Capitolul XXIX.Satul alcalufilor

Din pirogi, unite două câte două cu bârne cioplite la iuţeală, fiindcă băştinaşii mânuiau securea cu mare meşteşug, alcătuiră un fel de pontoane, cu care duseră încărcătura pe mal, la răsărit de râul în faţa căruia Speranţa aruncase ancora în seara sosirii ei aici. Descărcatul nu se termină în prima zi, ci ţinu alte două, şi pentru această întârziere, Gherasim stoarse rânjind de la Martin Stricland încă şase lire sterline, chiria hambarului negolit la timp.

Desigur, dacă Martin Stricland ar fi ştiut sub ce formă se găseşte şi cum poate fi adunat aurul în Ţara de Foc, n-ar fi cărat după el atâtea unelte de miner; lucrurile sale personale şi butoaiele de spirt i-ar fi fost de ajuns. Dar acum, dacă le adusese, înţelegea să le păstreze, pentru mai târziu; poate odată, aurul din nisip sfârşindu-se, avea să înceapă săpături în munţi, să dea peste filoanele bogate nedescoperite de nimeni până acum – fiindcă nici cel de pe ţărm nu putea să pice din cer, ci de bună seamă apele îl aduceau de sub pământ.

Deocamdată el se grăbi să-şi aşeze tabăra acolo unde îl aruncase Anton Lupan, în chip atât de crud… Dacă în noaptea aceea, când se chinuia în ploaie şi în frig, fără nici un acoperiş, ar fi ştiut ce plănuia căpitanul Speranţei, Martin Stricland ar fi plesnit de ciudă – ceea ce ar fi fost un mare noroc pentru ceilalţi. Dar el n-avea de unde să ştie planurile lui Anton Lupan, iar peste trei zile, când văzu oamenii pe punte, făcând pregătiri de plecare, avea gândul în altă parte, era mulţumit şi nu-l mai interesa unde se duc.

Trei zile Anton Lupan cercetase ţărmul, încercând să recunoască începutul viitorului drum, urcase pe cursul râului câţiva kilometri, strecurându-se anevoie printre copacii prăbuşiţi, până ce se pomenise în faţa unui perete care părea de netrecut. Nu era o stâncă, un hotar de piatră, ci trunchiuri putrede, aduse de ape şi înţepenite într-o gâtuire a văii, zăcând aici de zeci de ani, poate de secole. Copacii, dospiţi de umezeală, nu-şi mai păstrau forma, se topiseră unii în alţii, alcătuind o masă roşcată în putregai, pe care timpul şi apăsarea greutăţii de deasupra o întărise, dându-i duritatea pământului ars.

Cristea Busuioc, aflat cu Anton Lupan, încercă peretele acesta cu toporişca, se uită într-o parte, în alta, în sus, la vârful înalt, şi oftă, îngândurat:

— Păcat de copaci!

Numai râul îşi săpase loc de trecere, o boltă îngustă, sub care apele se frământau, rupând câte o bucată de putregai pietrificat. Pesemne acesta era hotarul pus de fire în faţa ţinutului tainic pe care nu-l călcase picior de om până azi. Se vedea limpede că nimeni nu trecuse mai departe, nici măcar un băştinaş, poate nici fiarele, ci doar păsările şi gâzele care zburau, şi dincolo de el, câte hotare de acestea nu se înşirau?

— Cum o să trecem pe aici, plutaşule? întrebă îngândurat Anton Lupan.

— Domnule, dacă-mi dai doi oameni de ajutor, într-o săptămână îţi deschid un drum să te duci şi în rai.

— Dar cum ai să faci?

Ei, vorbise prea mult plutaşul pentru ziua de azi! El se mulţumi să facă un gest liniştitor, să-i fluture barba şi să mai zică doar atât:

— Vei vedea!

Însă nu era acum timpul să purceadă la această treabă, cu toate că treceau zilele şi vara nu-i aştepta. Anton Lupan vroise să facă numai primii paşi, şi să nu plece mai departe, înainte de a-l găsi pe Pierre Vaillant. Poate acesta trecuse înainte, în sus, pe canal, poate se oprise şi el aici, încercase să urmeze cursul râului şi, întâlnind acea primă stavilă care ar îi întors din cale pe un om oricât de încercat, se dusese mai departe, în căutarea unui alt loc pe unde să poată urca.

În zorii celei de a patra zile, Speranţa ridică pânzele să pornească la drum, spre apus, pe canal. Alcalufii lăsaseră lucrul la Martin Stricland şi se adunaseră pe mal, cu femei, cu copii, cu câini, scoţând strigăte şi făcându-le semne celor care plecau.

— Black Pedro! strigă Anton Lupan.

— Humm?

— Dacă vine o goeletă, L'Esperance, spune-i căpitanului să aştepte aici! Ai înţeles? Goeleta L'Esperance. Pe căpitan îl cheamă Pierre Vaillant!

— Humm! – răspunse metisul – şi Anton Lupan înţelese că încuviinţa.

În clipa aceea, spumegând de furie, Martin Stricland se ridică din mijlocul lăzilor sale şi se repezi spre mal.

— N-are să spună nimic! Duceţi-vă şi vă înecaţi! Apoi băgă mâna în buzunar, scoase o hârtie, o înfipse în ochii metisului şi începu să-i vorbească repede la ureche, arătând spre Anton Lupan.

Chipul lui Black Pedro se schimbă, ochii lui luciră în aşa fel încât, văzându-i oricine s-ar fi speriat, iar mugetul i se prefăcu într-un urlet de furie:

— Huruumm! Nu! Hurum!

Anton Lupan nu-şi dădea seama cum îl vrăjise Martin Stricland, dar înţelese că din clipa asta metisul îi era duşman şi n-avea să îndeplinească porunca sa.

Tocmai se gândea pe ce cale să-i lase un semn lui Pierre Vaillant, când un alcaluf mai cocârjat decât toţi, cu chipul mâncat de vărsat, începu să strige, bătându-se în piept, de pe mal:

— Eu spun! Eu spun! L'Esperance… Căpitan! Black Pedro se repezi la el, cu cuţitul ridicat, dar bătrânul, dovedind o vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o văzându-l cât era de firav, o luă la fugă până în marginea pădurii şi în câteva clipe fu în vârful unui cedru înalt, de unde continuă să strige, liniştindu-l pe Anton Lupan:

— Eu spun, căpitan! Eu spun L'Esperance să stea! Îl cunoşteau, pe timpul drumului se ţinuse tot timpul cu barca în pupa Speranţei, zâmbindu-le oamenilor din echipaj ori de câte ori îi vedea, un zâmbet care deşi ar fi putut să pară fioros pe chipul lui sluţit de boală, trăda o blândeţe şi-o bunătate ce te câştiga. Haralamb îl botezase moş Andrei, poate fiindcă-i amintea de vreun unchiaş de la el, din sat – şi bătrânul părea foarte bucuros când i se spunea astfel.

— Bine, moş Andrei! strigă Anton Lupan. Când ne întoarcem, ai să capeţi un dar.

— Eu spun, căpitan!

Martin Stricland nu ştia că Speranţa se îndreaptă spre Uşuaia, şi chiar dacă ar fi ştiut, acum puţin îi păsa. Dar să fi cunoscut de la început gândul căpitanului, care luase această hotărâre încă din seara când îl debarcase pe mal, cu siguranţă că în noaptea de pomină, furiosului personaj i-ar fi plesnit fierea, sau ar fi turbat.

Din partea lui, Anton Lupan, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla mai târziu cu pasagerul său, şi-ar fi călcat pe inimă şi l-ar fi dus mai departe, chiar şi fără bani. Asta fu greşeala lui, poate prima greşeală gravă pe care o săvârşise în acest drum, dar dacă stai să judeci, el nu era vinovat, fiindcă n-avea de unde să ştie că Martin Stricland avea să rămână acolo – şi ce urmări nefericite avea să aducă prezenţa lui în acel loc.

La 9 ianuarie Speranţa porni spre apus, pe canal, navigând greu, cu vânt neprielnic, când prea puternic, când prea slab, luptându-se adesea cu câte un uiliau şi neizbutind să străbată mai mult de zece mile pe zi, spre necazul lui Anton Lupan.

Acesta cerceta ţărmurile, golfurile, adăposturile, în nădejdea că undeva ar putea să fie ancorată L'Esperance.

Pentru a-i mări necazul, tocmai în acele zile, Ismail căzu greu bolnav. Nu puteai şti ce are, trupul îi ardea, nu-l zgâlţâiau nici frigurile, dar bietul bucătar stătea ţeapăn în pat, cu ochii daţi peste cap, şi când cineva îl întreba ce-l doare, răspundea în cuvinte fără înţeles – aiura.

Şi iar se oprea vântul, lăsându-i nemişcaţi pe canal, şi iar veneau furtunile, silindu-i să stea la ancoră, sub vreun colţ de ţărm mai înalt şi L'Esperance nu se zărea nicăieri, şi timpul prielnic al verii trecea cu o iuţeală care îl neliniştea rău pe Anton Lupan.

Abia la 20 ale lunii ajunseră la Uşuaia, capitala ţinutului argentinian, un orăşel locuit de colonişti posaci şi singurul port aflat pe canal. În clipa când se arunca ancora, Ismail aiura…

— Să-l ducem la spital! zise căpitanul, vorbind pe punte cu ceilalţi.

— Lasă-l, domnule, c-o să-i treacă! răspunse Gherasim, care ştia cât de zdravăn era Ismail, cu toate că la înfăţişare părea destul de firav.

Portul nu avea chiar o Căpitănie şi nici tocmai un căpitan, ci un fel de slujbaş, care făcea şi pe vameşul şi pe poliţaiul, ţinea şi-o dugheană şi, la mare nevoie, izbutea să-ţi dea şi unele lămuriri, dacă stăruiai. De la el, Anton Lupan află că nu ancorase niciodată acolo o goeleta sub numele L'Esperance. Puteai să-l crezi, fiindcă trecerea unui vas pe la Uşuaia era un eveniment care nu se uita.

În dimineaţa zilei următoare, pe când se pregăteau să ia drumul înapoi, căpitanul fiind din ce în ce mai neliniştit de lipsa oricărei urme a lui Peirre Vaillant, în port se ivi un fermier, oferindu-le călătorilor doi ponei, pentru suma de cinci argentinos, adică a douăzecea parte din banii pe care Ismail îi dăduse pe fonograf. Pesemne nevoile îl încolţeau tare rău, şi nici muşterii pentru căluţi nu se găseau, dacă ajunsese să-i ofere unor marinari care tocmai plecau. Dar, spre uimirea lui, ca şi spre a propriului său echipaj, Anton Lupan îi cumpără – şi poneii fură îmbarcaţi.

— Ce-o să facem cu ei, domnule? întrebă cârmaciul, nemulţumit că unul din oaspeţi îi şi batjocorise puntea, cum pusese piciorul pe ea.

— Ai să vezi, Gherasime; nu ştiu ce sunt în stare căluţii ăştia dar s-ar putea să ne fie de mare folos la un moment dat.

— Şi ce-au să mănânce, dacă-i luăm cu noi, că doar n-o să le dăm pesmeţi cu ceai?!

Fireşte, se gândise şi la asta Anton Lupan – şi acelaşi fermier le vându douăzeci de saci de ovăz argentinian, cu zece centavos sacul, dovedindu-se în mare lipsă de bani. Adevărul este că omul, după ce zăbovise patru ani aici, se săturase de colonie şi îşi desfăcea avutul, să poată pleca.

În aşteptarea acelui moment când aveau să-şi arate folosul, micii căluţi fură luaţi sub oblăduirea celor mai tineri membri din echipaj, unul Mihu, celălalt Adnana, şi amândoi începură a-i răsfăţa. În zilele cât dură drumul înapoi, până la poalele muntelui Olivia, unde îl debarcaseră pe Martin Stricland, Negrilă avu pricini să se arate pizmaş. Nu că i-ar fi vorbit urât stăpânul său, nu că i-ar fi purtat acum mai puţină dragoste Adnana, dar amândoi îl uitau în unele ceasuri şi îi răzgâiau pe ponei, împletindu-le coada, pieptănându-le părul coamei, întrecându-se unul cu altul să-l facă mai chipeş pe al său. Desigur, fericitele animale nu visaseră niciodată să ducă pe apă asemenea viaţă, care nu semăna nici pe departe cu viaţa de la uscat. Numai Gherasim îi bombănea uneori, când în neştiinţa lor bietele dobitoace făceau pe punte ceea ce face orice animal, pe câmp, pe drum sau în grajd.

Speranţa ridică pânzele şi plecă de la Uşuaia în ziua de 21 ianuarie, luând drumul înapoi, pe canal. Îndată după ce portul rămase în urmă, bucătarul se ivi pe punte, teafăr şi rumen în obraz, ca şi când n-ar fi fost bolnav. Văzându-l, oamenii făcură ochii mari:

— Ce-i, măi turcule, ai înviat?

Ismail se uită înapoi, văzu portul departe, văzu că vântul bătea tare din pupa, greu să faci o voltă să te întorci la chei, iar, şi atunci răspunse, chicotind viclean:

— Înviam!

Oricine va înţelege că bucătarul nici măcar nu fusese bolnav, doar se prefăcuse şi stătuse zile întregi ţeapăn în pat, aiurind cu ochii daţi peste cap, ca nu cumva Anton Lupan, ţinându-şi ameninţarea, să-l debarce la Uşuaia, port adevărat.

Şi iarăşi prinse Speranţa să se lupte cu vântul neprielnic, făcând volte dese în canal, adăpostindu-se pe sub ţărmuri ca să scape de uiliau, până ce, la sfârşitul lunii, ajunse la locul de ancoraj. Căpitanul era mirat că nu întâlnise pe drum pirogile alcalufilor, cărând calabalâcul lui Martin Stricland. Dar şi mai mirat fu în clipa când apropiindu-se de locul unde îşi lăsase pasagerul, în marginea pădurii, dincolo de râu, văzu o cabană, pe al cărei horn ieşea fum…

După plecarea Speranţei, prima grijă a năstruşnicului personaj fu să-şi ridice în pripă un acoperiş, sub care să se pună pe trai bun; primele trei nopţi, când alcalufii se speteau cărând la lumina torţelor lăzile din hambar, fusese nevoit să doarmă în ploaie şi în frig, blestemându-l furios pe Anton Lupan, pe Gherasim şi pe toţi ceilalţi… Încărcătura adusă de la Marsilia cuprindea, între altele, o cabană gata făcută, în bucăţi potrivite, numai să le împreunezi, cu pereţi dubli, cu uşă, cu ferestre, iar înăuntru având pat, masă, sobă, lighean de spălat şi chiar ticălosul vas atât de bine-cunoscut lui Ismail, luat acum în sarcina sa de metis. Îndată ce sfârşiseră cu golitul hambarului, alcalufii, îndrumaţi de Black Pedro, se puseseră pe treabă şi într-o singură zi cabana fusese în picioare, în toată alcătuirea ei, nelipsindu-i nimic din ceea ce are nevoie un om civilizat.

Fiind casa lui Martin Stricland gata, alcalufii trecuseră să cioplească bârne din care, iarăşi sub îndrumarea acelui credincios metis, făcură un fel de magazie, ca lăzile să nu stea în ploaie şi în vânt – şi de atunci înainte, viaţa taberei se statornicise şi statornicită o găsi Anton Lupan. El fu nespus de mirat să-l afle pe Martin Stricland aici, şi încă, după semne, hotărât să şi rămână, mult timp.

În clipa când Speranţa arunca ancora în fundul golfului, alcaluful acela ciupit de vărsat, moş Andrei cum i se spunea, veni fuga la ţărm şi începu să strige bătându-se cu pumnii în piept:

— Căpitan! L'Esperance n-a venit! M-am uitat, căpitan!

Anton Lupan coborî în barcă şi veni la uscat, unde alcaluful continua să se bată eu pumnii în piept, mândru de ştirea sa:

— L'Esperance nu e, căpitan!

— Ce faceţi aici?

Bătrânul fuegian învăţase repede câteva din cuvintele străinilor, în engleză, în spaniolă şi chiar în româneşte. La întrebarea căpitanului deschise pumnul, în care, amestecat cu nisipul, luceau câteva fire de aur… Atunci văzu Anton Lupan că alcalufii ceilalţi, trântiţi pe brânci, răscoleau plaja, bărbaţi, femei şi copii, culegând fir cu fir, câtime cu câtime, aur pentru Martin Stricland şi înţelese că acesta nu va pleca de aici, va rămâne tot timpul în coasta sa. Dar acum era prea târziu să-l mai poată izgoni!

Şi astfel, lăsându-l pe el la răsăritul râului, echipajul Speranţei îşi făcu tabăra la apus – fiindcă şi ei trebuiau să rămână aici multe luni. Poneii fură legaţi cu parâme pe sub pântece, ridicaţi cu palancul pe ghiu şi, dându-li-se drumul în apă, înotară voiniceşte şi ajunseră la mal. Până să li se facă grajd, fură priponiţi în marginea pădurii, şi, o dată cu debarcarea lor, tabăra Speranţei lua fiinţă, la trei sute de metri de sălaşul lui Martin Stricland.

Râul, pe care Anton Lupan îl numi Oltişor, în amintirea Oltului românesc, rămase ca un hotar între ei şi timp îndelungat îl respectară cu toţii de parcă ar fi avut contract. Numai că alcalufii, care lucrau ziua dincolo, seara, după ce-şi primeau plata în spirt, treceau dincoace, unde locul li se părea mai prielnic pentru înnoptat.

Încetul cu încetul, oamenii noştri legară prieteşug cu ei, începură să se cunoască, să se înţeleagă cu vorbe, şi astfel, băştinaşii se pomeniră spunându-şi păsurile cu câte un cuvânt românesc.

După moş Andrei, căpătară nume româneşti şi ceilalţi, naşul fiind tot Haralamb. Cu uşurinţa lor de a învăţa orice cuvânt, ei începură să se cheme între ei Marin, Vasile, Pavel, Petru, Costache, Tudor, iar femeile Maria, Safta, Catrina – de-ţi venea să te prăpădeşti de râs când îi auzeai. Iar dacă naşul le mai încurca numele uneori, că erau mulţi, din partea lor băştinaşii şi le ţineau minte cu sfinţenie şi nu şi le mai lepădau.

Păcat că între finele sale, Haralamb nu găsea niciuna să-i fie pe plac – şi flăcăul, în dorul cafegioaicei, a Ghiocicăi şi atâtor vădane, suspina amar. Ce să-i placă la ele, că toate erau scunde, negre, lăţoase, cu nasul turtit şi cu faţa lată, iar când zâmbeau, ţi se făcea părul măciucă în cap?!

— Măi vere – îi spunea lui Ieremia – poate pe-aici să găseşti şi tu o nevastă, că altfel, mi-e teamă să nu rămâi neînsurat!

Cruzimea bogatului faţă de cel sărac!

Ieremia îşi pipăia faţa ţepoasă, nasul ascuţit, îşi apleca umerii ciolănoşi şi, clipind din ochii lui mici, ca de păsăroi, suspina şi el, dar mult mai amar.

Aproape toată luna februarie, Anton Lupan făcu pregătiri pentru a pleca peste munţi, întrebându-se din ce în ce mai neliniştit de ce nu venea Pierre Vaillant. Apoi se întâmplă în sufletul lui ceva foarte ciudat; după ce cutreierase porturile Levantului să-l caute, după ce fusese la un pas de a-l afla, după ce, în sfârşit, ştiuse limpede că prietenul său ajunsese la Saint-Malo de unde plecase peste Ocean cu şase luni înaintea sa, fapte adevărate, spuse de oameni în care credea – deodată începu să i se pară că visase, sau fusese înşelat, că L'Esperance era o născocire a unei minţi bolnave şi Pierre Vaillant se topise de mult în neant. Uneori se întreba chiar dacă el existase vreodată cu adevărat, dacă învăţaseră împreună, dacă îşi petrecuseră vacanţele la Saint-Malo, dacă plecaseră în Turcia şi cumpăraseră acel vas numit astăzi Speranţa… Erau realităţi pe care nu putea să le nege, şi totuşi, când încerca să le lege de imaginea lui Pierre Vaillant, simţea o aşa de mare învălmăşeală în cap, încât ameţea.

Nu, Pierre Vaillant existase, degeaba se îndoia, dar, urmăriţi de adversităţi ciudate, drumurile lor se despărţiseră şi niciodată n-aveau să se mai întâlnească, undeva. Niciuna din poruncile scrise în acea carte a prieteniei nu fusese lăsată la o parte de Anton Lupan – şi totuşi, prietenul său nu se arăta.

Acum căpitanul Speranţei ştia că va pleca singur spre locurile pe unde nu putuse ajunge bunicul şi unde pierise tatăl lui Pierre Vaillant. Deocamdată, Cristea Busuioc, cu Ieremia şi cu Haralamb se îndeletniceau să deschidă un drum peste acel prim hotar. Să ocolească locul nu era cu putinţă, fiindcă de o parte şi de alta valea era străjuită de stânci pe care nu te puteai căţăra. Folosindu-se de toporişcă, plutaşul îşi săpă trepte în putregaiul pietrificat, izbuti să ajungă în vârful zidului şi, împlântând acolo un ţăruş, lăsă în jos o frânghie pe care să se caţăre şi ceilalţi. Bineînţeles, aşa n-ar fi putut trece un om împovărat, de aceea era nevoie de o spărtură în acest uriaş zid de putregai – şi tăcutul plutaş îşi făcuse în privinţa asta un plan.

Ajunşi dincolo, cei trei marinari se apucară să doboare copaci. În faţa bolţii pe sub care trecea râul, urlând înspumat, Cristea Busuioc, ajutat de ceilalţi, propti un şir de pari şi de-a latul puse trunchiuri groase, alcătuind un fel de zăgaz. Această treabă ţinu o săptămână, la capătul căreia, cei de pe ţărm văzură că apele râului scădeau. Scădeau, într-adevăr, în schimb dincolo de zăgaz creşteau şi se frământau şi gemeau, iar peste trei zile, când jos, pe albie abia mai susura un fir de apă, ca un pârâiaş, de sus porni un trosnet care băgă groaza în alcalufii de pe mal.

Martin Stricland ieşi din cabană, cu sticla de whisky în mână, tremurând speriat. Poneii din marginea pădurii începură să bată pământul cu picioarele, smucindu-se în pripoane şi nechezând, ca şi când ar fi simţit lupul colea, la un pas. Până şi Mihu tresări, şi Adnana, deşi ştiau tot ce va urma – şi Ismail îşi scoase nasul din bucătărie, trăgând cu urechea, destul de tulburat.

Vuia pădurea şi pământul tremura, iar Cristea Busuioc, care plecase abia de un sfert de oră, să vadă ce mai fac apele sus, la zăgaz, venea înapoi, pe albia secată, mâncând pământul de fugă la vale, el care nu se temea nici de torente, nici de copaci.

Apoi coasta muntelui trosni, ca şi când piatra ar fi crăpat, vuietul se împrăştie, lăţindu-se ca un evantai, cuprinzând locul până departe şi mare întindere din canal.

Peste un timp, în aceleaşi trosnete şi vuiete care nu conteneau, pe albia râului se năpusti un şuvoi de apă, înspumat, aducând trunchiuri învălmăşite de copaci, blocuri uriaşe de gheaţă şi bucăţi din zidul fărâmat.

Cristea Busuioc ştia că se va rupe zăgazul, dar nu în măsura asta, şi nu azi – de aceea privea acest prăpăd, fără să-şi dea seama ce se întâmplase, ce diavol pusese umărul să-l ajute în treaba sa.

Era unul din acele fluvii de gheaţă care zac pe văi, încleştate şi când le răzbeşte căldura şi se pornesc la vale, mătură totul în calea lor, până ce se proptesc într-o stâncă pe care n-o pot dărâma. N-ar fi dărâmat nici zidul uriaş, în care de bună seamă nu lovea prima oară azi, dacă apele, zăgăzuite de plutaş, n-ar fi înmuiat putregaiul, n-ar fi săpat făgaşuri, slăbind puterea meterezului ferecat.

Lăsându-i la o parte pe ponei, care se speriaseră sărmanii grozav, lăsându-i pe alcalufi, la fel de înspăimântaţi, lăsându-l pe Martin Stricland care ameninţa cu pumnul şi tot blestema, ceilalţi, adică echipajul Speranţei, scoteau chiote, bucurându-se de isprava isteţului plutaş. Se bucura şi Anton Lupan, să vadă deschis drumul spre acel pământ cu atât mai tainic, cu cât era mai apărat, dar, în acelaşi timp, cine l-ar fi privit cu luare aminte, ar fi văzut un semn de mare îngrijorare pe faţa sa. Se potoliseră trosnetele pe valea Oltişorului, numai apele, mugind vijelioase, la vale, dădeau peste ţărmuri şi vuiau. În schimb, alte trosnete se auzeau…

Seara, căpitanul îşi adună oamenii în cabina sa şi ţinură sfat.

— Băieţi! începu el, scărpinându-se încurcat în cap, gest pe care nu-l făcea prima oară azi. Mi se pare că v-am băgat în mare încurcătură, dar dacă veţi judeca bine, veţi vedea că n-am nici o vină şi mă veţi ierta.

Adnana înclină cea dintâi din cap, uitându-se la Anton Lupan cu ochii mari. Ea de-abia aştepta să facă el o greşeală, ca să-l poată ierta.

Ismail înclină şi el din cap, tot atât de iertător, ca unul care, la rândul lui, îşi aştepta iertarea de la căpitan.

Ceilalţi tăcură, fiindcă nu înţelegeau. Numai Gherasim întrebă, având dintre toţi, cel mai mare curaj:

— Dar ia spune, domnule, ce s-a întâmplat? Căpitanul se scarpină iarăşi în cap:

— Mi-e teamă c-o să iernăm aici – şi-o să zăbovim aproape un an.

— Cum aşa?

— Am sosit prea târziu, Gherasime! Acum, dacă s-au pornit gheţurile, în munţi, n-o să mai putem trece peste creste, în partea cealaltă, să ajungem la Ocean. Ar însemna să înfruntăm mari primejdii, să ne prindă un râu de gheaţă şi să ne facă praf.

Oamenii se priviră unii pe alţii, îngrijoraţi.

— Şi atunci, domnule?

— Atunci? Trebuie ori să aşteptăm până la primăvară, ori să ne lăsăm păgubaşi. Dar ca să ne lăsăm păgubaşi, după ce am făcut atâta drum ca să ajungem aici, nu se potriveşte cu firea mea!

De data asta se scărpină cârmaciul în cap.

— Până la primăvară, zici, domnule?

— Da, până la sfârşitul lui noiembrie socotesc, când se îndreaptă timpul, dar nu e încă destul de cald ca să pornească gheţurile. Vedeţi, dacă am fi sosit măcar cu o lună mai devreme! De întinderea asta însă, ştiţi şi voi, nu sunt eu vinovat!

Bucătarul îşi lăsă capul în pământ şi se făcu pământiu în obraz. Adică el era de vină că îi ţinuse în loc la Montevideo, pentru gazel, şi la Buenos Aires, să-l scape de belea?

— Şi cu merindele ce-o să facem? se auzi glasul cârmaciului, nepărând câtuşi de puţin speriat de vorbele lui Anton Lupan.

Acesta ridică ochii şi se uită la fiecare om din echipaj, mirat că niciunul nu arăta împotrivire – toţi păreau liniştiţi şi împăcaţi.

— Cu merindele? O să mai facem un drum până la Uşuaia, o să vă dau şi bani, să trimiteţi acasă cei care veţi vrea…

— Asta n-ar fi rău, dacă e vorba să zăbovim încă un an, zise Gherasim, înclinând din cap.

Ismail făcu la fel, sorbindu-l din ochi pe Anton Lupan.

— Deci nu vă împotriviţi?! vorbi acesta, din ce în ce mai mirat. Rămâneţi cu mine, să iernăm aici, în canal?

Cârmaciul răspunse îndată, ca şi când ar fi avut vorba gata pregătită în cap:

— Păi de ce n-am rămâne, domnule? Eu de mult am stat de vorbă cu oamenii ăştia. De ce adică să strângă aur numai Stricland? Nouă ne-ar strica? Suntem noi mai bogaţi?

— Care va să zică aşa?! făcu dumirit Anton Lupan. Ei bine, Gherasime, strângeţi cât aur veţi putea, numai să nu daţi peste gura hambarului, că pe urmă la plecare, ne trimite la fund primul val.

Oamenii râseră – cu jumătate de gând socoteau vorba căpitanului o glumă, cu jumătatea cealaltă o socoteau fapt – se şi visau cu ocale de aur în saci, întorcându-se acasă împovăraţi din greu şi bogaţi…

Îi vrăjise şi pe ei aurul, doar veneau din lume, îi cunoşteau preţul şi nu i-ar fi lăsat inima să treacă pe lângă el şi să nu-l bage în buzunar, că nu s-a pomenit încă drumeţ să vadă în cale pomul încărcat cu roade şi să se ducă mai departe, fără a se înfrupta. Şi astfel, se puseră oamenii pe treabă, prea li se părea mare chilipirul – şi hotărâră ca tot ce vor strânge să împartă între ei, egal, numai căpitanului dându-i două părţi, fiindcă era corabia lui, el îi adusese aici, el îi conducea. Ba încă, Ismail socotea că s-ar cuveni să-i dea trei părţi, dacă nu chiar patru – şi când spunea asta se uita în ochii lui Anton Lupan de parcă s-ar fi uitat în ochii profetului de la Mecca… Căpitanul însă între timp plănuia altceva, hotărâse să vorbească mai târziu despre împărţirea avuţiei, pe el alte gânduri îl stăpâneau. El se uita la alcalufii care adunau aur pentru Martin Stricland, şi amintindu-şi jurământul făcut într-o noapte, în cabina Adnanei, se simţea din ce în ce mai înstrăinat de sine însuşi şi mai întristat.

Băştinaşii continuau să vină seara pe malul ăstălalt, locul prielnic de înnoptat, strigându-se între ei cu numele date de Haralamb. Dar, în afară de nume, în viaţa lor nu se schimbase nimic, îşi duceau vechiul trai. Dimineaţa treceau râul, toţi buluc, unii cu pirogile, alţii înot, şi toată ziua stăteau pe brânci, în nisipul ud, bărbaţi, femei şi copii, alegând aur pentru Martin Stricland, făcând treaba cu stăruinţă şi cu un ciudat dezinteres, pentru că păhărelul de spirt pe care-l căpătau seara cei mai vârstnici, nu putea fi socotit un preţ ai trudei lor.

După ce sfârşeau acest lucru migălos, veneau înapoi, peste apă, femeile aprindeau focuri, bărbaţii, puţin chercheliţi, se duceau gălăgioşi după scoici – n-aveau timp nici de vânat, nici de pescuit, iar noaptea dormeau tot sub cerul gol, strânşi în cerc, tremurând de frig şi scheunând.

Era de neînţeles că oamenii aceştia, care făţuiau lemnul cu îndemânare – dovadă pirogile lor, lucrate foarte iscusit – şi cărora nu le trebuise mult să înţeleagă lămuririle lui Black Pedro ca să dureze acea magazie, o ştiţi, nu se trudeau să-şi facă un acoperiş şi pentru ei, ci continuau să înnopteze în ploaie, tremurând de frig.

Atunci începu căpitanul Speranţei trudnica lui luptă, pentru statornicirea alcalufilor în case omeneşti, primul pas spre împlinirea acelui jurământ care îl chinuia.

Ca să se folosească de Black Pedro nu era cu putinţă, metisul rămânea tot timpul pe malul celălalt, păzindu-şi stăpânul ca un câine ciobănesc, şi dacă îl zărea de departe pe Anton Lupan, mugea, ameninţându-l cu pumnul. În schimb, binevoitorul moş Andrei, care învăţase o seamă de cuvinte româneşti, putea fi un bun tălmaci – şi el, într-adevăr, adunându-i într-o seară pe ai săi, începu să le vorbească repede, scoţând piuituri din gât şi arătând când spre căpitanul corăbiei, când spre cabana lui Martin Stricland. O seară nu fu de ajuns să le spună acele gânduri – alcalufii nu înţelegeau, se priveau cu nedumerire şi când, în sfârşit, unii din ei pricepură, se puseră pe râs. Să-şi facă acoperiş, când de la naştere erau obişnuiţi să doarmă sub cerul gol?

Căpitanul Speranţei se folosi atunci de un şiretlic. Dacă Martin Stricland avea o cabană, de ce nu şi-ar fi făcut una şi el? Deci, îi rugă pe băştinaşi să-l ajute, şi asta da, ei primiră bucuroşi. Într-o zi, o parte din oameni nu se mai duseră la adunat aur, rămaseră dincoace de Oltişor, spre necazul lui Martin Stricland, care neputând să lupte cu Anton Lupan, se mulţumi să strângă pumnii şi să scrâşnească din dinţi, în aşteptarea clipei când să se răfuiască definitiv cu acest intrus încăpăţânat.

Îl ura amarnic, din ziua când se pomenise aruncat pe ţărm, şi dacă nu înnebunise când îl văzuse întorcându-se aici, şi aşezându-şi tabăra lângă a lui, asta se datora numai gândului că aşa, avându-l aproape, într-o zi va găsi prilejul să-l strângă de gât.

Deocamdată, pădurea începu să răsune sub loviturile topoarelor; copacii cădeau, pe rând, şi erau prefăcuţi în bârne, cu o repeziciune de neînchipuit. Alcalufii care lucrau primeau seara, în loc de spirt, conserve şi pesmeţi, ceea ce, dacă nu era tocmai pe placul lor, stârnea bucuria femeilor şi copiilor. Şi astfel, sub îndemnul acestora, bărbaţii îşi continuau lucrul şi a doua zi, cu toate că, deprinşi repede la rău, tânjeau după spirt.

Curând cabana fu gata, încheiată sub îndrumarea plutaşului, după felul caselor de munte de la noi, cu acoperişul povârnit, făcut tot din bârne, (ar fi fost prea migălos să te apuci de şindriluit şi nici lemnul de fag nu era potrivit pentru asta) cu un fel de cerdac în faţă, dar fără tindă, şi cu o singură încăpere, în care să te poţi adăposti, cu uşă în toată regula şi chiar cu ferestre, dar goale, numai cu obloane de lemn, fiindcă n-aveai unde găsi geamuri aici.

În ea încăpură vreo trei familii de alcalufi, care primiră cu destulă teamă adăpostul, după ce aflară în sfârşit că era făcut pentru ei. Asta se întâmpla pe la jumătatea lui martie, când vara se apropia de sfârşit şi ploile se înteţiseră, mai pătrunzătoare, mai reci.

Cei rămaşi pe-afară dădură târcoale cabanei mult timp, privind-o temător şi trăgând cu urechea, să simtă dacă nu se întâmplă ceva rău. Până la miezul nopţii, înăuntru se simţi forfotă; din când în când, câte un alcaluf scotea capul pe fereastră, dovadă că oamenii nu se liniştiseră, aşteptau şi ei, ca ăi rămaşi afară, să se întâmple vreun rău nelămurit.

Ploua mai amarnic ca oricând şi în casă pesemne era cald…

Cine spune că omul nu se poate desprinde de rău, dacă s-a născut o dată cu el, minte – nu trebuie să-l asculţi. Mai cu seamă când e vorba să schimbi frigul de afară, cu un culcuş călduros!

Pe la miezul nopţii, forfota din casă se linişti – un timp nu se mai auzi nimic – până ce, deodată, pe fereastră răzbiră sforăituri adânci. Cei de afară o luară la fugă, îngroziţi, fiindcă zgomotul le era necunoscut. Ei cunoşteau chelălăitul, scheunatul şi ţipetele de frig, dar nu auziseră niciodată pe cineva sforăind, sforăitul fiind semnul somnului adânc şi tihnit…

Venise iarna în Ţara de Foc… Era luna august, când se coace porumbul pe la noi. Aici bătea grindina, ciuruind frunzişul din copaci şi arzând pielea obrazului. Nu bântuia niciodată gerul, ca în iernile noastre, şi nici nu ningea întins, să se prindă zăpada pe pământ, decât sus, în munţi, dar al naibii, nu ştiu cum, parcă era mai frig!

Pe hogeacurile cabanelor ieşea fum necontenit. În marginea pădurii răsărise un cătun întreg, un sat dacă vrei, cu o uliţă dreaptă, trasă cu sfoară, şi cu alte două, de-a curmezişul, coborând către ţărm, douăzeci şi cinci de case sub acoperişul cărora respirau o sută şi ceva de alcalufi.

Aveau şi poneii grajdul lor acum, să nu stea în grindină şi în frig, ba lângă grajd mai era şi un şopron, sub care alcalufii adunaseră maldăre întregi de frunziş, hrană pentru caii micuţi, ovăzul nefiindu-le de ajuns.

Dar toate aceste case şi acareturi nu se făcuseră cât ai clipi din ochi. Pădurile de fag de lângă ţărm nu dădeau lemnul cel mai potrivit. De mult ochea plutaşul cedrii înalţi, care creşteau mai sus, în munţi. Şi într-o bună zi, după ce primi încuviinţarea lui Anton Lupan, luă cu el douăzeci de alcalufi, urcă pe valea Oltişorului, dincolo de zăgazul distrus, până găsi copacii cei mai buni şi se puse cu topoarele pe ei, fără să-i pese de nimic, de parcă ar fi fost la el acasă, pe malurile Bistriţei. Iar două zile mai târziu, pe apa râului începură să vină trunchiuri drepte şi lungi…

Numai că la început, în fruntea lor veni Cristea Busuioc, pe o plută alcătuită după vechiu-i meşteşug, ca să nu-şi mai rupă picioarele la vale, pe pământul pietros al Ţării de Foc.

Aşa veni plutaşul, chiuind, el din fire sfios şi tăcut, făcând să răsune munţii pustii, cu cămaşa descheiată pe pieptul voinic, cu barba în vânt, falnic precum îl ştim.

Dar acum, ca să faci case pentru o sută de inşi, oricât de sârguincioşi ar fi fost aceştia, cioplitul ar fi cerut prea mult timp. La început încercară să prefacă trunchiurile în scânduri, cu ajutorul beşchiei, instrumentul primitiv folosit de unii meşteri de barcaze, de pe malurile Dunării, până mai deunăzi. Trunchiul se aşează pe două capre înalte, să întreacă statura unui om, şi doi inşi, unul deasupra, altul pe pământ, se apucă să-l taie în lung, mânuind trudnic un joagăr obişnuit, căruia i se pun la capete mânere de care să-l ţii.

Între sculele de dulgherie aflate la bordul Speranţei erau două joagăre, aşa că se alcătuiră două echipe de beşchegii – şi câtva timp oamenii se osteniră să facă scânduri în acest chip anevoios şi nespornic. Până ce plutaşul, care era mai mare peste cioplitori şi beşchegii, sfătuindu-se cu Anton Lupan, ajutându-se cu Ieremia şi cu Haralamb, amândoi dulgheri buni, ridică pe malul Oltişorului, într-un loc unde ţărmul era potrivit iar curentul viu, un ferăstrău mânat de apă, cum văzuse atâtea pe râurile de munte cercetate de el încă flăcău fiind.

Toată această înjghebare era făcută numai de lemn, afară de pânza joagărului care se mişca în sus şi-n jos, necontenit, fără să ceară osteneală din partea vreunui om. Cât despre unsori, trebuitoare la fusuri şi pârghii, folosiră untdelemn de măsline, şterpelit din butoiul lui Gherasim, care parcă se vădea fără fund.

Când alcalufii deprinseră şi acest nou meşteşug şi scândurile începură să iasă cu duiumul, fiindcă ferăstrăul lucra acum ziua şi noaptea, la lumina unui felinar, trântiră deasupra acoperiş lung – şi astfel, în anul 1883, pe canalul Beagle în Ţara de Foc, echipajul Speranţei puse în mic baza unei adevărate industrii.

La venirea iernii, cei peste o sută de alcalufi, adunaţi de Black Pedro pe drum, aveau adăpost şi vetre pe care făceau focul, să nu mai tremure de frig. Unii mai muriseră între timp, mureau în linişte, fără să ştii cum, ceilalţi se duceau de-i îngropau în pădure – dar veniseră alte triburi în locul lor.

Speranţa fusese iarăşi la Uşuaia, drum trudnic şi anevoios la acest timp, mai cu seamă că din echipaj lipseau doi oameni acum. Era necesar să rămână cineva aici, să se îngrijească de alcalufi, şi primul fu Cristea Busuioc, iar al doilea, oricât ar părea de ciudat… tocmai Ismail. Poţi să laşi o corabie fără bucătar? Unde s-a mai pomenit? Dar atât stărui el pe lângă căpitan, încât acesta se învoi şi se hotărî să gătească mâncare Adnana pe drum.

De unde să ştie ei spaima lui Ismail? Prima oară se prefăcuse bolnav, acum n-ar mai fi mers acelaşi şiretlic şi odată ajunşi la Uşuaia, căpitanul l-ar fi debarcat, aşa cum îl ameninţase de mult!

Goeleta se întoarse abia peste o lună, aducând iarăşi merinde, pentru mult timp. În lipsa ei, casele sporiseră la număr, acum se cuvenea să dai şi un nume satului alcaluf, deci îndată ce se aruncă ancora, echipajul se sfătui în această privinţă, în căutarea cuvântului cel mai potrivit.

— Să-i zicem Vai-de-Ei! fu părerea lui Haralamb. Anton Lupan se împotrivi:

— Nu se poate! Vai de cei care tremură de frig prin păduri!

Fiecare din ceilalţi ar fi vrut să-l boteze cu numele satului său, dar satele de obicei îşi iau numele după anumite potriveli, nu după dorinţa oricui.

La urmă, gândindu-se că alcalufii veniseră aici cu pirogile, vâslind o lună de zile din greu, se socoti nimerit ca satul să se cheme Lopătari – şi aşa îi ziseră în viitor, aşa îl trecu Anton Lupan pe hartă, în locul unde până atunci harta arăta pământ gol. Băştinaşii însă îl pociră niţel, trăgându-l spre limba lor, cu toate că alte cuvinte le rosteau fără cusur; din Lopătari ei făcură Lopataia, aşa cum a rămas până azi, deşi nu mai e vorba de acelaşi sat şi de acelaşi loc. Fiindcă, după ce satul a ars, iar ei au rătăcit o vreme prin păduri… Dar asta se va vedea la timpul potrivit. Până atunci…

Mai către răsărit, dincolo de Oltişor, unde ţărmul era stâncos, apăruseră foci, venite o dată cu iarna, dinspre sud. Acum alcalufii se duceau la vânat şi aveau în sfârşit hrană din belşug. Ba învăţaseră ca din pielea de focă, pe care de altminteri ştiau de multă vreme s-o argăsească foarte meşteşugit, să-şi croiască un fel de îmbrăcăminte, ca să nu mai umble cu trupul gol în frig.

E ciudat însă că, deşi toate binefacerile acestea veneau de la Anton Lupan şi de la oamenii săi, ei continuau să culeagă aur pentru Martin Stricland.

Culesul aurului era un lucru migălos şi trudnic în acelaşi timp. Închipuiţi-vă o sută de oameni, bărbaţi, femei şi copii, întinşi pe brânci, în nisipul ud, în frig, sub ploaia, ninsoarea sau grindina care cădeau aproape tot timpul. Vara, când vremea fusese mai blândă şi uneori nisipul apuca să se zbicească puţin, lucrul mergea mult mai uşor. Oamenii luau nisip în palmă, suflau peste el, într-un anumit chip, spulberându-l în vânt, şi la urmă rămâneau câteva fire de aur, ascunse printre zbârcituri.

Cel mai îndemânatic şi mai norocos culegător izbutea în felul acesta să adune trei-patru grame de aur pe zi, pentru care primea, măsurat, un pahar de spirt, ceea ce lui i se părea o răsplată mai mare decât în orice vis.

Şi astfel butoaiele lui Martin Stricland se goleau de spirt, iar sticlele de whisky se umpleau cu praf de aur, cam în acelaşi ritm.

Nu se putea spune că pe ţărmul ăstălalt treaba mergea mai greu, sau mai uşor. Echipajul Speranţei nu avea nici îndemânarea, nici răbdarea alcalufilor ca să culeagă aurul din nisipul mării, fir cu fir. Iar alcalufii, care ar fi fost în stare să facă pentru ei orice, să le aducă pădurile de sus, să-i care în spinare pe ţărm dacă vreunuia i-ar fi venit asemenea gust, să se caţăre în copaci, să se afunde în apa îngheţată şi să stea astfel până s-ar fi învineţit la trup – nu înţelegeau să adune aur decât pentru Martin Stricland. Această ciudăţenie a lor rămase de neînţeles. Ai fi putut spune că bărbaţii se lăsau momiţi de spirt. Dar femeile, dar copiii, care nu primeau nici o răsplată pentru migala lor?

Cine ştie ce le spunea Black Pedro, în acel grai necunoscut, semănat cu strigăte ciudate şi cu piuituri! Cine ştie ce primitivă morală îi făcea să rămână credincioşi scopului pentru care metisul îi adusese aici!

Văzând că altfel nu se poate, Anton Lupan îşi învăţase oamenii să spele aurul din nisip şi astfel ei se apucară să lucreze cu toptanul, încredinţaţi că şi acesta era un mijloc de a se îmbogăţi.

De-a lungul Oltişorului săpaseră un şanţ care pornea de la ferăstrău şi se termina aproape de plajă, într-un fel de bazin pătrat cu latura de vreo jumătate de stânjen. Torentul purta cu el nisipul şi aurul, în acelaşi vârtej, până la bazin, unde aurul, fiind mai greu, se aşeza pe fund. Asta nu înseamnă că aici rămânea numai aur, iar mai departe se ducea numai nisip.

Seara îndreptau cursul apei pe alt şanţ, care pornea din primul, trecând într-un alt bazin, iar ei se apucau să strângă recolta de peste zi. Ceea ce rămânea la fund era un nisip mai grăunţos, în care parcă lucea mai mult aur decât în nisipul obişnuit. Abia de aici înainte ar îi trebuit să-l ia la spălat, în chip mai iscusit, dar pentru asta le lipseau şi mijloacele, şi priceperea.

Căpitanul îi asigurase că dintr-o găleată cu asemenea nisip se puteau scoate cinci până la zece grame de aur. Dacă lucrurile stăteau astfel, apoi merita truda de a-l căra pe corabie, pentru a fi puricat în altă parte, mai târziu, cu atât mai mult cu cât chiar dacă ar fi avut aur curat, în clipa plecării tot trebuiau să umple hambarul cu nisip, în chip de lest, altfel neputând naviga, cum era bine ştiut.

Oamenii făceau socoteala că, adunând câte cinci găleţi pe zi, în şase luni puteau încărca peste cinci vagoane de nisip, adică şaptezeci de kilograme de aur curat, câte opt pentru fiecare din ei, să se întoarcă în ţară poleiţi.

Până la venirea iernii, în timp ce unii îi dăscăleau şi-i gospodăreau pe alcalufi, iar alţii adunau nisip, pregătind înavuţirea tuturor, Anton Lupan cutreierase împrejurimile ca să deprindă toate tainele acestui ţinut, în aşteptarea clipei când avea să se dezvăluie taina cea mare de peste munţi – pământul necunoscut. Credincios îndatoririlor pe care şi le luase în clipa când plănuise cu Pierre Vaillant acest drum, rămas acum singur, şi şef al expediţiei şi geolog, şi geograf, şi meteorolog – tot, în sfârşit – căpitanul Speranţei făcea observaţii asupra vremii, ridica pe hartă detaliile netrecute de alţii înaintea lui, aduna plante, roci şi vâna vietăţi din păduri, pe care apoi le împăia cu grijă de naturalist. Hambarul se umplea cu nisip aurifer, iar cabina de la pupa cu animale şi cu păsări, unele necunoscute de europeni, prefăcându-se în muzeu.

Pe lângă măreţul cormoran, plutind senin pe cerul înnorat sau meditând singuratic pe ţărmurile pustii, întâlniseră, încă în timpul navigaţiei, o pasăre nemaivăzută de niciunul din ei până atunci. Această zburătoare, ceva mai mică decât raţele sălbatice de la noi şi asemănătoare cu ele oarecum, se mişca destul de repede prin văzduh, dar şi mai repede aluneca pe apă, bătând din coadă ca dintr-o elice, stârnind în urma ei o dâră înspumată şi îndepărtându-se cu iuţeala celui mai rapid vapor. Aşteptând ca naturaliştii să-i dea numele potrivit, Anton Lupan o boteză Bate-apă, cum îl sfătuiră oamenii săi.

La Capul Horn mai găsiseră pinguini, domoli în mişcări ca nişte filosofi şi înveşmântaţi ca aristocraţii, în redingote negre cu plastronul alb. Alte vieţuitoare pe lângă ţărm nu erau de întâlnit, în afară de focile despre care am mai spus. Pe cursul Oltişorului dădură peste un soi de vidră, asemănătoare cu aceea de la noi – şi restul cercetărilor nu le aduse nimic în plus.

În schimb, adâncindu-se prin păduri, întâlniră lilieci, şoareci, bursuci, arareori vulpi. Şerpii, şopârlele şi alte reptile păreau că nu sunt de găsit, ca şi gâzele, în afară de muşte, care în unele locuri zumzuiau ca albinele la urdiniş.

Viaţa se arăta săracă în acest ţinut; numai păsările roiau, ca în pădurile de la noi.

În colecţia lui Anton Lupan se aflau de pe acum câteva specii de cintezoi, de sturzi, de ghionoaie negre cu moţul roşu… Prin vârfurile copacilor foarte înalţi putea fi văzută o mică zburătoare cenuşie, cu moţul alb, isteaţă şi neostenită prinzătoare de muşte. Ea îşi vestea prezenţa prin ţipete ascuţite şi lungi, ciudat de puternice faţă de micimea ei, tulburând liniştea codrilor încremeniţi. Această pasăre micuţă, pe care o numiră Prinde-muşte, părea foarte greu de dibuit. Mihu se caţără însă până la cerul ei, puse laţuri cu mult meşteşug şi aşa muzeul Speranţei se mări.

Prin desişuri, în grămezile de putregai rămas de pe urma copacilor căzuţi, îşi arăta ochişorii pânditori Sfredeluşul, speriat de paşii noilor veniţi, iar Căţărătoarea se ţinea scai de ei, sărind din trunchi în trunchi, totdeauna în faţă, totdeauna curioasă şi atentă la mişcările lor.

Mihu prinse într-o zi un soi de graur, despre care Anton Lupan îi spuse că poate învăţa să vorbească, imitând glasul omenesc întocmai ca papagalii prea bine cunoscuţi.

Mica vietate, cu guşa galbenă, cu ciocul trandafiriu, scăpă de împăiere şi îşi găsi locul într-o cuşcă de sârmă, pe care musul o împleti sârguincios şi-o agăţă apoi de o traversă, în hambar. Timp de o săptămână graurul îşi frecă ciocul de gratii, îşi zburli penele supărat, refuzând să repete cuvintele pe care oamenii se străduiau să i le bage în cap. Până într-o dimineaţă când se pomeniră cu el bătând din aripi, umflându-şi guşa şi strigând cuvântul la care nimeni nu s-ar fi aşteptat:

— Ad-na-na! Ad-na-na!

Echipajul făcu feţe-feţe, auzind acest nume. De unde-l învăţase, cine-l rostise-n preajma lui, că ei numele îl cam ocoleau? Adnana nu mai era Adnana, ci un om din echipaj. Cine să fi fost slabul de înger, care-l ofta în taină, desigur în lipsa celorlalţi?

De atunci înainte, graurul continuă să strige numele Adnanei, neîncetat, singurul care-l spunea pe faţă, la orice ceas, nesfiindu-se nici de căpitan, nici de cârmaci – şi îl spunea aşa de des, că putea să te apuce durerea de cap. Dar oamenii, fiind mai tot timpul pe ţărm, nu-l auzeau decât dimineaţa şi seara, clipe când se bucurau în taină de cuvântul graurului năzdrăvan.

Cu totul altfel se întâmpla cu Ismail care, pe lângă alte îndatoriri, trebuia să rămână ceasuri întregi în bucătărie, pregătind bucate pentru echipaj.

Şi când el tăia ceapă, graurul ciripea dincolo, drăgălaş:

— Adnana!

Când tăia morcovi, când curăţa cartofi, când alegea orez:

— Adnana!

Adnana îi era dragă şi lui, ca şi celorlalţi, dar pasărea aceasta vorbitoare începea să-i toace creierul în cap.

Într-o după-amiază, bucătarul se culcase trudit în culcuşul lui din hambar. Peste noapte fusese de vardie şi avusese de lucru cu o fărâmă de uiliau. Aici, în partea de răsărit a Ţării de Foc, furtunile veneau totdeauna mai blânde, iar golful se dovedise un loc foarte nimerit pentru ancoraj, aşa că în privinţa asta nu erau niciodată de aşteptat primejdii prea mari. Totuşi, un uiliau, cât ar fi el de firav, rămâne un uiliau şi-l chinuieşte întotdeauna pe omul de vardie, măcar cu spaima, dacă nu cu altceva.

O dată cu venirea dimineţii, terminându-se uiliaul, Ismail cărase două bărci cu nisip, apoi pregătise mâncarea – şi după masă se prăbuşise mort de oboseală, cum era şi de aşteptat. Dar nu apucase să doarmă un ceas, când, simţind cine ştie ce pas pe punte, graurul începu să strige la urechea lui, bătând din aripi şi făcând mare bairam:

— Ad-na-na! Ad-na-na!

Bucătarul sări din pat, îşi lipi nasul de gratiile cuştii şi se stropşi, indignat:

— Siktir, pezevenghi papagal!

Din aceste trei vorbe spuse cu furie, graurul învăţă numai pe prima – şi de atunci înainte, o rosti regulat, dar nu în faţa oricui, ci numai când îl simţea pe Ismail coborând în hambar…

În acest timp, continuându-şi micile explorări, Anton Lupan, însoţit de câte doi-trei oameni din echipaj, urcase şi pe cursul Oltişorului, până aproape de izvoarele lui, cercetând locul pe unde să pornească la primăvară în marele drum. Cu acest prilej luase şi poneii cu el, să vadă în ce măsură aceşti căluţi se arătau buni la urcuş, şi constatase, mulţumit, că nu-i cumpărase de pomană şi nu-i hrănise zadarnic atâtea luni. Micile patrupede luau coasta în piept, ca nişte adevăraţi cai de munte, cu toate că purtau greutăţi pe samare, puse anume spre a se vedea cât sunt de vânjoşi.

În felul acesta, viitorul drum se uşura mult, fiindcă altfel oamenii din expediţie ar fi însemnat să-şi ducă singuri în spinare îmbrăcămintea de schimb şi hrana pentru cinci-şase săptămâni.

Ca să ia călăuze şi oameni de ajutor dintre alcalufi, Anton Lupan ştia că n-ar fi fost cu putinţă; el îşi amintea din jurnalul lui moş Léon, despre acel Jimmy, băştinaş trăit câţiva ani între europeni şi care totuşi se temea de duhurile rele aflate în munţi. Nici un alcaluf nu s-ar fi învoit să plece la asemenea drum; de altfel, nici măcar dincolo de zăgazul pe care îl doborâse Cristea Busuioc nu se încumetase vreunul din ei să facă un pas. Credinţa lor, după cum le-o mărturisise moş Andrei, era că de la zidul dărâmat înainte începea împărăţia duhurilor unde oamenii de pe ţărm n-aveau ce căuta.

Căpitanul Speranţei trecuse mai mulţi kilometri dincolo de acel loc şi bineînţeles nu întâlnise nici un soi de duh. Nu se poate spune însă că nu îşi simţise inima bătând, la gândul că de aici înainte se întindea un tărâm pe care, după toate seninele, nu îl călcase piciorul nici unui semen al său. Ce era mai departe nu se putea închipui, crestele deasupra rămâneau învăluite în ceţuri de nepătruns, mărind şi îngreuind taina locului necunoscut.

Acestea se întâmplau prin martie, prin aprilie, când timpul încă nu era prea hain şi când jos se lucra la construcţia satului alcaluf. Apoi venise iarna, făcând cu neputinţă orice drum, chiar mai scurt; acum, în aşteptarea primăverii, echipajul gospodărea pe lângă corabie şi ajuta alcalufilor să-şi îmbunătăţească viaţa. O parte din aceştia continuau să strângă aur pentru Martin Stricland, dar numărul lor scădea, de la o zi la alta; echipajul Speranţei le insuflase deprinderi proaste, de pildă, să-şi piardă mai multă vreme cu vânătoarea, decât cu adunatul aurului.

Până atunci lumea aceasta mânca pe sponci, mai tot timpul anului şi mai cu seamă iarna; ar fi ciudat să se vorbească de ani grei, ani de foamete, într-o ţară unde belşugul sau sărăcia nu ţine de capriciile vremii, de secetă, de grindină sau de inundaţii, căci doar nimeni nu se îndeletnicea aici cu agricultura; hrana, multă sau puţină, era aceeaşi în toţi anii, şi nu atârna decât de sârguinţa şi de îndemânarea oamenilor ca ei să aibă ce mânca, sau să rabde de foame.

Un cercetător mai aspru ar fi putut să învinuiască poporul de trândăvie; se trândăveşte, într-adevăr, în multe colţuri ale Pământului, dar pentru asta este nevoie în primul rând de căldură. Când dârdâi de frig în mai toate anotimpurile şi umezeala face să-ţi mustească întreg trupul, până la inimă, asta nu se mai poate numi trândăveală, fiindcă măcar dârdâitul şi tot este o muncă, destul de grea şi mai cu seamă continuă.

Deci, oamenii răbdau de foame, nu din cauza lenei, ci din altă cauză, mai ascunsă – poate le lipsea îndemnul, poate nu ştiau să trăiască, poate uneori moartea li se părea mai firească decât viaţa.

Acum văzuseră pe alţii trăind, trăind din plin, cu voioşie şi, molipsindu-se de la dânşii, începeau să iubească viaţa, începeau să respire.

Înainte, pe timp de iarnă, alcalufii dârdâiau în pielea goală prin pădure, chirciţi pe sub trunchiurile copacilor sau prin scorburi şi aşteptau ca vreun câine norocos să se întoarcă de la vânătoare, cu câte un bursuc scos din vizuină, pe care să-l împartă, pe din două, câinele şi stăpânul.

Acum învăţaseră să cutreiere pădurea, hăituind vânatul, nemailăsându-se în voia sorţii, şi astfel, femeile şi copiii lor nu mai răbdau de foame, ca în iernile celelalte.

Dar nici femeile nu stăteau de pomană; din pieile de focă argăsite, învăţaseră să croiască un fel de opinci şi să taie nojiţe – şi astfel bărbaţii nu mai plecau la vânătoare, pe ploaie sau pe grindină, în picioarele goale.

Nimeni pe lumea asta nu doreşte răul, în locul binelui; de ce să cutreieri pădurile, când poţi sta la căldură? Alcalufii îşi uitau pornirile nomade, începeau să se aciuieze pe lângă case, să se gospodărească.

Lui Martin Stricland, statornicirea lor nu-i aducea nici o supărare, dar gospodărirea nu-i cădea bine la inimă. Numărul căutătorilor se împuţina într-una, aşa că în ultima vreme nu mai putea aduna nici măcar o sticlă de aur pe săptămână.

Asta îl îndemnă ca într-o bună zi să-l trimită pe Black Pedro în deputăţie la căpitanul Speranţei.

— Hummm! mugi metisul, din capătul scărilor.

— Ce-i, Pedro, ce vânt te aduce? întrebă căpitanul mirat să-l vadă la el acasă pe cel ce până acum îl tot ameninţa cu pumnul.

— Senor al meu doreşte să stea de vorbă.

— Foarte bine! Spune-i să poftească.

— Humm!

Anton Lupan înţelese, din mugetul acesta, că propunerea sa nu era bună.

— Dar unde ar vrea dumnealui să fie locul de întâlnire?

— Senor vă roagă să poftiţi la cabană.

— Humm! răspunse căpitanul, imitând mugetul metisului. Ai înţeles, Pedro? Spune-i că aşa nu-mi convine nici mie.

În sfârşit, după parlamentări îndelungate, care îl făcură pe Black Pedro să bată de nenumărate ori drumul între cabană şi corabie, căzură la învoială să se întâlnească a doua zi, la amiază, pe malul râului, ceea ce se petrecu întocmai. Aproape de gura lui, Oltişorul avea o lăţime de vreo şaizeci de metri, aşa că întreaga convorbire se duse în strigăte, fiindcă niciunul din cei doi parteneri nu socoti nimerit să treacă apa, pe domeniul vecinului.

Anton Lupan nu-şi dădea seama exact când începuse să-l urască pe Martin Stricland, poate în ziua întâlnirii cu Wotan, dar acum simţea că avea în faţă pe unul din puţinii oameni cunoscuţi în viaţă, pe care l-ar fi trimis bucuros în fundul iadului.

Martin Stricland începu vorba cu o rânjitură:

— Nu ştiam că ai porniri de misionar, căpitane! Te lăudai că nu te ocupi de cât cu marinăria.

— Şi-aici fac tot un fel de marinărie, domnule! Ba încă, navig pe mări mai primejdioase decât mările cunoscute. Şi mi se pare că nici piraţii nu lipsesc din preajmă!

— Hm! Crezi că ai ceva de împărţit cu mine?

— De bună seamă! Dar nu aurul, fii fără grijă. Altceva e la mijloc: conştiinţa mea e neliniştită, fiindcă port răspunderea de a te fi adus aicea.

— Nu fii aşa de visător, căpitane! În lume sunt oameni mult mai răi decât mine.

— Da, numai că ei n-au navigat cu Speranţa! Martin Stricland tăcu o vreme, privindu-l printre pleoape, cu duşmănie.

— Uite ce este, reîncepu după aceea. Îţi fac o propunere: cât aur vrei, ca să părăseşti locul acesta în patru zile?

— Dacă aş sta aici numai pentru aur şi aş judeca aşa cum se judecă în lumea negustorilor, ţi-aş cere atât cât aş putea încărca în magazie, ceea ce, desigur, nu ţi-ar veni la îndemână. Dar te vestesc limpede că mă interesează şi altceva pe lângă aur şi în privinţa asta dumneata n-ai să-mi poţi face vreo propunere.

— Ai de gând să mai zăboveşti multă vreme?

— Cel puţin până la primăvară.

— Ascultă, căpitane! izbucni Martin Stricland, după câteva clipe de gândire, schimbând dintr-o dată tonul. Sunt un om primejdios. Multă lume se teme de mine.

Anton Lupan râse, cu ironie:

— Şi îndrăzneşti să spui asta în gura mare?

— Da! Aici nu sunt judecători, nici poliţie! Ar fi bine dacă vorba mea te-ar pune pe gânduri.

— De multă vreme m-ai pus dumneata pe gânduri, domnule!

— Şi care ţi-e hotărârea?

— Rămân! răspunse căpitanul Speranţei, cu cea mai îndârjită hotărâre.

Martin Stricland păli, apoi rămase tăcut câteva clipe, silindu-se să-şi înăbuşe furia.

— Ascultă, căpitane! zise după aceea. Îţi fac o ultimă propunere: vrei să trăim în prietenie? Mă leg să nu mă amestec în treburile dumitale, cu condiţia să nu te amesteci nici dumneata în ale mele.

— Adică?

— Să-i laşi în pace pe sălbatici. Nu uita că eu i-am adus aicea.

— Da, însă nu în spinarea dumitale. N-ai tras nici la vâsle, nici nu le-ai dat hrană.

— Hrana şi-o găsesc singuri.

— Nu totdeauna; uneori nu ştiu, sau n-au îndemn s-o caute; datoria dumitale era să te îngrijeşti de dânşii.

— Eu sunt căutător de aur, nu misionar… De ce le-ai făcut case?

— Şi le-au făcut singuri.

— Dar la îndemnul dumitale!

— E adevărat – şi gândul că m-au ascultat îmi răsplăteşte multe strădanii. Pe dumneata te supără că nu mai tremură de frig în ploaie?

— Da; aşa trândăvesc la căldură şi asta pentru mine înseamnă pagubă mare. Black Pedro îi va convinge să dea foc caselor, care-s aducătoare de nenorociri şi să se mute pe ţărmul ăstălalt, la mine.

Anton Lupan strânse pumnii.

— Ai fi în stare de atâta ticăloşie? Ei bine, dacă-l prind pe Black Pedro în satul alcalufilor, îi rup picioarele. Şi dacă totuşi, prin viclenie, izbuteşte să facă vreo pagubă, o vei plăti cu măsură îndoită.

— Îmi declari război, căpitane?

— Nu, dar primesc războiul dumitale!

Cei doi vrăjmaşi se mai priviră o clipă, pe deasupra apelor care se rostogoleau mugind printre dânşii, apoi îşi întoarseră spatele.

Black Pedro îşi aştepta stăpânul aproape de cabană.

— Pedro! zise Martin Stricland, tainic, arătând cu mâna dincolo de râu, spre Anton Lupan care se urca într-o pirogă alcalufă, să se ducă pe corabie. Ţi-am spus, omul acesta e duşmanul tatălui tău.

Metisul scoase un urlet.

— Iată, continuă Martin Stricland, scoţând fotografia din buzunar şi arătându-i-o de la distanţă. Ţi-am făgăduit să ţi-o dau odată. Mă voi ţine de cuvânt, în ziua când duşmanul tatălui tău nu va mai fi pe lume.

De data asta, metisul mugi ca o fiară, gata să se repeadă şi să sfâşie.

— Aşteaptă, Pedro! îl linişti Martin Stricland, dosind fotografia. Trebuie să lucrăm cu chibzuinţă. El e şiret şi are oameni mulţi care-l apără. Ca să ne întoarcem la tatăl tău avem nevoie de corabie. Acum e greu, fiindcă sunt toţi laolaltă şi mai au şi câinele. Astă-toamnă, când erau plecaţi ar fi fost mai uşor, dar atunci nu ştiam dacă mă pot bizui pe tine şi dacă meriţi cu adevărat să-ţi destăinuiesc această grea taină.

Aici Black Pedro ridică ochii îndobitociţi şi mugi iarăşi, cu nedumerire. N-ar fi fost în stare el să facă orice, din prima clipă, numai să-şi revadă părintele?

— Vino, Pedro! continuă Martin Stricland. O să chibzuim în linişte, la căldură, şi-o să aşteptăm clipa prielnică…

În acest timp, Anton Lupan îşi adunase oamenii în cabină. Din hambar se auzea graurul, strigând-o pe Adnana.

— Ce voia, domnule? întrebă Gherasim, văzându-l pe căpitan că îşi frământă pumnii.

— Băieţi, am adus cu noi o viperă!

Ismail îşi duse degetul la frunte şi zâmbi cu isteţime:

— Eu vedeam că nu estem lucru curat asta pezevenghi Stricland!

— Siktir! Siktir! izbucni pasărea vorbitoare, auzind glasul bucătarului.

— Lasă, Ismaile, nu te lăuda de pomană! Ai văzut asta fiindcă te-ai îndeletnicit pe lângă el, cu necurăţeniile. Dar câtă murdărie avea în suflet, n-a bănuit nimeni… Acum nu ne rămâne decât să ne plătim greşeala: ori să plecăm, ori să dăm piept cu dânsul.

Chipurile oamenilor se aprinseră.

— Să plecăm? Nici gând, domnule! răspunse cârmaciul, lovind cu pumnul în masă.

— Aurul, Gherasime?

— O fi, dar eu cred că aur am mai găsi şi-n altă parte, cât e de lung ţărmul. Mai e şi mândria noastră!

Anton Lupan îl privi în ochi şi înţelese că răspunsul era pornit din fundul inimii.

— Voi gândiţi la fel? întrebă, rotindu-şi privirile asupra tuturora.

— La fel! Suntem bărbaţi, ce naiba! Să ne temem de o scârnăvie?

— Ei bine, atunci iată ce trebuie să facem de aici înainte…

Sfatul lor ţinu până seara. La căderea întunericului, Ieremia îşi luă flinta, că el se nimerise primul, coborî în barcă şi după ce ajunse la ţărm, îşi căută loc de pândă undeva mai sus, pe malul râului. Aşa se hotărâse: de aici înainte, echipajul Speranţei să păzească noaptea satul alcalufilor, până ce aceştia aveau să înţeleagă că trebuie să şi-l păzească singuri.

Dar, cu toate că oamenii stăteau la pândă cu urechile ciulite, nu simţiră niciodată vreun pas, apropiindu-se. Black Pedro nu mai trecu niciodată râul, în schimb, când alcalufii se duceau dincolo îi tot iscodea pe câte unii şi stătea la taină cu dânşii.

Iarna se scurse astfel în linişte; apele canalului păreau moarte, de luni de zile prin aceste locuri nu trecuse nici o corabie, nici măcar vreo pirogă, încât ai fi spus că restul lumii murise.

În zilele când nu bătea grindina prea tare, echipajul Speranţei căra cu barca nisipul aurifer strâns peste noapte şi făcea în gând socoteala avuţiei; corabia se adâncea în apă pe nesimţite, cu două-trei degete pe săptămână. Şi primăvara, în octombrie, veni tot aşa, fără să se simtă, până ce deodată oamenii văzură că în locul grindinii acum bătea ploaia: nu era nici o bucurie în schimbarea anotimpului, decât că se apropia clipa plecării în acea tainică şi grea călătorie despre care tot vorbea căpitanul. Iar acesta acum nu-şi mai putea număra bătăile inimii…