CAPITOLUL XX. Uraganul

La 16 septembrie vântul bătea încă mulţumitor, o briză proaspătă care risipea uşor boarea fierbinte a oceanului. Puţin înaintea prânzului Speranţa întâlni un cargobot care venea din Brazilia, încărcat cu vite. Bietele dobitoace, îngrămădite pe punte, îşi aplecau capetele peste parapet, mugind sfâşietor. Mihu, la ordinul căpitanului, salută cu pavilionul, dar căpitanul vaporului nu răspunse, fie că nu văzuse, deşi se afla la câteva sute de paşi, fie că era înnebunit de mugetul vitelor lui. Un grup de marsuini, care urmase corabia de la Capul Verde până aici, făcură calea întoarsă şi se luară după vaporul brazilian, ceea ce dovedea că acesta avea o carenă mai murdară decât a Speranţei.

Tot în această zi dispărură şi peştii zburători, nu înainte de a face o ultimă demonstraţie, în lumina orbitoare a amiezii. Aşa cum zburau în stoluri, ţâşnind unii după alţii din valuri, în locurile unde nu te aşteptai, faţa oceanului părea îmbrăcată într-o mantie de catifea albastră, bătută cu paiete scânteietoare, în toate culorile ce se pot închipui. Unul din aceste stoluri nimeri aproape întreg pe punte şi la prânz echipajul avu prilejul să se bucure o ultimă oară de carnea lor, fără să poată spune că după atâta vreme i se făcuse lehamite de ea.

Acestea erau întâmplările mici ale unei zile care nu se deosebea prin nimic de cele mai multe întâlnite până acum. Dar îndată după prânz alizeul conteni, lăsând loc calmului celui mai neclintit; asta încă nu era ceva nou – cu singura deosebire că aici acalmia putea ţine mai mult. Speranţa se găsea acum la 10°15' latitudine nordică, 20°40' longitudine vestică, adică mai avea de străbătut şase sute de mile până la ecuator. De aici înainte începea zona tulbure a acalmiilor nesfârşite, a vânturilor neregulate, a ploilor torenţiale, a furtunilor şi uraganelor izbucnite din senin.

Căpitanul scruta zarea, întrebându-se care din aceste fenomene va fi de întâmpinat; după barometru, care cobora, încă din ajun, deşi nu tocmai decis, era de ales între furtună şi uragan – dar deocamdată nu socoti necesar să ia măsuri pentru întâmpinarea lor.

Pe puntea încinsă de soare, în aerul neclintit începea să fie zăduf. Echipajul părea iarăşi posomorât, cu toate că fiecare ştia prea bine ce greutăţi vor fi de întâmpinat în trecerea peste ecuator, acalmia aceasta putând fi socotită una din cele mai mici.

Numai Ismail, la bucătărie, freca oalele de zor, îngânând, într-un chip de nerecunoscut, fals şi răguşit, gingaşul gazel pe care i-l cânta uneori Laleli, la Stambul, pe înnoptat, când luna răsărea sus, pe colinele dinspre Ieni Mahalle, strecurându-se sfioasă ca o cadână printre ramurile sicomorilor înfloriţi.

După un timp bucătarul îşi făcu datoria să ducă cele trei sticle cu whisky în cabina lui Martin Stricland, apoi îşi reluă gazelul şi frecatul oalelor.

Era exact clipa când acul barometrului făcea o săritură ameninţătoare în jos, iar cerul, spre nord-vest, se întuneca, brusc. Căpitanul privi acul barometrului, privi cerul şi se simţi lămurit: uragan!

De bună seamă, alizeul ar fi fost mai nimerit, dar dacă în locul lui vine uraganul, ce poţi face, decât să-l întâmpini? Anton Lupan se gândi câteva clipe, cu chipul încruntat. Cel mai cuminte ar fi fost să coboare pânzele, să pună pe arborele mic o velă de furtună şi, primind uraganul din pupa, să pornească spre sud-est; nu există mijloc mai bun să te aperi de furtună decât să fugi o dată cu ea. Dar asta ar fi însemnat să se abată din drum zeci şi sute de mile – adică zile întregi pierdute fără folos. Şi Speranţa nu avea timp de pierdut, fiindcă în aceste zile, sora ei L'Esperance, adăpostită în vreun golf la nordul strâmtorii lui Magellan, îşi făcea, desigur, ultimele pregătiri înainte de a pleca mai departe la drum.

Anton Lupan îşi privi oamenii, pe rând. Afară de Gherasim şi de Ismail, ceilalţi nici măcar nu ştiau ce înseamnă un uragan. Se putea oare bizui pe acest echipaj, încă neîncercat? Se gândi îndelung, şovăind: totul i se părea nesigur în jur, privirile întrebătoare ale lui Mihu, mişcările lui Negrilă, care alerga pe punte neliniştit, adulmecând în aer cu coama zburlită, chipurile negre ale celorlalţi, cântecul lui Ismail – numai acul barometrului părea hotărât, în mişcarea lui fermă cu care cobora, înghiţind câte o liniuţă din cadran la fiecare minut.

În sfârşit, după ce şovăi încă un timp, căpitanul ridică fruntea: avea să primească lupta făţiş, să-şi continue drumul spre sud-vest, cu uraganul travers, în bordul drept.

Oamenii se apropiaseră de parapet şi priveau orizontul deasupra căruia norii se frământau, îmbulzindu-se unii în alţii, învălmăşindu-se, rostogolindu-se, ca nişte oşti nedisciplinate care nu-şi găsesc locul spre a porni la atac. Numai bucătarul rămăsese jos, îngânând răguşit gazelul de la Stambul.

— Ismaile! Ce faci acolo? strigă Anton Lupan.

— Frecam!

— Vino sus!

Ismail se ivi în capul scărilor, nedumerit. Apoi văzu orizontul întunecat, adulmecă în aer, respiră adânc, se scărpină în cap şi întrebă râzând, nevinovat ca un copil:

— Uragan?

Căpitanul înclină din cap şi răspunse pentru el şi pentru ceilalţi:

— Uragan!

Oamenii se priviră, neliniştiţi.

— Ce facem, băieţi? continuă Anton Lupan. Fugim sau îl înfruntăm?

— Îl înfruntăm, domnule, răspunse Gherasim.

— Înfruntam! zise repede şi Ismail, războinic precum îl ştim.

În faţa acestor răspunsuri, ceilalţi nu se puteau face de râs. Întâi ridicară din umeri, mărturisind astfel că nu ştiau ce-i acela un uragan, apoi ziseră şi ei, luându-se după cârmaci:

— Îl înfruntăm!

— Atunci fiecare la locul lui! porunci Anton Lupan. Închideţi spiraiurile, tambuchiurile, micşoraţi pânzele, vedeţi ca totul pe bord să fie bine legat!

Echipajul începu să forfotească pe punte, într-o tulburare pe care nimeni nu şi-o ascundea. Dar dacă în sufletul oamenilor erau temeri şi nelinişti, mişcările lor nu le vădeau; totul decurgea într-un ritm grăbit, însă sigur şi neclătinat, ca mişcările unei maşini complexe puse în mişcare de acelaşi arbore central.

În acest timp, când puntea Speranţei zumzăia, alături oceanul aştepta neclintit, cu ochii închişi, poate dormind, poate gândind…

La orizont norii încă se mai învălmăşeau, dar încetul cu încetul se topeau unii în alţii, culoarea lor cenuşie se îndesea, până ce se făcu neagră – şi frontul apăru, de la un capăt până la altul, închegat, gata de atac.

Pe puntea goeletei oamenii continuau să se mişte tăcuţi şi gravi – în vreme ce Negrilă, agăţat cu picioarele de dinainte de parapet, scruta cu ochii vii orizontul întunecat.

— Ce facem cu el, Mihule? întrebă căpitanul. Ar trebui să-l ducem în hambar, sau în cabină, la prova.

— Degeaba, domnule, n-o să vrea.

— Da, e adevărat, dar dacă o să-l ia vreun val?

— Ştie el să se ferească, nu mi-e teamă de asta.

— Să intram în coteţ! pufni Ismail, cu necaz. De asta am lucrat, dam la rindea, vopsim, pictam, acum stam geaba? Hei, pezevenghi câine, hoţoman!

Necazul lui Ismail era întemeiat, căci până astăzi, Negrilă nu trecuse niciodată pragul coteţului făcut cu atâta migală de el la Sulina, şi care stătea de pomană în spatele cârmei, prins cu buloane în punte, ca să nu-l poată smulge nici cel mai năprasnic val.

Anton Lupan privi coteţul şi socoti că instinctul lui Negrilă va şti să-l folosească la timp, punându-se la adăpost de valuri şi dând astfel satisfacţie şi inimosului bucătar.

Treburile la bord erau acum gata şi oamenii aşteptau la fel cum aştepta alături oceanul nemişcat.

Ca şi când le-ar fi lăsat anume acest răgaz, ca un adversar loial, uraganul nu mai zăbovi nici o clipă spre a se dezlănţui, pe toată jumătatea orizontului unde norii se pregătiseră de asalt.

Întâi se auzi un tunet, adânc, înfundat, a cărui vibraţie se răspândi prin unde, până la chila Speranţei şi de aici se transmise catargelor; sarturile întinse scoaseră un zbârnâit grav, ca al unor coarde de violoncel pe care muzicanul îl ciupeşte uşor, în surdină, pregătind un acord bizar. Pe urmă un fulger vertical despărţi frontul în două, de sus până în apa oceanului, unde se înfipse aruncând flăcări orbitoare, întocmai ca un uriaş aparat de sudat. Îndată alte fulgere împânziră orizontul, într-o linişte care dădea priveliştii ceva nereal; sclipirile lor scurte păreau răsfrânte din mişcarea unor săbii, pe care comandanţii oştirilor le agitau, îndemnându-şi luptătorii la atac.

Atunci, ca şi când chiar ar fi aşteptat acest semnal, norii porniră, căscând o gură uriaşă, cu o falcă pe cer, cu alta pe ocean. Veneau, într-adevăr, unii pe sus, alţii pe jos, în rasul valurilor, iar între ei rămânea un hău negru al cărui fund se tot adâncea. Veneau ca o lavă neagră, vâscoasă, cotropind apa şi cerul înalt, unii adâncindu-se în valuri ca şi cum ar fi vrut să stârpească viaţa oceanului până în adâncuri, alţii măturând cerul în căutarea stelelor de sus, ca ele să nu mai răsară la noapte şi în niciuna din celelalte nopţi. Iar cerul luminat care rămânea dincoace şi oceanul scăldat în soare se retrăgeau fuga, lăsând să se întindă în locul lor împărăţia de smoală a vajnicului uragan.

Puntea Speranţei se înnegri înainte ca vreo pânză să fi fluturat; falca de sus care acoperea cerul era mai lungă decât cea de jos, întinsă pe ocean, aşa cum sunt alcătuite fălcile rechinului, vietatea cea mai necruţătoare dintre vietăţile de carnaj. Corabia începu să se legene, fără nici o pricină, aplecându-şi catargele spre hăul căscat în bordul său, atrasă poate de răsuflarea gurii de monstru care voia s-o absoarbă, s-o înghită şi s-o mistuiască, înfometat.

Ajungând deasupra, norii de pe cer şovăiră, cât să clipeşti o dată, cu pleoapa de gheaţă peste ochiul bolnav, apoi se prăbuşiră – falca neagră se închise ridicând din apă trombe împletite în ţesături haotice de spumă, într-o muşcătură de la cer la ocean. Dar muşcătura pornise o clipă prea devreme în lăcomia sa, înghiţise văzduhul, nu apucase să înhaţe şi corabia răzleaţă, pierdută pe apele vinete care se frământau.

În bordul Speranţei se ridica un zid negru, a cărui temelie părea să fie la cinci mii de metri sub apă, în fundurile oceanului – al cărui vârf depăşea cerul, ca să nu-l poată trece nimeni, nici pe sub temelie, nici pe deasupra.

Oamenii aşteptau palizi, lingă catarge, gata să mânuiască scotele. Anton Lupan strângea cavilele cârmei în mâini, şi ceva părea gata să se frângă, cârma sau mâinile lui.

— Allah, Allah! şopti Ismail, care până atunci continuase să îngâne, fără să-şi fi dat seama, gazelul cunoscut.

Negrilă rămăsese agăţat pe parapet, ca la început, şi de acolo întorcea capul din când în când, privind întrebător, poate cu nerăbdare, poate neliniştit, la fiecare om din echipaj.

Nimeni nu vorbea, nu erau de dat porunci, nu era de făcut nimic decât de aşteptat, dar prin scândurile punţii oamenii se simţeau legaţi de căpitan ca prin nişte fire, ca prin nişte nervi care aveau să le transmită hotărârile lui.

Şi iată că deodată văzură toţi cum zidul negru, parcă surpat la temelii, prinse să se încline către sud, la început încet, şovăitor, apoi mai repede, peretele se curbă, se zvârcoli, până ce, scurt, se răsturnă cu toată greutatea lui, înfigându-şi stâlpii de smoală, frânţi, în catargele Speranţei.

Corabia pârâi adânc, pârâi cu glasurile tuturor copacilor care erau duraţi în trupul ei, şi se prăvăli pe bordul stâng, până ce apa trecu peste parapet.

Pe chipul căpitanului, împietrit, se ivi un zâmbet aspru care îi rupse obrazul în bucăţi. Şi aşa, desfigurat, învrăjbit, Anton Lupan porunci, în timp ce punea cârma la stânga, cu un gest brusc:

— Slăbeşte vela mare! Întinde focul şi trinca!

Corabia se ridică din valuri, încet, şi şovăi câteva clipe, cu velele fluturate haotic de vânt. Apoi velele se întinseră, se umflară ca şi când ar fi fost de cauciuc şi etrava se înfipse în apă, gemând.

Era un geamăt adevărat, ca al unei fiinţe omeneşti, pe care toţi îl auziră, ca şi când ar fi fost geamătul lui.

În clipa aceea, din cabina lui Martin Stricland, unde până atunci domnise, ca în toate zilele, tăcere de mormânt, izbucni un răcnet nefiresc, răcnetul unui animal străpuns de cuţit. Dar oamenii de pe punte, care auzeau etrava gemând, în timp ce uraganul urla peste capetele lor, rostogolindu-le în creştet apa cerului şi a oceanului, ploaia şi valurile împletite într-un singur torent, nu auziră răcnetul lui Martin Stricland.

Nu mă pot lăuda că l-am cunoscut pe acest Martin Stricland; scriu despre el, după cele ce mi-au povestit alţii. Dar am cunoscut oameni care îi semănau, unii la păr, alţii la ochi, la urechi, la mâini, la trup, la minte şi la apucături. Luând de la fiecare amănuntul potrivit, şi toate acestea unindu-le cu cele ce mi s-au spus despre el, sunt încredinţat, fără îngâmfare, că Martin Stricland înfăţişat de mine aici seamănă ca două picături de whisky cu Martin Stricland cel adevărat.

Am cunoscut de pildă un om, altminteri destul de vrednic când se decidea să întreprindă ceva, care nu băuse apă decât în copilăria lui – şi asta se întâmplase tare de mult, fiindcă la data pe care vreau s-o amintesc, omul avea aproape cincizeci de ani. După spusele lui şi ale altora, de patru decenii omul acesta nu bea decât vin; nici ţuică, nici rachiu, ci vin. Dar dacă vinul îi lipsea, ceea ce se întâmpla destul de rar, era în stare, când îl răzbea setea, să bea o sticlă întreagă cu oţet, numai să nu vadă apa în ochi.

Şi iată că odată, la o sindrofie, unde se adunase în jurul mesei lume felurită, domni şi doamne, care de care mai cuviincioşi, s-a întâmplat ca omul acela să ia din greşeală paharul unei vecine şi să-l dea pe gât: un pahar întreg cu sirop de trandafir, exact în culoarea vinului aşa zis rozé pe care-l degustau ceilalţi.

Eram acolo şi am văzut, am auzit. Am văzut pe chipul omului nenorocos întâi nedumerirea, apoi stupoarea, apoi cea mai crâncenă groază care se poate vedea pe un chip omenesc. Iar după aceea, în timp ce omul sărea de pe scaun, crispat, cu ochii holbaţi, ţinându-se cu amândouă mâinile de gât, mi-a fost dat să aud cel mai înspăimântător răcnet pe care-mi închipui că îl poate scoate gâtlejul unui semen de-al meu.

Mai departe n-are importanţă să ne gândim ce s-a întâmplat. Aş vrea doar să amintesc încă odată că omul acela nu mai băuse apă din copilăria lui – şi că de atunci încoace nu mai cunoştea gustul altui lichid decât al vinului; orice i-ai fi dat în schimb, sirop, otravă sau apă de izvor, pentru el încercarea ar fi fost aceeaşi.

Ei bine, despre Martin Stricland se poate spune că nu băuse apă nici măcar în copilăria lui. Unii irlandezi, care se pot mândri cu vigoarea şi cu sănătatea lor, spun, cu o evidentă mândrie, că au fost înţărcaţi cu whisky. S-ar putea să fie o glumă, s-ar putea să fie un adevăr. În cazul lui Martin Stricland, însă, fără să fie irlandez, căci nimeni n-ar fi putut spune ce naiba era el cu adevărat, e sigur că nursa căreia îi fusese încredinţat amesteca în laptele din biberon mari cantităţi de alcool.

Părinţii acestui personaj zănatic aveau pe vremea aceea o prăvălie cu băuturi, la Good Hope, pe fluviul Mackenzie, în Canada. Aici poposeau, primăvara, colectorii de blănuri, care se întorceau din nord, cu săniile trase de câini. Unei asemenea prăvălii, unde vânătorii pot găsi nu numai de mâncare şi de băut, ci şi adăpost cald, i se spune prin partea locului factorie, într-un chip cu totul impropriu.

Jim Norman, tatăl lui Martin Stricland, fusese în tinereţe crescător de cai; crescător e un fel de a vorbi, fiindcă de fapt Jim Norman, căruia i se spunea Old Jim, adică, într-o traducere foarte liberă, Taica Jim, nu creştea caii săi, ci pe ai altora, care dispăreau în chip ciudat de la stăpânii lor, fără să se mai întoarcă niciodată la ei.

Ajuns la treizeci de ani, omul hotărâse, la sfatul şerifului care altminteri îi era binevoitor, să se „retragă” şi să-şi caute o îndeletnicire mai statornică, Iată-l deci negustor, cu factoria şi cu nevasta lui, ocupându-se de băuturi şi de blănuri, în chipul cel mai cinstit.

Martin Stricland, care în copilărie se numise Clark, după numele de botez, şi Norman după numele tatălui său, îl cunoscuse prea puţin pe acesta. Într-adevăr, deşi acum om aşezat, Old Jim continua uneori să dispară de-acasă cu lunile, iar când se întorcea, pare-se îşi găsea îndeletniciri mai mult noaptea, căci îndeobşte ziua dormea, înfundat în odaia de lângă pod, cu uşa încuiată şi cu oblonul închis.

Deci, dacă stăpânul lipsea atât de mult, cine s-ar fi putut ocupa de prăvălie, dacă nu nevasta lui? De aici se ivise nevoia ca odrasla familiei să fie încredinţată, încă din scutece, unei femei din vecini, care pe când îi trăia bărbatul se ocupase de viţei, dar niciodată de copii.

Această femeie, încă tânără, văduvă printr-un accident nefericit despre care nimeni nu vorbea decât după ce arunca priviri bănuitoare în jur, să n-audă iscoadele şerifului, avea ea însăşi destule griji, ca să nu-i mai ardă de un copil străin. Cum însă era o femeie isteaţă, descoperi încă de la început, că un copil care doarme toată ziua, e ca şi când n-ar fi. Ca urmare, chiar din prima zi, pregătind biberonul, amestecă în laptele pruncului un pahar întreg de whisky – şi într-adevăr, odată sătul, micuţul închise ochii mulţumit şi dormi buştean, de dimineaţă până la prânz, când nu se trezi decât pentru a pretinde un nou biberon plin.

Astfel, o lună de zile pruncul o duse într-un somn, iar isteaţa nursă îşi putu vedea fără grijă de nevoile ei. Până într-o bună zi, când, întorcându-se la copil, nu mai târziu decât s-ar fi cuvenit, îl găsi pe acesta orăcăind ca un broscoi, cu mâinile după biberonul vrăjit. Cu isteţimea ei de care am amintit, femeia îşi dădu seama că pruncul crescuse şi raţia nu îi mai era de ajuns. Cum însă nu putea mări biberonul, socoti mai uşor să mărească procentul de whisky.

De atunci trecuseră ani, pruncul devenise copil, apoi flăcăiandru, apoi om în toată firea, îl prădase pe taică-su şi numai printr-o minune se oprise la timp ca să nu-i bage cuţitul în piept, fugise în nord şi se îndeletnicise cu blănurile, se întorsese pe malurile Mackenzie-ului la cai (ereditatea, de!), colindase Pământul, măcar în lung, dacă nu şi în lat, din Alaska până la Capetwon – dar de whisky nu se mai putuse despărţi.

Totuşi, nu se putea spune despre Martin Stricland că era un beţiv, şi mai ales un beţiv înrăit. El nu făcea decât să-i dea corpului băutură cuvenită cu care se obişnuise de mic. În afară de whisky nu cunoştea existenţa şi gustul nici unui alt lichid. O singură dată, foarte de mult, când făcuse prima oară cunoştinţă cu periuţa de dinţi, încercase să-şi clătească gura cu apă de rând; rezultatul fiind înspăimântător, de atunci nu mai folosea nici în acest scop decât tot whisky-ul.

Iarăşi, trebuie recunoscut, că nu bea pentru a se desfăta, ci pentru a satisface nevoile organismului, că nu înghiţea nici un pahar peste ceea ce-i era necesar şi că nu punea în felul cum înghiţea acest lichid nici un fel de patimă, la fel cum băutorii de apă, oricât de însetaţi ar fi, beau paharul cu plăcere, dar nu pătimaş.

Dimineaţa, de pildă, oamenii obişnuiţi beau ceai, lapte, cafea, în sfârşit, un lichid. Martin Stricland bea whisky – alt lichid. La prânz, unii beau o ţuică, apoi un pahar de vin; cei cumpătaţi beau apă; Martin Stricland bea whisky: lichid! Cunosc oameni pentru care, după amiaza, când se trezesc somn, nu există desfătare mai mare decât să înghită o linguriţă de dulceaţă şi apoi să bea un pahar cu apă rece, aburit: lichid, Martin Stricland bea whisky, dimineaţa, la prânz, la cină şi între timp – ce s-o mai lungim?!

Raţia lui pe zi putea fi de la o sticlă până la trei… O singură dată, în timpul armatanului, când echipajul Speranţei golise un butoi cu apă – n-am uitat ce zăduf!

— Ismail îşi amintea că pasagerul pezevenghi băuse cinci sticle într-o zi; o dovadă mai mult că nu era vorba de un viciu, ci de nevoile organismului. Da, fusese mare zăduf!

La 16 septembrie, ziua uraganului, am spus, era iarăşi zăduf; ne apropiam de ecuator! Pe deasupra, cât bătuse armatanul fierbinte şi secetos, pereţii cabinei se încinseseră atât de tare, încât mai dogoreau şi-acum. Dacă ne mai gândim că în afară de toate acestea, spiraiurile şi uşa cabinei erau închise, nu-i greu să ne închipuim, ce se petrecea cu Martin Stricland, înfundat sub puntea încinsă de soarele ecuatorului.

Până la prânz el golise, pe negândite, cele trei sticle aduse de Ismail dimineaţa – şi acum consuma din al doilea transport. Stătea întins în pat, cu ghetele în picioare dar cu bumbii lor descheiaţi, cu cămaşa desfăcută la piept, lac de năduşeală, gâfâind, nici treaz, nici dormitând, cu capul nici teafăr, nici îmbătat – suferind de sete cumplit.

Aşa, fără să-şi dea seama când, goli a patra sticlă şi-o destupă pe a cincea, exact în clipa când o perdea neagră cădea peste spirai, cufundând cabina în întunericul cel mai adânc. Să fi venit noaptea aşa de curând? De când începuse călătoria, Martin Stricland nu se folosea nici de calendar, nici de ceas. O vagă măsurătoare a timpului ar fi putut să fie sticlele goale de la căpătâi, dar, de când cu zăpuşeala, acest etalon nu mai putea fi luat în consideraţie nici măcar aproximativ.

Martin Stricland îşi umplu paharul şi-l duse la gură, cumpănit. Nu, nu era un pătimaş, căci niciodată nu dădea paharul pe gât, lacom ca beţivii înveteraţi, ci, dimpotrivă, îl sorbea încetişor, pic cu pic, dându-i prilejul să se risipească volatilizat în tot organismul.

Dar, în clipa când făcea gestul pomenit mai sus, corabia se smuci năprasnic, se culcă adânc pe un bord, pârâind, omul se pomeni trântit pe spate în fundul patului – şi băutura din pahar i se duse pe gât.

Lichidul căzu în stomacul lui Martin Stricland şi după o clipă explodă, mai cumplit decât un butoi cu trotil. Spun după o clipă, fiindcă la început Martin Stricland rămăsese ţeapăn şi confuz, crispat, cu ochii sticloşi, simţind că va urma o explozie şi neştiind de unde şi cum. Apoi deodată corpul lui fu proiectat în sus ca un arc destins, şi el se pomeni în picioare, în mijlocul cabinei, scoţând un răcnet cumplit.

Există în conştiinţa omului două concepţii antipodale, a binelui şi a răului, care au stat la baza unor religii vechi, a unor filosofii – şi care constituie, din toate începuturile, mica filosofie de fiecare zi a fiecăruia dintre noi.

Pentru Martin Stricland, binele era whisky-ul, iar răul, apa. El nu cunoştea gustul acestui lichid nevinovat, dar tot ce nu era whisky, adică tot ce era rău, nu putea fi decât apă.

Aşa că, după primul şoc, care fusese năprasnic, se apucă de pântece, se cocoşă şi începu să răcnească, în convulsiuni:

— Apă! Apă! M-aţi otrăvit!

În acel moment Speranţa primise dezlănţuirea uraganului din tribord şi se rostogolea pe valuri spre sud-vest, pe vechiul ei drum, cu etrava gemând, cu chila pârâind, cu catargele arcuite ca nişte plopi plăpânzi bătuţi de vânt, cu sarturile şuierând, în vreme ce, sub bezna care acoperise oceanul, rafalele de ploaie, amestecate cu pachete uriaşe de apă purtate pe sus, se rostogoleau peste bord, ca un şir de tăvăluge ude care voiau să lichefieze totul în jur, lemnul, fierul, pânza, să nu mai rămână pe lume decât un singur element. Oamenii nu se mai vedeau între ei decât la răstimpuri, ca nişte umbre scărmănate de vânt, ca nişte caiere negre din care uraganul smulgea smocuri mari, cu năduf.

Negrilă alerga printre ei, lătrând năuc, înmuiat de apă ca o piele pusă la argăsit, alunecând dintr-un bord în altul, zgâriind puntea cu ghearele, buşindu-se în parapet, apucându-se cu colţii de scote, de cabluri, de parâme, izbutind să înfrunte năprasnicele vârtejuri de apă care se năpusteau de sus.

Anton Lupan ţinea cârma cu mâinile, cu umărul, cu pieptul, făcut una cu ea – şi măsura, lucid, puterea fiecărui val, după izbitura pe care o primea în trup.

— Cel puţin aşa ne spală de nisip! strigă cineva, poate Haralamb, poate Gherasim, una din umbrele jumulite care se vedeau lângă catarg.

Îndată însă o trâmbă de apă îl acoperi şi omul căzu în brânci peste bocaport, înjurând cumplit.

În clipa aceea Martin Stricland năvăli pe punte, urlând:

— Apă, apă! Blestem!

— Ce s-a întâmplat, domnule? strigă Anton Lupan, în timp ce se lupta din răsputeri cu un val care smucea cârma să i-o smulgă din mâini.

— Apă! gâfâi pasagerul, înecându-se.

Căci dacă jos băuse un pahar, aici, îndată ce scosese capul pe punte, primise în creştet un butoi întreg.

— Apă? Unde? întrebă căpitanul, neliniştit. Gherasime! Hei, un om, să vină aici!

Cârmaciul se apropie, împleticindu-se, ţinându-se cu amândouă mâinile de parapet.

— Eu sunt, Gherasim! strigă el în urechea căpitanului. M-ai chemat, domnule?

— Da, du-te jos şi vezi ce s-a întâmplat, intră apă pe undeva? Pune oamenii să pompeze şi caută spărtura. Haide, repede, nu pierde nici un minut!

Gherasim dădu să coboare în cabină, apoi şovăi şi – înainte de a pune piciorul pe scară, îşi făcu mâinile pâlnie la gură ca să strige, încercând să biruie mugetele oceanului:

— Heei! Care sunteţi acolo? Haralamb! Ismail! Să treacă cineva la pompă! Heei! La pompă! S-a auzit?

— Auzeam! Pompam! răspunse, ca de pe altă lume, glasul lui Ismail.

Cârmaciul coborî în cabină, aşteptându-se să audă plescăituri, bâjbâi mirat pe masă până găsi un chibrit, scăpără şi văzu că nu pătrunsese apă pe nicăieri.

În acest timp, Martin Stricland se târa pe punte, răcnind, vărsându-şi furia în vânt:

— Cine mi-a pus apă? Cine m-a otrăvit? Blestem asupra nemernicului!

Lumea văzută de el fiind poate o lume în legănare, balansul bezmetic al corăbiei nu-l înspăimânta, însă apa care-i pătrunsese până la piele, îi udase părul, îi intra în ochi, în urechi, între dinţi – îl făcea nebun.

— Cine mi-a pus apă, să-l strâng de gât! Luaţi apa de pe mine, blestemaţilor! Nu vreau apă la bord!

Unii nici măcar nu auzeau strigătele lui, iar cei care-l auzeau nu-i înţelegeau graiul şi îşi vedeau înfriguraţi de treburile lor. Nu înţelegea nimic nici chiar Ismail, cu toate că lui ceva ar îi putut să-i dea prin cap; dar el se înverşuna să mânuiască pompa, cum îi poruncise Gherasim, deşi pistonul mergea în gol, nescoţând mai multă apă decât să umple un ibric.

Martin Stricland mai merse câţiva paşi, până ce se prăbuşi peste unul din cele patru butoaie cu apă legate pe punte, lângă parapet. Călătorise adesea pe corăbii, văzuse asemenea butoaie, ştia ce se ţine în ele.

— Apă! strigă, scuturându-se scârbit, ca şi când s-ar fi atins de trupul unui lepros.

Şi începu să lovească furios cu piciorul în cep, până ce acesta se rupse, lăsând să ţâşnească apa, şuvoi. Martin Stricland se trase înapoi, îngrozit, şi dădu cu ochii de alt butoi.

— Toată apa peste bord! răcni, apucându-se să lovească în cep.

În mugetele uraganului, nimeni nu ţinea seama de strigătele lui – şi el luă aşa, toate patru butoaiele pe rând, chiar şi pe cel care se golise de mult.

— Nu-i nici un pic de apă, domnule! vesti Gherasim, ieşind din cabină şi apropiindu-se de urechea căpitanului.

— Dar ce-o fi fost cu nebunul ăsta, de răcnea aşa speriat?

— O fi având năluciri; ce, te miră, după câte sticle a băut?

— Atunci ai grijă de el şi du-l jos, să nu-l arunce vreun val peste parapet.

Gherasim se îndepărtă, împleticindu-se, şi dădu peste Ismail, care mânuia pompa de zor.

— Ce faci aici, prostănacule?

— Pompam!

— Lasă dracului pompa şi hai să-l ducem jos pe nebun!

În răstimpul cât se petrecură cele descrise mai sus, barometrul coborâse până la limită – şi dacă ar mai fi avut unde, poate ar mai fi coborât. În aceste clipe nimeni nu mai ştia dacă Speranţa înaintează sau stă pe loc – totul se petrecea în afara unei legi la care să te raportezi, adică în haos. Uraganul se năpustea în pânze, pânzele smuceau catargele, acestea vibrau, arcuite, întinzând sarturile, iar sarturile, zbârnâindu-şi acordurile bizare, într-o armonie de infern, făceau să tremure puntea. Astfel, forţele dezlănţuite îşi încheiau ciclul care trebuia să împingă corabia înainte – şi ea poate că înainta, dar asta nu ştia nimeni, de vreme ce pe apa răscolită şi pe cerul acoperit de nori, nu rămânea nici un reper.

Anton Lupan, la cârmă, se întreba cât vor mai ţine catargele şi când se vor prăbuşi oamenii săi. Auzea catargele trosnind şi îşi vedea oamenii pe punte, mişcându-se jumuliţi de vânt, dar nu-şi mai dădea seama dacă erau ei, cei vii, sau umbrele lor, venite să ţină locul echipajului pierit. Clipe în şir uita prezentul şi naviga în trecut, printre valuri de amintiri, uneori încruntat, alteori zâmbind…

Era miezul nopţii, după cronometrul de la bord, dar pentru echipaj ar fi putut fi şase seara, sau două, sau patru înspre zori, când o rafală se înşurubă ca un burghiu în vela mare şi-o făcu să plesnească la mijloc. Marginile rupturii începură să se zbată şi înainte ca vreun om să poată slăbi scota, vela se sfâşie de sus până jos. Uraganul se năpusti învingător prin această poartă, smulgând bucăţi de pânză şi ducându-le în hău.

— Gherasime! răcni Anton Lupan, scos atât de brutal din gândurile lui. Vela mare jos!

Dar înainte de a-i auzi porunca, echipajul se repezise la fungi. Ghiul se smucea în scotă şi în suport, gata să le rupă şi să sară peste parapet.

Vela mare, făcută din pânză de in, avea o suprafaţă de o sută treizeci de metri pătraţi şi cântărea o sută de kilograme, când inul era uscat. Acum, dacă adăugai încă vreo douăzeci, greutatea apei îmbibată în ţesătură, şi încă o dată pe-atât greutatea picului, înţelegi uşor ce înseamnă s-o smulgi din gheara uraganului; pentru asta este de ajuns să te gândeşti cum ţi se smuceşte în mână sub bătaia unui vânt mai tăricel o umbrelă care măsoară numai un metru pătrat.

Cu mâinile însângerate de parâmele ude, aruncaţi de valuri dintr-un bord în altul, biciuiţi de ploaie, doborâţi de vânt, oamenilor le trebui o oră până să coboare pânza, s-o desfacă de pe ghiu şi s-o strângă balot.

Iar valurile începeau să crească abia acum; uraganul poate izbucni uneori cu toate forţele de la început; oceanului însă îi trebuie timp ca să fie răscolit până în adânc.

Căpitanul socoti că era peste putinţă să ridice altă pânză pe arborele mare, dar aşa, cu pupa uşurată, prova căta să se rotească, lăsându-se sub vânt şi numai din cârmă nu se mai putea ţine vechiul drum. După ce se mai luptă un timp cu furtuna, încăpăţânându-se să-i ţină piept, Anton Lupan slăbi cârma, lăsând prova să se îndrepte două carturi spre sud. Aşa, vântul bătea dinapoia traversului, iar valurile loveau bordajul pieziş şi, după ce se frângeau cu lovituri năprasnice, îl spălau apăsat, în lung, frecându-se de el ca şi când l-ar fi răzuit.

Lupta aceasta dură toată noaptea, timp în care nimeni nu avu răgaz să simtă că-i ud, istovit şi flămând. În zori, ploaia conteni şi cu toate că norii continuau să se rostogolească jos, numai cu o palmă deasupra catargelor, cenuşii şi grei ca de plumb, faţa oceanului se lumină, dezvăluind o imagine de apocalips. Ochii împăienjeniţi îl priveau fără să-i mai perceapă relieful, trupul istovit nu mai simţea legănarea chinuitoare a corăbiei, urechile nu mai auzeau mugetul uraganului, nu auzeau şuieratul cu care vântul secera crestele valurilor şi le arunca în snopi peste parapet, ca în gura unei maşini de treierat. Era un început de linişte, de nepăsare, după care, poate, oamenii aveau să se prăbuşească, sfârşiţi.

— Ne-a cam udat, Gherasime! strigă Anton Lupan, văzându-şi cârmaciul tremurând, zgribulit.

— De, domnule, se-ntâmplă! Dar ţine seama că n-am luat nici un val peste bord. Ne-a udat numai ploaia şi apa adusă de vânt.

— Acum e totuna! Trimite oamenii să se odihnească pe rând.

— Atunci du-te de te odihneşte şi dumneata, că stau eu la cârmă.

— Nu; mai târziu. Pune-l pe Ismail să se îngrijească de o fiertură caldă – şi pe urmă vino să mă schimbi.

Spre amiază, furia uraganului dădu înapoi puţin şi se statornici aşa, încă năprasnică, însă acum echipajului i se părea că poate domni, faţă de ceea ce fusese la început. Speranţa îşi continua mersul, sud două carturi spre vest, îndepărtându-se de drumul vapoarelor, numai cu focul de furtună, cu trinca şi cu vela mică, ceea ce, unui marinar care ar fi privit-o de departe, ar fi putut să i se pară bizar. Dar căpitanul constatase că sub velatura aceasta corabia izbutea să ţină, în chip mulţumitor, un drum apropiat de acel dorit de el.

Seara acul barometrului încercă să se ridice câteva linii, dar peste noapte coborî la loc şi în ziua următoare furia uraganului crescu din nou. Oamenii care apucaseră să se odihnească, să-şi usuce hainele, să bea câte un ceai fierbinte, păreau mai împăcaţi cu soarta lor. Ba Ismail, în unele clipe, încerca să îngâne iarăşi vechiul lui gazel.

Încă o noapte se scurse şi încă o dimineaţă veni, în care timp, dacă oamenii se mai odihniseră, uraganul continuase să sufle mereu plin de furie şi corabia se luptase cu valurile, gemând necontenit.

În lumina tulbure care prevestea ziua, Gherasim se apropie de cârmă, să-l schimbe pe căpitan.

— Bună dimineaţa, domnule! A mers greu?

— Nu, Gherasime; m-am deprins.

Cei doi oameni rămaseră un timp alături, cu hainele smulse de vânt.

Deşi îşi dădea seama că dacă mai zăbovea puţin ar fi picat din picioare de somn, lui Anton Lupan nu-i venea să lase cavilele din mâini. Niciodată în viaţă nu visase mai viu, mai adânc, mai cuprinzător, decât stând la cârmă în aceste zile de uragan. Pe chipul lui palid, istovit, cu ochii încercănaţi, cu obrazul ţepos, se ivi un zâmbet cald, cuprinzând poate în el toată lumina soarelui ascuns de atâta timp. Gherasim îl văzu şi îi dădu cu cotul, într-un gest familiar pe care, cu tot prieteşugul ce i se arăta, nu şi-l îngăduise niciodată faţă de căpitanul lui.

— O iubeşti, domnule!

Anton Lupan tresări, se făcu roşu, apoi întrebă, adunându-şi anevoie gândurile:

— Pe cine?

Cârmaciul îl privi mirat:

— Corabia! Pe cine doar?!

Gândurile căpitanului se întoarseră, de departe, peste apa albastră a Mediteranei, peste oceanul frământat – şi el scutură din cap, strângând mai tare cârma:

— O iubesc! Dar merită, nu-i aşa, Gherasime?!

Şi după ce spuse aceste vorbe (despre corabie, vezi bine!) se întrebă tainic dacă, fără să ştie, gândul nu continua să-i fie altundeva, departe, peste Mediterană.

Spre sud, norii păreau că se sparg, fiindcă în unele clipe, de pe creasta unui val se vedea câte o fereastră de lumină mai clară, care ar fi putut să fie cerul, cerul cel adevărat. Barometrul se ridica din nou, de data asta mai puţin şovăitor; totuşi, în chip neaşteptat, furia uraganului creştea. Părea că abia acum oceanul începe să-şi arate ce forţe pregătise în taină pentru acest atac. Sarturile erau atât de întinse încât nu mai zbârnâiau, dar dacă le atingeai cu mina, le simţeai vibraţia descărcându-se în braţe, în trup, ca un şoc electric fierbinte, aproape carbonizant.

Pe la ceasurile zece, Gherasim văzu că vela mică începea să se destrame la cusături; până să poată da vreo poruncă, pânza se sfâşie, în mai multe locuri deodată, şi pe catarg nu mai rămaseră decât zdrenţe smucite de vânt. Speranţa naviga acum cu focul şi cu trinca – şi prova ei se abătu încă un cart spre sud.

Echipajul vedea că uraganul nu conteneşte şi începea să-şi piardă încrederea că vreodată va conteni. Toţi erau încruntaţi, palizi, cu obrazul ţepos, cu ochii înfundaţi în cap, istoviţi şi descurajaţi. Nu se mai auzea nici o glumă, nici o vorbă, ci din când în când câte un strigăt răstit. Când se loveau unui de altul pe punte, în smucitura unui val mai năprasnic, se îmbrânceau privindu-se duşmănos.

Dar încercările lor nu ajunseseră până la cap; trebuiau să plătească din greu oceanului, pentru viitoarele zile liniştite, dacă ele aveau să mai vină cândva.

La ora douăsprezece, după ce încercase zadarnic să închidă ochii să se odihnească un ceas, Anton Lupan simţi că balansul corăbiei luase un ritm ameninţător; pereţii cabinei trosneau, gata să sară din cuie, panourile clempăneau pe jos, smulse de la locurile lor. După ce privi sceptic barometrul, al cărui ac continua să urce mereu, înşelător, căpitanul ieşi pe punte, tocmai în clipa când, deasupra capului, soarele străpungea norii destrămaţi şi răspândea o lumină tulbure pe faţa oceanului.

— S-a rupt vela mică, domnule! zise cârmaciul.

— Văd, Gherasime!

— N-am îndrăznit să ridic altă velă.

— Bine! Uraganul n-o să mai ţină multă vreme.

— Măcar de-ar da Dumnezeu!

Gherasim luă mâna de pe cârmă şi dădu să se închine; dar după ce făcu prima mişcare, mâna îi rămase ţeapănă, cu cele trei degete împreunate pe frunte.

— Ia uite, domnule! strigă speriat.

În dreapta, înapoia traversului, departe, peste valurile care se învălmăşeau nebuneşte, se vedea rostogolindu-se şi apropiindu-se pe îndelete, aproape cu lene, un munte negru de apă care înghiţea jumătate din înălţimea cerului. Venea domol, fără grabă, strivind valurile celelalte şi în faţa lui oceanul haotic părea blajin şi neted ca o câmpie.

— Toată lumea sub punte! Intraţi în cabină şi închideţi tambuchiul în urmă! Repede, sub punte toată lumea! strigă căpitanul.

Oamenii văzuseră muntele de apă şi-l priveau împietriţi, cu mâinile încleştate pe balustrada parapetului, fără să poată face o mişcare.

Căpitanul nu mai avu vreme să strige a doua oară; înşfacă o parâmă de jos, şi-o răsuci pe mijloc, apoi o legă strâns de habitaclul busolei şi puse mâna pe cârmă.

— Hai, Gherasime, du-te! O să măture tot de pe punte. Cârmaciul clătină din cap:

— Nu cred, domnule! Corabia asta n-a luat niciodată un val pe deasupra.

— Dar ăsta nu-i val, e un munte! Înţelege odată şi du-te!

Nu este corăbier care să fi înfruntat un uragan în Atlantic fără să întâlnească, îndeobşte spre sfârşitul furtunii, acest val de proporţii înspăimântătoare, această cumplită răbufnire finală a oceanului. În faţa lui, orice corabie îngenunchează învinsă – şi corăbierului, ca să se salveze, nu-i mai rămâne decât, dacă are timp, să se refugieze sub punte, închizând totul în urmă, sau dacă nu să se caţere în vârful catargului, nădăjduind că valul nu va ajunge până acolo, să-l smulgă.

În clipa când această uriaşă masă de apă se prăvăleşte pe punte, dacă e destul de zdravănă ca să nu se prefacă în fărâme, corabia se scufundă pârâind din toate încheieturile, apoi, după ce furia apei s-a dus mai departe, iese încet deasupra, împleticindu-se ca o vită cu şalele frânte, în învolburarea de spumă. Aşa povestesc corăbierii. Dar câţi oare sunt cei ce pot să povestească, pe lingă ceilalţi care nu se mai întorc niciodată?

Anton Lupan privi iarăşi în urmă.

— Fugi, Gherasime! Feriţi-vă! Hei, toată lumea… Gherasim rămase nemişcat lângă cârmă. Mihu, mânat de instinct, fiindcă altfel nu-l învăţase nimeni, sări pe parapet, ţinându-se cu amândouă mâinile de sarturi, puse piciorul pe grijele, ca să se caţăre în vârful catargului – când îl văzu jos pe Negrilă, urmărindu-l cu o privire plină de nedumerire şi dojană; atunci musul sări înapoi, cuprinse grumazul câinelui cu un braţ, cu braţul celălalt cuprinse catargul – şi rămase aşa, încremenit, aşteptând sfârşitul, cu bravură.

Orice val, în clipa când se naşte, are înfăţişarea unei cute de apă, mici, netrebnice, neputincioase. El se mişcă sub puterea vântului şi dacă nu piere, înghiţit de alte valuri, îşi înalţă coama, tot mai cutezătoare. La început cele două povârnişuri ale lui au înclinări egale. Dar creasta, înălţată în bătaia vântului, merge mai repede decât baza, care se luptă cu inerţia apei şi cu celelalte valuri – şi astfel povârnişul din faţă îşi măreşte înclinarea. Iar valul merge înainte, mânat de furtună, cuprinde tot mai multă apă, înghite alte valuri, scurmă adâncimile oceanului, se umflă, nesăţios şi năprasnic, şi cu cât se ridică mai sus, cu atât vântul îl prinde mai vârtos, mărindu-i mugetul şi goana. Aşa, până în clipa când el capătă înfăţişarea unui perete, unei stânci retezate care se mişcă de cutremur. În clipa următoare zidul se frânge şi muntele de apă se prăvăleşte, întrecând vuietul oricărui tunet.

Valul năprasnic ajunse în pupa Speranţei cu o frântură de clipă înainte de a se rupe. El păru că se opreşte, de două ori mai înalt decât catargele, privind cu dispreţ coaja de nucă de sub picioarele sale. Pupa corăbiei se ridică în aer, catargele se înclinară până ce se sprijiniră pe orizontul tulbure, iar bompresul se înfipse vertical în volbura rămasă în urmă.

— Ţine-te, Gherasime! mai apucă Anton Lupan să strige.

Apoi se pomeni aruncat peste habitaclul busolei şi rămase agăţat în parâmă. Ceilalţi oameni de pe punte alunecară, nu, nu alunecară, căzură, fiindcă în timpul acestui salt nu mai avură nici o atingere cu puntea verticală, căzură în prova, unde se proptiră, unii în parapet, alţii în ancore, alţii în gura tambuchiului. Mihu îl scăpă pe Negrilă din braţe şi rămase călare pe catarg, privind în jos, spre prova, ca într-un fund de prăpastie; văzu câinele căzând prin aer şi oprindu-se în spinarea unuia din oameni.

Asemenea momente se măsoară cu frânturile de secundă; acesta ţinu mult, mai multe clipe, în care fiecare îşi dădu seama, că zboară, cu pupa în aer, cu puntea verticală. Anton Lupan îl văzu limpede pe Gherasim, stând, stând cum se stă pe o duşumea dreaptă, pe uşa tambuchiului, la doi paşi mai jos de cârmă. Pe urmă văzu catargele brăzdând norii, trecând fulgerător prin faţa soarelui şi înţelese că, ajunsă în vârful valului, corabia îşi relua poziţia orizontală.

Ceea ce urmă nu mai putu să urmărească, fiindcă se petrecu repede, într-o câtime de timp care nu se lasă măsurată. Simţi numai izbitura vântului, sus, la creastă, şi-apoi totul se înecă în spumă. Valul se prăvăli înainte, se sparse umplând faţa oceanului de muget, iar Speranţa căzu în abisul care i se deschidea sub chilă.

Când oamenii se dezmeticiră, simţiră puntea la locul ei, sub picioare; de sus cădeau vârtejuri de spumă, ca o ninsoare grea, cu fulgii cât pumnul.

Fusese într-adevăr valul care prevestea sfârşitul furtunii; în urma lui valurile celelalte păreau blajine, spălau obosite bordajul goeletei, parcă mirate că ea le mai ţine drumul.

— Ce-a fost asta, domnule? întrebă Gherasim, sfârşind abia acum să se închine.

Căpitanul răsuflă adânc şi îşi desfăcu legăturile.

— Valul de vreme bună! răspunse, punând mâna pe cârmă.

Şi totuşi, vântul sufla încă, şuierând pe punte, iar valurile, din nouă unul tot mai zgâlţâia corabia, făcând-o să geamă şi să pârâie. Bompresul se hâţâna în prova, şi straiul care pornea din vârful lui, slăbit, lăsa arborele mic să se smucească, izbindu-se în etambreu, gata să se frângă.

— E ruptă subarba! vesti Mihu, apropiindu-se fuga. Era de mirare că se rupsese numai atâta. Coborâră repede focul şi schimbară drumul spre sud-vest, rămânând numai cu trinca, tocmai acum la spartul târgului. Dar dacă nu se despovăra catargul fără întârziere n-ar fi fost de mirare ca la sfârşit, când îşi dădea duhul, uraganul încă primejdios, să facă mai mult decât putuse când sufla în toată dezlănţuirea.

Haralamb, legat cu parâme, îşi dădu drumul în jos, până ce găsi capetele lanţului şi aşa, spânzurat deasupra apei, cu bompresul în creştet, se chinui timp de două ore să le lege cu o cheie de împreunare. În tangajul corăbiei, parcă mai mare acum, când primeau valurile din pupa, nu o dată i se întâmplă să se scufunde, cu bompres cu tot, în apă, şi să rămână aşa mai multe clipe, spre spaima celor de sus care nu ştiau dacă nu se îneacă.

Cădea amurgul când treaba fu sfârşită. Straiul slăbit era întins la loc şi putură ridica iar focul. Cum îşi vedea oamenii trudiţi, uzi, flămânzi, fără pic de vlagă, şi cum vântul sufla încă puternic, căpitanul hotărî ca în noaptea asta să continue drumul aşa, cu focul şi cu trinca, şi abia a dona zi să ridice celelalte pânze.

— Acu' ai putea să-mi faci un ceai, Ismaile; un ceai cu rom în cana aia mare! zise Haralamb, scuturându-se de apă ca un dine ieşit din gârlă.

Bucătarul, care uitase cu desăvârşire că ghiaurul cu ochi verzi ridicase odată iaşmacul de pe faţa Laleliei, îl bătu voios pe umăr:

— Dam, dam ceai cald şi rom; tu băiat bun, Haralambie!

Cerul spre apus se limpezise şi soarele înfrângea norii. Anton Lupan îl luă pe Mihu să facă punctul împreună. Musul coborî în cabină, aduse sextantul şi se urcă deasupra tambuchiului, luptându-se cu balansul corăbiei şi cu balansul cizmelor.

— Bre, Ieremia, aduceam apă fuga! strigă Ismail, scoţând capul pe gura tambuchiului.

Ieremia cobori scările, luă găleata şi se duse la butoiul de lingă bucătărie.

— Mă, turcule, bombăni după o clipă, ai lăsat cepul afară şi s-a dus dracului toată apa. Ţi-e gândul la neveste, fir-ai al naibii!

Ismail protestă, cu indignare:

— Nu lăsam. Punem cep bine…

Nu-şi sfârşi vorba că glasul lui Ieremia se auzi iar, de data asta mai puţin nepăsător decât prima oară:

— Mă, care-aţi fost orbi şi-aţi rupt cepurile? Vreţi să răbdăm de sete în mijlocul oceanului?

Iar o clipă mai târziu izbucni cu spaimă, chemând pe toată lumea:

— Fraţilor, nenorocire! Nu mai avem apă! Butoaiele sunt goale, toate, aracan de mine!

Deznădejdea flutura din aripi printre pânze, întunecând soarele care vestise solemn sfârşitul furtunii…