere că erau muieri, copii, ori câini care-l lătrau de pe margine. Turba că nu dăduse peste Chirică-fierarul, adevăratul vinovat al necazului pătimit.

Ticălosul de ţigan nu-i prinsese ca lumea potcoavele lui Vârtej, cel mai îndrăgit armăsar al domniei-sale, şi la un hop s-a poticnit, iar în cădere şi-a scrântit piciorul drept din faţă. Văzându-i potcoava atârnând, nu mai avu nici o îndoială cine se făcuse vinovat de betegirea calului. Furia cea mai mare l-a cuprins apoi când a trebuit să vină pe jos, ducându-şi de dârlogi calul şchiop. Era hotărât să-i bată cu mâna lui o potcoavă în talpa ţiganului, spre învăţătură de minte, dar pe acesta îl înghiţise pământul, de nu-l mai putuse găsi nicicum. Cică ar fi fost trimis de vătaful Cârstea tocmai la Vânju Mare, unde mai avea boierul un petec de moşie, dar de fapt se afla ascuns pe la Strehaia, al cărei stăpân nu se prea avea bine cu vecinul său, boierul Gorgan.

Robul era vestit ca meşter în toată ţara Olteniei şi spătarul tare se mai fudulea cu iscusinţa lui, aşa că-l dădea cu dragă inimă oricui, dar numai la prieteni şi nicidecum Strehaianului. Pentru aceea îl şi minţise vătaful, ca să-l facă să-şi mai domolească mânia, mai ales dacă în răstimp avea să i-l mai ceară careva pentru vreo iscusită meştereală. Aşa, bunăoară, când îşi făcuse casă Marcu Borlovan din Bozovici, prieten bun cu dumnealui spătarul de la Balota, îl trimisese pe Chirică şi tare se mai rugase bănăţeanul să i-l vândă lui, dar nici nu vru să audă de aşa ceva. Ţiganul s-ar fi bucurat, căci fostul dregător al domniei moldovene l-ar fi slobozit, însă boierul Gorgan se împotrivise. „Robu-i bun cât e rob!” obişnuia să spună dumnealui.

Îl cunoscuse Gorgan pe Marcu la un târg de la Orşova, şi cum amândoi fuseseră oşteni se împrieteniră pe dată, mărturisindu-şi aceeaşi ură împotriva păgânilor, dar mai ales dorul după „ţara cea mare a tuturor românilor”. De atunci mai fuseseră în ospeţie unul la celălalt, căci munţii nu-i despărţeau şi nici stăpânirea diferită sub care se afla fiecare dintre ei. Bănăţeanul îşi durase casă mare de piatră şi tare mai era ascultat şi iubit de toate satele dimprejur, măcar că nu se sumeţea ca un boier, ce era de drept. Asta nu putea fi pe placul boierului Gorgan, dar n-avea ce-i face.

De cum intră boscorodind şi înjurând pe poarta cea mare, stăpânul din Balota fu întâmpinat pe dată de câţiva rândaşi.

— Săru’ dreapta boierule, da’ ce păţişi? întrebă unul.

— Pe dracu păţii! Ce, nu vezi? se răsti el la argat. Vârtej şi-a scrântit piciorul drept din faţă. Fă ce-i ştii să-l vindeci! Cârstea unde-i?

— Aici sunt, stăpâne! răspunse vătaful care venise tot o fugă, văzându-l pe boier descălecat.

— Mă Cârsteo, să mi-l aduci îndată pe afurisitul de Chirică, să-i fac pielea bici.

— Da’ ce-ţi făcu, stăpâne?

— Nu văzuşi?

— Scrânteala lui Vârtej? Las-o păcatelor, că se face sănătos în două zile. I-o fi căzut vreo potcoavă.

— Păi eu ce-ţi spuneam? Ticălosul de Chirică i-a bătut-o…

— N-ai grijă că mă ţin eu de capul lui, boierule. Acuma fă bine de te du în casă, fiindcă a sosit un sol de la Gherghiţa.

— De la călăraşi?

— Îhî!

— Cine?

— După veşminte ai zice să-i oştean de rând, dar mie tare mi se păru a fi boier de neam. Zice că are vorbe cu domnia-ta şi mie nu vru să-mi spună nimic.

— Unde-i?

— În casă.

Boierul uită pe dată de potcovar şi se năpusti val-vârtej în conac, urmându-l vătaful, ca un câine credincios. De cum îl zări pe străin, holbă ochii de uimire:

— Bine, dar domnia-ta eşti chiar…

— Cu plecăciune, boierule, făcu solul aruncându-i o privire plină de tâlc, încât spătarul îşi înghiţi vorbele.

Pricepu că oaspetele poftea să rămâie necunoscut, aşa că se întoarse către vătaf:

— Te du, Cârsteo, şi vezi de armăsar. M-oi descurca eu cu dumnealui, măcar că-l asemuisem cu un cunoscut. Şezi, străine! îl îmbie apoi pe oştean.

La rândul său, Cârstea înţelese că era de prisos şi orice ar fi făcut n-ar mai fi putut să rămână, cu toate că ardea de dorinţa să afle cine era solul.

— Ce-i cu tine, Hrizeo, de te îmbrăcaşi aşa? sări gazda de cum rămaseră singuri.

— Am venit pe ascuns, dar tot într-o goană. Pe nevastă-mea am trimis-o la Braşov cu ai lui Pană Filipescu şi eu dădui fuga să-ţi dau de veste şi ţie.

— Ce?

— Vodă-Coconu i-a bătut măr pe călăraşi la Gherghiţa. Capii răsculaţilor au căzut de vii în mâna lui şi au fost bătuţi la tălpi ca hoţii de cai.

— Au dat ceva în vileag?

— Îhî! Mi-a spus iuzbaşa Duţescu, care ne este credincios, şi tot de la el aflai că osândiţii mai înainte de a-şi da duhul au mărturisit de unde aveau banii şi imboldul la răzvrătire.

— Au pomenit de noi?

— Întocmai! Ba chiar şi de…

— De cuviosul Paisie? îi luă vorba Gorgan.

— Asta-i!

— S-a dus pe râpă totul! bătu cu pumnul în masă spătarul. Se duc dracului şi căpăţânele noastre! se înciuda el.

— Hm! Dar va trebui să ne învoim şi noi să ni le reteze…

— Şi ce să facem?

— Ceea ce am făcut şi eu. Ţi-am spus doar că mi-am trimis muierea la Braşov. Şi am venit pe la tine ca să trecem munţii împreună.

O licărire de nădejde se ivi în ochii gazdei.

— Să mergem atunci la Marcu…

— Cine-i ăsta şi de unde-i?

— Un prieten bun de-al meu. Stă la Bozovici şi nu-i prea departe de aici. Acolo nu dă nimeni de noi.

— Hai s-o ştergem, că n-avem vreme de pierdut!

— Uşurel, frate Hrizeo, îl domoli Gorgan, care începuse a-şi mai veni în fire din spaima cea dintâi. N-or ajunge ei, zbirii stăpânirii, prea curând. Apoi nu uita că trebuie să-l aducem de la Tismana şi pe măria-sa… pe „Cuviosul”. Nu-l putem lăsa de izbelişte în urma noastră.

— Nu ştiu, zău, de ce ne legăm noi la cap cu ăsta…

— Păi nu ne trebuie „os domnesc”? Şi nu e el fecior de-al lui Radu Şerban?

— Ba, eu zic să punem mâna pe putere, că domn s-o găsi el, i-o întoarse Hrizea. Dar, dacă tu aşa vrei, aşa să fie, se învoi el în cele din urmă.

— Vom merge numai pe sub munte, căci în tot plaiul Cloşanilor, până la Bratilovo, sunt numai oameni înţeleşi cu noi. Trimit vorbă să fie adus Cuviosul, apoi trecem pe la Izverna şi de acolo cu toţii mai departe.

— Facem cum zici, numai dă zor, că mai mult de o zi ori două n-avem răgaz.

— Să dau poruncă vătafului…

— Ba te-aş pofti să nu mai spui la nimeni ce ai de gând!

— De Cârstea nu mă feresc.

— Faci cum crezi, dar nu-i spune unde mergem. E mai bine.

În mai puţin de un ceas un olăcar gonea spre Tismana, cu răvaş către egumenul de acolo, iar o dată cu amurgul şi spătarul plecă împreună cu solul, sub ochii iscoditori ai vătafului.

I se păruse vătafului a fi mai curând o fugă, fiindcă luaseră cu ei încă doi cai încărcaţi cu merinde, dar şi cu bănet, fără îndoială. Nici scrisoarea către monastire nu trecuse prin mâinile lui, ca de obicei, şi asta îl înciuda nespus, dar îi şi dădea de gândit, căci stăpânul se ferise de el numai după ce vorbise cu străinul. „Să fi aflat ceva?” se întrebă el cu îngrijorare. Era limpede că solul nu putea fi oştean de rând şi era cât pe ce să-i afle numele, dacă nu i-ar fi făcut semn din ochi stăpânului să tacă. „Afurisită întâmplare!” îşi mai zise el şi scuipă în lături. Dar n-avea nici putinţă să-l anunţe pe boierul Strehăianu de cele petrecute, aşa că se hotărî să mai aştepte. Oricum nu plecaseră în Banat, după cum îl lăsase să creadă la plecare stăpânul, căci altul era drumul Orşovei. „Dar dacă a zis anume aşa, iar pe la Izverna tot într-acolo se îndreaptă?” îi dădu lui prin cap. Îşi plesni nuieluşa de carâmbul cizmei şi porni agale prin ogradă, gânditor.

Boierul Stroe Strehăianu, neam cu Vodă, dar şi cu credinţă faţă de domnie, avea de multă vreme o pricină de gâlceavă cu vecinul său Gorgan şi-i purta sâmbetele. Ştiindu-l pe spătar cam iute la mânie şi slobod la gură, neţinând seama nici de slugi când era să-şi descarce năduful, nu cuteza Strehăianu să-l cheme la judecata divanului, ştiind bine că dreptatea nu era de partea lui. Pentru aceea căutase să-l atragă pe Cârstea, om lacom şi bicisnic, spre a iscodi ce se petrecea la moşia vecinului, iar când i-ar fi venit la socoteală, l-ar fi dat în gât.

Aşa află despre nişte daraveli ale spătarului cu călăraşii de la Măneşti şi Ruşii de Vede, care de curând se ridicaseră împotriva domniei. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, nu mai încăpea îndoială că nesăbuitul spătar avea să-şi piardă capul, iar Vodă trebuia să-i fie mulţumitor, prin rotunjirea pământurilor cu cele ale lui Gorgan. Această veste i-o adusese, fără să ştie, chiar potcovarul Chirică, fiindcă altcum vătaful de la Balota cu greu ar fi putut trimite pe altcineva fără a da de bănuit. Robul avea îngăduinţa să plece oriunde, iar de astă-dată, chipurile, ca să-l scape de pedeapsă „îl ascunsese” la Strehaia, dându-i şi un răvaş către boier, că doar ţiganul nu ştia citi. Stăpânului îi minţise că-l trimisese la Vânju Mare, însă dacă ar fi aflat adevărul bine n-ar fi fost nici pentru el şi nici pentru potcovar.

Spătarul călărea liniştit alături de prietenul său, fără să-i treacă prin cap necredinţa vătafului. Mai vorbind ei de una, de altam se pomeniră la un han din preajma Cloşanilor, locul unde urmau a-l întâlni pe coconul domnesc.

Paisie era cu adevărat monah, călugărit cu sila de către însuşi Radu-vodă Mihnea, încă de pe când fusese domn întâia oară la Târgovişte. Aflase domnitorul că tânărul acela voinic şi frumos ca o fată mare n-ar fi un om de rând, iar după multă cercetare îl dibui a fi chiar fecior din flori al lui Radu-vodă Şerban, deci cam primejdios pentru scaunul domnesc. Fiindu-i milă să-i cresteze nasul, s-a mulţumit numai să-l „cunune” cu biserica lui Christos, nădăjduind să fie astfel închis pe viaţă.

Vlăstarul domnesc, asemuindu-se lui tătâne-său, nu se împăcase cu gândul să-şi petreacă toată viaţa cu post şi rugăciune în chilia hărăzită lui din voinţă domnească. Şi auzind el de Gorgan-spătarul, ca unul ce fusese slugă credincioasă răposatului său părinte, îşi făcuse drum până la Balota. Acolo însă îl află numai pe feciorul răposatului spătar, dar care nu se împotrivi să-l ajute pe „domnişor”, acum bărbat în lege, căci „avea un dinte” împotriva lui Alexandru-vodă Coconul, din pricina vecinului său de moşie. Aşa începură amândoi a strânge în jurul lor tot felul de boiernaşi nemulţumiţi, dar mai cu seamă călăraşi, ajungând în acest fel până la Ruşii de Vedea, unde dădură de Hrizea-vornic. Acesta era la fel de zvăpăiat ca şi ei, dar mai cu seamă dornic de mărire.

Erau cu toţii oameni voinici şi zdraveni, abia ieşiţi din tinereţe, şi năzuiau să apuce pe urmele viteazului Mihai-vodă, cel care unise pentru scurtă vreme întreaga ţară. Prin astfel de gânduri, spătarul îl câştigase de partea sa şi pe bănăţeanul Marcu din Bozovici, plănuind împreună o răscoală ce avea să ridice toată Oltenia şi o parte a Banatului, împotriva domnitorului de la Târgovişte. Din păcate, nerăbdătorii călăraşi, certându-se cu vistieria pentru puţinătatea lefurilor, apucară armele înainte de vreme, cei din Mehedinţi şi Banat nefiind încă pregătiţi de luptă. Aşa că vestea adusă de Hrizea era cum nu se putea mai proastă, de vreme ce voievodul aflase uneltirea şi capetele lor stăteau să cadă.

— Frate Hrizeo, mie nu-mi miroase a bine astă zăbavă aici la cârciumă! zise Gorgan, golind ulcica din faţa lui.

Vornicul îşi ţinea capul între palme, ca unul care gândea adânc, şi nici nu-i răspunse.

— Ar fi fost vremea să fi sosit până acum, nu se lăsă Gorgan, dând cu pumnul în masă. Ce dracu o face?

— Mai rău ar li să ne fi luat careva urma, catadixi să-i răspundă celălalt.

— Ce vrei să zici?

— Că nu trebuia să fi venit încoace, după cum îţi spusei. De mult am fi fost peste munte, dacă nu ne abăteam.

— Fără…

— Fără!

Deodată se auzi galopul unui cal şi amândoi săriră în picioare, nădăjduind să fie cel aşteptat. Totuşi îşi traseră spadele şi se duseră la cai, spre a se arunca la vreme în şa, dacă ar fi fost nevoie să fugă.

— El îi!

— De unde ştii? întrebă neîncrezător Hrizea.

— Este numai unul.

— Vom vedea, mormăi vornicul ca pentru sine şi încalecă dintr-un salt.

Spătarul făcu la fel şi amândoi porniră în întâmpinarea călăreţului, a cărui sutană neagră începu a se desluşi.

— Ţi-am spus doar că nu poate fi decât el?! se sumeţi Gorgan.

— De mirare că nu i-a căzut potcapul în goana calului, căci pare mai curând fugărit…

De cum se întâlniră, călugărul îşi aruncă pe dată acoperământul capului şi îşi desfăcu pletele, semănând a mirean.

— Să fugim! spuse el, fără a mai da bună-ziua. Se vedea că era îngrijorat, dar nu speriat

— Să răsufli niţel, măria-ta, îl îmbie spătarul arătându-i crâşma.

— Nu-i vreme! Sunt pe urmele mele. Îi lăsai în târg la Cărbuneşti, răspunse Paisie.

— Pe cine? întrebă Hrizea.

— Zbirii lui Coconu!

— Atunci nu-i de zăbavă. Îs mulţi?

— Vreo douăzeci.

— La drum! strigă Gorgan şi apucând dârlogii cailor de povară o apucă înaintea celorlalţi.

Avuseseră noroc de o zi senină şi călduroasă pentru acea lună a anului, iar către seară hotărâră să poposească sub cerul liber, printre nişte stânci de pe malul Izvernei. Aprinseră totuşi un focuşor şi înfulecară ceva pe fugă. Apoi şi-au căutat fiecare câte un culcuş mai ferit pentru noapte, căci erau frânţi de osteneală şi n-ar fi putut merge mai departe.

Deodată Hrizea săltă capul, părându-i-se a auzi o călcătură peste vreascuri uscate.

— Vreo jivină, zise Paisie.

— Nu cumva să fie cu două picioare! se îngrijoră Gorgan. Se ridicară cu toţii, căci de astă-dată se auzea desluşit un pas omenesc, şi Hrizea stinse bruma de foc ce mai pâlpâia, dându-i de gol. S-au pitit fiecare după câte un stei şi au rămas încordaţi în aşteptare, hotărâţi să-şi vândă cât mai scump pielea. Curând zăriră şi o mogâldeaţă, care nu putea fi decât om. Se furişa aplecat şi căuta să-şi facă pe cât mai puţin auziţi paşii.

— L-aţi văzut? şopti călugărul. Nu-i decât unul.

— Lăsaţi-l în seama mea! scrâşni spătarul.

Se trase binişor mai într-o parte spre a-l învălui pe necunoscut şi îşi băgă spada în teacă, rămânând numai cu jungherul, ca să fie mai uşor în mişcare. Ceilalţi doi rămaseră cu ochii străbătând întunecimea nopţii spre a zări şi pe alţi duşmani ce ar fi putut să fie împreună cu iscoada din faţa lor.

O săritură măiastră, un ţipăt scurt înăbuşit pe loc şi Gorgan se prăvăli asupra necunoscutului, punându-i cuţitul în beregată.

— Să nu strigi, că te ucid! se răsti la el în şoaptă. Străinul nu făcu nici o mişcare, părând mai curând mort de spaimă, aşa că nici gând de împotrivire.

— Nu-l omorî! zise Paisie, venind lângă ei.

— Târâie-l la dos ca să-l tragem de limbă şi să vedem câţi o fi cu toţii! adăugă şi Hrizea.

Gorgan nici nu avea de gând să-l omoare, căci îl simţea tremurând de frică şi era cu mult mai slab decât el.

— Câţi sunteţi şi cine-i capul vostru? se răsti spătarul proptindu-l pe prins de o stâncă alăturată.

— Haoleu, pupa-ţi-aşi tălpile, stăpâne, ce, nu mă mai cunoşti? Eu sunt!

— Chirică?! se cruci boierul auzind binecunoscuta voce a robului său. Ce cauţi aici? Te ţii pe urmele mele, ticălosule? M-ai vândut, Iudo!

— Stai bre, măria-ta, să nu dai, că eu venii să te scap.

— Tu pe mine, cioropină spurcată?

— Aşa-s, săru’ mâna, da’ să nu dai cu cuţitu…

Ţiganu era tare înfricoşat şi îşi acoperise faţa cu amândouă mâinile. Văzându-i-le, lui Gorgan îi veni în minte păţania armăsarului său şi, fără să se mai gândească, îi trase o crestătură, făcând să-i ţâşnească sângele dintre degete.

— Haoleu, stăpâne, iartă-mă, că nu-ţi vrusei decât binele? începu a se tăvăli sărmanul rob, de parcă ar fi fost înjunghiat nu alta.

— Ce faci? sări Hrizea. Vrei să zbiere şi să ne dea de gol?

— Lasă că l-am pedepsit numai pentru potcoava aia prost ţintuită. Ştie el prea bine! Acum însă m-am răcorit. Ia taci din gură şi spune mă, balaure, pentru ce te-ai ţinut după mine?!

— Mă omorâşi boierule, scânci potcovarul, şi eu fugii tot într-un suflet ca să-ţi spun că aici, în trecătoare, te pândeşte boierul Cârstea cu săimani domneşti.

— Ce tot spui? Cârstea?!… Ori te-ai ţăcănit la cap?

— Mă jur că spui numai adevăru, gol-goluţ! şi nenorocitul încercă să-şi facă semnul crucii, cu mâna schilodită. Haoleu, că nu-mi mai simt degetele! se văicări el din nou.

— Lasă că n-ai nici pe dracu! O tăietură acolo… zi-i mai bine ce ai de zis!

Chirică se mai tângui, dar izbuti să le spună cum fusese el trimis cu scrisori viclene la boierul Strehăianu, fără ca să aibă habar ce ducea cu sine. Acolo însă boierul se dădu în vileag în faţa seimenilor domneşti, spunându-le că au să plece să-l prindă pe spătarul de la Balota, care se hainise faţă de domnie. S-a întors şi el cu călăreţii, dar la conac nu mai dăduseră decât peste vătaf, care nu prea era în apele lui, neputând face ca stăpânu-său să fie prins. Văzându-l pe rob îl luă împreună cu ceilalţi hăitaşi pe urmele fugarului, ştiind că ţiganul n-avea de ce să-l îndrăgească pe stăpânul care voia să-l schilodească, dar el altfel gândea. Vătaful spusese în gura mare că de bună-seamă vor fi apucat calea Banatului.

— Dădurăm de urma domniei-tale la han şi atunci boierul Cârstea şi-a adus oamenii aici la pândă. Văzând focul, eu mă furişai până aici, şi iată ce păţii! îşi arătă el mâinile năclăite de sânge.

Un val de milă îi învălui atunci inima asprului spătar şi numai că nu-i dădură lacrimile văzând credinţa robului.

— Mă, Chiricuţă, tată, de ce nu spuseşi mai din vreme, până să apuc să te crestez?

— Vrusei, măria-ta, dar nu-mi îngăduişi.

— Lasă că te oblojesc eu, na!

Zicând aceasta îşi sfâşie cămaşa spre a putea lega rănile fierarului. Apoi îl mângâie pe frunte ca pe un copil, neştiind ce să-i mai făgăduiască pentru binele făcut.

— Atunci, n-o să mai putem trece pe unde am vrut! spuse deodată Hrizea.

— Altă trecere nu mai este? întrebă Paisie.

— Năpârca! şuieră Gorgan aducându-şi aminte de vătaful lui. Bănuia că am să trec în Banat şi altă cale mai dreaptă nu-i pe aici. Ei bine, ne întoarcem la Balota!

— Eşti nebun? Vrei să dea peste noi?! se împotrivi Hrizea.

— Cunosc eu pe acolo, prin preajmă, un alt drum, numai că are cam multe prăpăstii, dar ne descurcăm noi. Chiricuţă, băiete, saltă pe cal în spatele meu. Haidem!

— Nu se cade, boierule, răspunse robul fâstâcit.

— Doar nu te-oi lăsa pe mâinile lui Cârstea, şi nici pe jos nu te pot târî după mine. Vino!

Trase calul lângă o stâncă de unde putură amândoi să încalece şi, fără să mai ţină seama că venea o noapte lungă, porniră pe ocolite către miazăzi.

Cerul înstelat, dar fără lună, le aducea din când în când câte un strigăt al unor păsări călătoare ce se întorceau din ţările calde. Era numai linişte şi pace în întreaga fire, pe care o tulbura numai trecerea celor patru fugari. Abia la răsăritul soarelui se opriră pentru a pune geană pe geană, frânţi de osteneală, căci scăpaseră ca prin minune de capcana întinsă de netrebnica slugă a spătarului. Ei n-aveau să ştie niciodată că un pâlc de poteraşi trimis în urmărirea lor trecuse numai la doi stânjeni de stâncile unde se adăpostiseră… Numai un cal să fi nechezat, şi ar fi fost daţi în vileag! Norocul însă îi protegui pe mai departe, şi fără să mai întâmpine vreun necaz trecură cu multă caznă muntele în partea cealaltă, ocolind cetatea Mehadiei, în drum spre Bozovici.

Se scurseseră mai bine de două săptămâni de când spătarul Gorgan îşi părăsise moşia, ducând în celălalt ţinut românesc, al Banatului, pe domnişorul Paisie, care hotărâse să-şi spună iarăşi ca mai înainte, Radu, aşa cum îl chemase şi pe răposatul său părinte. Marcu Borlovan (căci aşa ceruse el însuşi să i se zică, în loc de Iancovici) îi primi cu braţele deschise şi cu masă întinsă, cum se spune. Îl cinsti cum se cuvine pe feciorul voievodului pe care-l cunoscuse cândva la Sătmar, şi la rându-i povesti cele întâmplate atunci.

— Va trebui să izbândim, zise cu hotărâre gazda, aflând ce plănuiau oaspeţii. Câţiva feciori vom strânge şi de prin satele noastre, pentru început. Apoi, dacă vei izbuti să-ţi capeţi scaunul, întreg Banatul are să se închine măriei-tale.

În scurtă vreme se răspândi vestea că un voievod pribeag chema la oaste pe toţi aceia care voiau să lupte împotriva stăpânirii străine şi pentru scuturarea jugului întregii ţări româneşti. Ba se zvonea că era vorba de însuşi feciorul răposatului voievod Mihai cel viteaz, care moştenise de la tătâne-său poruncă să facă iarăşi ţara cea mare.

Auzind asemenea lucruri, căpitanul Sâvu din Prigor veni tot într-o fugă la Marcu, să se sfătuiască împreună ce şi cum. Aflând despre ce era vorba, îşi puse pe dată spada în lupta domnişorului Radu, zis Paisie.

— Numai să calci pe urmele lui Mihai-vodă cel viteaz, îi zise Sâvu, şi ai să vezi câtă oştire se va strânge mai apoi.

— Jur ca acesta să-mi fie ţelul vieţii mele! răspunse vlăstarul basarab.

— Atunci, toată ţara va fi cu noi! adăugă Marcu. Răposatul Gaşpar-vodă ştiuse, sărmanul, să răscolească sufletele tuturor românilor, de pretutindeni. Fie-i ţărâna uşoară!

Dar până plecară din Bozovici nu izbutiră să adune mai mult de douăzeci de feciori şi hotărâră ca Marcu să rămână pe loc spre a-i mai atrage şi pe alţii, care însă nu se încumetaseră a pune mâna pe armă. Sâvu trebuia să plece cu bănăţenii lui, aşa că se alătură pribegilor, cu toate că Hrizea nu se arăta deloc încântat de puţinătatea oştenilor.

— Nu te mâhni, frate Hrizeo, căută să-l liniştească Gorgan. Băieţii au să aducă şi pe alţii, iar în Oltenia avem să găsim mehedinţenii mei, cu care sunt înţeles, numai vorbă să le trimit. Nici Marcu n-are să se lase mai prejos, numai că timpul a fost prea din scurt.

Dar nici gândurile spătarului nu se împliniră întocmai, căci la chemarea răsculaţilor se îmbulziră mai mulţi ţărani, cu furci şi cu topoare, ca la o răzmeriţă, şi prea puţini târgoveţi ori moşneni cu arme de foc. Nici boiernaşii nu se dădeau în grabă de partea lor, aşteptând să vadă care va fi mai tare dintre cei ce se vor încăiera.

Cam dezamăgit, Hrizea porni spre părţile Romanaţilor, cu nădejdea că va mai putea aduna vreo câţiva călăraşi, scăpaţi din măcelul de la Gherghiţa şi care fără îndoială că erau îndârjiţi împotriva domniei. Nici n-a mai trecut pe la Balota, lăsându-şi tovarăşul să se descurce cum va şti cu fostul său vătaf şi cu boierul Strehăianu, care se şi înstăpânise în locul lui Gorgan. La rândul său, şi Cârstea avea gânduri de mărire, socotind că el ar fi îndreptăţit să-l moştenească pe boierul hain, ba poate că ar dobândi şi un caftan de slujbaş domnesc, aşa că de astă-dată îl pizmuia pe veneticul din Strehaia.

Fior de moarte simţi ticălosul când se pomeni pe neaşteptate chiar cu dumnealui, spătarul.

— Câine, scrâşni Gorgan şi fură singurele cuvinte pe care le mai auzi sluga cea vânzătoare, căci pe dată îi zbură căpăţâna în ţărână.

Cei ce fuseseră de faţă rămaseră uluiţi de scurta judecată a spătarului, ba însuşi Radu-domnişorul se cam supărase că nu fusese întrebat, măcar de formă, căci se ţinea că el ar fi căpetenia răsculaţilor. Boierul Gorgan însă nu-l băgă în seamă. Întorcându-se către robul său, Chirică, de care nu se mai despărţea nici o clipă, îi zise:

— Măi Chirică, tu ai să ţii locul vătafului! De acum eşti un om liber, cu tot neamul tău şi cu urmaşii urmaşilor tăi. Aşa am hotărât şi am să poruncesc hrisov, după ce s-or mai potoli vremurile.

Ţiganul nu pricepuse de la început, dar când îşi dădu seama ce noroc căzuse pe capul său izbucni în plâns şi acoperi cu sărutări picioarele stăpânului.

— Scoală, bre! îl dojeni Gorgan. Nu mai eşti rob! Poartă-te ca un vătaf credincios ce-mi eşti şi nu te mai târî la pământ în faţa nimănui!

Dar nu apucă bietul Chirică să-şi ducă slujba vreme prea îndelungată, căci nu trecu săptămâna şi aga Matei din Brâncoveni sosi cu poruncă domnească să-i certe pe răzvrătiţi. O zi şi o noapte s-au apărat, în conacul de la Balota, căpeteniile din preajma domnişorului Paisie, unde Sâvu şi bănăţenii lui făcură dovada unei vitejii fără seamăn. De n-ar fi fost ei poate s-ar fi închinat cu toţii pe dată, dar prigoreanul nu s-a lăsat până când aga Matei s-a hotărât să-i scoată din bârlog cu ajutorul focului.

Câţi nu căzură sub plumbii sâneţelor izbutiră să fugă în păduricea din preajmă, printre ei aflându-se şi Sâvu cu încă patru feciori ce mai scăpaseră cu viaţă. Paisie însă fu cuprins de spaimă şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu a se ruga cu glas tare, până îl mistuiră flăcările pe de-a-ntregul. La rândul său se prăvăli şi spătarul Gorgan, cât era el de voinic, când un plumb îi pătrunse drept în inimă, fulgerându-l pe loc.

Văzându-l că nu sângerează Chirică se repezi şi cu o putere la care nu te-ai fi aşteptat îl ridică în braţe, străbătând cu el vâlvătaia. Îl aşeză grijuliu la pământ şi apucând un drug de fier se hotărî să-şi apere stăpânul până la ultima suflare. Era hidos la înfăţişare, căci flăcările îi pârjoliseră sprâncenele şi îi arseseră faţa, dar el nu simţea durerea. Ochii înroşiţi i se învârteau fioros, cătând la oricine s-ar fi apropiat, iar printre buze i se prelingea o şuviţă de spumă roşietică. Părea turbat, nu alta!

— Prindeţi-l viu pe ţigan! porunci aga Matei.

Cu toată înfăţişarea de nerecunoscut a lui Chirică, aga îl ştia prea bine, căci şi lui îi muncise cu măiestrie şi fusese mulţumit. Acum tare ar fi poftit să-l ia cu sine, scăpându-l din măcel, măcar că se arăta atât de îndârjit în apărarea leşului stăpânului său. El, sărmanul, nici nu băgase de seamă că spătarul nu mai era în viaţă.

— Lasă-l, mă, Chirică! strigă aga. Tu nu vezi că aperi un mort?

Acesta însă fie că nu pricepuse, fie că nu voia, îl doborî pe cel dintâi oştean ce cutezase să se apropie de el. Mai căzură încă doi şi atunci fură nevoiţi să arunce cu arcanul după el. Nu izbutiră să-l agate, căci făcând un pas îndărăt se băgă sub pervazul unei uşi ce ardea cu flacără mare şi care se prăbuşi asupra lui, strivindu-l, fără ca el să scoată vreun strigăt.

— Al naibii, baragladina, zise un oştean. A vrut mai curând să moară, decât să se dea prins.

— Măcar de ai fi şi tu atât de credincios, răspunse aga Matei, care venise să se uite cum se mistuia trupul celui mai bun meşteşugar din vremea aceea. Înduioşat, făcu semnul crucii şi murmură ca pentru sine: „Dumnezeu să te ierte, omule!”

O dată cu moartea ţiganului nimeni nu se mai împotrivi şi prinşii fură puşi în obezi, iar oştenilor li se îngădui să jefuiască ce ar mai fi putut din avutul hainului spătar. Aga însă porunci câtorva seimeni să scoată trupul ars al lui Chirică şi să-l îngroape în livada din spatele casei.

— Dar cu leşul spătarului, ce facem? îl întrebă un iuzbaşa. După o clipă de gândire, aga Matei hotărî:

— Îngropaţi-i laolaltă, aşa după cum au murit. Acum nu ne mai sunt duşmani…

Porunci apoi plecarea pe drumul Craiovei, unde avea să vină însuşi măria-sa domnul, pentru dreaptă judecată. Acesta însă tare se mai mâhni văzând că prinşii nu erau decât vreo treizeci de rumâni jerpeliţi, şi niciunul mai de soi. Se uită cu nemulţumire la ei şi-l întrebă pe agă:

— Dar Hrizea?! Nu-l văd, iar din câte mi-ai spus, nici mort nu este. Ştiam că şi el a fost, alături de nişte bănăţeni… dar unde sunt?

— Clevetiri, măria-ta! dădu din umeri aga Matei.