Capitolul XXXIV.Unde se sfârşeşte – şi unde începe aventura.

Încărcau cărbuni, la Punta Arenas, opt vagoane, cărbune uşor, hambarul era plin până sus, oamenii se întrebau, îngrijoraţi, unde vor dormi în viitor… Un poliţai trecea în lungul cheiului şi lipea afişe pe stâlpi:

PREMIU

500 de pesos.

Cui va aduce la guvernământ, mort sau viu, pe numitul Pedro Filipo Hoste, zis Black Pedro, care împreună cu banda sa, în noaptea de 28 spre 27 decembrie, a masacrat echipajul schoonerului Matador sub pavilion mexican, la 5 ianuarie a ucis doi marinari de pe vaporul chilian Colombia, iar a doua zi a incendiat canoniera Humbard…

În faţa schelei se opri o trăsură micuţă, trasă de un ponei alb; îl aduceau pe Ismail de la spital. Zăboviseră aici două luni, socotiseră că nu era bine să plece la drum, pe ocean, înainte ca rana să se fi vindecat pe deplin.

Anton Lupan coborî primul, privi afişul în treacăt – îl citise în oraş. Apoi coborî, pe partea cealaltă, Adnana. Îl ajutară pe Ismail să se dea jos, îi puseră cârjele sub braţ şi porniră înainte, uşor, măsurându-şi fiecare pas.

— Facem saraigli! zise bucătarul, cum fu pe punte şi zări tambuchiul de la prova.

Saraigli? Ce i se năzărise? Nu cumva îşi lăsase minţile la spital? Ehe, Ismail ştia mai multe decât ceilalţi!

— Stai întâi să-ţi încerc piciorul, să văd dacă n-am greşit măsura! îl opri Haralamb.

Cioplise două zile la piciorul de lemn, lucrase cu inima strânsă, dar cu dragoste, şi pusese în el toată priceperea, toată migala; lemn sănătos, de fag.

Ismail şi-l potrivi pe ciot, îi legă curelele, şi, fără să lase cârja, bocăni pe punte câţiva paşi. Păcat că puntea era murdară; îi era milă de lemnul nou, aşa de curat, şi înghiţi un nod amar.

Ceilalţi îl priveau stânjeniţi, îndureraţi. Dar bucătarul, după ce merse aşa până în dreptul hambarului, se întoarse spre ei, le văzu amărăciunea, şi atunci le zâmbi voios, le zâmbi cu toată inima lui de viteaz.

— Mulzumim, Haralamb!

Păcat că puntea era murdară! Cum să nu te doară inima după un picior de lemn aşa de curat? Că doar lemnul nu se poate văcsui ca o cizmă sau ca un bocanc!

Ismail coborî în bucătărie, bocănind stângaci; de acum înainte aveau să audă veşnic bocănitul acesta, avea să facă parte din viaţa lor, cum făcea piuitul scripeţilor, zornăitul lanţului, foşnetul etravei, clopotul de cart…

De jos, de la prova se auziră cratiţele, zăngănind – bucătarul mormăia – poate nu luceau toate destul de curat; inima Adnanei se strânse, ea purta vina; apoi se auzi gazelul, izbucnind pe spirai – nu-i dăduseră voie să ia fonograful la spital; acum răsuflară cu toţii, uşuraţi.

Numai cârmaciul se apropie de Anton Lupan, scărpinându-se în cap, stânjenit, încurcat:

— Domnule, zise în sfârşit, făcându-şi curaj. Acum nu ştiu cum ne-om descurca… Vezi, cât a fost nisipul… Cu cărbunii însă, înţelegi dumneata… Las' că-i murdărie, dar uită-te, nu mai e loc de-o palmă în hambar…

Căpitanul luă mâna Adnanei.

— Fii liniştit, Gherasime! Aţi scăpat de belea; ne-am căsătorit acum o jumătate de ceas. Întreabă-l pe Ismail, că ne-a fost martor şi a semnat.

— Slavă domnului! strigă Haralamb. Mă gândeam s-o cer eu dacă n-o luai dumneata. Ce naiba, trebuia să-i găsim un bărbat!

Se întâmplase aşa: pe când mergeau spre spital, căpitanul se opri din senin pe trotuar şi zise, nitam-nisam:

— Adnana, nu mai merge! Zor-nevoie să eliberăm cabina oamenilor, altfel au să se revolte şi mă spânzură de catarg. Vrei să te măriţi cu mine, azi?

— Dacă-i vorba să-ţi salvez viaţa, n-am încotro: vreau!

— Adică aşa?! Altminteri…

Părea mâhnit, supărat. Doamne, el care citise atâtea cărţi, care făcea socoteli cu cifre lungi de-o şchioapă, de te ameţeau numai când le priveai, el care citea în sufletele tuturor oamenilor din echipaj, citea în hărţi, ba până şi-n stelele de pe cerul înalt, cum nu putea citi în ochii ei aşa de vorbitori, aşa de umezi şi calzi?

— Deci, altminteri… Pentru mine, aşa, ca om, să zicem că n-aş fi căpitan… Eu credeam…

Ea îşi muşca buzele, în faţa lui, la un pas.

Şi Anton Lupan bâiguia, încurcat:

— Pentru că mie unul, mie unul, ştii, îmi eşti dragă, Adnana!

— Ia te uită! Şi de mult, domnule căpitan?

— Nu-ţi bate joc! De atunci, când te-am întâlnit pe corabia lui kir Iani în arhipelag. Ai uitat?

— Nu, n-am uitat!

Cum de nu izbucnea în lacrimi, cum de mai putea lăsa, până la el, nefericitul acela de pas?!

— Răspunde-mi, Adnana! Să zicem că nu m-ar pândi nici o primejdie. Vrei să te măriţi cu mine? Primeşti să-ţi fiu bărbat?

— Am să-ţi răspund cu o vorbă de a ta: primesc, cu braţele deschise! Dar eu când spun, o şi fac. Păzea!

Şi-acum echipajul spăla puntea, freca alămurile de te orbeau – se nimerise zi cu soare, altfel nici nu se putea – ridica marele pavoaz, împodobea corabia cu ramuri de fag – păcat că nu găseau brad!

Iar seara, se porni chiolhan; ardeau, agăţate de straiuri, de ghiuri, toate felinarele câte se putuseră afla, ba mai împrumutaseră vreo şase de la vecini, un schooner argentinian, un vapor suedez, se întinsese masă mare, lângă catarg, mâncară berbec fript, că-i şi uitaseră gustul de când hoinăreau, urla fonograful lui Ismail, de te asurzea… Pe urmă fonograful tăcu şi Mihu începu să cânte din caval, Negrilă lătra, se zbenguia fericit între Anton Lupan şi Adnana, oamenii jucau pe punte, chiuiau: „Frunză verde de pe coastă, Frumoasă-i mireasa noastră!”

Se adunase lume multă pe mal; un poliţai se plimba pe chei, cam enervat; nu se mai pomenise la Punta Arenas asemenea bal. Dar ce putea face? Să zică o vorbă, ar fi ieşit scandal. O dată îşi însurau oamenii căpitanul pe care-l iubeau!

La miezul nopţii se desfundă ultima sticlă de Cotnar, iar Anton Lupan, umăr la umăr cu Adnana, ridică paharul, se uită la echipaj şi vorbi aşa:

— Prietenii mei dragi! Suntem împreună de multă vreme, iată curând se împlinesc trei ani. Am străbătut drum lung, ca să înfăptuiesc un gând vechi, pe care nu l-au putut înfăptui alţii, înaintea mea – şi voi toţi, care m-aţi ajutat, aţi fost bravi. Nu avem de aşteptat nici onoruri, nici bani, dar lumea, dacă este dreaptă, nu ne va uita… îmi pare rău că astăzi, când am înfăptuit acest vechi plan, prietenul meu, care a avut parte mai mare decât mine în tot ce am visat, nu e în mijlocul nostru şi nimeni nu poate bănui unde l-o fi aruncat soarta. Închin primul pahar pentru el, dacă o fi viu, sau, dacă a pierit, pentru amintirea lui Pierre Vaillant!

Echipajul se ridică în picioare şi câteva clipe rămaseră cu toţii tăcuţi, întristaţi, simţind parcă asupra lor umbra pâlpâitoare a omului pe care îl iubeau fără să-l fi cunoscut.

— Cât despre noi – continuă apoi Anton Lupan – cred că ne putem număra câteva fapte bune în aceşti ani. Dacă am greşit uneori…

Aici Ismail îşi lăsă capul în pământ şi oftă amar, credea că Anton Lupan încă nu l-a iertat.

— Am greşit toţi, greşeli mai mici sau mai mari, toate au rămas în urmă, principalul e că am ieşit totdeauna cu obrazul curat şi suntem laolaltă, ca nişte fraţi. Când mă uit în jur, pe puntea aceasta, care e un colţ din ţara mea, nu ştiu ce mi-e mai drag; îmi e mai dragă ţara noastră, fiindcă a dat oameni aşa minunaţi, îmi sunteţi mai dragi voi, mi-e mai dragă corabia, ori…

— Stai puţin, domnule! Eu cred că dintre toate şi dintre toate, mai dragă trebuie să-ţi fie ea! zise cârmaciul, arătând spre Adnana.

— Aşa e, frate Gherasime! sări Haralamb.

— Tu ţine-ţi gura, pezevenghiule – şi mai bine gândeşte-te că mâine-poimâine ajungem la Pireu, şi-o să dai ochi cu cafegioaica ta!

Haralamb oftă:

— De, dacă suntem săraci! Să nu fi aruncat aurul ăla, mă gândeam să rămân şi eu acolo, să mărim cafeneaua, să facem şi-un fel de han, adică un hotel, cum era la Stambul, la Pera-Palace…

— Nu fii amărât, Haralamb! vorbi Anton Lupan. Sunt pe lume rele şi nenorociri mult mai mari decât sărăcia, dacă tu vrei cu tot dinadinsul să ne socotim săraci. Mai bine să ne gândim că ne aflăm toţi laolaltă, strâns legaţi, că am trecut prin primejdii care nu ne-au întors din cale – şi pe lângă ispite care nu ne-au dezbinat… „La ce s-o fi gândind? se întreba Haralamb. La aur sau la Adnana? Ispită, ispită, da' degeaba vorbeşte aşa! Ce, la o adică, aş fi îndrăznit eu să i-o iau de sub nas?”

De câteva clipe, Gherasim nu mai auzea ce spune Anton Lupan; îl frământau şi pe el unele gânduri şi nu ştia cum să le vină de hac. În sfârşit, se scarpină în cap şi zise, încurcat:

— Şi-apoi, domnule, dacă-i vorba de sărăcie, poate că nici nu suntem aşa săraci! Ia stai!

Aşa zicând, se ridică de la masă, se duse în cabină, la prova, şi se întoarse cu sacul lui vechi, de marinar, din care scoase nişte bucăţi de metal, zgrunţuroase, sleite, în forme şerpuitoare, ciudate şi îmbrăcate într-o scoarţă de praf. Numai că, dacă le zgâriai, luceau.

— Ia uite colea!

Căpitanul luă o bucată de metal, o zgârie cu unghia şi făcu ochii mari:

— Aur curat!

— Aur este, dar nu ştiu cât o fi de curat, că s-a amestecat cu cenuşa lui Martin Stricland şi-a ăluilalt, am uitat cum îi spunea…

— Schlimbach!

— Aşa vezi, Schlimbach. Mi-ar fi fost scârbă să pun mâna pe el, dar atunci, noaptea, am crezut că Ismail se prăpădeşte – şi-am zis să fac ceva pentru nevestele lui. Altfel nu-l luam. M-am dus pe mal, am răscolit cenuşa şi l-am adunat. Or fi vreo şapte ocale, vreo opt, n-am avut cântar… Acum, domnule, om face cum zici dumneata. Dacă socoteşti că nu-i murdar…

— Parcă icosarii, napoleonii şi lirele ştim din ce aur s-au turnat? răspunse Anton Lupan. Doar n-o să ne facem icoane din el; tot o să trebuiască să-l schimbăm pe bani, aşa că fii liniştit, Gherasime. Şi-acum, dacă toţi veţi socoti ca mine, eu zic să-l împărţim în două părţi la fel de mari: una lui Ismail, că-i cel mai împovărat, alta lui Haralamb, să nu se mai plângă de…

Haralamb se împotrivi, ruşinat:

— De ce mie, domnule? M-am arătat eu mai vrednic decât ceilalţi?

— Nu-i vorba de asta; dar parcă spuneai că vrei să deschizi cafenea!

Oamenii râseră grozav; nu prea era în firea lor să se poreclească, dar de multă vreme, în taină, când vorbeau de Haralamb, îi ziceau kir Haralamb-cafegiul, kir Haralamb-ciubuc, ori kir Haralamb-giubea.

— Ce ziceţi, băieţi, aşa împărţeală e dreaptă? continuă căpitanul.

— Să ia Ismail tot! zise Haralamb, lepădându-se de aur, cum s-ar fi lepădat de cel necurat.

Atunci se auzi piciorul lui Ismail, lovind în punte, aproape cu supărare:

— Împărţim egal! Luam toţi, taman-taman!

Poate c-ar fi ieşit şi ceartă, dacă nu se amesteca înţeleptul cârmaci:

— Ia, mai bine să nu ne facem planuri prea din vreme; să ne vedem întâi mai aproape de case. Ce, ar fi să ni se întâmple prima oară dacă am pierde şi aurul ăsta pe undeva?

— Ei, şi-acum, la odihnă! hotărî Anton Lupan. Mâine, în zori, am plecat!

— Ba nici gând, domnule! Lasă-ne să petrecem, c-am dormit toată luna! O dată ne însurăm căpitanul!

Şi iarăşi începu să cânte cavalul şi iarăşi chiotele şi strigăturile se răspândiră peste liniştea tainică din Punta Arenas.

Numai plutaşul stătea tăcut, lângă catarg, cu mâinile în brâu, cu barba bătută de vânt, arătându-şi pieptul voinic, parcă mai falnic ca oricând, că nu mai ştiai cine-i mai falnic, el sau catargul? Iar ochii lui albaştri se limpeziseră iarăşi şi chipul înăsprit parcă înflorea, ca busuiocul de pe plaiuri când se duc omăturile iernii şi vine din nou luna mai. Şi gândindu-se la fata pe care o iubise el odată, cea de se dusese după primarul bogat, plutaşul îşi zicea în sine, găsind gândul înţelept după atâţia ani: „Ce mi-e bogăţia? Azi în hambar, mâine în ocean!

Haralamb, în acest timp, o învârtea pe mireasă chindia, iar văru-su şuiera printre degete şi chiuia, de se auzea în toată Punta Arenas:

Frunză verde floare-aleasă, Să joace şi cea mireasă…

În zori, când împingeau amândoi la manelele cabestanului, de curgea apă pe dânşii, tot nu sfârşiseră cu strigăturile. Băteau clopotele de cart pe corăbiile vecine, marinarii se aplecau peste parapete, hamalii căscau gura în marginea cheiului…

— Floricică-floare-albastră, toată lumea-i cu nevastă! chiuia Haralamb.

— Toată lumea-i cu soţie, numai eu cu cucu-n vie! răspundea Ieremia, veselindu-se pe faţă, dar în fundul sufletului cuprins de amărăciune.

Se potoliră abia în afara portului, când începu să plouă. Atunci coborâră cu părere de rău în cabină, Negrilă îşi luă şi el coteţul în primire. Pe punte rămase numai cârmaciul şi omul de veghe.

Speranţa navigă două zile prin strâmtoare, prin locuri care ne sunt acum cunoscute. Ploua mereu, altfel nu s-ar fi împlinit cele scrise în cărţile marinăriei. Anton Lupan stătea rezemat de parapet, la prova, şi privea ţărmurile pustii, învelite în neguri. Nu se vedeau focuri, fumuri, pirogi alcalufe… Pe alocuri zărea un fel de movile ciudate, în marginea apei, ca nişte dolomite… Acum ştia că sunt grămezi de scoici goale, să le măsori cu tona, în locurile de popas ale acestor triburi bătute de soartă.

Dar poate în clipa asta, undeva, în marginea unui canal, pe o insulă pustie, un alcaluf, îmbrăcat în piele de focă, încălţat cu opinci, legate cu nojiţe ca ale ţăranilor noştri, îşi căuta loc de vatră, iar altul cioplea cu toporul bârne pentru viitoarea casă… Da, truda lor avea să rodească, măcar cât rodeşte un bob de grâu dintr-o mie…

A treia zi, către zorii zilei, strigă omul de veghe:

— Eheeei! Se vede Capul Fecioarelor!

Adnana stătea la cârmă, învelită în mantaua de ploaie; stătea aşa de la miezul nopţii: era marinar, nu nevasta căpitanului.

Echipajul năvăli pe punte, o dată cu lumina zilei. Ploua, ploaia cunoscută, să se împlinească litera scrisă în cărţile marinăriei, dar departe, în prova, oceanul făgăduia să le dea înapoi cerul senin şi soarele, şi căldura.

Ieşi şi Ismail, mai la urmă, bocănind anevoie pe scară. Vedea oceanul în faţă, dar tot nu ştia încotro se îndreaptă, unde duc cărbunii. Când îi întreba pe oameni, aceştia ridicau din umeri, ferindu-se să-i răspundă; mare năzdrăvănie!

Peste câteva clipe căpitanul apăru pe punte, cel din urmă, nu că de când cu însurătoarea se mai lenevise; avusese de întregit o frază în jurnalul călătoriei. Altminteri, nu dormea nici el, de la miezul nopţii. Ce, ar fi putut să doarmă când o ştia pe Adnana la cârmă?

Ea îi zâmbi pe sub glugă şi, ridicând mâna, îi făcu un semn, plin de gingăşie, un semn mic-micuţ, să nu-l vadă toată lumea.

— Cârmaciul n-are voie să ia mâna de pe cârmă! o mustră căpitanul, cu prefăcută, sau, mai ştii, poate cu adevărată asprime.

„Bine! Când termin cartul, ai să vezi tu! Las' pe Adnana!”

Anton Lupan îşi învălui oamenii cu privirea şi în ochii lui se ivi o undă de nedumerire. Ei, dar cine era printre ei flăcăul acesta sprinten, cu umerii largi, cu trupul subţire? Să fi fost Mihu, copilandrul care se îmbarcase acum trei ani la gurile Dunării?

— Mihule!

— Da! răspunse musul, apropiindu-se cu paşi legănaţi, ca marinarii cu multă vechime, dar vădind, în călcătură, nu ştiu ce stânjenire.

— Ce-i cu tine? Nu cumva iar te strâng cizmele?

— Ba da, domnule; mi-au rămas mici şi astea, fir-ar ele ale naibii să fie!

— Când crescuşi aşa mare, băiete? Ia te uită la el! Mâine-poimâine, n-au să-l mai încapă nici tricourile!

„Ehei! ar fi vrut să-i răspundă flăcăul. Tricourile mele de mult i le-am dat Adnanei! Păi ce, mi se mai potrivea măsura? Acum le port pe ale oamenilor!”

Anton Lupan îl privi din tălpi până în creştet şi pieptul i se umflă de mândrie.

— Câţi ani ai tu acum, măi băiete?

— Am împlinit nouăsprezece la sfântu' Vasile.

— A, păi dacă-i aşa, când ajungem la Marsilia, mergi să dai examen la Căpitănie.

— Cum asta? Că doar n-am anii!

— Nu-i nimic; m-oi pricepe şi eu atâta, să-l iscălesc pe popa din satul vostru. Îţi dau doi ani din buzunarul meu, numai să nu mă faci de ruşine!

O geană de purpură începea să clipească la orizont, deasupra oceanului. În faţă, un mic vas cu două catarge, un pescuitor de balene după formă, strângea vântul anevoie, încercând să înainteze prin strâmtoare, împotriva mareei.

— Băiat bun! Aferim! zise Ismail, apropiindu-se de Mihu şi bătându-l pe umăr.

— Bine, o să vedem! continuă căpitanul. Dar până să dai examen cu alţii, o să-mi arăţi mie ce-ai învăţat în ăşti trei ani de zile. Când ieşim în ocean, îţi încredinţez comanda corăbiei. Du-te jos, cercetează harta, fă-ţi toate socotelile, să ne scoţi la Buenos Aires!

Ismail se clătină, gata să cadă pe punte; vezi, nu era încă deprins cu piciorul…

— Unde? întrebă, simţind că-l iau ameţelile.

— La Buenos Aires, să descărcăm cărbunii. Nu ştii unde vine asta? E un port mare, în Argentina.

— Domnule, nu băteam joc acuma! Ştiam Buenos Aires…

Şi de unde vorbea cu ochii în jos, plin de obidă şi amărăciune, deodată pe chipul bucătarului năvăli un val de sânge, începură să-i scapere privirile.

— Dacă nu suparam, vream un hatâr, zise, cu însufleţire.

— Spune, Ismaile!

Oamenii îşi fereau capetele, silindu-se din răsputeri să nu râdă.

— Eu nu coboram, continuă bucătarul, când cu îndrăzneală, când cu ruşine. Nu coboram, nu vream cădeam în păcat, pariam argentinos. Dar lăzam ăsta băiat, ori Haralamb, mergeam întrebam, cine am bătut, am bătut Destroyer, ori…

Un hohot de râs umplu văzduhul, făcând să se spargă norii şi să se vadă seninul cerului. Speranţa gonea ca o nălucă, în lumina zorilor, cu vânt din pupa şi curentul mareelor, având totul de partea ei, cum totul îi era potrivnic micului vas din faţă, pescuitor de balene.

— Nu, Ismaile! răspunse căpitanul. O să coborâm şi-o să mergem cu toţii. Iar ţie o să-ţi dăm cincizeci de argentinos, să pariezi pe Barbarosa – fireşte, dacă-ţi convine; dar am eu o presimţire că rândul trecut Destroyer a rămas fără pene.

Şi iarăşi răsunară pe punte hohote de veselie; râdea Haralamb, omul de veghe la prova, râdea Adnana, la cârmă, râdea căpitanul, râdea întreg echipajul, râdea şi Mihu, în cabină, râdea şi… Păi sigur, râdea şi Negrilă… Dar cel mai tare dintre toţi, râdea bucătarul!

S-ar putea clipă mai frumoasă pentru a încheia povestea călătoriei? Ce să spui după aceea? Cum a mers Speranţa la Buenos Aires, cum a descărcat cărbunii, cum şi-a împlinit Ismail vechea poftă a inimii şi-apoi, cum au plecat cu toţii, spre Mediterană – sfârşită fiind aventura? Dar nu, aventura nu se sfârşeşte niciodată, înmugureşte din ea însăşi, într-una, ca butaşul viţei de vie. lată:

Vasul de pescuit balene era acum în faţă, luptându-se din greu cu vântul şi cu mareele.

— Halo! strigă căpitanul, când fură aproape.

— Halo! răspunse Anton Lupan, făcându-şi mâinile pâlnie la gură.

— Unde mergeţi?

— La Buenos Aires!

— Pune în pană, rogu-te, căpitane! Am să-ţi dau o hârtie!

— Prova în vânt! porunci Anton Lupan, supunându-se rugăminţii, după datinile cinstite ale marinăriei.

Speranţa făcu o voltă largă şi curând cele două vase se aflau bord la bord, derivând uşor spre gura strâmtorii. Pe puntea pescuitorului ardea focul, sub două cazane, topind grăsimea de balenă. Marinarii, unsuroşi şi afumaţi ca şuncile puse în gura hornului, căsăpeau cu topoarele o balenă care cântărea peste două tone. Căpitanul se apropie de parapet, cu o hârtie în mână.

— Iată, domnule! zise, întinzându-i-o lui Anton Lupan. Am găsit-o acum trei zile, într-o sticlă, când am despicat pântecele unei balene. E de la nişte naufragiaţi, dar, din nenorocire, poartă o dată foarte veche. Noi nu mergem deocamdată nicăieri, intrăm doar în strâmtoare, să încărcăm lemne. Dacă te duci la Buenos Aires, ia-o dumneata, s-o predai Căpităniei.

Era o hârtie mucegăită, atinsă pe alocuri de umezeală, dar, în bună parte, scrisul se citea limpede: „Salvaţi sufletele noastre!”

Mâna lui Anton Lupan începu să tremure, obrazul îi păli, ochii i se măriră, picioarele ii slăbiră şi el se rezemă de parapet, simţind că alunecă.

 „Goeleta L'Esperance – scria în hârtie – sub pavilion francez, plecată de la Saint-Malo la 3 ianuarie 1882, în drum spre Punta Arenas…”

Câteva clipe, literele se pierdură, rămase în locul lor numai o ţesătură cenuşie, fluturând ca norii mânaţi de furtună.

— Ce este, domnule? întrebă Gherasim, cu nelinişte, văzând ce palid era căpitanul.

Acesta nu răspunse, ci rămase cu ochii în hârtie, neauzind, nesimţind pe nimeni în preajmă, încercând să desprindă urmarea mesajului, din apele cenuşii ale hârtiei. Dar, chiar şi acolo unde literele erau clare, el nu mai desluşea acum decât cuvinte răzleţe, care i se învălmăşeau în minte:

 „… Atlantic… furtună… 17 martie… cârma ruptă, catargele prăbuşite… naufragiat… 28°15' long. v., 47°7' lat. s… Supravieţuitori cinci oameni din opt echipaj: căpitanul Pierre Vaillant, primul cârmaci, Roger Peraud…”

Anton Lupan nu citi mai departe, se desprinse de parapet, dădu să se repeadă spre cabină, la pupa, în vreme ce oamenii săi şi căpitanul pescuitorului de balene îl priveau, unii neliniştiţi, alţii numai miraţi, apoi se opri şi zise, cu un glas pe care nu i-l recunoştea nimeni:

— Pierre Vaillant! Poate că e încă în viaţă… L'Esperance a naufragiat…

— Atunci, domnule, vei duce hârtia! vorbi căpitanul micului vas, neînţelegând de ce căpitanul Speranţei era aşa de tulburat. Drum bun şi mă încred în dumneata!

— Îţi mulţumesc, căpitane! Cerul fie binecuvântat că te-a scos în calea mea! Fii şi dumneata de o mie de ori binecuvântat!

Şi, în timp ce pescuitorul de balene îşi lăsa prova sub vânt, spre a-şi lua trudnic vechiul drum, Anton Lupan cobora scările cabinei şi se apleca asupra hărţii, cu compasul în mână, să găsească locul arătat în mesaj. Dar, în chip ciudat, în locul acela Oceanul era alb, nu se vedea nici o insulă, nici un colţ de pământ – pe zeci de mile în jur se întindea numai apa, pustiul. Citi încă o dată cifrele, măsură iar şi găsi acelaşi loc, în mijlocul Oceanului alb. Şi totuşi era cu neputinţă ca Pierre Vaillant să se fi înşelat, după cum era cu neputinţă să se fi salvat din naufragiu în altă parte decât pe o insulă, pe o bucată de pământ, deşi harta n-o arăta.

După câteva minute, oamenii care aşteptau pe punte, încremeniţi, neputând încă să creadă că hârtia aceea venea într-adevăr de la Pierre Vaillant, îl văzură pe căpitan urcând scările, mai liniştit într-un fel, în altul mai tulburat. Speranţa rămânea cu prova în vânt şi curentul continua s-o împingă încet, spre Ocean.

— Schimbăm drumul! vorbi hotărât Anton Lupan.

— Încotro, domnule? întrebă Gherasim. Nu mai mergem la Buenos Aires?

— Nu. Pornim spre răsărit, nord patru carturi spre est, să-l căutăm pe Pierre Vaillant!

— Şi cărbunii?

Trebuiau să-i descarce la Buenos Aires până la 15 februarie, aşa scria în contract! Dar acum Anton Lupan uitase ce scria în cartea negustorilor, cum uitase şi atunci când plimbase butoaiele lui kir Nicolachi până la insula Musarah – acum în ochii lui îşi deschisese iarăşi paginile marea carte a prieteniei, pe care niciodată n-ar fi putut-o uita!

— Cărbunii? îi păstrăm ca lest, şi dacă n-om mai avea nevoie de ei, îi aruncăm în ocean!

Oamenii se uitau la el, nedumeriţi, încurcaţi; nu mai râdea nimeni pe punte, ca în clipa aceea când povestirea s-ar fi putut termina.

— Au şovăie vreunul? întrebă Anton Lupan, privindu-i mirat.

Adnana, cea dintâi, scutură scurt din cap. Iar ceilalţi, îndată după ea, răspunseră toţi, într-un glas:

— Nu, domnule! Mergem oriunde ne porunceşti! Suntem marinari!

— Atunci prova sub vânt – şi la drum, pe ocean! Gherasim învârti cârma la stânga, pânzele începură să fluture, apoi se umflară şi, rotindu-se, Speranţa îşi afundă prova în val…

Nu mai râdea nimeni pe punte. Oamenii erau tăcuţi şi gravi, cum e tot marinarul când porneşte pe apă, să salveze alt marinar.

Speranţa gonea iarăşi, în zorii care creşteau, cu acelaşi vânt tare din pupa, cu pavilionul românesc fluturând pe catarg. Şi deodată ea îşi schimbă legănarea, foşnetul bordajului îşi schimbă gama – întâlnea nemărginitul ocean.

Era clipa când se vestea faptul cel mare al zilei, la orizont răsăritul fluturându-şi pânzele roşii, ca să-i deschidă poarta larg soarelui. Iar dincoace, în timp ce etrava îşi începea iarăşi marşul triumfal al plecărilor, Speranţa îşi flutura pânzele albe, deschizând tainica poartă a călătoriilor ei viitoare.