Capitolul XXX.Pământul necunoscut.

Acum, când războiul se declarase între echipajul Speranţei şi Martin Stricland, expediţia peste munţi era lovită de o greutate în plus, pe care Anton Lupan nu o pusese în planurile sale. El vroise să ia cinci oameni la drum, printre aceştia şi pe Gherasim, socotindu-l mai vânjos, mai bărbat, mai cumpănit şi în acelaşi timp mai îndrăzneţ decât toţi, dar tocmai pentru aceste însuşiri, acum era nevoit să-l lase pe bord, să rămână aici un om în stare să ţină piept unui duşman primejdios ca vecinul de peste Oltişor.

După ce-şi cântărise oamenii îndelung, cum nu făcuse niciodată până atunci, căpitanul hotărî să-i lase lui Gherasim pe Ismail, care n-ar fi fost bun la drum, de mic părăsind pământul şi umblând numai pe mări, apoi pe Ieremia şi pe Haralamb, deşi acesta din urmă stăruise să meargă, nesimţindu-se bine, prin firea lui, cu statul pe loc, mai cu seamă că pe tot ţărmul nu era chip femeiesc care să-l poată ademeni.

Oricât ar părea de ciudată hotărârea lui Anton Lupan, pleca şi Adnana în greaua călătorie. Dar la urma urmelor, cine putea spune în clipele acestea că e mai greu să treci peste munţi, decât să rămâi, înfruntându-l pe Martin Stricland care, în furia şi în neasemuita lui viclenie, era foarte de temut? Căpitanul nu-i lăsase pe cei mai tari, luându-i cu el pe cei mai plăpânzi, ci îşi alcătuise astfel echipele, încât amândouă să poată răspunde la ceea ce li se cerea.

Şi-apoi Adnana, dacă s-ar fi îndoit vreunul, ea îşi dovedise de mult puterea şi vitejia, de mică înfruntase viaţa, trecând prin primejdiile cele mai mari, de mult putea fi socotită bărbat, deşi păstra în suflet gingăşii pe care nu le cunoştea oricine din echipaj. Iar Anton Lupan, care e drept că i le cunoştea, nu o lua pentru aceste însuşiri, nefiindu-i acum gândul la farmecul nici unui chip şi nici unui suflet femeiesc, oricât de îmbietor şi feciorelnic ar fi fost el.

Dacă peste iarnă avusese mulţumiri văzând cum alcalufii se ridicau din glod, căpătând încetul cu încetul apucături omeneşti, dacă socotea uneori că, măcar cu atât şi tot îşi avea un înţeles strădania lui şi drumul lung făcut până aici, nu însemna că în acel timp uitase pământul necunoscut unde pierise tatăl lui Pierre.

Zile în şir, când bătea grindina în spirai, stătea în cabină, aplecat peste harta Ţării de Foc, cercetând în necunoscutul ei alb drumul care trebuia urmat, aşa cum făcuse cu prietenul său, alte zile în şir, demult.

Alteori ieşea în gura tambuchiului şi se uita stăruitor cu ocheanul, spre munţi, dar înălţimile rămâneau învăluite în ceţuri, neîngăduindu-i să pătrundă nici cu privirea şi nici măcar în marginea tainei lor.

În acel timp încetase să-l mai aştepte pe Pierre Vaillant, dispariţia lui nu-şi găsea nici un înţeles, îi obosise şi sufletul, de atâta zbucium, şi mintea, de atâtea presupuneri care se dărâmau unele pe altele, niciuna negăsindu-şi temei. Se mai gândea uneori că poate prietenul dispărut debarcase pe ţărmul Oceanului, cum făcuse tatăl său, cu gândul să meargă spre sud şi să ajungă astfel la canal, cu toate că în discuţiile lor, socoteau planul acesta nepotrivit. Dar chiar dacă ar fi făcut astfel, de mult timp ar fi trebuit să fie aici, afară doar… Afară doar dacă nu pierise şi el, în locuri necunoscute, cum pierise Arnold Vaillant.

Era un drum primejdios prin ceea ce nu ştiai despre el – şi dovada o făcuse, doborând pe primii cercetători, poate şi pe cei care încercaseră să se ducă după ei.

Şi totuşi, printr-o ciudată linişte aşezată în conştiinţa lui, Anton Lupan simţea că el va izbuti, şi în privinţa asta în zilele dinaintea plecării nu avea nici o strângere de inimă. Îi era tulburat sufletul, e drept, dar pentru alte pricini, tulburat de gândul că în sfârşit, după aşteptări şi după strădanii pe care le ştim, pornea spre pământul necunoscut.

Îl lua şi pe Mihu cu el, flăcău de optsprezece ani acum, dar vânjos ca un bărbat împlinit Numai în privinţa lui şovăise un timp, socotindu-l totuşi prea nevârstnic şi fiindu-i milă de frăgezimea lui. Desigur îl nedreptăţea, punând-o pe Adnana înaintea lui, şi când îşi dădu seama de greşeala sa, căpitanul se hotărî numaidecât.

Mai rămânea de ales încă un om, dintre Cristea Busuioc, Ieremia şi Haralamb – şi, cu toată dorinţa acestuia din urmă de a merge şi el, Anton Lupan se opri la plutaş, a cărui iscusinţă de a se strecura prin păduri era de neîntrecut.

În luna octombrie, când se simţea primăvara venind, oamenii făcură temeinice pregătiri de drum, de prisos a le înşirui aici – şi la 10 noiembrie, erau gata să plece în munţi. Numai Gherasim părea îndoit în clipa plecării lor şi zise, uitându-se spre cabana lui Martin Stricland, chiorâş:

— De, domnule, ştiu că nu se poate altfel, dar mi-e că nu faceţi bine să vă duceţi cu toţii tocmai acum. Nu că noi n-am fi în stare să ne apărăm singuri, dar, cine ştie ce se poate ivi.

— Fii pe pace, Gherasime! îl linişti căpitanul, bătându-l pe umăr. Sunteţi patru oameni şi toţi de ispravă… Să aveţi grijă doar de Ismail…

Bucătarul se făcu roşu şi îşi băgă capul în pământ, tare nefericit. Ghiaurii îşi pierduseră încrederea în el – şi pe drept cuvânt.

Era o dimineaţă posomorită, ca de obicei; de sus burniţa mărunt iar la creste se înşirau aceleaşi ceţuri de nepătruns. Mihu şi Adnana, ţinând poneii de căpăstru, aşteptau pe ţărm; Negrilă, care mergea şi el, stătea între ei, fără să zburde, privind peste râu, cu ochii vii, cu urechile ciulite, mârâind înăbuşit. Ascuns după un copac, făcut una cu el, Black Pedro urmărea pregătirile de plecare, fără să fie văzut – dar câinele îl simţea, de-aceea stătea aşa de ţeapăn şi de zbârlit.

Căpitanul, cu Cristea Busuioc, coborâră în barcă să vină şi ei la ţărm.

— Domnule! începu cârmaciul. Văzându-l că şovăie, Anton Lupan îi zâmbi:

— Ştiu ce vrei să spui, Gherasime, dar nu te îngriji. O să ne întoarcem, cam în cinci-şase săptămâni… Totuşi, dacă vezi că nu venim, nu porni după noi, ar fi de prisos, n-ai şti ce drum să iei şi nu ne-ai găsi…

— Şi-atunci, domnule?

Numai o clipă faţa căpitanului se umbri şi el adăugă, mai încet, să nu-l audă şi cei de pe ţărm:

— Dacă nu venim în două luni, ridicaţi ancora şi plecaţi, Gherasime!

— Unde?

— Unde v-o călăuzi cel de sus!

— Ia lasă, domnule, nu-i mai băga asemenea gânduri în cap, că o să venim! zise plutaşul, aproape burzuluit.

Şi după ce spuse aceste cuvinte, nu mai scoase un cuvânt cât ţinu acea zi.

La ora 8, mica expediţie era pe drum, îndepărtându-se în linişte, ca şi când ar fi plecat într-o plimbare prin împrejurimi.

Lăsându-l la o parte pe Negrilă, care nu putea fi ţinut din scurt, ceilalţi mergeau orânduiţi. Anton Lupan în frunte, apoi Adnana şi Mihu, ducând poneii cu poveri, iar la urmă plutaşul, tăcut. Înainte de a se adânci în pădure, fiecare mai întoarse o dată capul, pe furiş, uitându-se în urmă, cu inima strânsă, întrebându-se dacă se vor mai vedea vreodată aici – chiar şi Anton Lupan, chiar şi Cristea Busuioc, care se arătase aşa de mâniat când căpitanul amintise de putinţa unei nenorociri.

Se vedea Speranţa la ancoră – şi-n clipa aceea toţi simţiră că o iubesc ca pe o fiinţă vie, apropiată de sufletul lor. Îşi simţiră inima caldă şi le veniră lacrimi în ochi.

Se vedea ţărmul, înnegurat, şi casele alcalufilor, pe ale căror hornuri ieşea fum, se vedeau sărmanii oameni culegând aur trântiţi în nisipul ud – numai Black Pedro nu se vedea, aşa cum stătea el pitit.

Apoi copacii pădurii se strânseră în urmă, închizând vederea spre ţărm – şi drumeţii rămaseră singuri, patru oameni, un câine şi doi căluţi…

La început o luară pe cursul Oltişorului în sus, drum străbătut mai demult. Urcuşul nu era greu, nu întâlneau alte piedici, decât aceea care păruse de netrecut şi pe care o doborâse Cristea Busuioc, având întâmplător ajutorul gheţurilor din munţi. Mai departe, trei zile în şir nimic nu le îngreuie mersul şi ei făcură drumul acesta din ce în ce mai uimiţi. Natura se arăta aici la fel de nepăsătoare ca omul care dacă pune o încuietoare zdravănă la intrarea casei, nu mai zăvorăşte celelalte uşi.

La sfârşitul celei de a treia zi, după ce ocoliseră muntele Olivia, botezat astfel de un navigator care însă nu ajunsese nici la poalele lui, se aflau la izvoarele râului, sub un pisc pierdut în ceţuri de nepătruns.

Anton Lupan nu luase asupra lui multe instrumente de cercetător: un barometru aneroid, o busolă, un termometru, un higrometru şi un anemometru pentru măsurat tăria vântului – socotind că datele culese cu ajutorul lor puteau să fie îndestulătoare ca oamenii de ştiinţă să întregească fizionomia ţinutului necunoscut. Îşi luase de asemenea şi sextantul, cu efemeridele pe anul în curs ca, la o nevoie, rătăcindu-se, să afle coordonatele locului prin calcule astronomice – deşi nu era sigur că va întâlni o zi cu cerul senin, spre a măsura înălţimea soarelui, a lunii sau a altui astru binevoitor.

Deocamdată, folosindu-se de busolă şi de barometru, făcea schiţa Oltişorului, necercetat de nimeni până sus.

Se ştie că barometrul măsoară cu mare sensibilitate presiunea aerului atmosferic. Or, presiunea scăzând în chip simţitor o dată cu urcuşul, o socoteală simplă îngăduie să afli înălţimea unui anumit loc, în raport cu locul de unde ai plecat.

Cu aceste două instrumente şi numărând cu răbdare paşii de la un punct la altul, căpitanul Speranţei izbutea să treacă pe hartă drumul străbătut şi să însemne detaliile din jur.

El trasă astfel cursul râului, de la vărsare până la izvor, fiindcă nu socotea îndestulător să-i fi dat un nume, fără să-l înscrie pe hartă şi fără să-l fi cercetat în toată lungimea lui, cum făcuse cu muntele Olivia acel navigator.

Nopţile dormeau în cort, dar aveau mare bătaie de cap până să găsească locul ferit de umezeală unde să-l aşeze, ca să nu se trezească dimineaţa uzi. Poneii se dovediră foarte folositori, într-adevăr, fiindcă numai cortul, făcut din pânză de velă, groasă, cântărea peste treizeci de kilograme, pe care altfel ar fi trebuit să le care unul din ei.

Îndată ce adăpostul era gata, aprindeau focul în faţa lui, încălzeau o cutie de conserve, o cană de apă, ca să înmoaie în ea pesmeţii marinăreşti, beau la urmă un ceai, spre a se încălzi şi după aceea adormeau, sleiţi.

Prea rar vorbeau între ei în acele zile şi nici serile nu schimbau multe gânduri, fiindcă îi stăpânea pe fiecare o înfrigurare continuă, oprindu-le cuvintele în gât.

În dimineaţa celei de a patra zi părăsiră Oltişorul, care le arătase drumul până aici şi, folosind de data asta numai busola, sub cerul de plumb, se îndreptară spre est, urcând un povârniş, spre acel pisc pierdut în ceţuri, pe care Anton Lupan îl zărise o singură zi, de jos, când cerul fusese senin – şi socotise că înfăţişa punctul cel mai înalt al lanţului de munţi.

Urcuşul era mai greu acum, copacii pădurii începeau să se rărească şi pământul pietros, fără rădăcini şi fără frunziş, aluneca sub picioarele oamenilor şi-ale micilor căluţi.

După un timp, dădură de zăpadă întărită care se prefăcu în cruste de gheaţă ceva mai sus; tot atunci deasupra începură să fluture neguri şi curând ceaţa îi acoperi pe toţi, îndesindu-se cu fiecare pas, până ce deodată, cei din spate nu îi mai zăriră nici măcar pe cei dinaintea lor. Nu mai era un drum, ci o navigaţie în necunoscut.

Ceasuri întregi merseră aşa pe gheţuş, câştigând anevoie din înălţimea piscului nevăzut… Pe la ceasul patru după prânz, Anton Lupan, care mergea înainte, simţi povârnişul îndulcindu-se – şi îndată după aceea, îşi dădură seama cu toţii că erau sus. Calculele arătau că se găseau cam la o mie cinci sute de metri înălţime, ceea ce întărea credinţa căpitanului că acesta era cel mai înalt pisc din împrejurimi.

Dar ce câştigaseră urcând până aici? Nu se zărea la zece paşi – nu ştiau încotro era Oceanul decât după busolă şi ţinutul tainic în inima căruia pătrunseseră, rămânea şi acum tot nevăzut, ascuns sub pânzele ceţii ca sub lespezi de granit cenuşiu, la fel de necunoscut lor, veniţi aici, ca şi celor aflaţi peste mări, nepăsători şi tihniţi.

Căpitanul dădu ordin de popas, fără să se simtă în glasul lui cât era de dezamăgit. Ei bine, dar nu avea să se lase bătut! Aveau, în saci şi pe samarele poneilor, merinde pentru şase săptămâni. Şase săptămâni avea să rămână pe loc, aşteptând ziua cu cerul senin! Şi dacă nici în acest timp n-avea să se însenineze cerul, măcar o zi, un ceas, un minut, el, Anton Lupan, avea să-şi trimită oamenii jos, să se întoarcă, dacă ar fi vrut, cu alte merinde, iar dacă nu, să-l lase părăsit în munţi – dar orice-ar fi fost să fie, el trebuia să rămână neclintit, până avea să smulgă taina acestui pământ!

Locul, acoperit de gheţuri şi învăluit în ceaţă, nu era îmbietor pentru un popas mai lung, dar nimeni nu cârti, auzind hotărârea lui. Pădurea rămăsese în urmă, de mult, de aceea trebuiau să facă focul drămuit, cu lemne cărate de jos, şi nu-l aprindeau decât o dată pe zi, spre a fierbe un ceai şi apă de înmuiat pesmeţii. Nu mai ploua şi nu bătea nici grindina, fiindcă aşa poate s-ar fi subţiat şi ceţurile, cât de cât, şi totuşi, veşmintele erau într-una jilave pe ei.

În aceste zile de aşteptare, orbecăind pe podiş, Anton Lupan cu plutaşul găsiră, rătăcit printre gheţuri, un copac ciudat, un fel de magnolaceu pipernicit, care creştea singuratic pe înălţimi. Din el ciopliră un pilon, pe care îl împlântară pe pisc, în locul cel mai înalt, având grijă ca ramurile şi aşchiile să le păstreze, de pus pe foc, adaosul lor fiind cum nu se poate mai binevenit. Şi pe cele două feţe ale semnului trainic, spre răsărit şi spre apus, Anton Lupan săpă migălos, cu briceagul, că avea timp destul, în româneşte, şi în franţuzeşte, spre a fi înţelese şi de alţii care s-ar fi putut să vină odată după ei, cuvintele de mai jos:

 „Acest pisc, cel mai înalt din ramura de sud-est a Anzilor Cordilieri, aflat la 54°40' sud de Ecuator, la 68°5' longitudine vestică, a fost descoperit, cercetat şi trecut pe hartă, azi 17 noiembrie 1883, de către echipajul goeletei româneşti Speranţa şi s-a botezat de către ei cu numele de Ceahlăul-Mic, în amintirea şi dorul Ceahlăului moldovenesc.”

Îndată ce pilonul fu gata, ceaţa se destrămă, ca şi când s-ar fi lăsat înfrântă de înverşunarea gândului lui Anton Lupan – lăsând să se vadă, după săptămâni şi luni, cerul albastru, culoare care uitaseră cu toţii că mai există. Oamenii se uitară unii la alţii, miraţi, să vadă dacă se mai recunosc, dacă nu s-au schimbat şi chiar poneii, care îşi ronţăiau ovăzul din traista legată de grumaz, îşi ridicară capetele şi începură a necheza.

Se vedea povârnişul, pe care urcaseră, se vedea jos o parte din canal – în schimb dincoace, spre Ocean, ceaţa se aşezase mai grea, întinzându-se până la orizont, ca un podiş alb, fiindcă era soare deasupra şi ea lucea, scoţând ciudate sclipiri, ca şi când ar fi fost presărată cu diamant. Nu, pământul necunoscut nu vroia să-şi dezvăluie taina, rămânea mai departe misterios, ascunzându-se sub acest înveliş alb!

Anton Lupan privea împietrit podişul nemişcat, se gândea ce ascundea el sub mantia sa şi îşi amintea vorbele lui Pierre Vaillant spuse atunci – o, trecuseră atâţi ani: „Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, sau câmpii, sau deşert – sau toate acestea la un loc, sau nimic deosebit!” Ce era?

După ce se pregătise ani nenumăraţi, după ce făcuse mii de mile, biruind piedicile şi înfruntând primejdiile pe care nu le-am uitat, se afla, în sfârşit, azi, în marginea acestei mari taine – dar ea încă nu se lăsa biruită, nu se dezlega! Undeva, sub vălul alb, unde putea fi deşert, sau munţi, sau lacuri, sau câmpii, pierise tatăl lui Pierre Vaillant şi imaginea lui, ca a unui uriaş, parcă plutea pe ceţuri, şi ceţurile îl legănau, dar el nu vorbea!

Ceasuri întregi rămase Anton Lupan în acel loc, uitând de toţi cei aflaţi în preajma sa, depănând în minte firul pe care venise din mari depărtări – până ce, deodată, i se păru că din realitate, trece într-o lume de basm. Deodată, o cortină uriaşă se trase în faţa sa, şi ţinutul necunoscut se dezvălui într-o singură clipă, în lumini clare, până departe, la Ocean. La început rămase buimac, apoi deschise ochii mari, întrebându-se dacă nu visa, dacă în acest loc se afla el, cel viu, căpitanul Speranţei şi nu fantoma sa.

Nu, era el, dar pământul necunoscut îşi dezvăluise taina, strălucea, în culori neaşteptate, uluitoare, fantastice, fiindcă toate se năşteau, şi albul, şi rozul, şi verdele, şi albastrul, ca printr-o vrăjitorie, din acel unic văl de ceaţă care se topea.

Şi în această nereală împletire de imagini, iată ce putu distinge, după câteva clipe, Anton Lupan:

Câteva sute de metri mai jos zăpada sclipitoare se sfârşea şi de acolo înainte pădurea de fag se rostogolea la vale, în valuri verzi şi roşcate, care parcă se fugăreau aievea, întrecându-se unele pe altele, dar necontopindu-se niciodată. Sub creasta muntelui se vedea o şa sură, lipsită de viaţă, ca totul aici pe înălţimi, locul unui vechi gheţar, care alunecase la vale, rupând copacii şi deschizând în pădure o cale maiestuoasă, încremenită aşa, de zeci, poate de sute de ani.

Jos sclipea, ca argintul, un lac circular, desenat cu compasul, şi părea atât de adânc, atât de fără fund în limpezimea lui albă, încât ai fi zis că nu se poate sfârşi, nu poate răspunde decât în partea cealaltă a Pământului, în fundul unui ocean îngheţat.

Dincolo de el erau alte piscuri mai mici, acoperite de zăpadă, apoi se înşirau dealuri cu păduri, ducându-se spre nord, spre est, în câmpie, la marginea căreia se vedea aburind nelimpede o întindere nesfârşită de apă, care nu putea fi decât Oceanul Atlantic.

Departe, spre nord, sclipeau din loc în loc apele unui fluviu; era, desigur, Rio Grande, trecut pe hartă de alţi cercetători, dar mai la sud se zărea încă o apă, despre care harta nu spunea nimic. Ea se vărsa în ocean cam la jumătatea distanţei între capul Penas şi capul Pablo, şi, după toate semnele, părea să aibă izvoarele în partea asta, prin locurile unde făcuse popas cercetătorii de pe Speranţa.

Iată, atâta se vedea pe pământul necunoscut! Erau păduri, şi lacuri, şi ape, şi piscuri de munţi – şi încolo nimic deosebit – cum spusese Pierre Vaillant atunci. Ai fi putut gândi că pentru descoperirea asta nu merita să te străduieşti atâţia ani şi să faci un drum aşa lung!

Dar Anton Lupan era mulţumit, folosind cuvântul cel mai mic, era mulţumit şi chiar lui îi era teamă să se gândească la alt cuvânt – fiindcă dacă ar fi dat acum frâu simţămintelor din sufletul lui, nu s-ar fi găsit cuvinte spre a le cuprinde în năvala lor de nestăvilit.

Nimic deosebit! – şi cu asta avea destul de dus lumii aflate departe de aici…

Căpitanul Speranţei îşi înfrână deci simţămintele şi, ţinând seama că el nu era decât un cercetător, faptele lui următoare se desfăşurară cu chibzuială şi cu cumpănirea cerute de acest rol.

Până seara izbuti să facă o schiţă panoramică a vastului ţinut care se pierdea în Ocean – şi o termină tocmai la timp, fiindcă o dată cu apusul soarelui, asupra locurilor se lăsă un întuneric adânc, crepusculul arătându-se ciudat de scurt.

A doua zi pe cer erau nori, dar ceaţa nu reveni şi peisajul îşi dezvălui iarăşi detaliile, deşi lipsit de culorile uluitoare din ajun. Îndată ce se lumină destul, mica expediţie porni la drum.

Lacul de jos, singurul care îşi păstra culoarea în mijlocul cenuşiului, fu trecut pe hartă şi botezat Brateşul-Alb, iar piscul de dincolo, unde ajunseră a doua zi, la căderea serii, primi numele Clăbucet.

Mai departe zăpada se sfârşea şi de acolo coborâră spre câmpie, mergând zile întregi numai prin păduri de cedri şi fag. Întâlneau adesea câini şi pisici sălbatice şi uneori bursuci, puţinele vietăţi care populau aceste păduri.

Fără îndoială că ţinutul nu era locuit şi nici măcar străbătut de nomazi, deoarece nu se vedeau pe nicăieri semne lăsate de oameni în trecerea lor. Fără să vrei, îţi simţeai sufletul răscolit de o adâncă tulburare, la gândul că străbăteai primul, primul om de la ivirea vieţii pe Pământ, un colţ al planetei acesteia, care după sute, după mii de ani de civilizaţie rămânea încă necunoscut. Asta răsplătea şi osteneala, şi frigul, şi drumul îndelungat făcut până aici.

După o săptămână de mers întins ajunseră la ocean, aproape de vărsarea râului pe care-l văzuseră de sus. Aici probabil debarcase expediţia din care făcuse parte Arnold Vaillant, dar desigur, după atâţia ani, nu se vedea nici o urmă a trecerii lor, nici un semn care să arate încotro porniseră atunci.

Anton Lupan nu zăbovi în acest loc decât o zi, fiindcă ţărmul era sterp şi pustiu – apoi porniră pe cursul apei, în sus, fără să ştie că începeau partea cea mai grea a greului drum.

Nici Darwin, nici următoarea expediţie, cu tatăl lui Pierre, nu urmărise să străbată de două ori acest ţinut, şi unii şi alţii se mulţumiseră în planurile lor să facă un singur drum peste pământul necunoscut. Ajuns la ocean, Darwin urma să se îmbarce pe bricul Beagle, iar ceilalţi, care debarcaseră în acest loc, trimiseseră corabia înainte, să-i aştepte pe canal, în locul unde era ancorată Speranţa acum.

Anton Lupan, cu un echipaj destul de mic, nu putea urma planul lor, vasul n-ar fi putut ajunge aici numai cu patru oameni şi fără căpitan – aşa că el era nevoit să se întoarcă tot pe uscat, brăzdând încă un drum în ţinut, ceea ce, dacă înfăţişa o nouă greutate, în schimb, îi dădea o mulţumire în plus.

La câţiva kilometri, râul pe care porniseră înapoi, spre munţi, şi pe care îl botezară româneşte Siret, primea un afluent, dinspre sud; Anton Lupan hotărî să urmeze cursul lui, ca să se îndepărteze mai mult de vechiul drum şi să poată cuprinde între aceste brazde trase de el pe pământul necunoscut, un ţinut cât mai întins.

O singură constatare îl neliniştea mai mult: băgase de seamă că în partea asta a ţării, termometrul arăta temperaturi mult mai mari decât pe malul canalului şi se temea ca pe povârnişul de nord al munţilor, unde aveau să ajungă pe la jumătatea lui decembrie, râurile de gheaţă să nu se urnească înainte de timp. Însă n-avea ce face, altă cale de întoarcere nu exista, nu-i rămânea decât să grăbească pasul, deşi atât oamenii cât şi poneii păreau istoviţi – şi să caute prevăzător drumul cel mai sigur în munţi.

Afluentul descoperit nu era un râu, ci un torent spumegând; el îşi păstra şi aici, în câmpie, forţa cu care se prăvălea din munţi. Le trebuiră cinci zile ca să străbată vreo patruzeci de kilometri până la izvoarele lui. Adesea întâlneau cascade înalte, sub care apele se frământau în volburi năprasnice şi mugetul lor făcea să tremure copacii şi să vuiască adâncurile pădurilor. Ramurile fagilor se întindeau ca o boltă pe deasupra apei şi se uneau cu ramurile de pe ţărmul celălalt, iar frunzişul era atât de des, împletit atât de sălbatic, încât kilometri în şir nu lăsau să răzbată nici o geană de cer, prefăcând ziua într-o noapte fără sfârşit.

Dar pe măsură ce urcau, mugetul şi furia torentului scădeau, până ce nu mai rămase decât susurul unui fir de apă care sărea cu o sălbăticie neputincioasă din piatră în piatră. Apoi adormi şi acest ultim susur, lăsând locul unor linişti adânci, ca pe o planetă moartă de mult.

Izvoarele se aflau într-un fund de prăpastie, între două povârnişuri înalte, cu vârfurile golaşe şi pline de gheţuri. Dar pe cât de limpede, de lineară, de paşnică era natura pe acele înălţimi adormite, pe atât de frământată, de haotică se arăta aici, în fundul prăpastiei. Locul înfăţişa, între cele două povârnişuri acoperite de păduri dese ca peria, o împletitură bizară de roci monstruoase şi de copaci prăvăliţi de pe munte, unii încă verzi, alţi dospiţi de umezeală, alţii mâncaţi de putregai până la măduvă, gata să se afunde în ei înşişi, să se topească în haosul fără margini.

Acest colţ de lume, apăsat de o tăcere mortuară, tăcere pe care nu o pot avea decât abisurile, arăta, ca o forţă încremenitoare, tot ce este în stare natura să creeze şi în acelaşi timp să nimicească…

De aici înainte nu mai aveau mult de mers, numai să urce până la coastă şi apoi să coboare povârnişul, în partea cealaltă, ca să ajungă acasă – acasă simţeau ei acum că trebuia numit locul unde îi aştepta Speranţa.

Dar pământul acesta, pe care omul izbutise în sfârşit să-l cunoască, păstra încă o taină – şi ea era ascunsă la câţiva paşi, în fundul văii, unde se deschidea în sus un perete drept, de prăpastie.

Tocmai vroiau să se întoarcă, spre a găsi un povârniş mai blând, ca să urce la creastă, când Negrilă începu deodată să urle, acelaşi urlet jalnic pe care îl scosese în clipa debarcării pe insula Musarah, unde zăceau leşurile piraţilor.

Urmărindu-i privirea, Mihu descoperi, cu ochiul lui iscoditor şi ager, pricina acestor urlete jalnice; erau şi aici semne de moarte!

— Domnule, uite! exclamă flăcăul, abia stăpânindu-şi glasul.

Adnana scoase şi ea un strigăt de groază.

Sub peretele prăpastiei, se vedea, ieşind din mijlocul putregaiului, un craniu omenesc, rânjind biruitor deasupra acestui haos. Inima lui Anton Lupan începu să bată altfel: îşi luase şi pământul Ţării de Foc bir de la oameni, ca să-i lase să treacă!

— Iată, altul! zise Mihu, în şoaptă.

Se apropiară cu toţii şi atunci văzură încă şi alte dovezi de moarte, cranii zdrobite, oase fărâmiţate, nu albe, ca osemintele, ci înnegrite de umezeală, putrede, gata să se afunde în ele înşile, să se destrame, să piară, cum piereau şi copacii. Erau risipite numai pe câţiva metri, dovadă că oamenii muriseră din aceeaşi pricină şi toţi deodată.

Înfrângându-şi groaza, fiindcă nu ştia unde era ascunsă moartea, Anton Lupan se aplecă şi răscoli putregaiul, în nădejdea că ar putea găsi un semn, o urmă care să vorbească despre eroii aceştia mai mult decât vorbeau oasele. Nu încăpea îndoială că aici zăceau însoţitorii lui Arnold Vaillant, singurii oameni despre care se ştia să fi pornit în părţile acestea. Putregaiul însă nimicise totul, cu o putere de distrugere care îţi îngreuia judecata; nu rămăsese decât fierul, şi acela mâncat de rugină pe jumătate, un cuţit, un revolver cu ţeava subţiată, alt cuţit, mai departe, o urmă de bidon, o cheie, o cutie de conserve, un ceasornic – singurul care se păstrase aproape întreg, între capacele lui de aur, mai tari decât puterea nimicitoare a anilor.

După ce îl şterse de putregaiul ud, Anton Lupan văzu pe el o monogramă, T. S., care însă nu-i dezvăluia numele omului mort aici; nu-şi amintea cine fuseseră însoţitorii lui Arnold Vaillant, şi, de altminteri, faptul nu avea nici o însemnătate.

Şi pe plăselele cuţitului fusese săpată o monogramă, dar vremea o mâncase…

În clipa când să se ridice, degetele i se încurcară într-un lănţug de aur, de care atârna o cruciuliţă strâmbată. Pe o parte era gravată o urare: „Domnul să te aibă în pază!”, pe partea cealaltă două iniţiale. O clipă, inima lui Anton Lupan încetă să bată. Iniţialele, A şi V, care se citeau limpede, nu puteau fi ale altuia – Arnold Vaillant zăcea aici laolaltă cu ceilalţi!

Fără să vrea, gândul i se duse la prietenul său, care cine ştie dacă nu pierise şi el, prin alte locuri, înainte de a-şi îndeplini această chinuitoare dorinţă, să găsească oasele tatălui…

Iată cum se dezvăluise şi ultima taină!

Mica expediţie nu plecă mai departe, până ce nu împlini ceea ce Anton Lupan socotea o datorie pioasă, nu numai faţă de amintirea lui Arnold Vaillant, ci a tuturora care pieriseră acolo, mânaţi de una din acele porniri nerăsplătite de oameni mai niciodată.

Atât cât era cu putinţă în îngrămădirea aceea haotică, aleseră oasele dintre trunchiurile putrezite ale copacilor, le duseră mai departe, le îngropară laolaltă, iar deasupra împinseră un bloc mare de piatră. Alt semn nu putură să lase, nu era timp să sape un nume, o dată, dar nici n-ar fi folosit această strădanie, fiindcă era greu să te gândeşti că ar mai trece oameni pe aici, cândva, să descopere mormântul din fundul prăpastiei.

Târziu după prânz, expediţia porni mai departe, fiecare fiind apăsat de tristeţe şi de teamă. Numai natura sălbatică rămânea nepăsătoare, în urmă putrezeau în linişte copacii, îşi arăta printre frunze ochiul iscoditor Sfredeluşul, ţopăia în faţa oamenilor Căţărătoarea curioasă şi neastâmpărată, ţipau înfiorător prinzătoarele de muşte în vârful copacilor.

Ieşind din pădure, îşi continuară drumul către culme, pe un povârniş de gheaţă. Aici fiecare pas înainte însemna o luptă sâcâitoare cu alunecuşul pantei.

Îndată îşi dădură seama că bieţii ponei nu puteau merge mai departe, neavând potcoave cu colţi, ca să se lupte cu povârnişul şi gheaţa.

— Ce facem? întrebă Adnana, care se chinuia zadarnic să îl tragă pe al său mai departe.

— O să le mulţumim pentru bravura lor şi-o să le dăm drumul, să se ducă unde or vrea, în pace! hotărî căpitanul. Acum samarele sunt uşurate, nu mai avem mult de mers – om duce noi cortul şi merindele, până la creastă.

— Dar n-o să-i mănânce lupii, domnule? scânci Mihu, agăţându-se de grumazul căluţului.

— Pe-aici nu sunt lupi, doar ai văzut că n-am găsit urma nici unuia.

— Şi n-au să moară de foame?

— Cred că vor şti ei să-şi caute hrană, la câmpie, spre malul Oceanului.

Şi Mihu şi Adnana aveau ochii plini de lacrimi, când cei doi blânzi tovarăşi de drum, despovăraţi de samare, fură lăsaţi liberi, să se ducă devale – şi multe zile de atunci înainte îşi simţiră inima îngreuiată…

Dar acum nu era timp de pierdut, se lăsa seara şi ei trebuiau să urce din greu povârnişul de gheaţă…

După ce se trudiseră aşa ceasuri îndelungate şi erau aproape de creastă, luând seama la anumite puncte îndepărtate faţă de care, în mersul lor înainte, ar fi trebuit să aibă poziţia schimbată, Anton Lupan îşi dădu seama deodată, că în loc să urce, începuseră să coboare o dată cu gheaţa.

Ceea ce îl neliniştise încă de pe malul Oceanului, se întâmplase! Se aflau pe unul din acele uriaşe fluvii de gheaţă, care când se pornesc, nu au mişcarea înceată, geologică, a gheţarilor, ci a unei ape aşezate în matcă. Desprins din patul lui, de căldura timpurie, fluviul se urnise şi aluneca la vale, cu măreţia unui astru care s-ar rupe din legile universului şi ar vrea să-şi facă singur soarta.

Era un bloc alb, de câteva sute de mii de tone, întins pe mai mulţi kilometri şi acum, dacă se pornise, nimic nu mai putea să-l oprească. El aluneca domol, dar năprasnic, ca o navă gigantică, a cărei etravă avea să fărâme tot ce-i stătea în cale. În adâncuri, la zeci de metri, se şi auzeau pârâiturile surde ale pământului desţelenit, ale stâncilor dezghiocate. Jos, departe, pădurea începu să freamăte, apoi copacii prinseră să cadă, parcă doborâţi de o secure uriaşa; prova giganticei nave îşi deschidea, cu brutalitate, calea ei maiestuoasă.

Apoi deodată ceva se frânse, făcând să pârâie pământul şi să tremure cerul, şi etrava de gheaţă, departe, în vale, se prăbuşi în prăpastie, să întregească jos haosul.

— Iată cum au pierit bieţii oameni! zise Anton Lupan, cutremurându-se. Dacă ne prindea acolo, ne-ar fi găsit şi nouă alţii oasele!

— Da' lasă că nici acum nu stăm pe moale! adăugă plutaşul, văzând cum alunecau, o dată cu gheaţa.

Până la prăpastie era poate un kilometru şi jumătate, ceea ce făcea ca primejdia să pară departe, dar nimeni nu se gândise cât le trebuia să meargă de-a latul pe această masă alunecoasă, ca să-i găsească marginea.

Întreg peisajul fiind îmbrăcat în zăpadă, nici nu puteai bănui unde începe pământul şi se termină gheaţa, aşa că porniră la întâmplare, spre dreapta, fără să ştie dacă în stânga scăparea nu era mai aproape. Curând se lăsă seara, dar ei trebuiră să-şi continue drumul trudnic, alunecând la tot pasul, zdrelindu-şi mâinile în colţurile de gheaţă – şi merseră aşa ceasuri îndelungate, orientându-se după huietul sloiurilor care se prăbuşeau în prăpastie, auzindu-se tot mai aproape.

Fură ceasuri grele, de istovire amestecată cu spaimă, dar într-un târziu, frământarea gheţii, care li se frângea sub picioare, prevesti apropierea uscatului. În frecarea lui cu pământul nemişcat de pe margini, fluviul îngheţat stârnea vârtejuri, ca o apă tumultuoasă, se măcina cu o furie amarnică, umplând întunericul nopţii de scrâşnituri, mugete şi vuiete amestecate…

A doua zi, când se lăsa înserarea, erau la creastă – şi cerul se înseninase deodată, poate spre a le sărbători întoarcerea. Se aflau pe un pisc, la răsăritul celui unde urcaseră prima dată, şi pe acesta căpitanul îl boteză Vârful Vaillant, în amintirea celor trei oameni, trei generaţii care visaseră să ajungă aici, dar nu avuseseră parte.

Jos se vedea canalul şi Speranţa, la ancoră, numai satul alcalufilor rămânea ascuns, sub frunzişul copacilor. Deşi până acolo ar fi putut ajunge acum, la coborâş, în câteva ceasuri, Anton Lupan hotărî să poposească aici peste noapte. Din locul acesta, privirea ajungea, în lumina dinaintea serii, până la malul Oceanului – Pământul cunoscut astăzi se dezvăluia încă o dată, arătându-se în faţa lui Anton Lupan aşa cum îl înfăţişase el la început, pe acea schiţă panoramică. Dar astăzi, în afară de ce înfăţişa schiţa, îl străbătuse cu piciorul, trecând mare parte din el pe hartă, adunase plante, roci, îşi umpluse carnetul cu date şi observaţii pe care avea să le trimită Societăţilor Geografice, împlinindu-şi datoria până la capăt.

În cele cinci săptămâni cât durase această călătorie anevoioasă, străbătuse cu bravii săi oameni, oameni socotindu-l şi pe Mihu, şi pe Adnana, umblând pe locuri încă necercetate, peste patru sute de kilometri, acoperind cu privirea dacă nu şi cu pasul, aproape întreg ţinutul dintre al 67-lea şi al 68-lea meridian vestic, între paralela a 54-a şi a 55-a, adică tocmai acea parte a Ţării de Foc despre care omenirea nu avea cea mai palidă imagine.

Şi în seara asta, când îşi dusese drumul până la capăt, Anton Lupan se gândi din nou la Pierre Vaillant şi la necunoscuta-i soartă, şi vorbele lui de la început îi veniră în minte iarăşi. Nu găsise nimic deosebit pe pământul străbătut, în marginea căruia se afla astăzi – nici o minune, nici o descoperire fantastică – dar important era că de pe hartă dispăruse încă o pată albă!

Şi mai avea o mulţumire căpitanul Speranţei în seara asta: colo jos, ascuns sub frunzişul copacilor, se afla un sat, primul semn al civilizaţiei – el cu echipajul său izbutise să facă oameni din alcalufii sălbatici…

Era prima oară când răsufla liniştit căpitanul, cuprins de o mulţumire ale cărei margini nu se puteau măsura şi nici deduce prin vreun calcul – măsurându-i unghiurile cu sextantul!

Cristea Busuioc cu Mihu întinseseră cortul, apoi făcuseră foc şi cinaseră cu toţii, ultima oară în călătoria asta, socotind că a doua zi, înaintea prânzului, aveau să fie la ei acasă, pe bordul Speranţei.

Între timp, noaptea se lăsase, şi dinspre răsărit ameninţau nori de ploaie, fiindcă stelele, abia răsărite, piereau una câte una, aruncând priviri speriate oamenilor. Sus, pe munte, aerul era rece, dar acum toţi erau deprinşi şi cu frigul şi cu umezeala, şi când se nimerea vreo zi senină, umblau în cămăşi, cu braţele goale.

Anton Lupan, aşezat pe o lespede, cu spinarea rezemată de stâncă, urmărea înecul stelelor. Adnana stătea alături şi îşi scălda ochii, ca într-o baie ameţitoare, în întunericul care se întindea, parcă în trepte din ce în ce mai dese, până în fundul văii.

Şi-abia acum, în prima lui clipă de linişte după săptămâni de zile, vedea căpitanul că omul de echipaj Adnana arăta altfel şi desigur avea altă plămădire decât restul oamenilor – şi având în sfârşit răgaz, îşi simţi şi bătăile inimii. Şi fără să vrea, neademenit până acum, Ulyse se pomeni mângâind părul sirenei.

— Ţi-e frig, Adnana?

— Nu; ţi-am mai spus că alături de tine mi-e mai cald decât în cabină.

Spunea asta cu viu grai – doamne! – sau era numai gândul ei, pe care el îl auzea, prin acea ciudată însuşire?

— De care cabină vorbeşti?

Fusese glasul lui, rostise el tare această îndrăzneală? Mai puteai şti? – şi la el, şi la ea, era vorba, era gândul?

— De cea de la prova, ştii doară! răspunse Adnana.

— Când socoteşti că o să te muţi la mine?

A, nu, de data asta, sigur, fusese doar gândul căpitanului!

Şi ea, care îi auzea gândurile, răspunse în acelaşi chip, zbătându-se, ca între doi pereţi de închisoare, între sfiiciune şi îndrăzneală:

— Când ai să-mi porunceşti, căci tu eşti stăpânul cabinelor…

Apoi deodată Adnana tresări, ai fi spus speriată în sfârşit de vorbele sale:

— Ia uite!

— Ce este?

— O stea care a căzut şi rătăceşte prin pădure!

Se făcuse noapte târzie: Mihu şi plutaşul adormiseră, înveliţi în cojoace, cu mantăile de ploaie puse pe deasupra. Cerul se înnorase de-a binelea.

Dincoace de canal, în pădure, se vedea o lumină pâlpâitoare, legănându-se, pierind o clipă, ca să se ivească alături, într-o şerpuire plină de taină. Negrilă, aşezat până atunci la picioarele Adnanei, sări în picioare şi începu să mârâie.

— Nu-i o stea, dar e într-adevăr o lumină care se mişcă prin pădure, zise Anton Lupan, ridicându-se şi el, cuprins de nelinişte. Numai de n-ar aduce vreo nenorocire! Hei, Mihule, Busuioace!

Lumina părea o torţă, ca a alcalufilor, coborând la vale, spre marginea pădurii – şi dacă aici, la depărtare, se vedea sfâşiind întunericul cu atâta repeziciune, însemna că omul care o purta nu mergea nici la pas, nici în fugă, ci rostogolindu-se, ca stâncile smulse de pe piscuri, ca vântul, ca fulgerele.

Cristea Busuioc şi Mihu se apropiară, dârdâind în cojoace, cuprinşi de frigul care te ia fără veste când te trezeşti la jumătatea somnului.

— Vedeţi lumina aceea, în vale?

— O vedem, domnule! Mare comedie.

Ajunsă în locul unde se bănuia marginea pădurii, torţa şovăi câteva clipe, apoi prinse să se legene, în mişcări ameninţătoare, răspândind în jur scântei, ca o ploaie de stele – şi deodată crescu din ea însăşi, până se prefăcu într-o mare vâlvătaie.

Anton Lupan simţi un pumnal rece în inimă.

— Au pus foc satului, tâlharii! Băieţi, strângeţi corturile şi haideţi!

Apoi se prăvăli la vale.

De-aici, de departe, nu avea cum să-şi dea seama că nu ardeau casele alcalufilor, ci cabana lui Martin Stricland, în trosnetul scândurilor uscate şi-n pocnetul sticlelor de aur.