VREMURI TULBURI.

ÎN ACEEAŞI PRIMĂVARĂ A ANULUI 1620, pan Ieronim Ottwinowski, solul luminăţiei-sale craiul Zygmunt al Lehiei, trecea cu mare pohfală pe uliţele Istanbulului. Sosise cu o corabie la Pera, unde fu întâmpinat de trimişii sadrazamului spre a-l întovărăşi până la locul de odihnă, mai înainte de a-l fi înfăţişat.

Solul poruncise potcoave de argint şi bătute numai de formă în caiele tot de argint, anume ca să se desprindă pe uliţe şi ca să se minuneze toţi stambulioţii de bogăţia lehilor. Privitorii se îmbulzeau după asemenea daruri nemaipomenite, dar pufneau în râs văzând că semeţul sol era însoţit de însuşi Sul-başa, căpetenia hingherilor. Pan Ottwinowski însă nu avea habar şi se ţinu mândru în şa până când a văzut unde era poftit de către turc. Era unul dintre cele mai murdare hanuri ale oraşului, nu departe de Edicule, înspre Bairam Dere, unde se aruncau toate gunoaiele. Pe o tablă ruginită de la intrare abia dacă se mai desluşea scris „La matrozul ostenit”, dar asta nu-i spunea nimic, fiindcă solul nu înţelegea greceşte.

Murdăria locului şi a slugilor ieşite în întâmpinare, îl scoaseră însă din ţâţâni pe şleahtic, aşa că ceru socoteală turcului, care rânji spre tălmaci:

— Dacă ghiaurului nu-i place, putem să-l găzduim acolo! arătă el spre cele şapte turnuri ale vestitei temniţe. Ori de nu, la mine! şi se bătu cu palma peste piept.

Abia atunci află nefericitul sol cine era trimisul marelui vizir Damad Mehmed-paşa, şi furia lui nu mai cunoscu margini. Ar fi părăsit oraşul pe loc şi cu mare tărăboi, dacă s-ar fi aflat în altă ţară, căci socotea batjocura ca adusă Lehiei, dar din cetatea sultanului nu prea ieşeai lesne, ba poate că rămâneai acolo pe vecie, chiar sol fiind, dacă îl supărai cu ceva. Se domoli cu greu şi prefăcându-se a mulţumi pentru găzduire ceru îngăduinţa să treacă pe la nişte prieteni genovezi, după care făgăduia să se înapoieze unde îi poruncise sadrazamul. Sul-başa, care nu strălucea prin înţelepciune, fu încântat că i se cerea încuviinţarea, aşa că se învoi bucuros. Atât a aşteptat şi pan Ottwinowski! De cum se văzu printre creştini tocmi pe ascuns o corabie, şi abia când se văzu în largul mării răsuflă uşurat. Nu mai era înveşmântat cu straie scumpe, ci ca un neguţător oarecare, dar bucuros că a scăpat cu viaţă mai înainte de a fi vorbit cu marele vizir.

În răstimp, prinderea scrisorii lui Bethlen i-ar fi dat bătaie de cap lui Gaşpar-vodă, neavând pe cine o trimite hatmanului de câmp, pan Koniecpolski, dacă nu s-ar fi cerut s-o ducă însuşi credinciosul său olăcar, tânărul croat Pera. În acest fel se putea dovedi fără greş vânzarea lui Korecki şi putea fi deci înlăturat, cu toate puternicele lui rude. Despre purtătoarea răvaşului nu se mai auzea nimic, de parcă ar fi înghiţit-o pământul, ceea ce de altfel se şi întâmplase.

Pera mai avea asupră-i şi o scrisoare a domnitorului către marele hatman Stanislas Zolkiewski, care, de cum o citi, se bucură nespus de mult şi la rându-i porunci carte către craiul Zygmunt, spunând printre altele:„…şi contra Turcos victoria potiretur, tres illos principatus, Moldaviam, Valachiam et Transilvaniam, în perpetuum regno Polonico addicendos” („dacă se va obţine victoria contra turcilor, cele trei principate, Moldova, Valahia şi Transilvania, vor fi aduse pentru totdeauna sub stăpânirea Poloniei”). Adevărat că, erau cuvintele domnitorului, dar hatmanul uitase să mai adauge şi restul:„…ut ipse vita durante solus omnibus tribus imperaretu, adică pe timpul cât va trăi el să le conducă singur pe toate trei. Şi doar Gaşpar-vodă scrisese hotărât acest lucru, fiindcă se gândea mai întâi la unirea ţărilor române, iar făgăduiala de a le pune sub ascultare leşească era pentru mai târziu, căci era tânăr.

Toate acestea le aflase şi principele Bethlen prin mijlocirea lui Korecki, după cum aflase şi că Pera ducea domnului Moldovei scrisori deosebite, care ar fi dovedit pe deplin hainirea lui Grazziani. Dacă ar fi pus mâna pe ele, nu mai încăpea nici o îndoială că hainul ar fi fost mazilit, descotorosindu-şi astfel spatele de un duşman primejdios în lupta cu habsburgii.

Pera se întorcea fără grijă spre Moldova, dar mai înainte de Snyatin oameni năimiţi de Korecki puseră mâna pe el, îl legară fedeleş şi o apucară drept peste munte către Bălgrad. Atâta grabă dovediră, încât răpitorii nici nu-l mai scotociră să vadă dacă are ceva asupra lui, ci îl înfăţişară prinţului, cetluit cum era. Mare îi fu dezamăgirea majestăţii-sale când găsi numai câteva rânduri de salut de la pan Stanislas Lubomirski, conte de Winiec, către domnul Moldovei.

Cuprins de furie, craiul porunci schingiuirea prinsului spre a se afla de soarta celorlalte scrisori, despre care ştia de la Korecki. Pe de altă parte socotea că ar fi putut să dea şi de urma contesei Agnes, despre care nu mai ştia nimic în ultima vreme şi nici la Cetatea Albă nu mai ajunsese. Neîndoios că se afla pe undeva în Moldova, iar omul lui Grazziani ştia acest lucru.

Ca şi în alte daţi, majestatea-sa în persoană se duse lângă Andor-călăul, ocupându-se de cercetarea osânditului.

— În afară de limbă, poţi să-i smulgi orice, dacă se încăpăţânează să tacă! porunci el anume în turceşte, ca să se facă înţeles de Pera, căci Andor rămase cu gura căscată.

Pe ungureşte i se spuse meşterului gâde să-şi facă iscusit treaba, spre a scoate tot ce voiau de la tânăr.

— Ce înţelegere este între Grazziani şi Zolkiewski? întrebă domol Bethlen.

Pera nu răspunse şi Andor îi smulse o unghie, dar în afara unui răcnet nici o vorbă nu mai scoaseră de la el.

— Tinere, zise cu duioşie prinţul. Ştiu că neamul croaţilor este viteaz, dar şi plin de înţelepciune. Ai tăi n-au nimic cu moldovenii, pentru ce să-ţi dai viaţa pentru nişte străini? Vorbeşte, şi am să te răsplătesc aşa cum se cuvine.

Pera îl privi cu ură, dar îşi încleşta buzele.

— Nu faci bine că taci. Ai să fii schilodit pe viaţă şi-i păcat, se cam răsti Bethlen, pierzându-şi răbdarea. Poate îmi spui pe unde-i contesa Rezsnyai, dacă nu ştii nimic de stăpânul tău. De ea ai auzit, nu-i aşa?

Nici de astă-dată nu fu învrednicit cu vreun răspuns şi asta îl scoase din sărite, poruncind cele mai crunte cazne. Astfel tânărului îi fură smulse pe rând unghiile de la mâini şi de la picioare, îi fură arse tălpile de făcură băşici, dar zadarnic. Nenumărate găleţi cu apă au fost aruncate asupra nefericitului croat, care începuse a-şi pierde simţirea din ce în ce mai des. Toată străduinţa şi iscusinţa lui Andor au dat greş de data aceasta. Pera a rămas la fel de mut şi atunci când pielea de pe dosul mâinilor îi fusese jupuită fâşii-fâşii. Nemaiavând ce-i face, prinţul porunci moartea osânditului.

Mai pe urmă s-a căit pentru graba acestui sfârşit, ba uneori îşi zicea că nu-l ademenise îndeajuns, cunoscută fiind bărbăţia croaţilor în faţa chinurilor şi credinţa cu care-şi slujeau prietenii şi stăpânii buni. Îi părea rău că nu s-a gândit să-l fi ţinut în viaţă spre a-l fi schimbat cu Agnes, căci Grazziani s-ar fi învoit, dar furia îi întunecase atunci minţile şi acuma era prea târziu.

Trimise totuşi la Poartă scrisoarea aflată asupra lui Pera, cu toate că din ea nu se putea înţelege decât prieteşugul voievodului cu leahul, dar nici urmă de hainie. Îl ponegri marelui vizir cum nu se putea mai rău, dar acesta nu-i dădu crezare, câtă vreme beyul se dovedise atât de credincios în slujba sultanului, când a făcut pace cu austriacii. Apoi veştile ce veneau din Bogdania la Istanbul erau deosebit de liniştitoare şi nimeni nu se plângea de vreo silnicie din partea domniei, iar sadrazamul avea cunoştinţă despre ura ce i-o purta beyul ardelean celui de la Yaş, aşa că nu-l prea luă în seamă pe trimisul principelui Bethlen. În schimb, fiindcă în taină se gătea de război cu Lehistanul, crezu nimerit să-l însărcineze pe seraskerul de Karamania, Iskender-paşa, să cerceteze mai cu de-amănuntul. În acest scop a şi fost trimis la Akerman – adică la Cetatea Albă, cum îi spuneau localnicii – un ceauş pe care-l povăţui ce avea să spună şi prin viu grai despre temerile Porţii cu privire la Gaşpar-beg.

Măreţele ziduri ce străjuiau limanul Nistrului la împreunarea lui cu marea fuseseră înălţate pe vremuri de către genovezi, iar în afară de românii moldoveni, pomeniţi prin aceste locuri din vremuri demult uitate, se aflau aici mulţi turci şi tătari, care năpădiseră cetatea. Luminăţia-sa Iskender-paşa se hotărâse să facă din acest oraş inima întregii sale oştiri, adunând laolaltă tătari crâmleni şi dobrogeni, din Bugeac, din Rumelia, Bulgaria şi chiar din beilerbeilâcul Tamajvarului. Trebuia înfrântă semeţia lui Sigismundus, craiul Lehistanului, urmând să-l izgonească pe vecie. Izbutise a-l împlânta pe Grazziani în coasta lehilor, iar acesta se legase cu jurământ să nu iasă din cuvântul său sub nici o formă. În vederea acestei înfruntări mai avea de împăcat pe Devlet Ghirai, kalgay-soltan şi frate al marelui han Djanebek Ghirai, cu Arslan Kantemir-mârza, căpetenia nogailor din Bugeac. Deseori aceştia se încăierau între ei, slăbindu-şi puterea în van, ceea ce nu era pe placul măritului serasker.

Cu toate că nu dăduse crezare, aflase despre ceva scrisori pe care ar fi trebuit să le primească de la prinţul Bethlen, dar pe drum încăpuseră în mâinile voievodului din Bogdania, care avusese neobrăzarea să le desfacă şi să le trimită lehilor. Cu o zi mai înainte sosise şi ceauşul Înaltei Porţi, care-i întărea cele auzite, făcându-l să tune şi să fulgere împotriva necredinciosului de la Yaş. Dacă toate acestea se adevereau, atunci Grazziani trebui-vă să piară, după cum spusese şi prinţul ardelean, căci încăierarea cu lehii avea să fie pe viaţă şi pe moarte. Tocmai pentru aceea fusese mazilit de curând şi beyul de la Targoşta, Gavrilă-vodă Movilă, care, oricât de credincios se dovedise turcilor, tot din stirpea Movileştilor se trăgea.

Era o zi călduroasă de vară ce încingea pietrele zidurilor cetăţii, făcând zăpuşeala de neîndurat. Ghiaurii îi spuneau „cuptor” lunii acesteia, ce se întâmplase a fi Şa’ban ul-mua-zam, şi nu greşeau afurisiţii. Pe vajnicul paşă îl toropea căldura şi de-abia mai era în stare să-l mai asculte pe Arslan-mârza, pe care-l poftise anume la un şerbet de trandafiri şi un pahar apă rece de la gheaţă.

— Aflat-am de la un jidov din Bender că de bei vara cald te răcoreşti pe dată, spuse zâmbind mârzacul când auzi pentru ce fusese chemat.

— Dacă te încrezi în înţelepciunea neamului lui Israel, n-avem decât să ne opărim după aceea, cu câte o cahfe. Fiertura asta s-a cam împământenit şi în Islâmbol, ba de pofteşti, poruncesc şi dihân-i bed huy (fumul rău mirositor-tutun), măcar că nu pot pricepe cum de poate plăcea aşa ceva.

— Auzit-am şi eu de el, dar încă nu l-am văzut şi nici că poftesc să-l beau. Mai curând acea fiertură amară.

Tăcut, în ungherul încăperii stătea nelipsitul Kuciuc, abia mai ţinându-şi ochii deschişi. Se săturase de o astfel de viaţă chinuită şi ar fi vurt să-şi pună capăt zilelor, însă nu era cu putinţă, căci nemilosul paşă îl încuia într-o cuşcă de fier, când nu-l ţinea în preajma lui.

— Afurisitul de Grazziani, spuse Iskender-paşa către oaspete, şi-a băgat în cap s-o apuce pe urmele blestematului de Mihaly.

— Râvneşte la Kara ili?

— Ba şi la Erdely ili, la fel ca şi nebunul acela de care îţi pomeneam, vrând să-i strângă pe toţi valahii într-o ţară.

— Da’ parcă şi luminăţia-ta voieşti acelaşi lucru, ba încă şi cu cei de peste Dunăre, laolaltă cu noi, tătarii! zâmbi Arslan-mârza.

— Eu, dragul meu, voi face asemenea împărăţie în numele lui Alah, slăvitul, ca să-i aduc pe necredincioşi sub legea strălucitului nostru profet, şi nu ca ticălosul de bey care se încumetă împotriva noastră, împreună cu ghiaurii lui.

— Atunci, pentru ce nu-l mazileşti pe dată?

— Fiindcă Osman-khan încă îl mai socoteşte credincios Porţii, iar eu nu am dovezi ca să-l pot da în vileag. Prostul de Bethlen a ucis un olăcar de-al lui ce se întorcea din Lehia. În loc să mi-l fi dat mie ca să scot de la el tot ce ştia. Apoi l-a pârât la Înalta Poartă, şi Damad Mehmed-paşa, sadrazamul, mi-a cerut să cercetez eu însumi.

— Nu cumva ai de gând a te duce chiar luminăţia-ta la Yaş?!

— Eu nu, dar încă mai înainte de sosirea trimisului marelui vizir am trimis acolo nişte oşteni, care se dau drept neguţători şi au să adaste până le voi porunci eu să se repeadă asupra hainului şi să mi-l aducă, viu sau mort.

Kuciuk asculta toate acestea cu nepăsare, căci nu-l mai trăgea inima la nimic. Din locul unde se afla putea trage cu ochiul şi în odaia alăturată, şi astfel îl zări pe hadâmul care aducea cahfelele poruncite de stăpân. Tresări când îl văzu pe slujitor cum scuturase un inel cu otravă deasupra ceştilor. De-ar fi apucat barem o înghiţitură, ar fi murit şi el o dată cu prigonitorul său… „Dar pentru ce să mor, de vreme ce va pieri ticălosul?!” îi fulgeră prin gând o licărire de nădejde. Chipul robului îi era necunoscut, ceea ce însemna că cineva din afară voia moartea paşei şi a oaspetelui său tătar. Inima îi zvâcni în piept, tresăltând de bucurie. Nedându-l în vileag pe făptaş, însemna că sprijină uciderea lui Iskender, şi prin aceasta se răzbuna el însuşi! Se posomori însă când îşi aduse aminte de obiceiul seraskerului de a nu băga nimic în gură până ce un rob nu-i „lua credinţa”, adică gusta el mai întâi mâncarea şi băutura. Se vedea bine că hadâmul era străin, căci nu cunoştea acest lucru. S-ar fi putut să-l fi silit chiar pe slujitor să soarbă licoarea otrăvită, şi atunci el, Kuciuk, când ar fi avut un asemenea prilej?

Cu paşi mărunţi, spre a nu vărsa cahfeaua, hadâmul pătrunse în odaie, dar în aceeaşi clipită Kuciuk se repezi şi înghiţi lacom amândouă ceştile, sub ochii înmărmuriţi ai celor de faţă.

— Kuciuk! se răsti paşa. Ce înseamnă…

Dar bietul schilod se prăbuşi pe dată cu spume la gură, zvârcolindu-se de durere, căci el nu putea scoate nici barem un geamăt. Fără să pregete, Arslan-mârza roti iataganul şi îl descăpăţână pe slujitor sub ochii lui Iskender-paşa, care nu mai apucă să zică nimic. Era înmărmurit de chinurile lui Kuciuk, ce pentru el fuseseră sortite. Iar când schilodul se potoli în neagra noapte a morţii, marele serasker spuse, aproape şoptind:

— Sărmane prieten neînţeles! Eu te chinuiam, poate pe nedrept, căci văd că mi-ai salvat viaţa, dar nu trebuia s-o faci! Ai uitat oare, biet schilod, că robul îmi lua credinţa?

O lacrimă i se ivi în colţul ochilor, ceea ce nu mai văzuse nicicând hanul nogailor la neîndurătorul vizir. Ştergându-şi obrazul cu dosul palmei, paşa aruncă o privire spre descăpăţânat.