Capitolul XXXI.Răfuiala

Fusese şi jos una din rarele, din puţinele zile senine care, la începutul lui ianuarie arătau cu zgârcenie statornicirea verii, când, pe la ceasurile nouă dimineaţa, departe, spre apus, la cotul canalului, se iviră, lucind în soare, pânzele unei corăbii. Părea să fie tot o goeletă, sau poate un schooner, primul vas care apărea aici de un an de zile. Corabia, după ce mai navigă domol cam o jumătate de milă. se opri la adăpostul unei insule şi oamenii de pază pe ţărm nu o mai văzură.

— Ce-o fi asta, măi Gherasime? întrebă Ieremia.

— Tu nu vezi? Un schooner! Ce, nu are voie să umble, ai închis tu canalul pentru alte corăbii?

Mai mult oamenii nu vorbiră şi restul zilei se scurse pe nesimţite, fiecare văzându-şi de treburi în linişte. Dar nu aceeaşi linişte era şi dincolo de malul râului…

Seara, curând după căderea întunericului, adică la timpul când pe munte Anton Lupan cu ai săi cinau la lumina focului, dincoace, Martin Stricland şi Black Pedro stăteau tainic de vorbă, în cabană.

— Câţi oameni ai pregătit? întrebă primul.

— Unsprezece, senor; doisprezece cu mine.

— Şi cum o să faceţi?

— La semnul meu, trei din ei au să iasă tiptil din casă, au să se apropie de malul râului şi-au să sugrume pe omul care stă de pază. Acesta priveghează mai ales spre ţărmul nostru, aşa că n-o să le fie greu să-i cadă în spinare.

— Dar eşti sigur de oamenii tăi, Pedro? N-au să te trădeze?

— Nu, senor; le-am luminat minţile şi-au înţeles că albii de pe corabie sunt aducători de nenorocire; bunătatea lor e numai un mijloc de a-şi ascunde gândurile rele. Aţi văzut, până n-a murit Suino, pe care ei îl numesc moş Andrei, n-am putut să mă apropii de niciunul – bătrânul îi păzea cu străşnicie şi mă lua la goană cum mă simţea că trec râul.

— Bine, Pedro, numai să se termine astă-seară, fiindcă altfel mi-e să nu se întoarcă tâlharul cel mare, căpitanul! Şi-aşa ai lungit treaba prea multă vreme!

Metisul mugi, cu nedumerire. Nu făcuse el tot ce-i stătuse în putinţă, nu se străduise să asmuţă oamenii? Ce vină avea el dacă până în clipa morţii bătrânul Suino îi stătuse împotrivă?

— Pirogile le aveţi pregătite? continuă stăpână-su.

— Da; la semnul meu, două vor pleca în sus, apoi vor coborî prin mijlocul canalului. Cealaltă se va apropia de corabie. Dacă omul care stă de pază pe punte n-o să-i lase să se urce, au să-i arunce în ochi o torţă aprinsă. Atunci au să năvălească şi ceilalţi, prin spate. O să meargă uşor, senor; ei sunt trei oameni şi noi doisprezece.

— Dar au puşti, Pedro, ţine seama!

— N-au să aibă când trage.

— Bine, să fii cu grijă!

— Senor, şi după aceea o să-mi daţi fotografia?

— Nu astă-seară, ci după ce ai să termini cu toţi ceilalţi, şi mai ales cu căpitanul.

Pe chipul lui Black Pedro trecu o umbră de dezamăgire, dar el îşi înclină capul, cu supunere.

— Da, senor. N-au să se mai întoarcă niciodată pe corabie…

— Stai! tresări Martin Stricland, punându-i mâna la gură. În liniştea grea care împresura cabana i se păruse că aude un pas afară, dar desigur fusese numai o închipuire: după ce trase îndelung cu urechea, nu izbuti să desluşească nimic decât vuietul râului, care făcea liniştea locului mai grea, mai ţiuitoare.

— Atunci, Pedro, mi se pare că-i ora!

— Da, senor! Culcaţi-vă şi lăsaţi totul pe mine.

Metisul făcu un pas, să plece, când deodată se opri locului, cu un răcnet de spaimă. Uşa sărise în lături, sub o lovitură, şi-n prag, contopită cu întunericul nopţii, se ivise o umbră uriaşă, umbra unui om învelit într-o mantie neagră, cu gluga trasă până deasupra ochilor.

Martin Stricland sări în lături, cu mâna la buzunarul pantalonului, dar cu o mişcare mai repede, omul din prag scoase revolverul.

— Sus mâinile, Clark Norman! A sosit clipa răfuielii!

— Kurt Schlimbach!

— Eu, prietene! Te caut de multă vreme!

— N-ai murit? bâigui Martin Stricland, palid.

Black Pedro scoase un muget, deosebit de toate mugetele lui cunoscute, un muget de nedumerire, de spaimă, de nebunie.

— Netrebnicule! şuieră stăpână-su. M-am încrezut în fine, şi tu m-ai trădat, corcitură!

Metisul se legănă, cu ochii holbaţi, gata să cadă.

— Nu, senor, nu! Eu… Hummm!

Noul venit făcu un pas înainte, fără să slăbească arma din mină, trânti uşa cu piciorul, apoi, râzând încetişor şi subţiat, îşi dădu în lături gulerul mantăii, lăsând să i se vadă gâtul, brăzdat de o cicatrice înspăimântătoare.

— Nu-l mustra degeaba, Norman! zise, în linişte, continuându-şi râsul subţire. Bietul om şi-a făcut datoria cinstit, uite colea, dar un elefant ca mine nu moare cu una cu două.

Apoi, întorcându-se spre Black Pedro, continuă blând, aproape cu prietenie:

— Hai, băiete, fii liniştit; nu am nimic cu tine. Să ştii că ai lucrat bine, numai că n-ai avut un cuţit ca lumea. Păi tu crezi că pentru grumazul meu ajunge un briceag cu care înjunghii câinii? Hai, acu' du-te!

Metisul rămase locului, uitându-se când la unul, când la altul, cu priviri înnebunite. Apoi scoase un muget de fiară rănită şi se repezi la Schlimbach, nesocotindu-i statura uriaşă şi ţeava revolverului.

— Tu vrei să-l omori pe padre! Hummm! Omoară-mă pe mine!

Schlimbach îi puse pumnul în piept şi-l ridică în aer, ca pe o gânganie, privindu-l cu milă.

— Ah, poate tu eşti fiul lui Filipo? Sărmane băiete, tatăl tău e mort de cinci ani de zile şi dacă vrei să ştii cine-i ucigaşul, uite-l!

Martin Stricland se făcu roşu, pe urmă păli iarăşi.

— Minţi! mugi metisul.

— Mint? Întreabă-l! De ce s-ar mai ascunde – că tot i-a sunat ceasul pieirii!

Black Pedro se întoarse spre stăpână-su, cu o privire deznădăjduită:

— Senor, spuneţi-mi că minte! Minte!

— Cară-te! scrâşni Stricland.

Câteva clipe metisul rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi, apoi se smulse din mâna uriaşului, se năpusti pe uşă, şi se adânci în pădure, scoţând mugete înnebunite.

Schlimbach întoarse capul după dânsul; această mişcare nu dură decât o frântură de secundă, neîndestulătoare ca un om, oricât de iute, să scoată revolverul din buzunar, să-i sucească piedica şi să tragă. Sunt trei mişcări distincte, care, la rândul lor, se descompun în numeroase mişcări mai mărunte. Era timp pentru una singură; Martin Stricland o făcu fără să judece, şi totul se petrecu fulgerător, ca o destindere, al cărei început se confundă cu finele.

Dintr-o singură mişcare, unica posibilă, mâna lui se contopi cu pumnalul de pe masă şi aşa căzu în spinarea uriaşului. Nu trebui alt gest ca lama să pătrundă – pătrunse până la plăsele, din aceeaşi mişcare unică. De aici înainte, mişcările îşi reluară ritmul şi sacadarea obişnuită.

Schlimbach scăpă revolverul din mână, gemu, se întoarse, ridică braţul, îşi încleşta degetele în beregata ucigaşului, îşi târî pasul înainte, un pas, al doilea, al treilea, fiecare din mişcări mai multe, până ce amândoi se împiedicară de piciorul mesei şi se prăbuşiră. Apoi urmară spasmurile, numeroasele mişcări ale agoniei, învălmăşite, nedistincte…

În acest timp, Black Pedro îşi continua goana prin pădure, orbeşte, lovindu-se de trunchiuri, împiedicându-se în pietre, prăbuşindu-se. Uneori părea că se dezmeticeşte, se oprea pe un dâmb, privea devale, în beznă, cu ochii îndobitociţi, apoi clătina din cap şi pornea mai departe, zgâriindu-şi obrazul cu unghiile, muşcându-şi pumnii, smulgându-şi părul şi barba şi mugind neîncetat, ca animalele hăituite.

Aşa goni el îndelung, în neştire, până ce se prăbuşi într-un fund de râpă şi fruntea i se propti în pământul umed. Se pornise vântul, sus ramurile se mişcau, într-un freamăt adânc, fâlfâiau liliecii prin bezna de nepătruns. Metisul privi spre cer, cu ochii înlăcrămaţi, privi spre pământ, privi înlăuntrul său, îşi văzu inima bătând, îşi auzi răsuflarea şuierând şi gemu:

— Padre! Padre! Humm!

Luă în mână un bulgăre, îi duse la gură, îşi vârî dinţii în el, înghiţi pământul. Luă frunze de pe jos, scoarţă de copac, vreascuri, le frânse în dinţi, poate căutând natura şi calea de a se reîntoarce la ea, prăbuşit şi împovărat, acum, în ultimul ceas al lumii.

Rămase aici mult timp, adulmecând, ascultând, parcă mai liniştit, până ce înlăuntrul său inima începu să i se zvârcolească iarăşi, surpându-i pieptul, împingându-l spre pământ, mustrându-l. Black Pedro se târî, ca o reptilă, din fundul râpei până sus, deasupra dâmbului. Ascultă, mugi:

— Padre! Hummm!

Copacii îşi împleteau tremurătura cu mugetul.

Metisul se ridică, ascultă iar, îndelung, ca şi cum ar fi înţeles graiul copacilor, pe urmă luă o creangă uscată de jos şi, îngenunchind asupra ei, scăpără chibritul. Lemnul răşinos se aprinse, cu pocnituri, scoţând fum negru, gros, ca al rugurilor. Şi Black Pedro rămase aplecat peste flacără mult timp, privind-o îndobitocit până ce ochii aproape îi orbiră şi-şi simţi obrazul sfârâind.

Atunci în pieptul lui se născu iar nevoia de a mugi, ca şi când flacăra i-ar fi răscolit durerile adânci şi i-ar fi redat, mai vie, puterea suferinţei. El sări în picioare, ridică torţa deasupra capului, alungând liliecii pădurii, şi se rostogoli la vale, cu focul, cu pământul, cu copacii, cu pietrele, cu întreaga natură din jur, aspra lui mamă, pe care nimeni nu i-o putea ucide, şi care îl reprimea, sălbatică, rea, bună, de nepătruns.

La ora aceea din noapte, de pază pe malul râului era Haralamb, iar Ieremia, de vardie pe puntea Speranţei.

Într-un timp, Haralamb simţise dincolo, la cabană, mişcări ciudate şi îşi ciulise urechile. Părea că la Martin Stricland se petrec fapte neobişnuite, dar asta nu-l privea pe dânsul, atât timp cât nimeni nu se apropia de malul râului.

Auzise el la o vreme şi-n spate nu ştiu ce şoapte, pe lângă una din casele alcalufe, şi dăduse o gură:

— Mă, care sunteţi acolo?

Şoaptele amuţiseră, iar el nu-şi mai bătuse capul să le afle pricina, fiindcă nu-i nimic de mirare, dacă într-o noapte unor alcalufi nu le vine somnul şi mai sporovăiesc între dânşii.

Iată însă că după o vreme, uşa cabanei pocnise, el nu o vedea, răspundea în partea cealaltă, şi Black Pedro o luase la goană mugind, spre pădure – el, şi nu altul – căci doar îi cunoştea glasul. Nici asta nu era de multă mirare, decât poate că nu se potrivea cu ora târzie a nopţii; altminteri, erau toţi obişnuiţi cu mugetele metisului.

Totuşi, Haralamb socotise că n-ar strica să fie şi el şi vără-su mai cu luare aminte – de aceea îl strigase şi pe acela, şi-i dăduse de veste:

— Hei-hei! Măi Ieremie!

— Ce-i? răspunsese ursuz omul.

— Fii cu ochii în patru, că parcă umblă duhurile rele!

— N-avea grijă!

Gherasim şi Ismail dormeau duşi, de cu seara, deoarece peste o oră, adică la miezul nopţii, urmau să ia paza în primire.

Trecuseră numai puţine clipe când, de data asta, strigă Ieremia:

— Măi vere, tu vezi o lumină?

— Unde?

— Colo, sus, în pădure.

De pe malul râului nu se vedea povârnişul muntelui.

— Ia fă-te mai încoace! continuă Ieremia. Haralamb se trase câţiva paşi în lături şi atunci văzu într-adevăr o lumină zbătându-se prin pădure. Erau obişnuiţi cu torţele fuegienilor, numai că ei nu prea umblau noaptea pe drumuri.

— Ia, mai bine scoală-i şi pe ceilalţi! strigă, cuprins de oarecare nelinişte.

Gherasim dormea în culcuşul lui din hambar, deşi nu l-ar îi împiedicat nimeni să se culce ca oamenii, în cabina de la prova, acum, în lipsa Adnanei.

— Dar Ismail unde-i? întrebă cârmaciul, văzând culcuşul de alături liber.

Ieremia ridică din umeri.

— Aha! se dumeri Gherasim, după ce-i trecu buimăceala somnului. Trage la bine, fir-ar Coranul lui să fie! Du-te şi scoală-l că trebuie să se fi tolănit la prova, în cabină.

Cabina de la prova însă era goală, orânduită cu grijă, aşa cum o lăsase Adnana, în clipa plecării.

— Unde naiba să fie? făcură oamenii, pradă nedumeririi. De plecat, n-a putut să plece, că barca, uite-o colea! Ce naiba, doar n-o umbla pe apă, ca duhurile!

— Şi-apoi ce, zise Ieremia, eu eram chior, să nu-l simt dacă-l apucau nebuniile?

Gherasim se bătu cu palma în frunte:

— Ptii! Ia vino încoa'! Să ştii că păcătosul se lăfăieşte în patul căpitanului. Ce să tragă la bine, trage la boierie, cabina de la prova nu-i mai ajunge!

Întocmai! Ismail sforăia, cu burta în sus, cu mâinile sub cap, ca paşalele, cu mustaţa zbârlită, taman în patul lui Anton Lupan, şi parcă şi prin somn nu-şi mai încăpea în piele de fudulie.

— Scoal', tâlharule!

Gust de boierie? Bietul Ismail! Cine ştie ce presimţiri îl mânaseră să încerce patul din vreme! Fiindcă trei ceasuri mai târziu, avea sa zacă aici, ciuruit de gloanţe, în agonie.

În acest timp, torţa bezmeticea printre copaci, rostogolindu-se spre marginea pădurii. Deşi nu ştia dacă avea să se lupte şi cu cine, Haralamb trase piedica puştii, fără să scape din ochi flacăra mişcătoare. Aceasta ajunse pe tăpşanul de deasupra cabanei, se legănă de câteva ori, în neştire, apoi îşi urmă calea, răspândind scântei pocnitoare.

— Ce naiba face năzgâmbul? se întrebă Haralamb, recunoscând, la lumina flăcării, umbra metisului.

Torţa pieri în spatele cabanei şi se lăsă beznă deplină.

„Am sculat oamenii de pomană! îşi zise românul, cu ciudă. Acum să te ţii cu ocările! Pthiu, lua-te-ar naiba de jivină neagră! Te mână necuratu' noaptea prin pădure!”

Dar nu-şi sfârşi gândul bine, când, în pocnetul scândurii dospite, acoperişul cabanei se prefăcu într-o limbă de flăcări, înroşind norii de pe cer şi copacii din marginea pădurii.

Haralamb o luă la goană, devale.

— Săriţi! Gherasime, Ismaile!

Barca Speranţei se apropia cu repeziciune. Se auzea plescăitul apei şi gâfâitul oamenilor care trăgeau la vâsle.

Altă flacără ţâşni, lângă cabană; acum ardea şi magazia, făcând să trosnească bârnele.

— Haideţi repede, fraţilor! Te pomeneşti că, beat cum e totdeauna, ţicnitul ăla doarme şi-l găsim gata făcut friptură.

În casele alcalufilor începură să se audă strigăte, dar nu de asta îi păsa cuiva acum. Haralamb intră în apă până la genunchi, întâmpinându-i pe ceilalţi, sări în barcă şi se îndreptară în pripă, de-a lungul ţărmului, dincolo de vărsarea râului. Flăcările împresuraseră cabana din toate părţile; scândurile acoperişului începură să se frângă şi să se prăbuşească înăuntru, făcând să răbufnească pe fereastră scântei şi trâmbe de fum, învălătucite.

Oamenii săriră pe ţărm şi o luară la fugă înainte. Numai bucătarul, la jumătatea drumului, se opri, cuprins de nelinişte; în grabă, uitase să-şi pună turbanul şi acum era în capul gol, ca ghiaurii. Mare nelegiuire! Fuga înapoi, Ismaile!

Ceilalţi ajunseră la cabană, în clipa când flăcările cuprindeau ultimul perete. Apărându-şi cu palma obrazul de dogoare, Gherasim se apropie de fereastră, privi înăuntru şi scoase un strigăt de spaimă. Lângă masă, pe duşumeaua încinsă, zăceau două trupuri, încleştate unul în altul.

— Ăsta cine mai e? întrebă cârmaciul, înlemnit de groază. Parcă l-aş cunoaşte!

Haralamb îşi duse palma la gură:

— E neamţul de pe Wotan, care n-a vrut să ne dea apă! Schlimbach îl cheamă!

Gherasim se trase un pas în lături, să se ferească de şfichiuiala flăcării.

— Aici a fost răfuială mare, fraţilor! Dumnezeu să-i ierte!

Cei doi vrăjmaşi rămâneau încleştaţi mai departe, învăluiţi de fum şi flăcări, Martin Stricland, cu ochii plesniţi, cu limba scoasă, neslăbind cuţitul din mână, Schlimbach prăvălit peste dânsul, strângându-l de beregată, într-o încăierare sau într-o împăcare supremă.

Deasupra, sticlele de pe masă pocneau, atinse de flăcări, şi praful de aur le cădea în creştet, se prelingea în jos, poleindu-le feţele…

Flacăra care coborâse din păduri trecea râul; Black Pedro înota gâfâind, cu torţa în mână. Torentul îl ducea la vale, îi răsturna vârtejuri în creştet, încerca să-l ducă la fund – el înghiţea apă, bolborosind, dar ţinea braţul deasupra, cu îndărătnicie.

Alcalufii ieşeau din case, speriaţi; unii fugeau spre pădure, urlând laolaltă cu câinii, alţii se îmbulzeau înspre râu, ieşiţi cu totul din fire. Metisul trecu printre ei, fluturând făclia. Dincolo, pereţii cabanei şi ai magaziei se prăbuşeau, rând pe rând, ridicând spre cer vălătuci de scântei şi fum vânăt.

— Haideţi! zise Gherasim. Să ne vedem de ale noastre; aici nu mai e nimic de făcut.

Un muget prelung se ridică de pe malul celălalt; o casă alcalufă se aprinsese, cu flăcări ruginii – şi vântul, care se înteţea, aprindea celelalte case pe rând. Urletul câinilor crescu.

— Dumnezeii mă-si! înjură Haralamb, năucit. De unde s-a aprins?

Şi porni în goană, spre râu, lovindu-se cu pumnii în cap, blestemând. La ora aceea satul era încă în paza lui, şi-acum i se părea că s-a nenorocit, ca un străjer care-şi părăseşte postul, lăsând porţile cetăţii deschise în faţa vrăjmaşului.

Ceilalţi îl urmară, se aruncară în râu, cu hainele pe ei, fără să ţină seama de frig – dar, orice ar fi făcut, era prea târziu. Satul ardea de la un cap la altul şi-n pădure alcalufii urlau, ţopăind, dând din mâini; în lumina flăcărilor păreau nişte arătări roşii, şi nu puteai să înţelegi dacă erau înspăimântaţi sau se veseleau ca nebunii. Numai câinii care se îmbulzeau printre picioarele lor, păreau înspăimântaţi într-adevăr, aşa cum se auzeau chelălăind şi urlând jalnic.

Flacăra care trecuse râul şi aprinsese satul alcaluf cobora spre ţărm, răspândindu-şi scânteile şi fumul pe cerul înroşit. Era aceeaşi torţă, sau alta, luată în drum – ea îşi urma mersul şerpuit, ca şi cum ar fi avut de împlinit un destin.

Ajuns pe malul canalului, Black Pedro se opri, cu torţa ridicată sus. Speranţa se vedea, la o sută de metri, părăsită în mijlocul apelor sângerii. Metisul se uită la pirogile de pe mal, şovăi, poate nu le văzu, apoi se aruncă în apă şi începu să înoate, cu flacăra pe sus. Din creanga aprinsă săreau scântei, care cădeau în valuri, sfârâind, şi apa fierbea în jurul lui.

Pe mal, Ismail, care se urca pe îndelete în barcă, fiindcă n-avea de ce se grăbi, făcu ochii mari, apoi se cruci, ca Gherasim, că tot n-avea turban în cap, şi îşi scuipă în sân, ca Haralamb – să fi zis că s-a ghiaurit pe deplin. Nu văzuse niciodată până acum foc să meargă pe apă, ca un şarpe, cu coada în flăcări; ptiu!

Metisul înotă întins spre corabie, până ajunse sub bordajul înroşit; văzu scara, atârnată, dar o ocoli, fără nici un înţeles, cum ocolise pirogile – alunecă spre prova, luă torţa în dinţi şi se căţără pe lanţul ancorei, până ce se prinse cu mâna de parapet şi sări sus.

Ismail văzu focul urcându-se pe bord, dar nu se dezmetici decât în clipa următoare, când flacăra crescu, ameninţând să cuprindă totul în jur. Atunci nu mai judecă, n-avea când, nu stătu să-i strige pe Gherasim, pe ceilalţi – nu era timp: Speranţa ardea, avea să se prefacă în rug. Bucătarul puse mâna pe vâsle şi se opinti cu un icnet adânc; barca făcu un salt, afundându-şi prova în apele roşii.

Speranţa ardea; flăcările cuprinseseră tenda, apoi scândurile bocaportului – şi îşi săltau limbile încârligate în sus, să se agaţe de ghiu; în hambar se auzea graurul lovindu-se de gratii şi strigând speriat:

— Ad-na-na! Ad-na-na!

Îndată aveau să se aprindă catargele, pânzele strânse, puntea îmbibată în smoală avea să ardă trosnind şi totul să se năruie, întregul lor avut şi avutul lui, şalvarii, turbanul, dar mai cu seamă gazelul de la Stambul… Ismail se opinti.

Dincolo, satul se prefăcea în scrum; ultimele bârne se prăbuşeau şi întunericul începea să se împletească prin fum. Alcalufii, cu torţe aprinse, se furişau prin pădure, ocolind focul, îndreptându-se spre pirogile de pe ţărm; din mijlocul pârjolului, sufletul lor nomad se ridica şi-i mâna, în neştire, la drum, cu ramuri aprinse în mâini, urmaţi de femei, de copii, de câini…

Ismail lăsă vâslele şi se prinse de capătul scării, izbindu-se ca un sac greu în bordajul încins. Deasupra parapetului, printre flăcări, luci, hâdă, ţeava unei puşti, îndreptată spre el.

— Înapoi! Hummm!

Black Pedro, răşchirat, ud, ţeapăn, ca o răgălie dusă de gheţuri, cu părul ţepos, cu barba smulsă, cu ochii sticloşi, rânjea sălbatic deasupra lui.

— Înapoi! Te împuşc! Hummm! Graurul striga, deznădăjduit:

— Ad-na-na! Ad-na-na!

O flacără albăstruie îi luci în ochi lui Ismail – bubuitura n-o auzi – îşi simţi umărul stâng înmuiat şi scăpă scara din mâini, Metisul, speriat de împuşcătură, o luă la fugă pe punte, lipăind.

Bucătarul se prinse cu mâna dreaptă de marginea bărcii, încercând să strige, dar nu putu, se uită spre mal să-i vadă pe ceilalţi venind, dar nu venea nimeni şi el gemu, adânc. Deasupra se auzeau flăcările, trosnind. Simţea în umărul stâng o durere adâncă, rece, ca şi când ar fi purtat în spinare un sloi, de mult timp, dar nu-i păsa de durere, ci de neputinţa lui.

— Gherasime! Haralamb! strigă, istovit.

Nu se auzea, nu se vedea nimeni venind, şi flăcările pâlpâiau sus, le simţea dogorind. Nu, nu era îngăduit să se dea bătut – acum nu-i mai păsa de şalvari, de turban, de gazel, îi ţiuia în ureche alt cântec, mai ademenitor, mai blând, putea să închidă ochii şi să-l asculte, la nesfârşit, dar dacă se lăsa dus, ceilalţi erau pierduţi.

Bucătarul îşi scutură capul, scoase un geamăt adânc, îşi învinse durerea, se lepădă de cântecul ademenitor şi, apucându-se cu amândouă mâinile de scară, se căţără până sus.

Black Pedro aştepta dincolo de gura hambarului, după perdeaua de flăcări, cu puşca în mână, tremurând.

— Înapoi! Hummm!

Ismail puse mâna pe cange şi se repezi spre el, înfruntând ţeava puştii, care îşi căsca gura ghintuită, crescând, până ce se lărgi cât o gură de tun – şi trosni.

Nu auzi nici acum bubuitura, nu mai văzu nici flacăra, fiindcă totul era o flacără în jur – îşi simţi numai osul genunchiului pârâind şi se prăbuşi, cu faţa în jos, peste bocaport; înăuntrul magaziei torţa metisului sfârâia pe nisipul auriu – ardea culcuşul lui Gherasim, cu miros de lână pârlâtă, ardeau şalvarii albaştri în cui. Graurul amuţise, ţeapăn, înăbuşit de fum, cu aripile prinse în gratii.

— Jos puşca! răcni bucătarul, ridicându-se pe un singur picior, cu cangea în mâini.

Un glonţ îi piui pe la urechi, altul îi arse pielea gâtului, ca un fier înroşit. Pe urmă simţi o izbitură de baros în coaste şi căzu din nou în genunchi.

Black Pedro se trăgea de-a-ndăratelea spre prova, împiedicându-se în parâme, tremurând cu puşca în mâini, îngrozit. Toată viaţa dorise să aibă o puşcă, a lui, şi acum vedea, cu spaimă, că puşca nu era făcătoare de minuni. Omul din faţa sa, roşu de sângele focului şi de propriul lui sânge, se târa spre el, cu cangea pe sus – şi dacă nici ultimul glonţ nu-l culca la pământ…

— Înapoi! mugi metisul. Hummm!

Ismail simţi glonţul undeva, în trup, dar nu mai ştia unde, fiindcă tot trupul îi era ciuruit – şi se târî înainte, mânat de flăcările care veneau după el, pe firele de smoală dintre scândurile punţii, îmboldindu-l necontenit.

Când îl văzu la doi paşi, Black Pedro aruncă arma din mâini, se trase înapoi, se împiedică în ancoră şi se prăbuşi pe spate, cu spinarea în parapet.

— Nu mă omorî! Hummm! Nu mă omorî! hohoti, strângându-şi mâinile pe piept, făcându-se mic.

Acum cangea era deasupra lui, o clipă şi l-ar fi străpuns. Dar fierul omorâtor şovăi; Ismail se clătina, gata să cadă în brânci. În clipa aceea, metisul se răsuci, făcu un salt şi se prăvăli peste parapet, urlând…

Pirogile alcalufilor se dezlipeau de mal, întinzând pe apă un şir dantelat de făclii…

Când Gherasim şi ceilalţi se năpustiră pe bord, uzi, gâfâind, Ismail, în genunchi, arunca ultima găleată cu apă peste focul învins. Mirosea a tăciuni stinşi, a fum, a lemn ud, dar singura flacără pe punte rămânea sângele lui.

— Salteaua am ars, Gherasim! zise bucătarul obidit, şi se prăbuşi.

Găleata se rostogoli departe, zdrăngănind îndelung. Cârmaciul îngenunche lângă rănit.

— Viteazule, viteazule! zise, luându-l în braţe. Bunul meu Ismail!

În pădure se vedeau alte făclii, coborând. Curând auziră strigăte şi Haralamb, recunoscându-le, tresări:

— Iacă, vin şi-ai noştri! Măcar dacă s-ar fi grăbit c-o zi! Gherasime, eu iau barca, să-i aduc!

Ismail tresări: căpitanul se întorcea la timpul cel mai nepotrivit; inima, câtă mai era vie în el, se chirci. Ridică mâna şi-i făcu semn cârmaciului să-şi apropie urechea de gura lui.

— Gherasim…

Vorbea cu tăceri lungi, gâfâind:

— Nu spuneam la căpitan… Arătă cu mâna spre cabină, la pupa:

— Nu spuneam… că… am dormit… în patul lui! Capul îi căzu pe umăr, şi amuţi, căzut în leşin.

În prova pâlpâiau şters făclii. Sufletul nomad se întindea pe ape, spre apus, începându-şi exodul lung…