Capitolul XXVIII.Ţărmul de aur

Uiliaul se potolise, se furişase printre copaci, peste gheţari, spre creste, unde-şi avea tainiţele lui, acolo să-şi adune iar forţele şi mai târziu să se năpustească mai năprasnic peste altă corabie dacă nu peste asta. În urmă începu să bureze, ploaia aceea măruntă şi rece, care pătrundea şi hainele cerate, străbătea parcă prin punte şi se prefăcea în aburi răşinoşi la căldura focurilor.

Spre ziuă, valurile se liniştiseră, adormiseră şi stâncile de pe ţărmuri, muncite toată noaptea, şi atunci oamenilor de vardie li se păru că aud dinspre uscat un fel de scheunături, ca ale unor căţei aruncaţi. Lucrul îi umplu de mirare, căci de teamă nu mai putea fi vorba acum, după uiliau. Dar mai pe urmă le trecu şi mirarea; deci după ce se vorbiră între ei, plutaşul şi Ieremia, nu găsiră de cuviinţă să-l vestească pe căpitan, sau pe altcineva. Ce-ar fi putut fi decât nişte jivine, care-şi spuneau şi ele păsurile, cam cu acelaşi glas cu care şi le spuneau alcalufii pe malul celălalt?

Ploaia se înteţea, mai rece de la ceas la ceas – şi scheunăturile de pe mal nu conteneau, ba, dimpotrivă, acum se auzeau mai limpede, împletite cu vaiete omeneşti şi cu strigăte jalnice, să ţi se facă părul măciucă în cap.

— Măi al naibii, ce să fie? zise Ieremia, apropiindu-se iar de plutaş.

Şi cum acesta ridică din umeri, tăcut, deşi nespus de îngrijorat, coborî în magazie, să-l vestească pe cârmaci. Când ieşiră, prin ploaia rece se zărea o geană de lumină, vestind ziua care venea. Tocmai atunci, de la pupa ieşea şi Anton Lupan.

— Auzi, domnule? îl întrebă Gherasim, ciulind urechea la mal.

O pală de vânt îşi făcu loc prin ploaie, dând negurile în lături ca pe o perdea şi atunci, în lumina nelimpede, văzură pe ţărm, în marginea pădurii de fag, o gloată de oameni, o turmă s-ar putea spune fără păcat, aproape despuiaţi, strânşi unii în alţii, ca oile la iernatic. Cei rămaşi pe-afară se zbuciumau, dădeau ocol cercului, cu capetele plecate, ca vitele, încercând să intre în mijloc, la căldură, printre picioarele celorlalţi, şi neputinţa şi frigul îi făcea să ţipe ca jivinele încolţite – şi aproape cu acelaşi glas.

Black Pedro, care dormea pe punte, în ploaie, sub zdreanţa lui de manta, şi care de bună seamă auzise şi el vaietele, nu făcea nici o mişcare, ca şi când n-ar fi cunoscut felul de viaţă al semenilor lui şi n-ar fi ştiut că ei se chinuiau aşa. Dar taina nepăsării lui se vădi îndată, când cineva de pe ţărm zări corabia şi-i vesti pe ceilalţi, făcându-i să rupă cercul şi să ridice capetele, speriaţi.

— Nu sunt alcalufi; sunt din neamul ona! zise Anton Lupan, văzându-i cât erau de înalţi.

Într-adevăr, pe lângă alcalufi, aceştia păreau nişte uriaşi. Dar nimeni nu-i putu vedea prea bine, decât că erau deşiraţi şi negri, ca nişte draci, căci rămaseră aşa numai cât să se dezmeticească şi apoi se năpustiră, toţi deodată în pădure, cu piuituri de spaimă, întocmai ca un stol de păsări pus pe goană de uliul cel hrăpăreţ şi viclean.

Pământul Ţării de Foc era locuit pe atunci de două neamuri de oameni, mult deosebite unul de altul, deşi din aceeaşi rasă americană.

Cei mai numeroşi, neamul ona, poate să fi înglobat vreo opt sute de suflete, iar alcalufii, abia pe jumătate cât ei. O numărătoare destul de nesigură, făcută douăzeci şi cinci de ani mai târziu, înscria cifra primilor cam la trei până la cinci sute de inşi şi a celorlalţi numai la o sută cincizeci, două sute. Iată de ce, mai sus, vorbeam la trecut de băştinaşii Ţării de Foc – căci, dacă astăzi se mai găsesc supravieţuitori dintre ei, nu cred că e cu putinţă să fie socotiţi drept populaţie ca atare, într-o ţară care se întinde pe mai mult de şaptezeci de mii de kilometri pătraţi.

Spre deosebire de alcalufii foarte scunzi, cu pielea gălbuie sau roşcată, cu faţa rotundă, cu trăsăturile mari şi nasul lătăreţ, cei din neamul ona erau înalţi, prea rar mai mici de un metru optzeci, bine legaţi, vânjoşi, aveau faţa lunguiaţă şi nasul mic, frumos desenat.

Dacă în drumul ei Speranţa întâlnise până acum numai alcalufi, din neamul mai puţin numeros, asta se datora faptului că aceştia colindau apele printre insule, cu pirogile, în vreme ce neamul ona pribegea mai mult pe uscat şi de obicei lumea lui se sfârşea acolo unde era ţărmul.

Cele două neamuri nu trăiau nici în duşmănie, nici în prieteşug şi se înţelegeau între ei numai prin semne, fiindcă aveau altfel de graiuri. De altfel, chiar în sânul aceluiaşi neam, graiurile erau felurite, de la trib la trib, de la familie la familie, redus la puţinele cuvinte cerute de un trai primitiv, cuvinte născute în sălbăticie, pentru nevoi restrânse, nu pentru a exprima gânduri. Viaţa lor era atât de asemănătoare şi mărginită la atât de puţine gesturi, încât prea rar se întâmpla ca un semn să nu tălmăcească intenţia celui ce îl făcea…

Pe ţărm, ramurile copacilor se mişcau, dovedind că sălbaticii nu fugiseră departe, ci stăteau ascunşi şi pândeau. Felul cum o luaseră la goană îl îndreptăţea pe Anton Lupan să creadă că nu era un trib războinic, deşi asta n-ar fi fost o dovadă pe care să te bizui netulburat. Dar chiar şi chipul cum stăteau ascunşi, ca struţul, cu capul în nisip, fiindcă nu era greu să bănuieşti locul fiecăruia, îl îndemna să vadă la ei mai degrabă curiozitate copilărească, decât vreun gând vrăjmaş.

Între timp se luminase binişor şi ploaia făgăduia să se liniştească. Pe ţărmul celălalt al golfului, alcalufii îşi aprinseseră focurile; se vedeau fumuri ieşind deasupra pădurii. Prin ce mijloc îşi fereau chibriturile de ploaie, când prăpăditele lor mantăi de blană nici trupul nu li-l ferea pe deplin, era o taină pe care poate numai Black Pedro ar fi putut-o dezvălui. Dar metisul, dezinteresându-se cu desăvârşire de tribul ona, dârdâia lângă bocaport, cu capul în blana lui udă ca o piele pusă la tăbăcit, care mai degrabă îl mura, în loc să-l apere de frig.

Fiindcă uiliaul de peste noapte stricase câte ceva în greement, şi acesta trebuia reparat înainte de a porni la drum, căpitanul hotărî să se folosească de prilej ca să coboare pe ţărm.

— Ia, Gherasime, daţi barca la apă! Să ne apropiem puţin de băştinaşii ăştia; poate legăm prieteşug cu ei.

— N-aş crede! răspunse cârmaciul, scuipând cu silă, peste parapet.

Îi era silă de ploaie şi de vremea urâtă, altminteri, cu băştinaşii n-aveau nimic de împărţit. Deci se apucă să dezlege barca de deasupra magaziei, ca să îndeplinească porunca lui Anton Lupan.

— Cine merge cu mine? întrebă acesta, când barca fu gata.

Ismail se repezi, mai-mai să cadă peste parapet:

— Eu mergeam!

— Hai încă unul!

— Merg şi eu, domnule! zise Haralamb.

— Da' eu, de ce n-aş merge? sări şi Ieremia.

— Staţi, nu toţi; atunci cine rămâne să-i mai ajute lui Gherasim la înnăditul sarturilor? Mai bine tu, Ieremia, stai cu puşca pe lângă tine, să ne scapi dac-o fi să păţim ceva.

— Domnule, îşi dădu părerea cârmaciul, scărpinându-se cu îndoială în cap. Eu zic c-ar fi mai cuminte să nu vă apropiaţi prea mult, să nu le cădeţi în bătaia săgeţilor.

Bucătarul puse mâna pe vâsle şi barca se îndreptă spre mal. Tufişurile se mişcară, cu nelinişte, dar după semne, sălbaticii nu se îndepărtau.

— Ismaile, ai grijă unde tragi, să nu spargi barca! strigă Gherasim, cu grijă de bun gospodar.

Numai că turcul, fudul din cale afară, trăgea la vâsle, umflându-se ca un broscoi în faţa lui Anton Lupan, şi mergea drept către locul unde era mai prost de acostat.

Cârmaciul înjură printre dinţi, de Coran, şi strigă iar:

— Ismaile! Ismaile! Ptiu! Lua-te-ar naiba!

Şi deodată, auziră cu toţii în pădure aceiaşi strigăt, dar fireşte alt glas:

— Ismaile! Ismaile!

Cârmaciul făcu ochii mari şi scutură din cap. Să fi fost ecoul nu se putea, căci doar nu-şi cunoştea glasul de ieri, de azi. Cei din barcă se priviră unii pe alţii, miraţi, afară de bucătar, care nu mai ţinea seama de nimic, decât să se arate vânjos şi dibaci.

— Ismaile, mai la stânga! repetă Gherasim, încă buimac. Şi glasul de pe ţărm se auzi întocmai:

— Ismaile, la stânga!

— Ce-i asta, domnule? se minună Haralamb. Să ne-o fi luat alţii înainte nu m-ar mira, dar ca să fie şi români, iar pe deasupra să-l mai cunoască şi pe Ismail, ar fi din cale-afară, zău aşa!

— Aveţi grijăă! se auzi glasul Adnanei, din larg.

Şi din pădure, un glas de femeie, o îngână, la fel, deşi nu atât de suav:

— Aveţi grijăăă!

— Ce naiba?

— Ismaile! Vezi ce faci!

Parcă mai ştiai cine strigă? Când Gherasim, când glasul de pe mal.

— Eu aş zice să ne întoarcem, domnule! fu părerea lui Haralamb.

Anton Lupan nu socotea la fel, dar chiar dacă ar fi vrut să întoarcă, bucătarul vâslea prea cu râvnă, ca să-l mai poată opri cineva.

Barca ajunse la mal, sări peste un pietroi şi se înfipse cu prova în nisipul jilav. Marginea pădurii era numai la vreo douăzeci de paşi şi tufişurile fremătau.

— Nu te arăta cu puşca! îl sfătui căpitanul pe Haralamb.

— Numai de nu s-ar pune cu săgeţile pe noi. Mai ştii ce le-o sta în cap?

— Aveţi grijăă! strigă încă odată Adnana, cu glasul îngrijorat, văzând că Anton Lupan punea piciorul pe mal.

Iar glasul din pădure nu pierdu prilejul s-o îngâne, făcând mai mare comedia:

— Aveţi grijăă!

Dintre toţi, numai căpitanul păru să înţeleagă în sfârşit ceva, căci de unde până atunci stătuse încruntat, în prada unei nedumeriri care îl copleşea, începu să râdă şi ridică braţele, să se vadă că n-are cu el nici o armă şi nici vreun gând vrăjmaş. Ar fi vrut să vorbească, dar, din păcate, în viaţa lui nu auzise nici măcar un cuvânt în graiul ona.

— Hai, veniţi încoa'! strigă, pe cât putu mai paşnic şi mai dulceag.

— Hai, veniţi încoa'! repetă un glas de după copaci.

Dar de ivit, nu se ivi nimenea. Sălbaticii se ţineau departe, la adăpostul tufişurilor care continuau să se mişte, semn că ei se foiau şi cătau să privească prin frunziş, spre mal.

— Le e teamă! socoti Haralamb.

Ismail, care nu ştia ce să mai facă să se arate viteaz, porni spre pădure, cu paşi îndesaţi. Îndată se auzi zdupăit de picioare, vreascurile uscate trosniră sub năvala de paşi care le frângeau şi tufărişul rămase nemişcat.

— Ismaile, vino înapoi! Nu te băga! strigă mâniat Anton Lupan.

După câteva clipe se făcu linişte şi din depărtare se auzi un glas:

— Ismaile, nu te băga!

Bucătarul, care până atunci, aplecat cu înverşunare pe vâsle, nu se auzise strigat, nici de pe puntea Speranţei, nici de pe mal, bălăbăni năuc din cap:

— Hei, cine strigam?

— Întoarce-te! îi porunci căpitanul.

Şi glasul din pădure nu întârzie să repete porunca, la fel de autoritar:

— Întoarce-te! Ismaile, nu te băga!

Haralamb, când râdea, când îşi scuipa în sân şi îşi făcea cruci repezi ca babele la altar.

— Ce-mi făcuşi, viteazule? îl întrebă căpitanul pe bucătar, care se întorcea, tot bălăbănind din cap, ca omul beat. Acum i-ai speriat!

Ismail chiar că nu mai ştia cum să se poarte ca să-l îmbuneze pe căpitan. Hotărât, soarta lui era pecetluită; îl pândea debarcarea – numai lipsa porturilor făcea să întârzie ceasul amar.

Între timp, tufişurile începură să se mişte din nou, mai cu fereală, cu mai multă sfiiciune decât înainte ca Ismail să-şi fi arătat vitejia. Anton Lupan scoase o batistă colorată din buzunar şi o flutură, necăjit că nu putea să-şi spună gândurile paşnice cu viu grai.

— Dar veniţi odată, ce naiba!

Şi vorbele, dovedindu-se fără nici un folos, se pomeni, fără să ştie cum, fără să vrea, chemând îmbietor, cu sunetele care ademenesc găinile şi pisicile:

— Hai, pis, pis, pis! Pui, pui, pui!

Atunci ramurile unui tufiş se dădură în lături, lăsând să se ivească două capete, temătoare şi curioase, care nu priviră spre ţărm mai mult decât un clipit, şi apoi se ascunseră iar.

— Hai, pui, pui, pui! repetă Ismail, văzând că în felul acesta căpitanul fusese destul de norocos – şi vrând să-şi încerce o ultimă dată norocul şi el.

Capetele se iviră iarăşi, de data asta zăbovind mai îndelungat. Căpitanul îşi flutură iarăşi batista, cât mai paşnic, şi repetă chemarea, iar bucătarul îl imită, dulceag:

— Pui-pui-pui! Veneam la Ismail! Hai!

— Hai, veneam la Ismail! se auzi ecoul cunoscut.

În timp ce Anton Lupan continua să facă semne, Ismail să gungure ca un porumbel, scoţând cele mai dulci sunete pe care le scosese vreodată glasul lui, mai dulci chiar decât pentru Laleli, iar Haralamb să se crucească şi să-şi scuipe în sân, în marginea pădurii se ivi un fuegian ona, gol puşcă, negru ca tăciunele stins.

— Hai, veneam la Ismail!

Sălbaticul făcu un pas, privi temător la oamenii de pe ţărm şi în sfârşit porni înainte, cu paşi şovăitori, gata s-o rupă la fugă, cum o simţi primejdia.

— Ismaile, vezi să nu-l sperii, că te spânzur!

— Nu speriam; păream rău, domnule. Hai, pui-pui-pui! Hai!

De după tufişuri ieşiră încă doi ona, apoi al treilea, şi în sfârşit, încă vreo cinci, înconjurând cu grijă pe un al şaselea, mai bătrân, cel mai înalt şi mai voinic dintre toţi, care părea să fie şeful tribului. Unii aveau în mâini suliţe de lemn cu vârful de piatră cioplită ascuţit, alţii arcuri şi săgeţi, alţii praştii, pesemne ochitorii mai dibaci, dar toţi îşi ţineau armele paşnic. Totuşi, Haralamb, care rămăsese mai aproape de barcă, îşi privi carabina, cu coada ochiului.

Pe puntea Speranţei, Adnana tremura lângă cârmaci.

— Acum dacă i-o încolţi? zise, apăsându-şi mâna pe piept.

Gherasim se scărpină în cap:

— De, eu ştiu?! Măi, Ieremie, tu mai bine aţin-te cu flinta!

Din pădure continuau să iasă alţi ona, toţi înalţi şi vânjoşi, întinzând pe plajă un fel de cerc larg, cu barca Speranţei la mijloc. Pentru cei de pe punte, mişcarea lor putea fi semnul unei primejdii, dar de aproape, se vedea limpede că niciunul nu venea cu vreun gând războinic, şi dacă se aşezau aşa, vroiau poate să-şi ocrotească şeful, bătrânul înalt.

Acesta înaintă, până ajunse la vreo zece paşi. Ismail, care acum îl vedea limpede, scoase un sughiţ adânc şi începu să bălăbănească din cap. Şeful tribului, sub a cărui haină de blană, aruncată pe umeri, i se vedea trupul gol, avea pielea, de sus până jos, mânjită cu un praf negru, de bună seamă tăciune pisat, ca un pompier de la Stambul, căci la Stambul, cu toată mulţimea băilor, pompierii pe vremea aceea se spălau o dată pe an, atât aveau de lucru ziua şi noaptea, cu focurile care se ţineau lanţ.

Dar pe bucătar nu-l uimise funinginea de pe trupul lui, că şi ceilalţi erau la fel de măngăluiţi, ci altceva. Ca podoabă şi poate ca semn distinctiv, şeful tribului, altminteri lipsit de orice zorzoane, avea pictate pe chip, de la o ureche la alta, două benzi late, una roşie pe deasupra gurii, una albă pe dedesubt.

Nici asta nu l-ar fi uimit pe Ismail, căci doar cunoştea obiceiul sălbaticilor de a se schimonosi, şi până la un punct chiar îl înţelegea, ca unul care purta pe piept cel mai frumos tatuaj cunoscut vreodată de un marinar.

Pe bucătar alta îl minunase până la sughiţ şi-l intrigase în vechea lui pasiune de zugrav: cum găsise sălbaticul acesta, aici, la capătul lumii, unde nu erau nici bordeie, necum prăvălii cu vopsele, cum făcuse rost de culorile lui, cel mai strălucitor alb de zinc, cel mai aprins carmin, pe care nu le puteai cumpăra nici măcar la Stambul, în prăvăliile cele mai mari?

La cinci paşi şeful tribului se opri, râse cu gura până la urechi, făcând să i se încreţească benzile de pe chip, amestecându-se marginile albului cu roşul, şi zise, chiar el, cu glasul lui, că era colea, la câţiva paşi, şi nu puteai crede că ai năluciri:

— Ismaile, nu te băga! Bucătarul icni şi căzu în brânci.

La mişcarea aceasta neaşteptată, sălbaticii o luară la goană, buluc, cu şeful tribului în cap, şi nu se opriră decât la marginea pădurii, gata să sară înapoi, în tufiş, cum o creşte primejdia.

Dar primejdia nu creştea, căci străinii stăteau locului, unul făcându-le semne prieteneşti cu batista, altul – pe mal, scuipându-şi în sân de-şi udase cămaşa, leoarcă, iar al treilea ridicându-se de jos, buimac.

Dacă văzură aşa, fuegienii ona reveniră, cu mai mult curaj. Desigur că nu-i atrăgea decât curiozitatea, fiindcă nu cereau şi nici nu păreau să aştepte vreun dar.

— Domnule, întrebă Ismail, încă năuc, arătând la şeful tribului, care se apropia, râzând cu încreţituri roşii şi albe pe obraz. Asta ştiam româneşte, sau eu visam?

— Nu, răspunse căpitanul, întorcându-se în aşa fel să-l audă şi Haralamb, să-i lămurească pe amândoi deodată, că prea îi vedea bătuţi în cap. Fireşte că nu ştie nici româneşte, nici turceşte şi nici altă limbă afară de-a lor, dacă or fi având una. Dar e ştiut că pot repeta, cu o uşurinţă uimitoare, orice vorbă ar auzi, în orice grai.

— Ca papagal?

— Ca papagalul, dacă vrei! Însă, în orice caz, mai bine decât un anumit bucătar!

Bucătarul se făcu roşu în obraz şi îşi dădu seama ca o scrântise iarăşi, deşi nu înţelegea cum, de vreme ce era încredinţat că, după lunga convieţuire cu ghiaurii, îşi însuşise fără cusur frumosul lor grai.

Şeful tribului se apropie de Anton Lupan, râzând, şi-i altoi una cu pumnul în piept, făcându-l să se dea un pas înapoi. În sfârşit! Acum se putea spune că prieteşugul prindea temei. Căpitanul îi dărui, la rândul său, batista colorată, ceea ce prilejui strigăte de bucurie din partea fuegienilor ona. Cei trei oaspeţi trebuiră să îndure zdravenele lovituri de pumn în piept, prin care băştinaşii se simţeau datori să le arate, toţi pe rând, prieteşugul ce le purtau.

Ismail nu zicea nimic, ci icnea, hotărât să îndure orice, dacă o pornise aşa; în schimb Haralamb uneori cam scrâşnea din dinţi.

— Domnule, dacă o mai ţin mult, încep să dau şi eu! zise, abia stăpânindu-se.

— N-ai decât! Asta o să le arate că ai gânduri bune.

— Aşa? Păi atunci să-i chemăm şi pe ceilalţi şi să ne punem cu snopeala pe ei!

Ritualul însă se termină şi intenţia lui războinică rămase în vânt.

Mai târziu, când Anton Lupan hotărî să boteze locul acesta Golful Prieteniei, Haralamb îl privi mirat. Că se aflau într-un golf, mă rog, asta se vedea limpede, dar cum era cu prietenia, nu prea înţelegea.

— Golful Bumbăcelii ar fi mai nimerit! zise, frecându-şi pieptul plin de vânătăi.

Speranţa zăbovi aici până la prânz; şeful tribului împreună cu câţiva din oamenii săi veniră în vizită pe bord – apoi, reparaţiile fiind terminate, întreg echipajul coborî pe uscat. Ploaia contenise în sfârşit – şi cu toate că bolta rămânea acoperită de nori cenuşii, văzduhul părea mai luminos şi mai primitor. Sălbaticii se aşezară în cerc, pe pământul ud, şi începură să se ospăteze cu pesmeţi şi carne conservată, dintr-un butoiaş dăruit de căpitan. Deşi erau obişnuiţi să-şi agonisească trudnic hrana, această mană cerească nu-i făcea să-şi piardă firea şi să se năpustească asupra ei, cu toată foamea care e limpede că-i chinuia. Ba s-ar fi putut spune că mâncau cu o demnitate care lipseşte multor oameni civilizaţi.

— Nu le-o fi plăcând! îşi dădu cu părerea Gherasim, sceptic cum era uneori.

— Mai degrabă cred că sunt nedumeriţi, răspunse căpitanul. Probabil că până acum n-au cunoscut gustul pesmeţilor.

Fiecare îi privea cu un viu interes, în afară de Haralamb care, nedescoperind între femeile tribului niciuna pe gustul său, găsea de prisos prelungirea acestei escale.

Dar Ismail, Ismail ce făcea între timp? Apoi Ismail, după ce încercase în fel şi chip să intre pe sub pielea căpitanului, şi de fiecare dată dăduse greş, ca şi când totul era pornit împotriva lui – gândea acum să încerce, cum se zice în zilele noastre, să încerce o ultimă lovitură, cu care să-şi recâştige prestigiul pierdut.

Până să prindă cineva de veste şi să-l întrebe încotro o ia, bucătarul sări în barcă, puse mâna pe vâsle şi se îndreptă spre corabia care toropea la ancoră, în larg…

Nu cumva se treziseră în sufletul lui porniri de pirat? Nu cumva avea de gând să ridice pânzele, să se declare căpitan şi să plece de capul lui, lăsându-i pe ceilalţi în părăsire pe mal?

Până ce teama asta să prindă limpezime în capul cuiva, îl văzură pe Ismail întorcându-se, trăgând la vâsle cu mai multă râvnă decât oricând.

— Ce-i, Ismaile? îl întrebă Anton Lupan.

Bucătarul se apropie, cu răsuflarea oprită, palid, ca jucătorii care-şi pun viaţa pe un ultim zar:

— Domnule, zise, arătând spre fuegienii ona, vream cântam gazel!

Echipajul Speranţei izbucni în râs; râdea şi posacul Gherasim, şi Cristea Busuioc, cel tăcut şi sfios, şi Ieremia, şi Haralamb, râdea Adnana de făcea să răsune, în triluri cristaline, pădurea jilavă de fag, râdea Mihu, ar fi râs şi Negrilă dacă tocmai atunci, luând pildă de la oameni, nu s-ar fi hârjonit pe plajă cu câinii băştinaşi, ca să strângă mai zdravăn legăturile de prietenie cu tribul ona.

Dar ce-i păsa lui Ismail că râdeau toţi aceştia? Râsul lor n-ar fi făcut un ikilik, o para, dacă Anton Lupan ar fi rămas încruntat. Iată însă că şi căpitanul râdea, râdea cu lacrimi, cum nu-l mai văzuse niciodată năpăstuitul bucătar.

Ismail se simţi iarăşi fudul, ca pe timpuri, când nimeni nu-i ajungea la turban. După ce aruncă priviri pline de ifos spre ceilalţi, îngenunche pe nisip, aşeză fonograful pe un pietroi mai uscat, învârti manivela, potrivi acul – şi în clipa următoare, glasul dulce care cânta gazelul tocmai la Stambul, se răspândi pe ţărmul sălbatic al peninsulei Brecknok, treizeci de minute la sud de paralela 54-a, patruzeci de minute la vest de al 7l-lea meridian, adică într-un loc unde puteai jura, cu conştiinţa liniştită, că se auzea prima oară un fonograf.

Dar ce înseamnă asta? Băştinaşii nu înnebuneau? Nu săreau în sus, uimiţi, înspăimântaţi, nu dădeau ochii peste cap, nu se prăbuşeau, ca în faţa unui zeu, la picioarele lui Ismail, mânuitorul acestui aparat năzdrăvan?

Nu!

Băştinaşii îşi continuau ospăţul, netulburaţi, ca şi când fiecare dintre ei avea în pădure cel puţin câte un fonograf. Numai că unii, în timp ce mâncau, începură să se legene, încântaţi, semn că gazelul le plăcea – cântecul în sine, fără maşinăria de cântat.

Iar Ismail între timp tot învârtea la aparat, şi când cilindrul se termina, îl punea de la cap, din ce în ce mai nedumerit, mai dezumflat. Abia după o vreme, când sfârşiră ultimul pesmet, fuegienii ona se ridicară şi începură să se apropie, unul câte unul, de fonograf, încântaţi de muzică, cum spuneam, dar fără să arate nici o mirare faţă de instrumentul care cânta. Ba încă, văzând truda lui Ismail, care tot răsucea arcul, nădăjduind ca în sfârşit sălbaticii să-şi dea seama că această cutie înfăţişa ceva cu totul şi cu totul ciudat, şeful tribului se chirci lângă el, îl împinse cu umărul şi punând mâna pe manivela, începu să o învârtească, grav, continuând, ca toţi ceilalţi, să se legene în ritmul gazelului gingaş…

Asta era prea mult! Ismail opri cântecul, îşi luă aparatul în braţe şi plecă spre barcă, furios şi indignat.

Prea mult? Nu; mai era ceva!

Abia făcuse câţiva paşi, când auzi în urma sa un glas de femeie, cam răguşit, desigur, nu aşa dulce ca glasul din fonograf, dar mă rog, glas, cântând, da, cântând, ba încă şi cu vorbe, întocmai acelaşi gazel care putuse fi auzit la fonograf: „Bir ci ce cââz…”

O fuegiană ona, aşezată turceşte pe nisip – turceşte! auzi îndrăzneală la ea! – numai că pe jumătate despuiată şi fără iaşmac, neagră din tălpi până în creştet, doar cu dinţii albi, cânta, cam gros şi cam fals, dar mă rog, cânta, legănându-se cu alean, şi toţi ceilalţi se legănau o dată cu ea: „Bir ci ce cââz.

Adin laleee.

Ben aaale…

Ben aaale…”

Bucătarul se opri, mai-mai să scape fonograful din braţe, se uită la ea cu ochii holbaţi, clătină din cap, apoi, neputându-se cruci, scuipă în vânt şi o luă la goană, parcă urmărit de cel necurat.

— Hei, Ismaile! Unde-ai şters-o?! îi strigă căpitanul, văzându-l că pune mâna pe vâsle. Ne trebuie şi nouă barca.

De data asta, poate chiar se temea că bucătarul ar fi fost în stare să-i lase fără corabie, musafiri pe multă vreme la tribul ona.

— Aşteaptă-ne! Nu pleca! strigă şi Gherasim, cu un glas în care se simţea măcar tot atâta îngrijorare ca în glasul lui Anton Lupan.

Iar fuegienii ona, cărora răcnetele le plăceau mai mult decât vorba domoală, se ridicară în picioare şi începură să strige, toţi într-un glas:

— Ismaile! Nu pleca!

De bună seamă, toată istoria asta i-ar fi putut face să înnebunească şi pe ceilalţi, nu numai pe bucătar, dacă, în timp ce se îndreptau spre corabie, cu barca, Anton Lupan nu i-ar fi lămurit, ca unul care aflase destule din cartea lui Darwin şi din jurnalul bătrânului Léon Vaillant:

— V-am mai spus unora, fuegienii, atât cei din neamul ona cât şi din neamul alcaluf, au o mare uşurinţă să imite orice grai – şi aţi văzut singuri, căci doar nu vă închipuiţi că au mai fost şi alţi români pe-aici, înaintea noastră, ca, să fi învăţat de la ei câte ceva.

— Dar gazel? De ce n-am mirat? întrebă Ismail, bosumflat.

— Gazelul le-a plăcut, cum ai putut să te încredinţezi chiar tu; e ştiut că muzica, oricare şi oricum ar fi ea, le place şi o ascultă încântaţi, uitând şi de foame, şi de frig, şi de câte necazuri or mai avea. Cât priveşte fonograful, într-adevăr, nu i-a uimit, nici măcar nu i-a mirat, deşi e sigur că vedeau prima oară aşa ceva, dar fără îndoială, mintea lor nu poate înţelege că aici e vorba de o născocire omenească, ci o privesc ca pe ceva care vine de la natură, ca pe o pasăre care zboară sau ca pe un fir de iarbă care înverzeşte în fiece an. Nu-i vorba numai de fonograful lui Ismail; îndeobşte, nici un lucru nou nu-i miră, şi nici nu-l ţin minte, ca să-l poată recunoaşte în viitor. S-ar părea că nu păstrează nici un fel de amintiri, afară de deprinderi – şi nu au nici emoţia revederii. De pildă, dacă unul din tribul lor ar dispare cine ştie cum şi s-ar întoarce, să zicem peste un an, nimeni nu s-ar mira să-l revadă, nici nu s-ar întreba pe unde a umblat atât timp; iar în ceea ce-l priveşte pe cel cu pricina, n-ar simţi nici o tulburare revăzându-i pe ai săi.

— Cum adică? făcu Ieremia, nespus de mirat. Să mă întorc eu în sat la noi după un an, sau după doi şi să nu mă întrebe nimeni pe unde naiba am umblat? Ori să trecem bunăoară pe la Pireu şi cafegioaica aceea să nu-i arunce lui văru' Haralamb cu ibricul în cap: „Unde-ai şters-o, palicarule, că ţi-am dat ciubuc şi giubea?”

Haralamb oftă amar. Vorba lui Ieremia nu-l mâniase, ci numai îi umpluse sufletul de alean. Ehei, unde era Pireul, ciubucul, giubeaua şi cafegioaica lui cumsecade, cu şoldurile lătăreţe ca o saltea? Dar unde era măcar cerul Mediteranei, că aici, iacă începuse să plouă iar!

Speranţa ridică ancora, fără zăbavă, dar până seara nu apucă să iasă în ocean. În amurg poposiră la capătul de nord-vest al peninsulei Brecknok şi petrecură noaptea în linişte, lăsaţi în pace de uiliau. Două grupuri de insuliţe mici, dese şi ascuţite la vârf ca ţepuşele unui gard, păzeau, spre sud-vest, drumul spre Pacific. După hartă aveau un nume neîmbietor, Furiile de Est şi de Vest, ceea ce îl făcea pe Anton Lupan să le privească niţel cam chiorâş în lumina apusului care cădea.

Ceva mai la vest se zărea alt arhipelag, cu insule mai mari, toate stâncoase, înalte, cu povârnişurile abrupte pierdute în nori. Locul se numea Milky Way, nume de spaimă în lumea puţinilor corăbieri care avuseseră curajul să ocolească pe la sud întreaga Ţară de Foc. În cartea lui scrisă în urmă cu cincizeci de ani. Darwin pomenea cu groază de aceste locuri, iar Léon Vaillant notase şi el în jurnal: „Orice pământean care va vedea Milky Way va avea coşmaruri opt zile în cap!”

Căpitanul Speranţei se feri să împărtăşească echipajului această prevestire sinistră şi păstră neliniştea numai pentru el – dar primejdia nu se arătă, toată noaptea, nici dinspre cele două Furii, nici dinspre Milky Way.

A doua zi dimineaţa, goeleta, sub o briză de vest, blândă ca brizele Mediteranei, ieşea în Pacific şi răsufla uşurată că întâlneşte apa oceanului, după ce atâta vreme navigase prin canaluri şi strâmtori, gata la tot pasul să se strivească de stânci. Anton Lupan se tot uita în urmă, mirat de această primire paşnică. Să fi fost mincinoasă prevestirea bătrânului Léon Vaillant? Ori să fi fost ei singurii corăbieri pe care teribilul Milky Way voia să-i cruţe, dintr-un capriciu inexplicabil, cum se întâmplă câteodată să-l aibă orice tiran?

Nu; Milky Way nu cruţa pe nimeni! De data asta se trezi prea târziu, vom vedea. Când izbucni furtuna, goeleta depăşise cu mult locul primejdios, se afla în plin ocean – şi aici nu-i mai păsa de nimic, era, cum se spune, în apele ei…

Un vas care, din strâmtoarea lui Magellan, iese în Pacific printre peninsula Brecknock şi Milky Way, cu intenţia de a intra în canalul Beagle, are de ales două drumuri: primul, printre insulele Basket şi Gilbert, prin golful Dezolării, îi scurtează navigaţia pe ocean – şi aproape o sută cincizeci de mile se întinde prin strâmtori întortocheate, unde iarăşi urmează să aibă de furcă, la fiecare pas, cu stâncile şi cu teribilul uiliau.

Anton Lupan socoti mai nimerit să-l urmeze pe al doilea, continuând navigaţia în larg, căci astfel puteau merge şi noaptea, scăpând de grija ancorei – şi după o sută cincizeci de mile să intre în golful Cook, printre insulele Waterman şi Londonderry, de unde, cu un vânt bun, nu mai aveau de mers decât două zile prin strâmtoare, ca să ajungă la canalul Beagle mult aşteptat. De acolo înainte rămâneau alte două zile până la Uşuaia, un orăşel argentinian, unde să-l debarce pe Martin Stricland, şi, în sfârşit, patruzeci de mile mai departe era locul de unde vroise să pornească Darwin, cu expediţia sa şi unde, probabil, ancorase acum Pierre Vaillant.

Dar la câteva ceasuri după ce Milky Way rămăsese în urmă, cu capul în nori, că numai aşa îi putuse trece Speranţa prin faţă, fără s-o fi văzut, mânia lui întârziată prefăcu, fără veste, briza în uragan.

Echipajul abia avu timp să coboare pânzele, ca vântul să nu le zdrenţuiască – şi cinci zile de aici înainte corabia noastră goni spre sud-vest, cu furtuna, numai cu focul şi cu trinca, fără să se mai poată abate din drum. Cine ar fi îndrăznit, sub un asemenea vânt, să caute intrarea golfului Cook sau a oricăruia altuia, când insulele stâncoase atât aşteptau, să te apropii, ca să te prindă în gheare şi să te trimită la fund, fărâmat?

Şi astfel, Speranţa avea să intre în canalul Beagle pe la răsărit, nu pe la apus, după un ocol de două sute cincizeci de mile, neprevăzute în socotelile nimănui, nici ale căpitanului, nici ale lui Martin Stricland, care cu prilejul acesta rămase fără fuegienii recrutaţi pe drum.

În ziua de 2 ianuarie, când furtuna se potoli, corabia se afla la sud de Capul Horn – şi, cum era firesc, pe întinderea oceanului încă furios nu se vedea nici o pirogă cu alcalufi. Mai prevăzători decât străinii, sau poate mai buni cunoscători ai timpului, ei intraseră la adăpost, între insule, înainte ca furtuna să fi izbucnit.

Dar, ceea ce e într-adevăr ciudat, patru zile mai târziu Speranţa dădu de dânşii, aproape toţi, nerisipiţi, navigând pe canal, în întâmpinarea ei, ca şi când Black Pedro ar fi fost în stare să-i lămurească asupra locului unde se vor întâlni.

Adevărul este că ei veniseră aici mânaţi de un anumit instinct. Ca unii care-şi duceau viaţa mai mult pe apă şi cunoşteau mai toate drumurile în acest arhipelag îmbârligat, simţeau cam pe unde se va întoarce o corabie dusă de furtună spre răsărit.

Întâlnirea aceasta se petrecu în după-amiaza de 5 ianuarie, pe înserat, tocmai în locul unde căpitanul se aştepta să vadă, la ancoră, corabia lui Pierre Vaillant. Speranţa ocolise Capul Horn, de unde navigase direct spre nord, cu vânt bun, lăsase în dreapta insula Lennox, apoi Picton, şi intrase în sfârşit în canal. La nord se întindea pământul argentinian al Ţării de Foc, la sud insula Navarino; în amândouă părţile se ridicau munţi cenuşii, cu crestele albite de gheţari.

De câteva ceasuri Anton Lupan stătea la prova, cu harta în faţă, cercetând ţărmurile, din ce în ce mai înfrigurat. Inima lui bătea în acele clipe cum rar poate să bată inima unui pământean, pulsându-i o dată cu sângele picături dureroase de bucurie, de nerăbdare, de nelinişte şi de speranţă, amestec chinuitor chiar pentru cel mai dârz bărbat. Recunoscuse, din depărtare, muntele Olivia, la poalele căruia ancorase Beagle atunci, şi unde el cu prietenul său hotărâseră să facă marele popas. Apoi canalul prinse să se lărgească, în dreapta, descoperind un mic golf, adăpostit de vânt; în fundul lui se vărsa tumultuos râul necercetat de expediţia lui Darwin, dar altceva nu se mai vedea nimic.

Obrazul căpitanului se făcu palid, inima poate-i ostenise vâslind de atâta timp printre speranţe şi îndoieli, sângele se oprise adunat altundeva în trup – şi el rămase nemişcat, strângând ocheanul în mâini. Deci, dincolo de aceste creste începea pământul necunoscut – se afla la două mile de el – dar golful era pustiu, L'Esperance nu se vedea nicăieri. În chip ciudat, în chip de necrezut, Pierre Vaillant plecat cu şase luni înaintea Speranţei nu sosise încă aici!

De pe canal, dinspre apus, răzbiră în clipa aceea strigăte omeneşti şi lătrat de câini; flotila lui Martin Stricland ieşea de după o insulă şi alcalufii vâsleau grăbiţi să-l regăsească pe Black Pedro al lor care să-i ducă pe pământul făgăduit.

Strigătele acestea îl treziră pe Anton Lupan din gândurile lui; bucuria de a se vedea în sfârşit aici, era întunecată de lipsa lui Pierre Vaillant, dar asta nu-l împiedica să ia hotărâri. Şi prima hotărâre îl făcu să se întoarcă înspre Gherasim:

— Cârma la dreapta, ţine prova spre râu!

La ora şase şi jumătate, Speranţa aruncă ancora în fundul golfului, cel mai prielnic adăpost pe care îl întâlniseră de când navigau în acest ţinut. Bărcile alcalufilor traseră la ţărm şi poporul nomad coborî, să-şi caute hrana, flămând. Căpitanul aşteptă să se strângă pânzele, să se facă pregătirile pentru înnoptat şi la ora şapte precis, după ceas, coborî în cabină, la Martin Stricland.

Acesta, bucuros că-şi regăsise băştinaşii, băuse o sticlă întreagă de whisky, şi-l întâmpină bine dispus:

— Ei, căpitane, iată-ne ajunşi! Ca să-ţi spun drept, de multe ori am crezut c-o să vă curăţaţi. Mâine vom fi la Uşuaia, şi debarc.

Căpitanul clătină din cap:

— Te înşeli, domnule!

Martin Stricland îşi zgâi ochii de drac.

— Dumneata ai calendar? continuă Anton Lupan.

— Fireşte! Am unul făcut până în 1885. Când călătoreşti, ca mine, se întâmplă să nu ţi-l poţi procura în fiecare an.

— Foarte bine! Atunci desigur că ştii în câte suntem azi.

— În 5 ianuarie! răspunse pasagerul Speranţei, începând, prima oară de la începutul călătoriei, să se arate mirat.

Anton Lupan scoase contractul din sertar, apoi se uită la ceas.

— Domnule, împlinindu-se o lună de când am intrat în strâmtoarea lui Magellan, învoiala noastră a expirat acum trei minute, cum ai să-ţi dai seama şi dumneata, dacă ai să te uiţi în contract.

— Într-adevăr! încuviinţă Martin Stricland. De altfel ţi-am şi spus că mâine voi debarca.

— Nu mâine, ci azi! Dar mai înainte, înmânează-mi numaidecât banii datoraţi!

Pasagerul îl privi, printre pleoape, mirat, apoi rânji, băgă mâna în buzunar şi, aşezându-se la masă, numără, calm, două sute cincizeci de lire sterline, în hârtii noi, care foşneau.

— Poftim încă zece, ca să mă duci până la Uşuaia! zise la urmă, aruncând bancnotele pe masă, ca şi când le-ar fi aruncat în capul lui Anton Lupan.

Noroc că nu era Gherasim pe aproape; el poate n-ar fi lăsat să-i scape momeala, căci zece lire sterline nu era o sumă de lepădat.

Căpitanul luă banii cuveniţi, îi împături, îi băgă în buzunar, iar pe ceilalţi îi împinse în lături, cu un gest calm.

— Domnule, nu am de gând să te duc până la Uşuaia, şi nimeni nu mă poate obliga! Te poftesc să debarci imediat şi să iei măsuri ca, până la căderea nopţii, hambarul să fie eliberat; altminteri voi fi nevoit să arunc peste bord întreaga încărcătură.

În sfârşit, i se înfunda o dată şi lui Martin Stricland! Până acum nu-şi închipuise că ar putea întâlni în viaţă un om care să-l poată înfrunta, pe el şi lirele lui din buzunar.

— Poate că glumeşti, căpitane! zise, mişcându-şi trupul în haine, căci simţea mâncărimi pretutindeni, şi-n ceafă, şi la subsuori, şi pe piept, şi-n spinare, ba până şi-n cot, lucru care se întâmplă nespus de rar.

— Nu glumesc de loc! Te rog să-mi eliberezi cabina! Pasagerul căzu pe marginea patului, cu ochii holbaţi.

— Nu vreau să debarc! Du-mă până la Uşuaia!

— De prisos să stărui. Nu mă poate obliga nimeni!

— Bine! Voi coborî, dar mâine dimineaţă, nu acum, când vine noaptea.

— Nu-mi pasă! Înţelege că învoiala noastră a expirat.

— Şi unde am să dorm? răcni Martin Stricland, sărind în picioare, cu mâna în buzunar.

Anton Lupan băgase de seamă încă de multă vreme că într-un buzunar pasagerul său ţinea banii, în altul revolverul, dar nu se gândise niciodată că pentru Martin Stricland şi banii şi revolverul erau arme care valorau egal.

— Domnule, zise calm, revolver am şi eu, iar oamenii mei au puşti şi carabine, aşa că nu mă sili să primesc un război neloial. Aştept să debarci.

Martin Stricland scrâşni din dinţi, dezarmat.

— Căpitane, fii om de înţeles! stărui, de data asta luându-şi un glas dulceag. Lasă-mă până mâine dimineaţă. Unde am să înnoptez pe ţărmul acesta pustiu?

— Fă şi dumneata ca alcalufii pe care i-ai cărat până aici. Numai fii isteţ şi înfige-te de la început, să-ţi găseşti loc în mijlocul cercului, altfel ai să rămâi pe dinafară şi ai să urli toată noaptea. Oare nu cunoşti strigătul alcalufilor? Sau l-ai uitat?

— Acesta e ultimul dumitale cuvânt?

— Da! Şi ţine seama de el; e un sfat bun!

Martin Stricland mai şovăi numai o clipă; încăpăţânarea căpitanului i se părea absurdă, îi pregătea, fără motiv, o noapte de coşmar, însă cunoştea destul oamenii ca să poată citi în ochii lui o hotărâre de nezdruncinat. Zadarnic ar fi încercat să se împotrivească, nici banii, nici rugăminţile, nici revolverul nu mai puteau fi de folos în acest ceas.

— Asta ai să mi-o plăteşti! scrâşni, pregătindu-se să urce pe scări.

În uşă se opri:

— Totuşi, încărcătura n-am s-o pot debarca astă-seară; am cinci vagoane de mărfuri şi unelte; astea nu se cară într-un ceas.

Gherasim se ivi în capul scărilor, tocmai la timp. Căpitanul zâmbi, inspirat:

— Gherasime, pasagerul nostru trebuie să debarce acum; îngrijeşte-te să se coboare barca, să-l ducă la ţărm. Ne roagă însă ca hambarul să i-l mai lăsăm până mâine în zori. Cât să-i cerem pentru asta?

Cârmaciul înţelese pe loc cum stă socoteala, că Martin Stricland e la aman, dar nu se repezi dintr-o dată, ci se scarpină în cap, după un vechi obicei, apoi răspunse, nevinovat, ca şi când ar fi fost vorba de o para:

— Păi ştiu eu, domnule, cât să-i luăm? Poate vreo zece lire, aşa, ca să nu se plângă că suntem tâlhari!

Ismail scoase nasul din bucătărie tocmai când pasagerul alungat punea piciorul peste parapet.

— Debarcam? întrebă, repezindu-se la el, mirat.

— Siktir! răspunse Martin Stricland, dovedind abia acum, la sfârşitul călătoriei, că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i vorbească lui Ismail în limba lui încă de la Marsilia.

— Aşa? Aşteptam!

Zicând acestea, Ismail uitase că era în pocăinţă, uitase că trebuia să se facă mic, nevăzut, neauzit, uitase că la patruzeci de mile de aici se afla portul Uşuaia… Uitase, nu e bine zis, fiindcă vorbele acestea nici măcar nu le rostise el, ci diavolul care-l lua în stăpânire din când în când. Şi diavolul, în trupul bucătarului se duse de-a rostogolul în cabină, se întoarse ca un vârtej, ridică mâna, îşi făcu vânt şi aruncă, plin de năduf, în capul lui Martin Stricland, vestitul vas care călătorise sub pat.

— Poftim ţucal, bre! Asta purtam noroc! zise diavolul, cu glasul nevinovatului bucătar.

În clipa când barca, ducându-l pe Martin Stricland şi pe Black Pedro, ajunse la mal, începu să plouă mărunt, dar îndesat; mai rău nici că se putea!

— Eşti un tâlhar! strigă Stricland, ameninţându-l cu pumnul pe căpitan.

— Într-adevăr! răspunse acesta, calm. Dacă dumneata eşti un om cumsecade, eu nu pot să fiu decât un tâlhar!

Curând după ce barca se întoarse, noaptea învălui ţărmul în întunericul ei jilav. Se vedeau numai focurile alcalufilor, ridicând vârtejuri de fum printre copaci.

Pe bordul Speranţei, plecarea pasagerului nu adusese deocamdată nici o schimbare. Oamenii dormeau tot în hambar, peste încărcătura lui Martin Stricland, Negrilă, în coteţul de pe punte, Adnana în cabina echipajului, iar căpitanul, singur, la pupa. Atunci la ce bun tot tărăboiul ăsta?

Plutaşul, care era de vardie, împreună cu Haralamb, se plimba pe punte, învelit în mantaua cerată, şi se gândea că… Vezi, aşa cum era el sfios şi tăcut, l-ai fi luat drept un prostănac. Dar dacă nu-i plăcea să vorbească, nu înseamnă că omul nu-şi frământa nici mintea. Şi-acuma, ce-şi zicea, plimbându-se pe puntea udă şi trăgând cu urechea la strigătele alcalufilor de pe mal? Îşi zicea astfel: „Care va să zică, l-am dat jos pe Martin Stricland. Ei şi? S-a eliberat vreo cabină? S-a eliberat numai un pat – şi patul stă gol, iar noi ne chinuim mai departe în hambar. Acum, nu-i vorba de chinul nostru, că noi am putea s-o ducem multă vreme aşa, dar împărţeala nu-i bine făcută pe corabia noastră. Adnana ar trebui…”

Aici, plutaşul, care spre deosebire de Haralamb avea un suflet feciorelnic, rămânea încurcat. Ce-ar fi trebuit să facă Adnana? Oare nu s-ar fi cuvenit să se mute în cabina căpitanului, lucru care, după semne, şi unul şi altul îl doreau? Dar cum să se mute, că doar erau neluaţi?

Şi după ce cugetă multă vreme, spre sfârşitul cartului, mintea lui Cristea Busuioc se lumină, în chip neaşteptat: „Trebuie să-l însurăm pe căpitan!”

Atât că, fiind o fire sfioasă, şi neavând îndrăzneala lui Haralamb, păstră gândul pentru sine, deoarece îi lipsi curajul să-l împărtăşească omului care la miezul nopţii veni să ia în locul lui serviciul de cart.

Se vede deci că împărţeala cabinelor avea să mai rămână o vreme ca şi până azi.

În acest timp, căpitanul, în loc să doarmă, mulţumit că aruncase ancora în locul acesta, care multă vreme în mintea lui plutise pe un tărâm de basm, se frământa mult mai adânc şi cu totul din altă pricină decât sfiosul plutaş. Gândul lui nu putea fi acum nici la împărţirea cabinelor, nici la Adnana, ci la grelele hotărâri pe care trebuia să le ia, spre a-şi duce planul până la cap, fără să pună în primejdie vasul şi viaţa nici unui om din echipaj. Se făcuse târziu, trecuse miezul nopţii, intraseră de veghe oamenii din celălalt cart, şi el încă veghea…

Pe mal alcalufii dormeau unii în alţii, sub ploaia care nu contenea, iar cei de pe margini se tot frământau, dând ocol cercului şi scânceau.

Dar Martin Stricland? Acesta se plimba furios de-a lungul ţărmului, împiedicându-se în bolovani, şi-l înjura necontenit pe Anton Lupan. Black Pedro aprinsese un foc pe malul râului, numai că stăpână-su nu înţelegea cum să te încălzeşti la foc, dacă îţi ţârâie ploaia în cap?

Din când în când îşi arunca ochii pe canal, unde se vedea lumina de ancoră a Speranţei pâlpâind pe catarg. Blestemat căpitan! Dacă l-ar fi trimis pe Black Pedro, cu o mână de alcalufi, într-o pirogă, să se apropie tiptil, să se năpustească pe punte şi să căsăpească întregul echipaj? De câte griji ar fi scăpat! N-ar mai fi trebuit să debarce cinci vagoane de încărcătură pe un ţărm neumblat, în primejdie de a fi atacat de sălbatici, că nu-i ştiai niciodată de unde se iveau, n-ar mai fi trebuit să facă trei zile cu o pirogă până la Uşuaia, să caute altă corabie…

De câteva ori Martin Stricland se opri, cu sângele în obraz. Chiar dacă ar fi avut mai puţin de câştigat, n-ar fi stat atât în cumpănă să-şi pună în aplicare planul lui mârşav. Din nefericire pentru el, îşi dădea seama că Speranţa nu era o pradă uşor de înhăţat. Măcar dacă n-ar fi fost câinele acela nemernic, care mârâia şi ciulea urechile cum i se năzărea ceva! Dacă ar fi ştiut de la început, de mult i-ar fi dat otravă, sau l-ar fi pus pe Black Pedro să-i atingă una în cap şi pe urmă să-l zvârle peste parapet.

Acum era prea târziu! Chiar dacă oamenii de vardie ar fi toropit, pe undeva, câinele ar fi simţit piroga de la cincizeci de paşi, ar fi început să latre, vestind echipajul, şi ar fi fost nevoie numai de un foc de armă, ca alcalufii să se arunce în apă şi să se învălmăşească spre ţărm, înspăimântaţi.

Martin Stricland scrâşni din dinţi şi ameninţă cu pumnul spre canal. Îşi recunoştea neputinţa, de data asta îşi greşise socotelile, căpitanul, atât de cumsecade şi pe deasupra şi amorezat, se dovedise a fi un tâlhar – şi mai cu seamă un tâlhar pe care deocamdată nu-l putea înfrunta; era mai tare decât el şi mai bine înarmat.

Aşa se chinui Martin Stricland toată noaptea, înghiţind câte o sticlă de whisky pe ceas, în luptă cu ploaia, trăgând cu urechea la scâncetele alcalufilor şi tresărind înfiorat.

Apoi, de la o vreme, în jur începură să se deseneze umbre vagi, întâi se văzu marginea pădurii, pe urmă povârnişurile munţilor pe care se rostogoleau în jos nori suri, ca spinările unor urşi uriaşi, că erau ursuzi şi parcă mormăiau, după aceea ţărmul se desluşi plutind în neguri – şi nisipul sub picioare începu să scoată sclipiri ciudate, ca şi când n-ar fi fost piatră, ci diamant pisat.

Izgonitul se mai plimbă o vreme, dârdâind de frig, şi blestemând umezeala, până ce deodată se opri, cu ochii holbaţi. În clipa următoare, uitând şi ploaia, şi frigul, şi pe Anton Lupan, era prăbuşit la pământ, cu spinarea arcuită, cu nasul ascuţit, ca un corb înfometat care descoperă un stârv gras – şi vântura în mâini nisipul jilav.

Black Pedro îl auzi răcnind, un răcnet neomenesc, răcnetul cu care poate întâmpină Belzebuth pe arhanghelii rătăciţi, refugiaţi în infern să-şi ia chip de draci.

— Aur, Pedro! şuieră stăpână-su, vânturând nisipul în mâini. Aur! Aur adevărat! Nu mai plecăm nicăieri; rămânem aici. Haide, ia-ţi alcalufii şi puneţi-vă pe descărcat corabia!

Şi-n timp ce metisul se ducea spre fuegienii săi, Martin Stricland începu să se târască pe plajă, răscolind nisipul în toate părţile, ca un râmător înfometat.