Capitolul XXXIII.Zgripţuroaica de la Milky Way

Era ora fluxului, care venea din urmă, din Atlantic, într-un torent vijelios; la Capul Horn, mareele iau proporţii nebuneşti, ele ridică uneori faţa oceanului cu şapte-opt metri peste nivelul obişnuit. Aceste mase de apă, care se umflă şi se retrag de două ori pe zi, nu-şi pot împlini ciclul fără să stârnească fierbere în jur. Miliarde de tone de apă, sub forma unui val nesfârşit, se mişcă spre apus; nu au decât şase ore pentru dus, apoi în alte şase ore se întorc, ca să ia totul de la început.

Toate fluviile Pământului, adunate la un loc, nu înfăţişează, cu apele lor, decât o mică parte din apa oceanului care se zbuciumă între un flux şi un reflux.

Dar totul încă s-ar desfăşura blând, dacă în aceste locuri, la sud de Milky Way, mareele Atlanticului nu s-ar întâlni într-o ciocnire pe care oceanul o simte până la fund, cu mareele venite din Pacific. Sunt două forţe din care niciuna nu vrea să se lase mai prejos, ele se izbesc în piept, spumegă, se rup în fâşii, se încolăcesc, ridicând valuri şi mugete până la cer. Iar în faţa lor, Milky Way, ca o bătrână zgripţuroaică aşezată pe pietre, cu luleaua între dinţi patronează acest dezmăţ al apelor, rânjindu-şi dinţii ştirbi, cu capul înecat în nori cenuşii de fum.

Speranţa, împinsă de acelaşi statornic şi neobişnuit vânt de răsărit, ieşi din golful Dezolării în clipa când, de la Capul Horn, apele fluviului se umflau, într-un curent spumegând.

Peste noapte luna fusese în conjuncţie cu soarele, ceea ce înseamnă că era timpul când mareele ating limita de sus. În alte împrejurări, căpitanul ar fi fost mai prevăzător, ca de pildă rândul trecut, ar fi căutat altă zi, sau măcar altă oră, să se avânte prin această trecere plină de primejdii, cu atât mai mult cu cât avea limpede în minte prevestirile lui moş Léon.

Dar pe puntea corăbiei domnea acum atâta voie bună, oamenii aveau atât avânt, încât se lăsă furat de voia bună şi de avântul lor. Apoi, înfruntaseră atâtea primejdii, trecuseră prin atâtea peripeţii, iar acum, în urmă, plătiseră sorţii un bir atât de greu! Nici cămătarul cel mai neruşinat nu dă cuiva două lovituri la rând, fără să-i îngăduie să răsufle puţin.

Curând după ce ieşiră în ocean vântul se linişti, apoi încetă de tot, fiindcă prea fusese neobişnuit şi prea bătuse mult. Corabia rămase în voia curentului, care o duse mai departe, spre apus. Căpitanul începu să se simtă neliniştit, dar era prea târziu; nu adia nici pic de vânt, cârma nu asculta, şi ca să arunce ancora, oceanul aici era fără fund.

— Gherasime, mi se pare că am nimerit prost! zise Anton Lupan, dezvăluindu-i cârmaciului gândul, ascuns până atunci.

— Lasă, domnule, am mai scăpat noi şi de altele – o să scăpăm şi acum!

Aveau să scape, e drept, dar el nu ştia cu ce preţ!

Curentul creştea, apele spumegau în jur şi ţărmurile insulelor alunecau fulgerător spre răsărit. În loc să cârmească înspre nord, pe lângă peninsula Brecknok, ca să intre în strâmtoare prin locurile care acum ne sunt cunoscute tuturor, Speranţa se ducea spre apus, şi n-aveai cum o opri. Ea lăsă în tribord Furiile de Est, Furiile de Vest şi, când ajunse la Milky Way, cei doi curenţi o prinseră la mijloc.

Din clipa aceea nimeni nu mai ştiu ce se întâmplă cu el şi cu cei din jur, Goeleta fu luată de vârtej, întoarsă cu prova spre răsărit, apoi răsucită la sud, la nord, şi nu o dată, de nenumărate ori, ca un caier de cânepă scărmănat vârtos, aruncată pe un bord, pe altul, cu catargele culcate pe orizont, cu pupa la cer şi bompresul înfipt în fundul oceanului, răsucită, săltată, smucită, răsturnată – după toate verbele care s-ar potrivi unei atare dezlănţuiri fără frână şi fără legi – până ce totul pe punte şi în mintea echipajului se învălmăşi; oamenii se pomeniră aruncaţi care încotro, agăţaţi cu mâinile de ghiuri, de catarge, de ancore, de parapet.

Şi-abia după ce-i văzu aşa ameţiţi, bătrâna zgripţuroaică trase din lulea, râse ştirb şi făcu un semn argaţilor ei care, prin râpe, pe după stânci, pe sub creste ţineau cele o mie de frâie ale vântului.

Furtuna se năpusti de la apus, întunecând oceanul răscolit; poate căzuse noaptea, poate orbiseră toţi. De aici înainte totul se petrecu în întunericul cel mai adânc.

Căpitanul încercă să ia drumul spre nord, dar nu apucară să meargă aşa nici o jumătate de ceas, hăituiţi de furia bătrânei ştirbe cocoţată pe piscul sur, când auziră în faţă valuri spărgându-se de stânci.

— Fiţi gata pentru volta în vânt! porunci căpitanul îngrozit. Filaţi focurile! Vela mare, la mijloc! Gherasime, cârma la stânga, de tot!

Speranţa se întoarse greoaie, cu prova la apus, culcată adânc pe bordul stâng, în timp ce, la zece metri în bordul celălalt, valurile mugeau furioase pe stânci, iar stâncile se frângeau, deznădăjduite că nu îndepliniseră porunca bătrânei zgripţuroaice de sus.

Dar nu apucară să meargă aşa mult timp, când iarăşi auziră mugetul cunoscut, care prevestea apropierea stâncilor. Goeleta cârmi spre răsărit, să se lase dusă cu vântul spre Capul Horn, chit că asta însemna zile pierdute şi poate săptămâni, cât ar fi durat drumul înapoi. După câteva minute se auziră stâncile, mugind; se întoarseră din nou spre nord, din nou spre sud, spre apus, dar în toate părţile erau stânci.

Căpitanul îşi dădu seama că nimerise în mijlocul Furiilor, şi acum nu mai avea ce face decât să se rotească aşa, între brizanţi, la voia norocului, până ce s-o lumina de zi.

Cine nu înţelege ce înseamnă acest dans bezmetic, să se uite pe hartă, să vadă cum se înfăţişează puzderia aceea de insule, strânse în două mănunchiuri – Furiile de Est şi de Vest – şi să mediteze ce soartă poate avea o corabie încăpută în ghearele lor, pe o noapte în care, de lângă un catarg nu-l vezi pe celălalt, în timp ce valurile mugesc în jur, se năpustesc fără lege din toate părţile, iar deasupra, bătrâna de pe Milky Way, cu luleaua în dinţi, cu părul despletit, cu fustele umflate de vânt, îşi varsă asupra ei, sub nume de uragan, toată mânia adunată într-un suflet hâd, investit cu puteri fără margini asupra răscrucii unde cele două mari oceane ale lumii se întâlnesc.

Speranţa se zbuciuma astfel în noapte, virând necontenit, când într-un bord, când în altul, alunecând printre stânci. Oamenii nu vedeau nimic în jur, auzeau numai mugetele brizanţilor, mugetul acela şuierător, de obuz plesnit, înglobând într-un singur sunet tonurile cele mai înalte şi cele mai profunde care pot fi prinse de auzul omenesc, de la ţipătul flautului mic şi încă mai sus, până la geamătul grav de orgă, în tuburile căreia vibraţiile agonizează şi se pierd, lăsând locul unei tăceri, care poate nu-i decât un sunet şi mai profund.

Simţeau în genunchi rotula trosnind, semn că puntea o strivea, aruncată în sus, apoi genunchii se lungeau, zgârciurile se întindeau ca la broaştele care mor în spasmuri pe ţărm, semn că puntea se prăbuşea în abis, şi astfel, măsurau, cu genunchii, înălţimea şi furia valurilor – înalte cât munţii şi furioase ca vulcanii răscoliţi.

Îl auzeau, ca din partea cealaltă a hăului, pe căpitan, dând porunci, şi mânuiau scotele istoviţi, lăsând pe parâma udă şi scorţoasă fărâme din pielea lor. De data asta toţi, de la cel mai vârstnic până la mus, chiar şi cei care erau marinari de copii, simţiră răul de mare frângându-le mijlocul, răscolindu-le măruntaiele, făcându-i să icnească, să se prăbuşească în brânci, până ce, stors de ultimele puteri, fiecare socoti că de data asta se va sfârşi, va înclina capul, va închide ochii, se va lăsa peste parapet, pierdut, să găsească liniştea în fundul oceanului, unde valurile poate nu se frământau atât.

Mult timp de atunci înainte oamenii se trezeau noaptea speriaţi, învăluiţi în sudori reci, li se părea că aud şuierul vântului, mugetul stâncilor, că se prăbuşesc în abisuri, îl auzeau pe căpitan strigând, cu glasul pierdut, parcă de pe alt tărâm, şi săreau din pat, ca bezmeticii, să se apuce de scote, de fungi.

Curentul mareelor se dusese, apoi venise al doilea flux, cercul de piatră se strângea în jur, nu mai puteau desluşi unde se spărgeau valurile pe stânci, auzeau mugetul brizanţilor şi-n prova şi-n pupa, în amândouă bordurile în acelaşi timp – ceea ce de acum înainte făcea orice manevră de prisos.

Ceea ce se petrecu pe urmă, ultima mişcare, rămase de neînţeles. Oamenii se pomeniră aruncaţi în sus, simţeau aruncarea în genunchi, dar când să cadă, prăbuşirea se opri la mijloc cu un trosnet scurt, definitiv, şi de aici înainte orice mişcare încetă.

Era atâta înţepenire în tot, încât oamenii se prăbuşiră pe punte, capetele dezarticulate li se proptiră în lemn şi abia acum lumea se întoarse cu josul în sus, fiindcă ritmul furtunii, care se desfăşura mai departe în trupurile lor, se ciocnea, în lovituri grele, cu nemişcarea din jur. Oceanul mugea mai departe şi valurile se simţeau zbuciumându-se, dar rămăseseră într-o lume îndepărtată, fluidă, fără nici o atingere cu duritatea lemnului, a fierului de pe corabie, a oaselor şi-a cărnii din trup, care alcătuiau lumea lor.

Abia după câteva clipe cineva se dezmetici, se repezi la parapet şi strigă, îngrozit:

— Suntem aruncaţi pe stânci! Ne prăpădim! Dezlegaţi barca, fraţilor!

Căpitanul îi simţi învălmăşindu-se pe punte, grăbiţi să se salveze, deşi nu se gândeau cum.

— Înapoi! răcni, repezindu-se în mijlocul lor.

— Ne prăpădim, domnule! se auzi un glas, deznădăjduit. Ne-a aruncat pe stânci!

Anton Lupan rămase neclintit ca stâncile negre din jur, şi ridică glasul, peste mugetul oceanului dezlănţuit:

— Înapoi! Nimeni nu face un pas, sau îl împuşc! Şi-atunci, aceste vorbe care îi loviră în creştet, spuse cu glas năprasnic, făcu să le vină curajul la loc; le înţeleseră nu ca pe vorbele unui stăpân tiranic, putând să se joace cu viaţa lor, ci ca pe ale unui conducător mai puternic decât ei, mai brav şi mai înţelept, care, în clipa când îi ameninţa cu moartea, ştia că poate salva viaţa tuturor.

— Ce trebuie să facem, domnule? întrebă Gherasim, bâiguind, fiindcă şi el îşi pierduse capul, o dată cu ceilalţi.

Şi căpitanul răspunse cu o linişte care-i înmărmuri:

— Nimic! Duceţi-vă şi vă culcaţi toţi; sunteţi istoviţi. Nu rămâne nimeni pe punte!

Să dormi? Cine ar fi putut închide ochii acum?

— Bine, dar…

— Faceţi ce v-am poruncit!

Când se lumină de ziuă, Speranţa stătea cocoţată între două stânci, ca un cocostârc; era ora unui nou reflux, oceanul se mai domolise, şi valurile abia dacă-i ajungeau la chilă, spălând-o domol, în lung, cu blândeţea de neînţeles a fiarelor care mângâie după ce au ucis…

Când o corabie se lansează sau când se scoate din apă, i se pune dedesubt o sanie cu cavaleţi, adică un fel de traverse, cioplite după forma fundului ei, dacă vă mai amintiţi. Aşa ea stă neclintită, ca şi cum ar fi prinsă în legături, şi nici nu se răstoarnă, nici nu se hârjâie, oricât ai smuci sania… Se găsi, pe o insulă în mijlocul Furiilor de Vest, o stâncă de formă ciudată, cu o crăpătură, cu o albie rotundă la mijloc, şi acum goeleta stătea în vârful ei, nemişcată, ca pe nişte cavaleţi.

Asemenea întâmplare, poate prima în istoria navigaţiei, o să i se pară de necrezut unui marinar – şi pe drept cuvânt. Dar, chiar şi necrezutul poate fi răsturnat uneori, fără să ştii cum, fără să ştii de ce. Fapt este că, în timpul furtunii, un val năprasnic luă corabia noastră pe sus, iar când se retrase, o lăsă dreaptă pe stânci; alt val, tot atât de înalt, nu mai veni – şi cum tocmai atunci mareea scădea, valurile celelalte, oricât se trudiră în jurul ei, nu o putură clinti din loc.

Or, primejdia cea mare a stâncilor nu stă în faptul că te-ai putea cocoţa în vârful lor, fiindcă asta se întâmplă prea rar, după cum spuneam, sau nu se mai întâmplase niciodată până acum. Valurile, singure, şi stâncile singure de partea lor, greu pot face vreun rău. Primejdia se iveşte când ele se unesc, unele în tumultul, altele în nemişcarea lor; valurile aruncă biata corabie, iar stâncile o prind, şi iar o iau valurile şi iar o izbesc de stânci, până o rup în două, în trei, în opt şi o nimicesc.

La ziuă, căpitanul puse scara, coborî pe stâncă, ţinându-se cu mâinile de colţii ei ascuţiţi, ca să nu alunece pe muşchiul vâscos, ocoli corabia, îi cercetă bordajul pas cu pas şi, după ce se minună – cum să nu te minunezi de asemenea cavaleţi?! – răsuflă uşurat. În afară de mici zgârieturi, carena nu avusese nimic de suferit, ba, dimpotrivă, s-ar putea spune că mai câştigase ceva, pierduse o parte din algele crescute la loc peste an.

După ce văzu aşa, căpitanul reveni pe punte, coborî în cabină, se aplecă spre Ismail, care dormea, sub privegherea Adnanei, apoi, aşezându-se la masă scoase tablele mareelor şi le cercetă cu luare-aminte, dar fără a pierde timp.

Un sfert de ceas mai târziu, echipajul era pe punte, aiurit, cu ochii umflaţi de somn. Cum, putuse să doarmă cineva în acest răstimp?

Dormiseră toţi, din clipa când simţiseră perna sub căpătâi, până ce căpitanul le ciocănise în bocaport. Dormiseră, cum dorm soldaţii pe front, în piuitul gloanţelor, în vuietul obuzelor care se încrucişează pe sus, dormiseră, cum dorm condamnaţii în ceasurile dinaintea morţii, somn de neînţeles pentru semenii lor.

Dar, la urma urmelor, de ce n-ar fi dormit ei, dacă bătrâna zgripţuroaică de la Milky Way adormise şi ea, cu luleaua în dinţi, mulţumită de isprava ei? Numai că Baba-Cloanţa nu ştia cine-i Anton Lupan, de!

— Băieţi! vorbi hotărât căpitanul, singurul care în această noapte nu dormise de fel. Până acum, am avut noroc; de aici înainte, ca să scăpăm, atârnă de noi… Mareele sunt în scădere, nu vor mai atinge nivelul de ieri, nu ne putem bizui pe ele că ne vor putea ridica de aici. Până la viitorul flux, trebuie să aruncăm nisipul peste bord; altfel suntem pierduţi!

Urmă o tăcere grea, apoi Haralamb se uită la ceilalţi, ieşi înainte şi răspunse, dârz:

— Orice, domnule, taie-ne în bucăţi dacă vrei, numai asta să nu ne-o ceri! Nu!

— Ne-am trudit atât! adăugă Ieremia.

Ceilalţi, cu capul în jos, nu ziceau nimic, dar se vedea că aveau acelaşi gând. Anton Lupan ridică glasul:

— Puneţi mâna pe lopeţi, pe găleţi şi aruncaţi nisipul, cum v-am poruncit. N-avem nici un minut de pierdut!

— Împuşcă-mă! răcni Haralamb, desfăcându-şi cămaşa la piept. Trage ici, hai, scoate revolverul – dar eu nu-mi arunc avuţia peste bord!

Şi după ce zise acestea, gâfâind, se întoarse şi se trânti pe bocaport, cu ochii roşii, cu pumnii strânşi, gata să se năpustească în primul care ar fi vrut să treacă peste el.

— Şi altfel nu s-ar putea, domnule? întrebă cârmaciul, şovăind. Altă cale de scăpare n-ar fi? Gândeşte-te şi dumneata, am venit aici, la capătul lumii, ne-am trudit, ne-am luptat cu atâtea primejdii şi acum… Mai merită oare să te zbuciumi atât?

— Mă miră, Gherasime, că vorbeşti aşa tocmai tu, care eşti marinar vechi! răspunse căpitanul, liniştit. Vezi că suntem puşi pe stânci, şi încă am avut un noroc pe care nu-l întâlneşti oricând, că nu ne-au mai tras o dată valurile în jos; a doua oară nu mai nimeream aici, minunile nu vin de două ori la rând, şi-acum ar fi mâncat peştii din noi. Viitorul flux o să fie cu aproape un metru mai jos decât cel de ieri, n-o să aibă puterea să ne salte, dacă stăm cu mâinile în sân.

— Dar poate că… N-ar fi mai bine să aşteptăm, să vedem, poate că avem noroc?

— Ce să aşteptăm, ca mareele să scadă mai mult? Să rămânem aici două săptămâni, până or creşte din nou? Crezi că oceanul o să ne cruţe atât? Furtuna poate izbucni din nou, oricând, şi-atunci s-a zis cu noi. Asta vreţi să aşteptăm?

— Mă gândeam că poate o să ne salte şi-aşa, stărui cârmaciul, şi pare-se nu pentru el, ci pentru ceilalţi, că prea îi vedea nefericiţi. Poate că e de ajuns să aruncăm numai o parte din nisip.

Căpitanul scoase carnetul din buzunar.

— Gherasime, eu nu mă joc cu avuţia nimănui, şi cu atât mai puţin aş putea să mă joc cu viaţa noastră a tuturor. Vrei să-ţi arăt socotelile pe care le-am făcut? Crezi că am luat hotărârea asta la întâmplare? Crezi că pe mine acasă mă aşteaptă bogăţii şi n-am ce face cu aurul care mi se cuvine de aici? Iată un calcul simplu şi scurt: cu fiecare tonă de încărcătură, Speranţa intră în apă doi centimetri. Asta am socotit-o de mult. Acum trebuie să-i coborâm linia de plutire cu un metru cel puţin, adică să aruncăm peste bord tot nisipul care e aici. Numai aşa vom putea pluti la viitorul reflux.

Gherasim îşi trecu mâna peste faţă, ridică din umeri, răsuflă adânc şi se întoarse spre echipaj:

— Haideţi, băieţi, luaţi lopeţile!

— Aruncaţi nisipul vostru; eu nu-l dau pe al meu! strigă Haralamb, lăsându-se mai greu pe bocaport.

Anton Lupan se apropie de el, se aşeză alături şi-i puse mâna pe umăr, blând.

— Bine, Haralamb, eşti liber să faci ce vrei cu aurul tău. Descarcă-l cum poţi şi umblă sănătos, dacă nu vrei să-l arunci în ocean.

Haralamb clipi din pleoape, nedumerit. Iar căpitanul urmă, mai blând:

— Ia spune, dacă ar fi să-ţi taie o mână, sau numai un deget pentru aurul tău, ai face schimbul?

— Nu!

— Şi uite, aici alături zace un om care şi-a dat un picior, ba a lipsit puţin să-şi dea viaţa şi nu pentru aurul lui, ci pentru noi… Ce vrei să facem acum cu el?

Haralamb îşi lăsă capul în jos, ruşinat.

— Iartă-mă, domnule! zise încet. Iertaţi-mă şi voi, fraţilor!

Apoi sări în hambar, îşi suflecă mânecile, scuipă în palme şi băgă primul lopata în nisipul cu aur, care parcă niciodată nu sclipise mai ademenitor.

— Haide, daţi-i zor, daţi-i zor! În câte ceasuri trebuie să mântuim, domnule?

Anton Lupan se apropiase de prova şi cerceta insulele din jur, continuând să facă socoteli. Departe, spre apus, Milky Way dormea, învăluit în nori fumurii. Nu era o închipuire anapoda: aşa cum se vedea de aici, stâncos, uscat, brăzdat de crestături adânci, semăna cu o zgripţuroaică bătrână, aplecată cu duşmănie asupra oceanului. Numai că în clipa asta, după o lungă noapte de zbucium, zgripţuroaica dormea cu capul în fumul vrăjitoriilor ei, şi oceanul răsufla, liniştit.

— Gherasime! strigă căpitanul.

Nu era de aruncat numai nisipul, mai rămâneau şi altele de făcut.

— Da, domnule! răspunse cârmaciul, venind.

— Cât să fie până la stânca aia din faţă?

— Vreo trei sute de metri, gândesc.

— Cam tot aşa spun şi eu; avem un cablu atât de lung?

— Nu; dar îl putem înnădi. Ce vrei să facem cu el?

— Să ne legăm de stânci – şi când o veni fluxul, să ne tragem cu cabestanul.

— Dar ca să ducem ancora în larg şi să ne tragem pe ea, n-ar fi mai nimerit?

— Nu cred; în ce să prindă ancora? Cred că la cincizeci de metri depărtare apa nu are fund.

Cârmaciul şi căpitanul coborâră barca, o împinseră în apă pe stânca plină de colţi, ceea ce nu fu lucru uşor, apoi urcară în ea cablul făcut colac, lucru încă mai greu. Dar greutatea cea mai mare o întâmpinară când trebuiră să-l întindă în larg, fiindcă atârna peste trei sute de kilograme care cătau să se ducă la fund – aşa că avură de tras vârtos la vâsle, până să-l vadă legat la locul trebuitor.

Lucrul fiind gata, se apucară, iarăşi amândoi, înarmaţi fiecare cu dălţi şi ciocane, să fărâme sub carenă colţii de stâncă mai ascuţiţi şi mai prost aşezaţi, ca în clipa plecării bordajul să nu aibă de suferit.

Cu acest prilej, pe Gherasim nu-l rabdă inima să nu bage raşcheta în algele rămase şi-n cochiliile înfipte în lemn. Astfel, din această păţanie Speranţa se alese şi cu carena ferchezuită, fără nici o cheltuială şi nu în mai mult timp decât se cere ca să desţeleneşti obrazul unui haiduc bărbos.

Terminară tocmai la timp; apa oceanului începuse să crească, acoperise chila şi urca pe bordaj, clipocind, dar mai erau încă trei ore până ce fluxul să fie plin.

Adnana îl lăsase pe Ismail, care dormea liniştit, şi muncea cu lopata, în mijlocul oamenilor, la aruncat nisipul. Căpitanul şi Gherasim săriră în hambar, să pună mâna, alături de ei; nu era timp de pierdut.

Poate să pară greu, poate să pară cu neputinţă, dar în şase ore, opt oameni, înghesuiţi într-un spaţiu îngust, izbutiră să arunce peste bord aproape cinci vagoane de nisip… Acum îşi ştergeau năduşeala de pe frunte, pe de o parte uşuraţi, pe de alta mâhniţi. Nu erau numai cinci vagoane de nisip, ci şi şaptezeci de ocale de aur – adică o sumă de vise care se înecau în ocean, se duceau la fund.

— Treceţi la cabestan şi fiţi gata să trageţi! porunci căpitanul.

Apoi se uită la ceas şi se aplecă peste parapet, privind în jos, nedumerit. Era ora fluxului plin, apele se urcaseră exact până la punctul socotit, dar Speranţa nu se mişca din loc, stătea ţeapănă, ca şi când prinsese rădăcini în stânci.

— Ia încercaţi cabestanul! Împingeţi uşor, numai puţin. Cabestanul începu să scârţâie, cablul se întinse, ieşi din apă, scuturându-şi stropii, trosni – şi nu se urni nimic.

— Ce naiba! făcu Anton Lupan, privindu-şi încă o dată ceasul, nedumerit.

Pe urmă se uită la oameni, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că socotelile cu care se lăudase atât se dovediseră făcute greşit. Întâlnindu-i privirea, Ieremia se înroşi – parcă Anton Lupan se uita anume la el – se fâstâci şi se apropie stânjenit de parapet.

— Oare să fie din cauza asta, domnule? întrebă ruşinat, scuturându-şi peste bord buzunarele pline de nisip.

Cu toate că nu era timp de glumă, oamenii se puseră pe râs.

— Zi aşa, vere Ieremia, voiai să te pricopseşti! zise Haralamb, mai cu haz, mai dojenitor, ca şi cum n-ar fi fost tocmai el cel ce-şi apărase avutul mai înfierbântat decât toţi.

Dar în clipa asta el uitase şi aurul şi nisipul dus la fund – şi se mira ce naiba-l apucase atunci. Ptiu! Parcă nu ştia vorba din bătrâni? De haram a fost, de haram s-a dus! Ducă-se! Noi să fim sănătoşi!

Multe lucruri ciudate se întâmplaseră în ultimul timp, însă acesta le întrecu pe toate – să te minunezi, ori să te strâmbi de râs: când Ieremia sfârşi de scuturat buzunarele, corabia scârţâi pe stânci.

— Pune mâna pe manele! Împinge acum, haide, vârtos? N-o slăbi! strigă căpitanul, triumfător.

Speranţa se urni greoaie, alunecă încet, trasă de cablul întins, îşi afundă puţin prova în apă şi-apoi făcu un salt, la adânc, cu coada în sus, ca un răţoi mândru şi zglobiu; mai lipsea să fi măcăit.

Două ceasuri mai târziu, la căderea serii, era ancorată într-un golf adăpostit, pe ţărmul de vest al peninsulei Brecknok, departe de Milky Way; oamenii cărau cu barca lest, de pe mal, pietroaie şi nisip, fără aur – vai! – fiindcă nu tot ţărmul Ţării de Foc era poleit.

Iar în zorii zilei, când se porni vântul de vest – putea să bată acum, altul mai bun nici că s-ar fi putut! – naviga spre Punta Arenas, ultima escală, cu toate pânzele sus.

Abia atunci coborî Anton Lupan în cabină, să-l vadă pe Ismail. Adnana se ridică şi ieşi, să fiarbă cafeaua, să spele feşile – avea şi ea multe de făcut.

— Cum te simţi, Ismail?

— Mulzumim!

Pe spiraiul deschis intră pieziş o rază de soare şi căzu pe obrazul bolnavului.

— Azi o să te bărbierim puţin, să te facem frumos. Ce zici?

— Mulzumim!

Parcă de bărbierit îi ardea lui acum? Altceva îl chinuia, de mult timp. Şi deodată, Ismail îşi luă inima în dinţi:

— Piciorul… am dat la rechini?

Căpitanul ar fi vrut să râdă, dar îşi simţi ochii umeziţi. Răspunse aproape în şoaptă – nu ştia cum să-şi ascundă durerea cu care îi dădea acest răspuns. Cum să-i vorbeşti unui om viu despre o parte din trupul lui, care a murit?

— Nu, Ismail! L-am dus la ţărm şi l-am îngropat…

— Mulzumim!

Anton Lupan adăugă, încercând să râdă, altfel ar fi izbucnit în plâns:

— De altfel să ştii că pe-aici nici nu sunt rechini! Ismail tăcu îndelung, muncit de gânduri; aflase una – mai avea un hop de trecut.

— Acum, rugam ceva… zise, mototolind sfios marginea cearceafului în mâini.

Şi arătă din ochi pătura, cu golul de sub ea:

— Am debarcat aici un picior… Oftă adânc:

—… restul, lăsam debarcam la Stambul!

Căpitanul alunecă în genunchi, la căpătâiul lui. O clipă mai putu să-i privească în ochi. „Ce om minunat eşti! Şi ce minunat e că nici măcar nu ştii!” îi spuse, în gând. Apoi lacrimile izbucniră, zadarnic s-ar mai fi împotrivit, avea atâta povară în trup şi-i era sufletul atât de plin! Ştia că un căpitan nu trebuie să plângă niciodată în faţa marinarilor săi, cum nu trebuie să plece fără hartă şi fără busolă la drum, dar acum el nu mai era căpitan, iar marinarul din faţă îi era prietenul cel mai scump.

— N-o să te debarcăm niciodată, dragul meu Ismail! zise, lipindu-şi obrazul ud de obrazul lui chinuit. Ai să rămâi toată viaţa ta cu noi, şi toată viaţa noastră o să te cinstim!

Speranţa naviga cu vânt plin.

Iar Ismail închise ochii, înghiţi un nod care-i stătuse un an de zile în gât şi şopti:

— Mulzumim!