CAPITOLUL XXXII.Viteazul Ismail

Şi iată, acuma, în loc să ia drumul cel mai uşor, spre răsărit, să străbată strâmtoarea Le Maire, în colţul de sud-est al Ţării de Foc, şi de acolo, ocolind capul San Diego, să intre de-a dreptul în Atlantic, Speranţa naviga spre apus, împotriva vântului. Drum istovitor şi trist… Dar nu puteau să plece pe ocean, erau în căutarea unei aşezări omeneşti, a unui medic, a unui spital – trebuiau să salveze viaţa lui Ismail.

Acesta zăcea, fără simţiri, în cabina de la pupa, în patul lui Anton Lupan, şi te mirai că mai răsuflă, cu atâtea răni în trup, cu atâta sânge pierdut.

Speranţa ridică ancora îndată ce se iviră zorile peste peisajul răvăşit; ici-colea, unele case mai fumegau încă – şi asta era tot ce rămăsese din satul alcaluf.

— Muncirăm degeaba, domnule! zise cârmaciul, amărât, privind pe ţărm, în timp ce se vira ancora.

— Nu, Gherasime! Truda noastră va rodi. Acum alcalufii au fugit, s-au împrăştiat printre insule, prin păduri, şi poate au să rătăcească aşa mult timp. Dar după ce le-o trece spaima, după ce-o da frigul, la toamnă, sunt sigur că au să se strângă din nou şi au să se gospodărească pe seama lor. Topoarele au rămas la ei – şi pădurea are copaci destui.

Într-adevăr, călătorii care anul următor treceau pe canalul Beagle, găseau mai departe, spre apus, dincolo de Uşuaia, un sat nou, cu case de lemn, lucrate într-un chip neobişnuit pe aici, dar era peste putinţă să afli taina acestei aşezări noi.

Mai târziu alcalufii s-au rărit, erau, din nefericire, un popor care se stingea, şi în locul lor veneau colonişti argentinieni, deşi nici ei nu se îmbulzeau cine ştie câţi, fiindcă furia aurului trecuse de mult. Numai numele satului dăinuia – Lopataia – şi mai dăinuieşte şi azi.

Căpitanul Speranţei nu greşise atunci…

— Da, Gherasime, ţine minte, truda noastră va rodi! repetă Anton Lupan, aruncând o ultimă privire pe mal, spre munţi, dincolo de crestele cărora pământul Ţării de Foc azi nu-i mai era necunoscut.

Tristă întoarcere, dar îndeplinise, până la capăt, ceea ce avusese în gând!

Sufla un vânt slab, de la sud-vest, şi goeleta, cu ghiurile în tribord, se târa greoaie pe canal, spre apus. Adnana veghea la căpătâiul lui Ismail, iar echipajul repara stricăciunile pricinuite de foc – nu erau mari, se puteau înlătura din mers; arseseră scândurile bocaportului, tenda, o parte din vela mică, dar aveau alta, luată de la Gibraltar; o parte din punte, arsă numai deasupra, şi o bucată de parapet, puteau să fie înlocuite mai târziu.

— Umblaţi mai încet, nu bocăniţi aşa! şopti Gherasim.

Nu bocănea nimeni, oamenii se mişcau în vârful picioarelor, dar cârmaciului tot i se părea că nu-s destul de grijulii.

La cotul canalului, după insulă, se ivi schoonerul văzut în ajun. Căpitanul lui, pe punte, cu binoclul la ochi, cerceta ţărmurile stăruitor şi parcă nedumerit.

— Halo Speranţa! strigă, când fură în dreptul lui. Anton Lupan se aplecă peste parapet; ar fi vrut să nu strige, dar n-avea încotro.

— Halo! Ce doreşti?

— De unde veniţi?

— De-aici, de pe canal; am stat la ancoră, trei mile mai jos.

— N-aţi văzut un străin, un om înalt, blond…

— Aha! şopti Gherasim. Întreabă de neamţul lui Stricland.

— Erai cu el? strigă Anton Lupan.

— Da; a debarcat ieri seară şi nu ştiu ce-o fi păţit, că nu s-a mai întors.

— Schoonerul e al lui?

— Nu; al meu. L-a închiriat pe două luni.

— Ai primit banii?

— I-am şi prăpădit.

— Atunci poţi să te duci.

— Nu glumeşti?

— Fii liniştit! Îţi trimite vorbă prin mine să-ţi cauţi de nevoi… Cunoşti Uşuaia?

— Ca buzunarul meu.

— Noi o cunoaştem mai puţin. Vreun spital, vreun medic găsim?

— Întreabă la misiune de doctorul Joseph; e un franţuz cam posac, altminteri destul de priceput. Are şi ceva hapuri, face şi înţepături…

Dar vântul era slab şi potrivnic şi Speranţa se mişca încet, cu două mile pe ceas, cu trei. Din când în când Anton Lupan cobora în cabină, la Ismail. Adnana stătea nemişcată la căpătâiul rănitului, cu lacrimi în ochi, în mirosul înăbuşitor de spirt, de tinctură de iod. Pansaseră rănile, strâns, cu feşe lungi, niciuna nu mai sângera, dar nu puteai şti cât sânge a rămas în trupul ciuruit. De astă-noapte Ismail nu-şi mai venise în simţiri.

— Ce face?

— Nu ştiu, respiră greu. Mai e mult?

— Da; nu avem vânt bun.

Căpitanul urca scările, cu umerii aduşi, împovărat de mâhnire, şi Adnana rămânea nemişcată în faţa rănitului.

— Să nu mori, Ismaile, auzi! şoptea, frângându-şi mâinile într-un zbucium necontenit. Să nu mori! Te rog eu, Adnana! Mă auzi, dragul meu Ismail?

La Uşuaia ajunseră abia a doua zi seara, târziu. Anton Lupan găsi în port un colonist argentinian care se înduplecă să-l ducă la misiune, în schimbul unei sticle cu gin.

Ploua mărunt şi orbecăiră mult timp, înnoroindu-se până la genunchi, pe străzi fără lumini, şi în sfârşit ajunseră la o capelă de zid. Alături, deasupra porţii ferecate cu drugi de fier, ardea un felinar strâmb.

Colonistul trase clopotul, satisfăcut. De multe ori trecând pe aici ar fi vrut să se agaţe de el – în fiecare om întârzie un copil – dar îi lipsea îndrăzneala, era crescut în frica lui Dumnezeu şi se temea ca misionarii să nu-l pârască în cer. Acum avea bun motiv; de aceea trăgea de clopot cu sârg, râzând mulţumit, să-i ţină pe toată viaţa – plătea altcineva pentru el celui de sus.

Cu totul durase două ceasuri până ce doctorul Joseph să ajungă pe bord; misionarii nu-s totdeauna pregătiţi pentru nevoi trupeşti – preocuparea lor e sufletul omenesc – pentru asta sunt gata oricând. Aşa îi spunea chiar el, lui Anton Lupan, pe drum, înotând prin noroi. Poate se scuza, şi asta era încă destul.

Colonistul venea în urma lor, chicotind, el singur ştia de ce, poate pentru că-şi împlinise o dorinţă care îl chinuise mult timp.

Intrând în cabină, doctorul Joseph se descoperi, se închină cucernic, cu gesturi rare de monah smerit, apoi se apropie de patul lui Ismail.

— O rană la umăr, bun! Să vedem, glonţul a intrat pe sub claviculă şi a ieşit prin omoplat. Bun, bun! Nici o fractură de os – se vindecă, bun! Ah, aici e mai rău, toracele perforat, glonţul a intrat prin stânga sternului, dar a deviat, bun, altfel atingea inima – nu scuipă sânge? – plămânul e întreg, ce noroc! Ah, încă o rană, în coapsa stângă… Dar ce s-a întâmplat, aţi tras la semn în el? N-am văzut în viaţa mea un om mai ciuruit!

Ajungând la genunchiul drept, doctorul se încruntă; numai o clipă, căci îndată îşi reluă aerul lui senin şi cucernic.

— Rotula şi capul femurului fărâmate, bun! Piciorul trebuie tăiat dar nu merită…

Căpitanul îl privi întrebător; doctorul arătă spre cer.

— Moare, fiul meu! Va intra în împărăţia celui de sus.

Adnana îşi muşcă pumnii, înăbuşindu-şi ţipătul. Anton Lupan era palid şi încremenit.

— Ar trebui să facem cele de cuviinţă, să-l împăcăm cu cerul, continuă doctorul Joseph.

Zicând acestea, deschise trusa şi, dintre instrumentele medicale, dintre sticluţe şi cutii cu hapuri, scoase cu smerenie cele cuvenite pentru ritualul împărtăşaniei. Căpitanul îl privea, în vechea încremenire, fără să înţeleagă limpede ce se întâmplă.

— Dumneata eşti medic sau preot? îl întrebă, în sfârşit.

— De amândouă, fiule. Când trupul nu mai merge, trebuie să salvăm sufletul.

— Nu te osteni, părinte. E de credinţă mahomedană. Doctorul Joseph se trase un pas înapoi, cu un fel de groază, dar îndată sângele îi veni în obraz şi ochii i se însufleţiră, aprinşi de ardoare.

Era un om scund şi grăsuţ, în haine negre, chel, cu pielea capului şi a obrajilor rozişoară, cu zulufi argintii la ceafă şi deasupra urechilor, ca o păpădie, cu ochelari în ramă de aur.

— Fiul meu, zise, înflăcărându-se, datoria mea este să încerc, înaintea morţii, să-l aduc la credinţa adevărată, ca să-i deschid drumul cerului.

— Ce e cu piciorul? întrebă Anton Lupan, ca şi când n-ar îi auzit celelalte cuvinte.

— Va face gangrenă…

Adnana începu să plângă încet, în colţul cabinei.

— Nu i-l poţi amputa? întrebă căpitanul, simţind cum i se rupe ceva în inimă.

Medicul ridică braţele spre ceruri.

— Nu avem cele trebuitoare, fiul meu, răspunse, arătând trusa, plină de odăjdii.

— Nici la misiune?

— Nu; singurul spital e la Punta Arenas!

Ploua, noaptea era neagră, apele canalului clipoceau, de smoală, nu se vedea vârful bompresului, şi până la Punta Arenas erau trei sute cincizeci de mile!

— Ridicaţi ancora! porunci căpitanul, ieşind din cabină.

Speranţa naviga în noapte, prin ploaia subţire. Gherasim, la cârmă, ţinea drumul după foşnetul valurilor care se spărgeau pe ţărmuri; ceilalţi toţi, îngrămădiţi la prova, sfredeleau întunericul, ascuţindu-şi ochii cu puteri nebănuite, să vadă, să simtă, să ghicească insulele, stâncile, primejdiile care le tăiau drumul.

Negrilă stătea chircit pe puntea udă, lângă spiraiul cabinei; din când în când se ridica, privea înăuntru, zgâria geamul cu piciorul, scheuna, până ce Adnana ridica ochii şi-i făcea semn să se ducă încolo. Atunci câinele pornea cu capul în pământ, spre prova, se învârtea pe lângă oameni, cerşindu-le o vorbă, o lămurire, şi dacă vedea că nimănui nu-i arde de dânsul, se întorcea iarăşi lângă spiraiul cabinei.

La miezul nopţii Ismail îşi veni în simţire; când deschise ochii, o văzu pe Adnana în faţă, priveghindu-l cu tristeţea şi bunătatea îngerilor izgoniţi din ceruri. Apoi recunoscu patul, cabina căpitanului, şi obrazul lui, până atunci pământiu, luă culoarea bujorului; ehei, mai avea, viteazul Ismail, mai avea sânge în vine! Adnana îi zâmbi palid:

— Ai să te faci bine, da? Îmi făgăduieşti, Ismaile? Zâmbea, dar inima, în pieptul ei, se zbuciuma ca valurile mării.

Rănitul ceru să bea – bău un pahar de Cotnar, mai avea căpitanul câteva sticle, dosite de Ieremia, unde nu ştia nimeni, apoi ceru demâncare; i se dădu peşte afumat, un fel de păstrăv prins în apele Oltişorului, şi slănină, şi iarăşi păstrăv, şi încă un pahar cu sucul învârtoşat al viţei de vie. Ismail nu-şi putea mişca trupul zdrobit, dar înfuleca zdravăn, cât cinci, nu cât unul.

Pe punte, oamenii se priveau, treziţi ca din vise rele.

— Mănâncă?

— Mănâncă al naibii, mănâncă, nu glumă!

— Slavă Domnului! Acum se face bine! Speranţa orbecăia prin noapte, sub ploaia măruntă, rece, neostoită, împinsă de aceeaşi briză blajină. Din când în când, unul din oameni dădea o fugă la pupa şi îşi arunca ochii pe spirai, în cabina luminată puternic de lampa cea mare, luată de la Marsilia.

— Ce face?

— Bea vin!

— Ei, drăcie!

— Asta e sângele, fraţilor – vedeţi voi – se cere înlocuit. Dac-am avea vin negru, l-am înzdrăveni până mâine…

Credeau aşa, sau se amăgeau între dânşii, iar goeleta naviga molcom către apus, cu două noduri, cu trei cel mult.

După ce mâncă şi bău, Ismail mulţumi şi închise ochii; era când somn, când leşin. Aşa trecu noaptea, trecu ziua care veni, trecură alte zile şi alte nopţi, în şir. Oamenii coborau câte unul, la patul rănitului; acesta deschidea ochii, vedea atâta dragoste pe chipurile lor pământii, încât se simţea fericit şi atunci cerea de mâncare, de băut.

— Are vână tare, al naibii turc! zicea omul, întorcându-se sus.

— Vorbeşte mai frumos, nu ţi-e ruşine, nerodule! îl mustra altul, izbit de cuvintele lui.

Dar după ce cobora şi el în cabină şi se întorcea la ai săi, se pomenea clătinând din cap, minunându-se cu aceleaşi vorbe ca ăl dinaintea lui:

— Aşa-i, măi frate, zdravăn, nu glumă, al ciorilor turc! Atunci noaptea aia, ziceam că nu mai apucă lumina zilei, şi acum uite la el, bea o sticlă de vin cât ai clipi!

— Altminteri nu-l prea ştiam beţiv.

— Aş! Sângele, nu vă spuneam eu, sângele, se cere înlocuit!

În acest chip vorbea echipajul, cuprins de nădejdi, în vreme ce Speranţa îşi vedea de drum. Aveau vânt schimbător, când dintr-un bord, când din altul, şi înaintau câte zece, douăzeci de mile pe zi. Pe urmă se porneau furtuni, sau cădea uiliaul din munţi; atunci îşi găseau scăparea prin golfuri, sau pe după insule, gata să fie zdrobiţi de stânci.

Uneori noaptea cerul se nimerea senin, luna ieşea târâş de pe piscuri, frecându-şi burta de gheţarii adormiţi, şi la lumina ei goeleta îşi răsfrângea umbra în apele plumburii, de-ai fi zis că-i altă corabie, o corabie fantomă care navighează cu chila în sus.

Totul în jur, munţii posomoriţi, ţărmurile cu stânci, insulele fumurii, apa canalului clipocind, păreau închipuiri, o lume de vis, numai tăcerea locului avea greutate şi contur, o simţeai învăluindu-te ca o mantie cu faldurile reci, apăsându-ţi răsuflarea, înăbuşindu-te, strângându-te de gât. Oamenii îşi duceau mâna la grumaz, trăgeau aer adânc, gâfâind, şi se priveau, nedumeriţi.

Navigau de zece zile şi nu făcuseră nici un sfert din drum. Zadarnic ar fi aşteptat scăparea la Punta Arenas – acolo ar fi ajuns prea târziu – scăparea era în trupul lui Ismail.

— Ce face?

— Tocmai a adormit.

— Dar de mâncat?

— Oho!

— Şi vin?

— Două pahare cu vârf!

Oamenii se mişcau pe punte mai vioi, îşi făceau nădejdi, iar Negrilă, simţindu-i, scheuna fericit. Numai în cabină, la pupa, Anton Lupan şi Adnana se uitau unul la altul, din când în când, cu grele umbre de îngrijorare în priviri. Îl pansau pe Ismail în fiecare zi, rănile îşi strângeau marginile, carnea creştea din ea însăşi la loc, numai genunchiul de câtva timp începuse să se umfle şi se făcea vânăt. Înţelegeau, cu mâhnire, cu spaimă, tot ce avea să urmeze de aici.

Curând, zâmbetul lui Ismail pieri, şi chipul, care i se înviorase, începu să se facă iar pământiu; zadarnic îl îmbiau cu paharul de vin; mâncarea, aşijderi, rămânea neatinsă, la căpătâi. Trecu încă o zi; pe fruntea rănitului curgeau sudori reci, apoi sudori fierbinţi şi trupul începu a-i dogorî.

Anton Lupan se uita pe hartă, deznădăjduit; gangrena venise, n-o mai puteau ocoli, nu aveau leac împotriva ei şi până la Punta Arenas mai puteau face trei săptămâni.

Drum lung, drum istovitor şi trist.

După încă o zi, Ismail închise ochii şi nu mai vorbi, dar noaptea, în timp ce la capul lui se aflau Adnana, căpitanul şi Gherasim, îl auziră cântând. Cânta din gât, subţire, cu glas de copil şi din ochii închişi i se prelingeau lacrimi, domoale, amestecându-se pe obraz cu sudorile fierbinţi.

Adnana se întoarse cu spatele şi începu să plângă, încetişor, cu faţa în mâini. În liniştea cabinei se auzeau numai suspinul ei, şi glasul subţirel al lui Ismail, îngânând gazelul de la Stambul: „Bir ci ce câââz, Adân lalé…”

Haralamb ciocăni uşor în spirai, de sus:

— Gherasime!

— Ce-i?

— A stat vântul; ce facem? Cârmaciul blestemă printre dinţi:

— Hristosul lui de vânt! Tocmai când ne zorim mai mult!

— Acum e totuna, Gherasime! îl linişti Anton Lupan, bătându-l pe umăr, cu un gest obosit. Degeaba ne mai grăbim…

— Moare, domnule?

— Nu ştiu; puroiul se ridică în sus. Vezi unde suntem şi aruncaţi ancora.

Când, ceva mai târziu, căpitanul ieşi pe punte, oamenii se strânseră în jurul lui, tăcuţi. Anton Lupan se trânti pe bocaport; ţârâia ploaia mărunt, el era în capul gol, dar n-o simţea udându-i părul, prelingându-i-se pe gât.

— E rău? întrebă cineva, după un timp.

— A făcut gangrenă; doctorul n-a minţit.

— Şi-acum, domnule? Căpitanul stătea cu ochii în gol.

— Piciorul se învineţeşte; nu mai e decât o scăpare: să i-l tăiem!

Se auzi răsuflarea grea a oamenilor; Mihu scâncea, în spatele lor.

„Femeile şi copiii!” îşi zise Anton Lupan, fără să ştie de ce. „Femeile şi copiii… Au sufletul mai slab, dar poate mai bun…”

Gândurile i se învălmăşeau în cap, şi peste gânduri veneau imagini, alungându-se unele pe altele, imagini de la Stambul, de la Pireu, de la Gibraltar, din acest drum şi din altele mai vechi.

Se vedea într-o seară, într-un cort pe malul Sakarului. În lumina unui felinar plăpând. Jos pe paie, zăcea un om, cu piciorul zdrobit; căzuse peste el o traversă de fier… Omul aiura şi parcă îngâna un cântec, ca Ismail… La trei kilometri mai departe, apele veniseră mari, luaseră podul vechi, de lemn, trenul de ajutor nu mergea şi rănitul se stingea sub ochii lor.

Medicul sosise în zori de la Vezir-han, trecuse cu barca fluviul revărsat. Era zdrobit de oboseală, murdar de noroi, din tălpi până în creştet, dar nu se putea pierde nici un minut. Băuse o cafea, fumase o ţigară, nervos, în timp ce se fierbeau instrumentele într-un ceaun şi-apoi, în faţa cortului, sub cerul liber, pe două scânduri puse pe pari bătuţi în pământ, retezase piciorul omului, mai sus de genunchi.

Anton Lupan stătuse lângă el, îi dăduse ajutor, legase arterele ca să câştige timp – altfel rănitul ar fi murit… Pe urmă zăcuse patru ceasuri într-un desiş, pe malul Sakarului, cu măruntaiele întoarse pe dos. Era un tinerel plăpând şi visător pe atunci…

Iar trei luni mai târziu, şchiopul, întors de la spital, îl saluta voios, bătându-se cu palma în piciorul de lemn:

— Bine v-am găsit… Ei, ce ziceţi, pe ăsta poate să mi-l calce şi trenul… Numai să nu deraieze, că-i lemn ţeapăn, ehei!

— Cine să i-l taie, domnule? întrebă Gherasim, parcă visând.

Anton Lupan trase aer în piept, îi veniră în minte toate amănuntele întâmplării de-atunci, toate gesturile medicului, le văzu aievea, ca şi cum s-ar fi petrecut din nou, acum, în faţa lui, şi zise, hotărât:

— Eu!

Apoi coborî scările, la patul lui Ismail, se aplecă deasupra lui şi-i cuprinse umărul sănătos; simţi dogoarea, arzându-i degetele. Rănitul răsufla greu, şi între două răsunări bolborosea cuvinte de neînţeles; din când în când, printre buzele-i arse, se furişa, subţirel, o frântură din cântecul acela fără sfârşit: „Bir ci ce câââz”

— Nu mai are puls aproape de loc, bâigui Adnana, cu glasul stins.

Căpitanul se aplecă mai mult, strânse umărul bolnavului şi şopti:

— Ismail!

„Adân lalée…”

— Ismaile, mă auzi?

Bolnavul tresări, deschise un ochi:

— Trebuie debarcam?

— Nu, Ismaile! Ascultă-mă, vrem să te faci sănătos. Vrei şi tu?

— Laleli!

— Da, să te faci sănătos, să te întorci la ea, şi la Validé şi… Dar ascultă-mă, dacă vrei să te faci bine, trebuie să-ţi tăiem piciorul!

Ismail tresări, făcu ochii mari, se uită la căpitan pătrunzător, îndelung, apoi pieptul i se lăsă în jos, ochii i se închiseră şi el şopti:

— Tăiam!

Viteazule, viteazule Ismail!

Pe spirai se vedeau albind zorile de zi…

Sunt uneori întâmplări care se potrivesc de le-ai putea lua drept minuni.

Bătea vânt din pupa, tăricel, bun. Speranţa naviga întins spre apus, în sunetele gazelului care făcea să zbârnâie geamul spiraiului deschis. Fiindcă nu mai era glasul pierdut al lui Ismail, ci glasul celălalt, dulce, gingaş şi răsunător în acelaşi timp, fonograful, care se rotea necontenit.

Sunt numai întâmplări, dar ai zice că sunt minuni.

Şase ceasuri după ce căpitanul ieşise pe punte, cu umerii aduşi, tras la faţă, plin de sânge de la mijloc până la gât, ca un casap, şi se trântise istovit pe bocaportul ud, pornise vânt de la est, briză tare, statornică, făgăduind să ţină mult. Cine a mai pomenit vânt de est, la sfârşitul lui octombrie, pe canalul Beagle, în Ţara de Foc? Să te minunezi, şi altceva nimic!

Dar cu asta, încă nu s-a sfârşit!

Exact în clipa când se auzeau scripeţii fungilor scârţâind – se ridicau pânzele – Ismail deschise ochii, privi în jurul lui, rătăcit, apoi o recunoscu pe Adnana şi-i zâmbi.

— Te-a durut, Ismail?

Nu avuseseră cu ce să-l adoarmă, tăiaseră pe viu; la primul scrâşnet al cuţitului, bolnavul scosese un geamăt adânc, şi pe urmă nu mai spusese nimic. Credeau toţi că a leşinat, dar el nu leşinase decât la urmă, târziu, până atunci simţise totul, fiecare apăsare de cuţit, fiecare smucitură în muşchii măcelăriţi, auzise şoaptele din jur, auzise ferăstrăul, hârşâind, şi de pe masă, unde era întins, văzuse, printre pleoape, spiraiul albit şi chipurile oamenilor, speriate, ivindu-se să se uite în jos, din când în când… Acum Adnana îl întreba: „Te-a durut?” Îl duruse, dar el nu ştia cât. Poate pe ea, pe ceilalţi, îi duruse şi mai mult.

Ismail nu socoti cuvenit să dea un răspuns, care n-ar fi lămurit nimic. Ar fi vrut să întrebe el ceva – ce făcuseră cu piciorul tăiat, îl aruncaseră la rechini? – dar parcă îi era frică de acest gând.

— Puneam gazelul! şopti în clipa când se auzea lanţul ancorei, zornăind, şi Speranţa pornea la drum…

Toate porneau deodată, şi vântul, şi cântecul, şi viaţa în trupul lui Ismail. Să zici că sunt minuni!

Acum gazelul răsuna pe punte, să scoale morţii din mormânt, numai căpitanul dormea pe bocaport, cu un ibric mare de cafea la căpătâi. Nu auzise lanţul zornăind, nu auzea foşnetul etravei spintecând valurile, lung, nu auzea gazelul lui Ismail. Dormea prima oară cu adevărat, după zece zile şi zece nopţi de zbucium neîntrerupt.

Gherasim se apropie, îi potrivi o pernă sub căpătâi şi mai puse o pătură peste mantaua cu care era învelit.

— Poate ar fi mai bine să-l ducem în cabină, la prova, zise Haralamb.

— Lasă-l în pace; are nevoie de aer; ce, crezi că uşor lucru a făcut?

— Aşa e, zău! Ca să-ţi spun drept, nu credeam s-o scoată la capăt; când colo, nu te uiţi, parc-ar fi firurg!

— Chirurg, nene Haralamb, îl îndreptă Mihu.

— Chirurg? Ei, bine că le ştii tu pe toate! Mâine-poimâine te văd secund… Ba te pomeneşti că mă tragi şi de urechi, dacă ţi s-o părea că nu-i curată puntea, sau mai ştiu eu ce…

Gherasim se întoarse spre Mihu, îl învălui într-o privire de părinte duios, dar îndată îşi luă seama şi-l întrebă, cu glasul asprit:

— Cum merge cu învăţătura?

— Bine, nene Gherasim! Numai să împlinesc vârsta şi anii de îmbarcare, şi mă prezint la examenul de secund.

— Ei vezi, mă Haralamb, tu glumeşti, iar el o ia în serios! zise cârmaciul, ascunzându-şi cu greu în mustaţă un zâmbet mulţumit.

Speranţa scăpase din canal şi naviga printre insule spre golful Dezolării, să iasă în ocean, la Milky Way. Vântul acesta, din pupa, neobişnuit, ţinu o săptămână încheiată, dându-le prilejul să înainteze o sută douăzeci de mile spre vest; fireşte, ar fi putut face mai mult, dar acum nu mai navigau decât ziua, că nu-i mai zorea nimeni.

Ismail nu mai avea călduri, răul fusese smuls din trup, cu preţ scump, dar fusese smuls, nu mai răsufla anevoios, îi pierise culoarea pământie din obraz şi bea, cu o sete dureroasă, ultimele sticle cu vin. În unele ore părea senin, în altele, se vedea că suferă cumplit, închidea ochii, îşi încleşta fălcile şi gemea înăbuşit, în vreme ce pe frunte sudoarea rece i se ivea iarăşi, broboane mari alunecându-i pe obraz, pe gât.

Trupul lui era încă un balot de carne însângerată, învelită în tifoane şi-n feşi, dar nu mai era un om care moare, ci unul care se întoarce, şontâc-şontâc, între vii. Prin fitilul lăsat înăuntrul cusăturii de peste ciot curgea răul din el; nu se putea altfel, Anton Lupan ştia că va face puroi, la ce te poţi aştepta, când lucrezi cu cuţitul de bucătărie, cu ferăstrăul de dulgher, iar vinele le legi cu aţă de vele, chit că pe toate le-ai pus înainte la fiert? Rana supura – şi avea să supureze mult timp, săptămâni, luni – numai că răul nu se mai urca în trup. Carnea sănătoasă creştea dedesubt împingând afară coptura şi fitilul, câte puţin în fiecare zi, până ce odată avea să-l lepede, să se închidă deasupra suferinţei din trecut.

Pe puntea Speranţei viaţa îşi luase mersul obişnuit, se auzeau iar râsete, glume, şi Negrilă se zbenguia din nou, zdupăind şi lătrând vesel în vânt până ce, ajungând la spiraiul din pupa şi privind în jos, cu limba scoasă d-un cot, dădea cu ochii de Ismail şi atunci se potolea, ca şi când ar fi înţeles că nu-i cuviincios să faci zarvă în preajma unui om suferind.

Bucătarului însă îi plăcea să audă hărmălaie, sus, îi plăcea şi lătratul lui Negrilă, şi râsetele şi glumele oamenilor, fiindcă toate făceau aşa de strâns parte din viaţa lui! Dar tocmai când simţea mai fierbinte valul de dragoste pentru cele din jur, în minte îi venea, chinuitor, un gând vechi – şi închidea ochii, posomorât.

— Suferi, Ismail? îl întreba Adnana, aplecându-se cu gingăşie deasupra lui.

Ah! Câte nopţi nedormite stătuse ea la capul lui! Ea poate nu le numărase, dar el le ştia pe toate, chiar şi pe-aceea din timpul cât zăcuse în leşin… Acum nu-i spunea nimeni, nimic, că zăcea în pat, neputincios; avea să vină însă o zi, când trebuia să se despartă de toate astea şi de toţi, şi-l durea inima de pe-acum după ei, iar după Adnana în primul rând.

— Suferi, Ismail?

El clătina din cap, posomorât. Şi dacă suferea, cine putea să înţeleagă suferinţa lui?

S-o înţeleagă? Înainte de-a o înţelege, trebuiau s-o fi cunoscut. Oamenii n-o bănuiau – cine se mai gândea acum la o ameninţare din trecut?! – şi se veseleau, bucuroşi că totul mergea iar bine pe bord, ca în timpul fericit. Aveau în hambar cinci vagoane de nisip aurifer, şaptezeci de ocale de aur curat, câte opt de cap de rumân – să te pui pe trai vere Cristea, şi tu Ieremie, şi Haralamb, şi Gherasim!

Numai că, în ciuda fericirii lor, soarta se pregătea în taină să-i supună la alte încercări.

Soarta se chema de data asta Milky Way; ea îi văzu de departe venind, îşi duse mâna streaşină la ochi, clipi, îi recunoscu şi zise, scrâşnind printre dinţii ştirbi:

— Aha! Ăştia-s cei de mi-au scăpat rându' trecut!

Atât zise – şi îndată se burzului.