CAPITOLUL XXI. Plânsul plutaşului

Întreg echipajul Speranţei stătea încremenit pe punte, privind cu ochii morţi şi cu gura mută butoaiele goale. Nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplase, dar puteai să-ţi închipui că, în hora bezmetică stârnită de uragan, când nici unui nu mai fusese stăpân pe mişcările lui, când balansul corăbiei îi aruncase dintr-un bord în altul, lovindu-i de catarge, de ghiuri, de parapet, de butoaiele legate pe punte, cine mai ştie care din ei se proptise cu piciorul, cu umărul, cu şalele în cepuri şi le rupsese fără să le audă trosnind, fără să simtă apa de băut curgând laolaltă cu cealaltă apă, venită de sus. Puteai oare şti care din ei era pricina acestei nenorociri? Şi dacă l-ai fi ştiut, îl puteai oare învinui?

— Vedeţi ce-a mai rămas de la cep în jos şi adunaţi apa cu grijă! porunci căpitanul, silindu-se să-şi ascundă îngrijorarea.

Îngrijorarea deocamdată, dar aproape de ea era deznădejdea cea care-şi flutura aripile pe deasupra punţii.

De la cep în jos ar mai fi putut să rămână încă multă apă, dar, din nenorocire, în timpul balansului, o bună parte din ea ţâşnise afară. Echipajul dezlegă butoaiele şi, străduindu-se să nu mai piardă nici o picătură, adună în găleată tot ce mai rămăsese înăuntru. Aşa izbutiră să strângă abia vreo patruzeci de litri, cu care umplură un sfert din rezervorul aflat în bucătărie.

În acest timp căpitanul făcuse, cu aproximaţie, un calcul de longitudine şi altul de latitudine, şi constatase, cuprins de nelinişte, că în timpul furtunii, cu toată silinţa de a merge către sud-vest, Speranţa alunecase spre răsărit şi ieşise cu peste cincizeci de mile din calea obişnuită a vapoarelor. În seara de 20 septembrie corabia se găsea la 4° latitudine nordică şi cam la 23° longitudine vestică, cea mai neprielnică zonă pe care puteau s-o întâlnească. Instrucţiunile Nautice prevedeau pentru aceste locuri acalmii îndelungi, urmate de izbucniri neregulate ale vântului. Se aflau în zona de ciocnire a celor două alizee, care încearcă să se domine unul pe altul, fără să izbutească, dând naştere numai la perturbări sâcâitoare.

Din fericire, erau prevăzute totdeodată ploi zilnice, de obicei torenţiale, care puteau să dea bogate provizii de apă. Dar prevederile Instrucţiunilor Nautice nu se împlinesc totdeauna, mai ales acelea de care ai nevoie!

Situaţia fiind îngrijorătoare, Anton Lupan îşi adună echipajul şi îi vorbi astfel:

— Băieţi, ne aşteaptă o grea încercare! Avem patruzeci de litri de apă şi drumul nostru s-ar putea să mai ţină douăzeci de zile. Dacă va ploua sau dacă vom întâlni un vapor care să ne ajute, cu atât mai bine; noi însă nu trebuie să ne bizuim pe asta. Am trecut printr-o încercare puţin obişnuită; Gherasim şi Ismail, care sunt marinari din copilărie, pot să vă spună că un asemenea uragan nu întâlneşti în toate zilele, iar dacă îl întâlneşti, nu totdeauna scapi teafăr. Corabia, o ştiţi doară, nu ne-a făcut de ruşine, iar voi v-aţi purtat vitejeşte. Trebuie să arătaţi încă o dată bravura voastră, ca să scăpăm teferi şi din noua încercare.

Căpitanul îşi privi oamenii, apoi adăugă, cu hotărâre:

— Nu vă ascund că s-ar putea să fie mult mai grea decât prima!

— Suntem gata la orice, domnule! zise Ieremia.

— Bine! Va trebui să împărţim apa astfel, încât să ne ţină douăzeci de zile. Vă spun iarăşi, dacă va ploua sau dacă vom întâlni un vapor, cu atât mai bine. Până atunci însă, raţia de apă a unui om va fi un pahar pe zi, drămuit cu străşnicie. Mai avem cincizeci de sticle de vin şi câteva de rom, dar pe acestea din urmă n-are rost să le punem la socoteală. Cine vrea, poate să amestece apa cu vinul, pe care o să-l împărţim la fel, cu grijă. Pot să mă bizui pe tăria voastră, sau e mai bine să punem apa sub pază? Oamenii se priviră cu nedumerire.

— Cum adică, domnule, întrebă Ieremia, să ne furăm unul altuia picătura de apă de la gură? Doar suntem oameni!

— Bine! Însă când setea o începe să ne chinuiască, ispita o să fie mare, Ieremie!

— O să răbdăm cât om putea, şi când n-o mai fi rost, o să venim să-ţi spunem: păzeşte apa, că altfel…

Ceilalţi începură să râdă. În clipa aceea, încă niciunul nu putea să-şi închipuie ce chinuri cumplite îi aşteptau zilele viitoare.

Instrucţiunile Nautice prevedeau calm, apoi vânt neregulat şi ploi torenţiale. Dintre toate, cea mai binevenită, fireşte ar fi fost ploaia. Dar…

În prima zi, vântul, care peste noapte mai bătuse pe urmele uraganului, se linişti, şi pe la ceasurile zece începu să se simtă năduful. Oamenii îşi primiră raţia de apă, şi fiecare se aşeză pe punte, nehotărât, întrebându-se: s-o bea acum, sau la prânz; s-o bea toată odată, sau s-o soarbă pe îndelete, în picături, ca să-şi ţină gâtlejul umezit cât mai multă vreme?

— Fie ce-o fi! zise Haralamb. Ce să mă chinuiesc atât?

Şi răsturnă paharul pe gât. Ismail îl privi mustrător:

— Alta nu dam!

— Nici n-am nevoie; ca să-ţi spun drept, nu-mi era sete de loc. Am băut-o să scap de grijă.

Gherasim îşi deşertă paharul într-un bidonaş pe care îl agăţă de catarg, la umbră, sub tenda întinsă pe punte. Văzând aşa, ceilalţi făcură la fel, căci fiecare avea bidonaşul lui. Dar Cristea Busuioc, după ce goli paharul încet, să nu piardă nici o picătură din lichidul preţios, îl umplu la loc, întâi pe un sfert, apoi încă o dată pe-atât şi-l dădu pe gât, mulţumit că păstrase jumătate pentru mai târziu.

Deocamdată, tuturor, lupta cu setea li se părea un joc. Un pahar de apă? Dar înainte, când butoaiele erau pline şi nimeni nu-i oprea să umble la cep oare cât beau pe zi? Iată că nu-şi puteau aminti de loc. Ce, un pahar să fie oare atât de puţin?

Îndată după prânz, când orice urmă de vânt pieri şi oceanul începu să adoarmă, lăptos în lumina soarelui de la ecuator, fiecare începu să se uite la bidonaş cu jind.

— Bre Ismaile, zise Haralamb, zâmbind strâmb, să nu care cumva să te prind la robinet! Că dacă apa-i în grija ta, nu înseamnă să bei cât pofteşti!

Bucătarul se făcu roşu. Dar Haralamb nu voise să-l supere, ci vorbise aşa, de necaz că îşi băuse toată apa la început, fără măcar să-i fi simţit gustul. Vru să mai zică o vorbă, apoi îşi simţi gâtul cleios şi tăcu, înghiţind în sec.

Cu toată zăpuşeala, după-amiaza trecu destul de uşor, iar la căderea serii, când cerul se răcori, oamenii păreau voioşi şi încrezători.

— Lasă, domnule, că o să treacă şi asta. Crezusem că o să fie mai greu.

A doua zi, spre nord, nord-est, se zări o dâră de fum.

— Un vapor! strigă omul de veghe, trezit ca din somn. Toată lumea se înghesui lingă parapet. Anton Lupan se uită cu ocheanul.

— Da, e un vapor! Dacă ne vede, suntem salvaţi. Să nu spunem că n-avem noroc!

Peste câteva ceasuri, care trecură în zbucium, corpul vaporului ieşi de sub orizont desluşindu-se limpede, deşi foarte departe, în drum spre sud-vest.

— Trebuie să-i facem semne, zise căpitanul. Altfel n-o să ne vadă şi o să-şi cate de drum.

Gherasim luă o şipcă şi îi legă la cap un şomoiog de câlţi pe care-l îmbibă cu smoală topită în petrol.

— Mihule, hai, că tu eşti ăl mai sprinten, ia-l, urcă-te în vârful catargului şi dă-i foc.

Peste câteva clipe, musul, agăţat cu o mână de măr, flutura cu mâna cealaltă torţa aprinsă care scotea un fum negru şi gros.

Între timp, pe punte, oamenii ceilalţi trăgeau salve cu puştile; căpitanul nădăjduia ca în liniştea oceanului împuşcăturile să se audă până la orizont. Într-adevăr, fie că le auzise, fie că văzuse fumul, peste vreo jumătate de ceas vaporul îşi schimbă drumul cu două-trei carturi, îndreptându-se spre locul unde se afla Speranţa cu pânzele fără pic de vânt.

Echipajul începu să chiuie, voios:

— Vine, suntem scăpaţi! Scăpaţi, fraţilor!

— Am să beau o vadră de apă, zise Haralamb. Hai, Ismaile, dă-mi o arvună, că mi-e sete rău.

— Nu dam! se împotrivi bucătarul, prevăzător. Până nu vedeam butoi plin, nu dam un strop!

Haralamb înghiţi iarăşi în sec, furios, dar nu mai stărui, ca să nu se arate prea pofticios în ochii celorlalţi.

Vaporul salvator înainta greoi. Era o navă veche, odinioară cu trei catarge, căreia i se adăugaseră maşini. În locul catargului de la mijloc se ridica un coş înalt, care umplea cerul de fum. Cu ocheanul se vedea că purta pavilion nemţesc, dar abia după două ceasuri se apropie atât încât să i se poată citi numele, Wotan, scris cu litere albe la prova. Ceva mai târziu vaporul se afla la câteva sute de paşi, frământând apa cu zbaturile. Cei de pe puntea Speranţei îl văzură pe căpitan, un om scund şi gras, aplecat peste parapetul dunetei, cu megafonul la gură.

— Cine sunteţi? Ce vreţi?

Anton Lupan aşteptă încă un timp, apoi în lipsa unui megafon, îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă în limba lui Wotan:

— Goeleta Speranţa, de la Sulina, România. Am pierdut întreaga provizie de apă. Puteţi să ne daţi un butoi, din provizia dumneavoastră?

Căpitanul vaporului se aplecă spre maşini, dădu o poruncă, parcă nemulţumit, şi îndată zbaturile începură să se învârtească mai lin. Câteva minute mai târziu, cele două vase se aflau bord la bord, în mijlocul oceanului pustiu.

— Cine-i căpitanul? strigă omul gras de pe dunetă.

— Eu!

— Vino sus!

Un marinar aruncă o scară de frânghie peste bord şi într-o clipă Anton Lupan se afla pe puntea lui Wotan, neagră de fum. Totul era afumat aici, catargele, pânzele strânse pe ghiuri, cârma, oamenii. Pe obrazul gras al căpitanului, sudoarea săpa dâre şerpuite, care adunau urmele de fum sub fălci, de unde alunecau îngroşate pe gât, sub tricoul înnegrit.

— Numele meu e Peter Schmidt, vorbi căpitanul, întinzându-i mâna lui Anton Lupan. De unde veniţi?

— De la Gibraltar, în drum spre Pernambuco.

— Şi cum aţi plecat fără apă la un asemenea drum?

— Am avut o mie şase sute de litri, dar am înfruntat un uragan şi nu ştiu cum, printr-un accident nefericit, cepurile butoaielor s-au rupt.

— Ciudat accident!

Anton Lupan începu să râdă:

— Domnule, probabil eşti păţit rău, dacă te arăţi atât de bănuitor!

Căpitanul vaporului îl privi, de sus până jos, apoi spuse, nu tocmai binevoitor:

— Bine, am să vă dau două sute de litri, deşi…

În clipa aceea, uşa unei cabine de sub dunetă se deschise şi un om cu înfăţişarea de uriaş, cu obrazul mototolit de pernă şi cu ochii umflaţi de somn se ivi pe punte, jos, ştergându-şi cu dosul mânecii năduşeala de pe gât.

— Ce s-a întâmplat, Peter? întrebă arţăgos. De ce-ai oprit?

— E o goeletă românească, răspunse căpitanul cu glasul unui subaltern. Au pierdut apa şi ne roagă…

Omul de jos urcă scările pe dunetă şi se opri în faţa lui Anton Lupan, fără să-i întindă mâna, privindu-l duşmănos.

— Unde mergi? întrebă scurt, sfredelindu-l cu ochii.

— Am mai răspuns o dată căpitanului.

— El e căpitan, dar stăpânul aici sunt eu!

Anton Lupan se stăpâni:

— Deoarece soarta echipajului e în primejdie, sunt obligat să suport interogatoriul dumitale, domnule. Venim de la Gibraltar şi mergem la Pernambuco, iar de acolo spre strâmtoarea lui Magellan.

Uriaşul îi aruncă o privire mustrătoare căpitanului său, ca şi cum i-ar fi spus: „Vezi, Peter, dacă nu deschizi ochii?” Apoi vorbi, cu un zâmbet dispreţuitor:

— După aur?

— Nu, domnule, suntem marinari.

— Atunci ce căutaţi în Ţara de Foc?

— Vrem să explorăm ţinutul necunoscut dintre canalul Beagle şi Ocean…

— Vezi, Peter! zise uriaşul, mustrându-l pe căpitan, de data asta cu glas auzit.

Apoi se apropie de Anton Lupan, până ce îl atinse cu pieptul, silindu-l să se tragă o jumătate de pas înapoi.

— Şi ce vrei de la noi? Apă… Nu-ţi dau!

— Nu te pot sili, domnule; dar vreau să ştii că e în joc viaţa a şapte oameni.

Căpitanul vaporului stătea alături, cu umerii încovoiaţi, privind nevolnic în jos. Uriaşul rânji, îşi puse mâinile în şolduri şi privindu-l pe Anton Lupan printre pleoape, răspunse încet, scrâşnind:

— Cu atât mai bine! Să crăpaţi toţi aici! Nu-i nevoie să fim prea mulţi în Ţara de Foc!

— Domnule, te rog să mă crezi, dacă dumneata te duci acolo pentru aur, noi căutăm altceva. Am un prieten care a plecat înainte şi nu urmărim decât să străbatem un ţinut rămas necercetat până azi…

— Destul! Nu-ţi dau!

Căpitanul Speranţei îşi aminti deodată, cu spaimă, primejdia care pândea echipajul său şi, călcându-şi pe inimă, vru să stăruie, să implore, să ceară milă, dar înainte de a scoate un cuvânt citi răspunsul în ochii cruzi ai omului din faţa sa.

— Peter, porunci acesta, dă-i drumul! Haide, domnule, coboară, n-avem timp de pierdut!

Anton Lupan coborî scara de frânghie, năuc, simţind că totul se clatină în jurul său. Era de neînchipuit: şapte oameni răbdau de sete în mijlocul oceanului, în primejdie de a pieri – şi alt om, care avea salvarea în mâinile lui, putând s-o ofere fără nici o osteneală, o refuza şi se îndepărta, rânjind. Atâta cruzime nu ţi-ar fi arătat nici cel mai învrăjbit duşman!

Vaporul fluieră lung şi sub punte maşinile greoaie începură să huruie. Anton Lupan se mai uită o dată în sus, nădăjduind că uriaşul se va răzgândi, că voise să facă numai o glumă sinistră; dar acesta stătea cu mâinile încleştate pe parapet şi pe chipul lui de piatră se putea citi vechea hotărâre, de neclintit.

În clipa următoare, împins de o ultimă nădejde, de un gând salvator, căpitanul Speranţei se năpusti în cabină, la Martin Stricland. Dacă omul crud de pe Wotan era un căutător de aur, poate pasagerul său îl cunoştea, poate măcar auziseră unul de altul, şi chiar dacă nu era aşa, poate vorbeau altfel, o limbă a lor, cu care asemenea oameni se înţeleg în unele clipe, oricât de mare ar fi concurenţa în joc.

— Domnule, vino repede sus! Martin Stricland deschise un ochi:

— Unde suntem? Am ajuns?

— Nu; suntem în mijlocul oceanului şi nu mai avem apă de băut.

— Să nu vă atingeţi de whisky-ul meu!

— Nouă ne trebuie apă, n-avem nevoie de whisky! Vino până sus: e un vapor, ar putea să ne ajute, dar nu vor. Dumneata poate ai să te înţelegi mai bine cu ei.

— Eu n-am nevoie de apă; beau whisky.

Anton Lupan nu se mai putu stăpâni; se repezi la el, cu obrazul roşu, şi-l apucă de piept:

— Dar nu înţelegi, nemernicule, că dacă murim noi ai să crapi şi tu aici, în mijlocul oceanului, cu tot whisky-ul tău?

Şi, în prada furiei, a deznădejdii, îl luă pe Martin Stricland de umeri, îl aruncă în uşă, apoi îl împinse pe scări, ca pe un balot.

Vaporul începuse să se îndepărteze, huruind, în vreme ce echipajul Speranţei, lângă parapet, îl privea înlemnit.

— Pentru asta ai să-mi plăteşti! urlă Martin Stricland, îmbrâncit pe punte. În contract nu se prevede…

Văzându-l, uriaşul de pe Wotan făcu ochii mari şi scoase un strigăt, în vreme ce, cu un gest fulgerător, îşi trăgea revolverul din buzunar.

— Clark Norman! Te-am prins!

Martin Stricland ridică ochii, îl recunoscu şi păli.

— Schlimbach! strigă, ducând mâna la buzunar.

Dar mai înainte ca el să scoată revolverul, Schlimbach slobozi trei gloanţe la rând. Căpitanul vaporului se repezi la acesta şi-l apucă de umeri, încercând să-l smulgă de lângă parapet. Martin Stricland, neatins de glonţ, se ascunse după catarg, scoase revolverul, ochi cu chipul schimonosit, şi în clipa când Anton Lupan se repezea să-i ia arma din mâini, apăsă pe trăgaci; glonţul se înfipse în parapetul vaporului.

Omul pe care Martin Stricland îl numise Schlimbach, mugi, se smulse din mâinile căpitanului şi se aplecă peste balustradă, cu revolverul întins. Gloanţele începură să piuie prin aer, pe deasupra punţii; undeva se auzi un geam zornăind, în vreme ce uriaşul răcnea:

— Exploratori! Ţinut necercetat! Ai văzut, Peter, pe cine vroiai să scapi?

Anton Lupan izbuti să-l prindă pe Martin Stricland de mâini şi, răsucindu-i-le, să-l doboare la pământ.

— Ajunge! strigă la cel de pe vapor. Dacă aveţi ceva de împărţit, răfuiţi-vă între voi, dar nu-mi omorâţi oamenii!

În acest timp, pe Wotan, câţiva marinari urcară în fugă scările dunetei şi, împreună cu căpitanul, izbutiră să pună mâna pe uriaşul dezlănţuit.

— Te aştept la Punta Arenas! strigă acesta, zbătându-se în mâinile lor. Mă auzi, Norman? Pregăteşte-ţi pielea să ţi-o găuresc, dacă nu cumva au să ţi-o roadă peştii, aici.

— Aşteaptă-mă, Schlimbach! De mult voiam să te întâlnesc! strigă Martin Stricland, de pe puntea Speranţei.

Vaporul începu să fluiere lung, ca să le acopere glasurile. Huruitul maşinii crescu şi zbaturile prinseră să se învârtească, vijelios. Schlimbach nu mai putea fi auzit, dar Martin Stricland, cu chipul schimonosit, cu ochii sticloşi, continua să strige în timp ce-l târau spre cabina lui:

— Am să-ţi plătesc tot! Aşteaptă-mă, n-am să-ţi rămân dator!

Wotan se îndepărta greoi către sud-vest, lăsând peste apă o trenă grea de fum; apoi fluierul conteni, dar maşinile se auziră huruind încă mult timp.

Pe înserat, vaporul se pierdu la orizont, pe urmă se risipi şi fumul – şi Speranţa rămase singură, părăsită, în mijlocul oceanului pustiu.

A patra zi setea chinuia oamenii, neîndurător. Ei ar fi răbdat cu bravură, fără să se plângă, dar aproape tuturora gâtul începuse să li se umfle, împiedicându-i aproape cu totul să se mai poată hrăni; fiecare înghiţitură era un chin atât de groaznic încât li se părea mai uşor să îndure, pe lângă sete, şi foamea. Dar în felul acesta, slăbiciunea li se întindea în trup, luându-le şi curajul, şi vlaga.

Răpuşi de căldura soarelui ecuatorial, care la prânz îi lovea în creştet, oamenii se târau ca nişte umbre pe sub tenda întinsă fără nici un folos, coborau în cabină, căutând un loc unde creierul să nu le fiarbă în cap, dar sub punte, aerul era atât de înăbuşitor, încât după un ceas de chinuri se întorceau sus. Zadarnic îşi turnau unul altuia ghiordele cu apă în cap; dacă în primele clipe se simţeau uşuraţi, îndată după aceea chinul reîncepea, mai neîndurător. Pe deasupra, lumina soarelui era atât de orbitoare, încât pătrundea ca nişte pumnale în ochi, răscolind fundul orbitelor, fără să ai nici un mijloc de apărare împotriva ei.

Ca viaţa să fie mai apăsătoare şi viitorul mai ameninţător, în jurul corăbiei începură să roiască rechini, din ce în ce mai numeroşi, parcă presimţind un apropiat festin. La început Anton Lupan ucisese cu carabina câţiva din ei – nu fiindcă i-ar fi folosit la ceva, ci numai din ură faţă de aceste nesăţioase bestii ale oceanului. Rechinul lovit înroşea apa în jur, apoi se scufunda ca o bucată de plumb şi deasupra nu rămâneau decât vârtejurile stârnite de semenii lui, care probabil se năpusteau să-l înfulece, luptându-se sălbatic între ei.

Viaţa oceanului era o luptă crâncenă şi necruţătoare – dar când se gândea la unii oameni întâlniţi în drum, începând cu Spânu şi terminând cu Schlimbach, uriaşul de pe Wotan, Anton Lupan îşi dădea seama că pe pământ faptele nu se petreceau mai blând. Atunci, cu toate suferinţele trupului, se uita la oamenii săi, tot atât de chinuiţi ca şi el, dacă nu mai mult, şi simţea în suflet o mare căldură pentru ei. Erau împreună de atâta timp, şi până acum nici o neînţelegere adevărată nu le tulburase viaţa la bord. Poate fiecare dintre ei, sau măcar unii, în alte împrejurări ar fi putut să fie duşmănoşi şi neîndurători – dar aici, fiindcă el găsise cheia inimilor lor, vieţuiau într-o armonie atât de întreagă, de sinceră şi cuprinzătoare, încât erai înclinat să crezi, să speri într-o armonie a universului întreg.

Iar zilele treceau, copleşite de arşiţă, cu scurte şi aprige răbufniri de vânt, fără ca vreo salvare să apară la orizont; nu se vedeau decât uneori neguri destrămate, care te făceau zadarnic să crezi că ar fi nori de ploaie sau fumul unui vapor. Şi chiar dacă ar fi fost vreun vapor, Speranţa se afla cu mult prea departe din calea lui, ca să poată nădăjdui ajutor.

Oamenii stăteau uneori aplecaţi peste parapet, privind îndobitociţi apa oceanului, întrebându-se poate, cu nedumerire şi cu adâncă deznădejde, de ce-o fi aşa multă şi de ce nu le-o fi de nici un folos? Nici măcar să se arunce în valuri nu le era îngăduit, să-şi răcorească îndelung, cu nesaţ, trupul arzător, căci rechinii se roteau în jurul corăbiei, aşteptându-şi prada, răbdători. Atunci se amăgeau iarăşi, turnându-şi apă cu ghiordelul în cap, dar ghiordelul era greu şi în istoveala lor abia îl puteau trage pe bord.

Ismail păzea apa cu străşnicie – deşi nimeni, niciodată nu încercase să smulgă de la el măcar o picătură peste paharul cuvenit. Din păcate, chiar şi această raţie infimă începea să nu mai fie bună de băut; apa stătută, clocită la căldură pe fundul rezervorului neprimenit, era din ce în ce mai tulbure, mai ruginie, mai vâscoasă, până ce căpătă culoarea şi mirosul bălţilor putrezite pe timp secetos.

Unii, după ce o strecurau prin batistă, încercau să o amestece cu vin; aşa se subţia şi putea fi băută mai uşor, dar potolea setea mai puţin.

Într-o zi, Haralamb, cel mai necumpătat dintre toţi, după ce îşi bău paharul cu apă, simţind că nu mai poate indura setea, că înnebuneşte şi se aruncă în gura rechinilor, sorbi, unul după altul, nesăţios, două pahare cu vin. Câteva minute după aceea se prăbuşi pe punte, aproape în delir, chinuit de greţuri, de ameţeli şi de arsuri.

Când mai târziu îşi reveni, văzându-l cât era de pierdut şi de chinuit, căpitanul îl dezlegă pe Ismail să-i dea încă un pahar cu apă, dar Haralamb, deşi fără puteri, ridică ochii, cu trufie, şi nu primi. Iar din ziua aceea, în chip ciudat, îndură setea mai uşor decât până atunci.

Anton Lupan îşi dădu seama încă o dată că o coardă omenească, atinsă cu grijă, în clipa şi în locul potrivit, poate să trezească în om nu numai elanurile sufletului, ci şi o nouă vigoare, o nouă bărbăţie în trup.

Timpul trecea astfel, în chinuri care nu se potoleau o dată cu căderea nopţii; dar fiindcă totuşi o deosebire între noapte şi zi trebuia să existe, a doua zi chinul creştea mai cumplit decât în ajun.

Negrilă suferea şi el, o dată cu ceilalţi, la fel de răbdător, la fel de istovit ca şi ei. Întins pe punte, sub umbra amăgitoare a tendei, cu răsuflarea pripită, cu părul parcă decolorat şi năpârlit, ridica din când în când ochii şi arunca oamenilor priviri blânde, încărcate de o suferinţă pe care parcă voia să spună că nu o pune în sarcina lor. Din când în când, cineva se îndura să-i arunce şi lui un ghiordel cu apă în cap; câinele scheuna mulţumit, arătându-şi iarăşi ochii, mai vorbitori decât graiul omenesc. Câteodată, părea şi el la capătul puterilor; atunci se ridica anevoie, se apropia de parapet şi privea stăruitor, cu ochii ţepeni, oceanul albit în lumina soarelui.

Şi într-o zi, spre sfârşitul primei săptămâni de arşiţă, pe când stătea astfel lângă parapet, Negrilă începu să scheaune, dureros, şi să tremure, ca de friguri.

Mihu se apropie de el, chinuit în neputinţa lui de a-i alina suferinţele.

— Ce-i, Negrilă, ce-i, viteazule, nu mai poţi? zise, îngenunchind lângă el şi cuprinzându-i grumazul în mâini. Lasă că o să scăpăm noi de asta şi atunci o să-ţi aduc o găleată întreagă cu apă, s-o bei până la fund!

— Dă-i pace, măi băiete, nu-l mai încălzi şi tu, că şi-aşa moare de zăduf! îl mustră careva, cu glasul sfârşit.

Mihu se ridică, gata să izbucnească în plâns. Apoi, luând o hotărâre, se duse întins la Ismail, mirat că gândul acesta nu-i venise mai demult.

— Nene Ismaile, dă-mi porţia de apă pe mâine, că moare câinele; mă jur pe sfânta cruce să nu-ţi mai cer alta.

Negrilă privi în urma lui, privi oceanul, se trase un pas înapoi, tremurând, zgâriind puntea cu ghearele, apoi scoase un scheunat prelung, sfâşietor, şi deodată, înainte ca vreun om să-l poată opri, se aruncă peste parapet.

Cineva scoase un strigăt de spaimă:

— A sărit în apă! Mihule, fraţilor, veniţi fuga! Îl mănâncă rechinii!

Oamenii se repeziră la parapet, uitând şi setea şi istoveala.

— Domnule, vino! Ieremie, hai repede, până nu-l dă gata!

Câinele se afundase nesăţios în valuri, dar, după o clipă, îşi scoase capul afară, pufnind pe nas, scuipând nedumerit şi speriat apa sărată a oceanului. Totuşi, această baie răcoritoare părea să-i priască, fiindcă începu să înoate repede, zburdalnic, îndepărtându-se de corabie.

— Negrilă! Vino înapoi! strigă Mihu, cuprins de spaimă, gata să se arunce şi el în valuri…

Deodată, ajuns la vreo cincizeci de metri, Negrilă se răsuci pe neaşteptate, într-o mişcare de spaimă, şi porni înapoi, cu iuţeala unui marsuin; nu i se vedea decât capul şi coama neagră, întinsă pe valuri ca spinarea unei vietăţi a oceanului.

— Iată-i! strigă Anton Lupan, venind fuga cu carabina în mână.

Mihu îşi muşcă pumnii, până ţâşni sângele.

— Scapă-l, domnule, fie-ţi milă! Scapă-l, nene Ieremie, nu lăsa să-l mănânce rechinii.

În urma lui Negrilă se vedea o umbră cenuşie, urmată de altele cinci, şase, zece, care se luptau s-o ajungă din urmă. Ieremia ridică flinta:

— Lasă-mă pe mine, domnule!

— Vezi să nu-l loveşti pe el, nene Ieremie!

— Ţine-ţi firea, măi copile, nu mă învăţa ce să fac cu puşca!

Prima dihanie ajunsese la câţiva paşi de Negrilă, când Ieremia trase, cu liniştea pe care i-o cunoaştem de la prima noastră întâlnire. Spinarea cenuşie se frânse, împroşcând stropi de apă şi sânge. Câţiva din rechinii care veneau din urmă se făcură nevăzuţi în adâncuri, după ce-şi rotiră coada pe deasupra valurilor; alţii însă îşi continuară urmărirea.

— Trage, nene Ieremie, uite că-l prinde!

Ieremia trase a doua oară, stârnind învălmăşeală în ceata rechinilor, care începură să se vânzolească în jurul petei de sânge. Negrilă venea repede, cu urechile date pe spate, de-ai fi zis că nu-l mâna spaima, ci bucuria.

— Uite la el, al naibii, parcă râde! zise Ieremia, încărcându-şi flinta a treia oară.

— Puneţi scara! porunci căpitanul. Să coboare care-i mai dibaci, să-l prindă.

Gherasim şi plutaşul se repeziră amândoi deodată să treacă peste parapet, dar Mihu se năpusti printre ei, îmbrâncindu-i cu desperare:

— Lasă-mă, nene Gherasime!

— Fugi de-aici, măi băiete, ai să-ţi pierzi firea!

— Nu mi-o pierd! E câinele meu! Negrilă, haide, Negrilă!

Câinele ajunsese la vreo douăzeci de metri şi Mihu, deasupra apei, cu lacrimile încremenite pe obrazul palid, se ţinea cu o mână de scară, cu cealaltă fiind gata să-l prindă de ceafă – când alţi rechini apărură, în cete, unii din stânga, alţii din dreapta, grăbiţi să taie drumul fugarului.

— Domnule, aţin-te! Ia-i p-ăi din stânga şi p-ăştilalţi lasă-mi-i mie! strigă Ieremia, ridicând flinta.

Două împuşcături bubuiră, aproape în aceeaşi clipă, mărind numărul petelor de sânge de pe faţa oceanului. Negrilă făcu un salt printre dihăniile care băteau apa cu cozile, căutându-şi semenii ucişi, să-i sfâşie – şi în clipa următoare degetele tremurătoare ale musului îl înşfăcară de coamă.

Atunci se auzi glasul lui Anton Lupan, strigând cu groază:

— Păzea, Mihule!

Tocmai când oamenii credeau că orice primejdie trecuse, spinarea unui rechin răsări din apă, la cinci paşi de scară. Rechinul nu mai avea de făcut decât o săritură ca să-i înhaţe şi să-i târască în adâncuri şi pe Mihu şi pe Negrită.

La strigătul lui Anton Lupan, băiatul întoarse capul, văzu primejdia la un pas de dânsul, îşi încordă puterile, şi icnind din tot trupul lui firav, zvârli câinele, ca pe un sac ud, pe deasupra parapetului.

Ieremia ridică puşca şi dădu să tragă încă o dată, dar, cu toată tăria lui, rămase ţeapăn, împietrit de spaimă, căci în clipa aceea rechinul se răsuci scurt pe o parte şi îşi arătă, fioros, gura hâdă, gata să se repeadă. Mihu nu avu timp decât să se salte în mâini – şi lăsă în gura dihaniei numai cizmele care-i alunecară din picioare.

Când oamenii, încă stăpâniţi de groază, se aplecară peste parapet, atât cizmele cât şi rechinul dispăruseră în fundul oceanului.

Mihu îşi ştergea sudoarea de pe frunte, înţelegând abia acum de la ce pieire scăpase.

— Da' ştiu că trebuie să-i fie necaz dihaniei! zise, încercând să râdă. În loc de carne proaspătă, acum roade toval şi talpă goală!

Apoi, dezmeticindu-se, se aplecă pe punte, lângă Negrilă, şi începu să-i mângâie blana udă, cuprins de un plâns dureros, cu suspine.

— Haide, măi băiete, nu mai boci, că n-a murit nimeni! îl mustră cârmaciul.

— Da' cizmele, nene Gherasime?! N-o să mă mustre iar căpitanul? Eu n-am nici o vină, nenea Ismail mi le-a ales aşa largi, peste orice măsură.

— Las' c-a făcut bine! Dacă nu erau largi, acum ai fi fost împreună cu ele în burta rechinului!

Atunci se apropie şi Ismail, dinspre bucătărie, cu strachina lui Negrilă şi cu un pahar de apă în mână.

— Bine, bre Negrilă, dacă am fost sete, de ce n-am venit, dam apă la tine? Aşa, dacă mâncam rechinul?

Iar Negrilă, înţelegând dojana, scheună, ai fi zis de ruşine, părând că-şi recunoaşte întreaga vină:

— Altă dată n-am să mai fac; zău, iartă-mă, nea Ismaile!

În aceeaşi zi, un ceas mai târziu, pe când echipajul toropea sub tendă, prin felurite unghere, Haralamb sări în picioare, îşi holbă ochii şi scoase un chiot:

— Fraţilor! Vine o corabie!

Oamenii se răsuciră repede, dar după ce cercetară zadarnic oceanul, se uitară unul la altul şi, înţelegând că bietul Haralamb era pradă nălucirilor, îşi plecară capetele cu o milă care întrecea dezamăgirea. La orizont se vedea doar o fărâmă de nor, pâlpâind sub soare, gata să se risipească înainte de a se fi înfiripat bine.

Zilele următoare avură şi ceilalţi vedenii asemănătoare, care-i făceau să tresară, să se ridice cu ochii sticlind, ca apoi să se prăbuşească pe punte, mai stinşi, mai deznădăjduiţi. În pâcla lăptoasă de la orizont, brăzdată alene de norişori fără nici o putere, li se părea că văd insule cu păduri umbroase, sau păsări ciudate, vestind apropierea uscatului, sau corăbii cu pânzele pline, ieşindu-le în întâmpinare.

Anton Lupan, chinuit şi el de miraje, le lămuri că asemenea nestatornice şi amăgitoare imagini se datoresc refracţiunii anapoda a razelor de soare, care, în regiunile calde, pe mări şi oceane, sau în deşerturi, străbat straturi de aer cu temperaturi felurite şi cu densităţi inegale. Pricina nălucirii nu-i în fiinţa omului, ci în afară, deci nu trebuie privită ca un semn, nici de oboseală, nici de boală.

Această lămurire nu aduse însă vreo înzdrăvenire oamenilor. Suferinţa lor creştea cu fiecare oră şi dacă, la răstimpuri încercau să-şi scuture deznădejdea, îndată după aceea, văzând că nu se întâmpla nimic care să îndreptăţească speranţa lor înşelătoare, cădeau mai istoviţi în ghearele sfârşeniei.

După o săptămână, pe puntea Speranţei nu se mai auzea o vorbă, o glumă, un râset, ci numai răsuflarea grea a oamenilor. La prânz se apropiau cu paşi istoviţi de bucătărie, unde Ismail, cu chipul scofâlcit, cu mâinile tremurând, le umplea paharul cu apa clocită din rezervor, pe care ei o beau, dintr-o sorbitură, simţind că le plesneşte gâtul umflat şi ţeapăn ca lemnul.

— Şi când te gândeşti, măi vere, zise Ieremia într-o zi, că pe la noi acum încep ploile toamnei!

Vără-su gemu adânc, înăbuşit – apoi în ochii lui şterşi se ivi o brumă de viaţă şi el întrebă, cu glasul stins:

— Oare bucatele s-or fi strâns de pe câmp?

— Oho! Acum oamenii se apucă de dezmiriştit… Haralamb se ridică într-un cot şi se miră, privind departe, parcă spre alt tărâm:

— Încep ploile toamnei, zici? De te udă până-n măruntaie şi tot dârdâi de frig? Nu se poate, Ieremie! Nu mai plouă pe Pământ!

Şi, lăsându-şi capul la loc, pe scândura goală a punţii, începu să plângă domol, cu lacrimi cât pumnul, care te mirau de unde mai izvorăsc.

— O să pierim aici, Ieremie, şi nici n-am apucat să trăim. N-o să mai vedem noi dealurile şi câmpia – s-a mântuit!

Totul părea topit în văzduh, cerul lăptos curgea în apa oceanului şi parcă se auzea sfârâind; lungimile şi înălţimile piereau, spaţiul nu mai avea dimensiuni şi chiar corabia, neclintită, părea că îşi pierde conturul cunoscut, topindu-se în lava albăstruie din jur. Catargele fumegau ca brazii loviţi de trăsnet, se înnegreau, răspândind miros de răşină şi de ulei încins – aveau să se prefacă în scrum. Ceasuri întregi pe punte nu se clintea nimic – în schimb, de jur împrejur, pe oceanul fără cută, ca un bărăgan fluid, rechinii dădeau târcoale corăbiei, cu o linişte şi cu o răbdare care te scotea din minţi. Parcă altă pradă nu mai aveau de găsit şi-o aşteptau pe aceasta, siguri de apropiatul lor festin.

Oamenii ridicau uneori capul peste parapet şi se uitau la ei lung – acum le erau cunoscuţi, aceiaşi în fiecare zi; dihăniile îi cercetau, cu ochii mici, alegându-şi prada din timp, împărţitul-o între ei, devorând-o în gând.

— Nu! răcni Ieremia într-o zi, trăgându-se înapoi, îngrozit.

Răcnea, cu ultimele puteri adunate din trupul lui vlăguit, şi se uita, ochi în ochi, la unul din rechini; îl ştia mai demult, era acolo, în fruntea celorlalţi, de la răsăritul soarelui până la apus, îl simţea şi noaptea, aşteptând, răbdător, neclintit.

— N-o să mă înhaţi tu! Auzi?!

Îl privea, cuprins de convulsiuni, şi în groaza, în deznădejdea din priviri, se împletea acea ură nestăvilită care poate ucide, ca plumbii bine ţintiţi.

Dar monstrul îi înfrunta netulburat privirea, mişcându-şi alene coada în apa moartă a oceanului, parcă mirându-se de izbucnirea lui.

Ieremia duse puşca la umăr, ţinti îndelung, cu sete, gâfâind, în ochiul mic – şi când apăsă pe trăgaci, ochiul se căscă, prefăcându-se într-un crater sângeriu; în prima clipă rechinul nu se clinti, apoi se răsuci pe o parte şi se prăbuşi în adânc, dar în clipa aceea care trecu, îl mai privi o dată, parcă în batjocură, cu ochiul rămas viu.

Iar Ieremia, înnebunit, începu să tragă, glonţ după glonţ, cu furie, cu nesaţ, în dihăniile care se vânzoleau în sânge, la pupa Speranţei, sfâşiindu-şi semenii ucişi.

Nimic nu mişca pe punte, nimeni nu părea să audă împuşcăturile şi răcnetele lui.

Câţiva paşi mai departe, Mihu zăcea pe spate, cu gâtul umflat, palid, cu obrajii supţi, numai cu ochii deschişi, mari, sticloşi, ca ai morţilor, spre cerul topit. Nu i se vedea pieptul ridicându-se sau coborând, numai degetul mic de la o mână se mişca ritmic, poate o dată cu bătăile inimii. Negrilă era întins lângă el, pe o coastă, cu limba atârnând cenuşie pe scândura punţii.

Ieremia trase, dezlănţuit, până ce ţeava puştii începu să-i frigă în mâini. Atunci clătină din cap, legănându-se, îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe chip şi se îndreptă, cu paşi beţi, spre prova, ca să se oprească lângă tambuchi.

— Ismaile, dă-mi apă, că te împuşc!

Bucătarul îi ţinu drumul, cu pieptul deschis; nu mai avea glas să vorbească, îşi simţea gâtul scorojit, din toată fiinţa lui, numai mustaţa zburlită şi ochii rămăseseră vii.

— Te împuşc! bâigui Ieremia, punându-i ţeava puştii în piept.

Ţeava era încinsă; pielea sfârâi.

— Împuşcă! gâfâi bucătarul.

Şi îşi duse mâna la gât, speriat de glasul necunoscut. Gherasim se ridică de lângă parapet, se apropie şi vorbi blând:

— Măi Ieremie, ţine-ţi firea! A cui apă vrei să ţi-o dea? Crezi că bea vreunul dintre noi mai mult?

— Nu-mi pasă. Dacă nu-mi dă, îl împuşc! Te împuşc şi pe tine, pe toţi vă împuşc!

Căpitanul ieşi de jos; setea îl vlăguise şi pe el, dar în clipa asta, cu părul căzut în ochi, cu obrazul nebărbierit, cu ochii înfundaţi în cap, părea năprasnic aşa cum se apropia de tambuchi.

— Lasă puşca jos!

Ieremia şovăi, apoi se răsuci spre el, răcnind:

— Şi pe tine te împuşc!

Cârmaciul se repezi, îi cuprinse braţele şi-l trânti jos; flinta căzu pe punte, cu un sunet dogit.

Anton Lupan se uită cu deznădejde în jur, apoi se întoarse spre bucătar:

— Ismaile, după ce se linişteşte, dă-i o cană de apă, dar vezi să n-o bea pe toată de la început.

Atunci auziră glasul plutaşului, care nu vorbise zile în şir:

— Dă-i apa mea, Ismaile! Eu o mai duc!

Se ridicase în picioare, lângă catarg, şi era încă falnic, cu barba nepieptănată, de schimnic, cu părul răvăşit, cu mâinile băgate în brâu, lângă toporişca de care nu se despărţea nici acum.

— Nu vreau apa ta, nu vreau nimic! bâigui Ieremia. Nu mi-e sete: v-am minţit!

Şi începu să râdă, icnind, aruncând priviri rătăcite în jur.

Cristea Busuioc clătină din cap, amărât, se uită la oceanul vâscos, la rechini, apoi îşi dădu capul pe spate şi se duse cu ochii la vârfurile catargelor, care fumegau pe cerul topit. Aşa rămase mult timp; amorţiseră iarăşi cu toţii, râsul lui Ieremia se prefăcuse într-un geamăt prelung. Atunci plutaşul se apropie, parcă plutind, cu ochii pe sus, de catargul mare, îl cuprinse în braţe, îşi lipi obrazul de lemnul încins, mângâindu-l, sărutându-l cu buzele arse, fierbinţi, şi începu să îngâne vorbe puţine, care semănau cu o litanie de la schit:

— Of, brazii mei, fraţii mei falnici din munţi! Of, codrule drag, codrule scump!

Şi aşa, îngânându-şi el vorbele, cu glasul sfâşietor de trist, plutaşul aluneca în jos, mângâind şi sărutând lemnul cu care împreună făcuse drum lung, până ce ajunse în genunchi şi rămase nemişcat, cu braţele în jurul catargului…

În timp ce se întâmplau acestea, un singur om era străin de zbuciumul şi de suferinţa lor; nu-l vedeau, nu-l auzeau; numai Ismail îi ducea în cabină trei, patru, cinci sticle de whisky pe zi, şi el le bea nezorit, cu ochii închişi, parcă mort, numai cu gâtlejul viu. Pesemne măruntaiele lui erau alcătuite altcum şi sângele altfel compus, dacă băutura asta cu apa ei puţină amestecată în spirt, îl îndestula şi-i pria pe zăduf.

În a treisprezecea zi a acestui chin, când niciunul din oameni, afară poate de Gherasim, nu păreau că ar mai putea ţine mult timp, când toţi zăceau pe punte, cu gâturile umflate, cu ochii sticloşi, gâfâind, fără dorinţă de viaţă în suflet şi cu trupul stins, căpitanul făcu un calcul de longitudine care arăta că Speranţa se afla cam la 26° vest de meridianul Greenwich, ceea ce dovedea prezenţa unui curent statornic de la est, căci altfel, numai cu puţinele răbufniri ale vântului, n-ar fi putut să înainteze 180 de mile spre apus.

Acum erau aproape de drumul vapoarelor, totuşi, în chip de neînţeles, la orizont nu se vedea nici o pânză de corabie, nici o dâră de fum. Dar nici nu mai puteau să treacă multe zile până să întâlnească un ajutor. Anton Lupan se simţi înviorat şi îşi dădu silinţa să îmbărbăteze şi oamenii.

— Băieţi, mai înduraţi o zi-două, şi vă jur că suntem scăpaţi!

Atunci Haralamb se ridică de jos, clătinându-se, ameţit, cu părul încleiat pe frunte, cu ochii rătăciţi, şi se apropie de el, rânjind:

— O zi-două ai spus? Cine să scape? Tu, ei, voi? Scăpaţi, dacă puteţi: eu nu mai aştept!

Şi cu puteri pe care nimeni nu i le-ar mai fi bănuit, se repezi spre parapet, râzând sălbatic, un râs fără nimic omenesc în el:

— Ha-ha-ha! Scăpaţi dacă puteţi, nebunilor! Căpitanul îi ţinu calea, îngrozit. Gherasim sări de jos şi veni în ajutorul lui. Dar în faţa căpitanului, care-l cuprinse în braţe, el însuşi fără puteri, Haralamb se înmuie ca o cârpă şi căzu pe punte, hohotind:

— De ce m-aţi adus aici? Sunt tânăr, măi fraţilor… nu vreau să pier! Spune, vere Ieremie, spuneţi, măi băieţi, oare acum plouă pe la noi?

Apoi încet, hohotele se prefăcură în suspine, suspinele se potoliră domol şi Haralamb rămase nemişcat pe punte, căzut poate în somn, poate în leşin. Gherasim îl trase la umbră, îi puse cârpe ude pe frunte, pe piept, la subsuori, privindu-l cu lacrimi în ochi, lacrimi pentru suferinţa lui şi a tuturora.

Acestea se întâmplau în Oceanul Atlantic, la 4° nord de ecuator, la 27° latitudine vestică, în ziua de 2 octombrie 1882…

Vedeţi dar ce mulţi ani au trecut de atunci! Dar Haralamb n-a pierit şi a trăit, cum se spune, până la adânci bătrâneţi. Aşa l-am cunoscut, acum nu ştiu câte veri, într-un port de pe malul Dunării – şi de la el ştiu cea mai mare parte a întâmplărilor pe care le-am povestit aici. Avea optzeci şi ceva de ani, şi până prin 1925 fusese îmbarcat, ca secund, pe un cargobot românesc, după ce străbătuse mările Pământului, pe vapoare care purtau pavilioanele tuturor naţiilor. Dar dacă pe multe din ele le uitase, cum uitase de căpitanii, de marinarii lor, de Speranţa îşi amintea ca şi cum ar fi navigat cu ea până ieri – şi tot aşa îşi amintea de Anton Lupan şi de ceilalţi ai lui… Ehei, dar trecuse timp de atunci, Speranţa putrezise în cine ştie ce port, căci de mult, îmbătrânită fiind, trecuse în stăpânirea unui căpitan grec, la Pireu. Şi când îmi povestea acestea, venind vorba de Pireu, cine ştie a câta oară, am văzut pe chipul lui Haralamb trecând un zâmbet şters, iar în ochii lui, încă verzi ca în anii tinereţii, am văzut aprinzându-se lumina nostalgiilor.

— Da, a pierit şi ea, de mult, să nu mă mai întrebi!

Iar eu am ştiut că se gândeşte la cafegioaica lui de demult, şi nu l-am întrebat nimic…

Şedeam pe cheiul portului, cu un harbuz roşu între noi, sau la o măsuţă strâmbă, în cârciuma lui kir Sofocles de la Vadul Turcului, unde beam pe îndelete, cu un pahar cât degetarul, inimă de vin alb, adus de la Iveşti şi pus să îngheţe două ierni la rând în butoi, ca să rămână sus numai duhul strugurelui, nu şi apa searbădă trasă din pământ. Iar Haralamb, privind pepenele roşu ca buzele acelei gingaşe făpturi de la Stambul… Cine? Da, şi de Laleli îmi vorbea uneori… Sau în timp ce vinul îi încălzea, cu inima lui, sufletul copleşit de amintiri, el îşi relua povestirea pe care am scris-o aici:

— Era prin '81 sau prin '82… Pune '82, să mă întinereşti un pic! Am zăcut aşa, în nesimţiri, mai ştiu eu cât, până ce, deodată, am auzit glasul lui Gherasim…

— Domnule! zise Gherasim, a doua zi, aproape de prânz, că asta era ora când începeau nălucirile. Ia vino să vezi ce-o fi! Când erau nori, ziceam că sunt corăbii. De data asta văd nori, îi văd limpede, ce naiba, că doar n-oi fi chiorât – dar te pomeneşti că tocmai acum e un vapor!

Nici vaporul n-ar fi fost rău, deşi de când cu Wotan, nu mai puteai să speri din toată inima în ajutorul lui.

Dar nu! Se terminase cu mirajele! Erau nori, nori adevăraţi, nori grei, mustoşi, înaintând dinspre sud, întunecând cerul, gata să se verse asupra oceanului ca nişte butii cu fundul sărit.

Şi când ploaia începu, jumătate de ceas mai târziu, oamenii ridicară capetele spre cer, râzând, plângând şi o sorbiră însetaţi şi fericiţi, în picături amestecate cu lacrimile. Ei nu-şi puteau potoli setea astfel, dar niciunul nu se îndura să-şi plece capul, să întindă o pânză şi să adune ploaia în butoi.

— Numai de n-ar sta! zise Mihu, cu capul dat pe spate, cu ochii închişi, cu cămaşa desfăcută la piept, ca apa să-i îndestuleze întregul trup secătuit.

— N-avea grijă că asta, dacă s-a pornit, o ţine aşa zile în şir! îl linişti Anton Lupan, îmbătat de ploaie ca şi ceilalţi din jur.

Mihu râse, fără să deschidă ochii:

— De unde ştii, domnule? Dacă-i vorba de Instrucţiunile Nautice, nu mă prind!

Alături, Negrilă lăpăia picăturile de ploaie, cu limba scoasă de un cot.

— Al naibii câine! îl pizmui Ieremia, privindu-l pieziş. El e mai dibaci decât noi. Ia te uită, ce limbă, măi fraţilor! Cu asta aduni o găleată pe ceas, zău!

Ploaia ţinu multe zile, într-adevăr, cum scria în Instrucţiuni – deşi, după ele ar fi trebuit să plouă de mult. Vântul care o adusese se roti uşor, trei carturi mai la est, şi atunci căpitanul nu mai avu nici o îndoială că întâlniseră alizeul de sud, căci acesta depăşeşte adesea ecuatorul, intrând în zona celuilalt, dacă îl vede adormit. Speranţa naviga pe vechiul ei drum, spre sud-vest, cu vântul travers în babord – şi făcea iarăşi peste o sută de mile pe zi.

Ploua, ploua necontenit, butoaiele erau toate pline şi totul pe bord era ud.

— Măi, să nu care cumva să cârtiţi, că mă supăr foc! îşi preveni Anton Lupan oamenii, văzându-i că încep să se uite plictisiţi la cerul care turna mereu.

— Nu cârtim, domnule! răspunse Haralamb. Dar acum ar mai putea să se ducă şi prin alte părţi, c-or mai fi şi alţii care au nevoie de ea.

La 5 octombrie, dimineaţa, printr-o spărtură de nori, soarele se arătă atât încât Mihu să-i poată măsura înălţimea – şi calculele făcute apoi dovediră că în clipa aceea goeleta trecea ecuatorul exact în dreptul celui de al 29-lea meridian vestic, numărat de la Greenwich.

După tradiţiile marinăreşti s-ar fi cuvenit ca Ieremia, Haralamb şi Mihu, marinari proaspeţi, să fie cufundaţi într-un butoi cu apă, spre a primi botezul ecuatorului. Dar cum de sus ploaia continua să cadă mereu cu găleata, căpitanul socoti că un alt botez era de prisos.

— De acum înainte, vă puteţi socoti marinari adevăraţi! le spuse, îmbrăţişându-i. Aţi înfruntat aproape toate încercările mărilor şi oceanelor…

— Cum aproape toate, domnule? protestă Haralamb, poate pe bună dreptate, el pare-se fiind acela care suferise mai vârtos. Am înfruntat vântul şi furtuna, piraţii lui Spânu, rechinii, ne-am luptat cu maurii, am dat piept cu armatanul, cu valuri cât munţii, am îndurat setea şi arşiţa de ziceam că nu mai scăpăm niciunul… La ce încercare ar putea să ne mai supună…

— Nu zice vorbă mare! îl opri căpitanul.

Dar nu-şi sfârşi vorba bine, când un fulger, gros ca odgonul care se pune la ancora de o mie de ocale, ţâşni din inima norilor şi după ce-i făcu să pârâie, se răsfiră în şuviţe, răspândindu-se pe tot cerul. Văzduhul se umplu de tunete, făcând să tremure catargele corăbiei.

— Uite, al naibii Sfântu' Ilie, trecu şi el ecuatorul! râse Ieremia, mai mult ca să-şi ascundă spaima care făcuse să-i sară inima.

Fulgerele şi tunetele, odată pornite, nu se mai opriră până seara, umplând văzduhul de lumini încrucişate şi de bubuituri, ca pe un câmp de bătălie.

La ecuator aerul e încărcat de electricitate şi când scânteia unui fulger se aprinde, nimeni nu mai poate împiedica pornirea celorlalte. Nu puţine vapoare au fost lovite aicea de trăsnet şi au pierit fără urmă. La Rio de Janeiro, de pildă, Speranţa avea să întâlnească vaporul american Alert, care pleca spre nord, încărcat cu cereale; două săptămâni după aceea, la Buenos Aires, Anton Lupan citea în ziare că Alert nu mai trecuse linia ecuatorului; la limita nordică a alizeului de sud, vaporul american fusese lovit de trăsnet, şi se înecase, iar echipajul, care din fericire fusese salvat de alt vapor, trecuse prin momente de groază pe care ziarele nici nu se încumetau să le descrie.

Echipajul Speranţei, n-avea nevoie să cunoască această tragedie viitoare, ca să încerce groaza încă de pe acum. Fulgerele cădeau în apă, ca o ploaie de foc împletită cu ploaia cealaltă, făcând să fiarbă întreaga faţă a oceanului.

Dintre toate primejdiile întâlnite, aceasta desigur era cea mai înspăimântătoare, fiindcă putea veni pe neaşteptate, fără să bănuieşti care fulger şi care clipă ar putea aduce pieirea.

— Dumneata nu estem frică? îl întrebă bucătarul pe căpitan, care stătea neclintit la cârmă.

— Nu chiar aşa de tare, Ismaile. Fulgerele nu prea caută lemnul corăbiilor.

Pe seară văzduhul se domoli, şi o dată cu căderea nopţii, oceanul se îmbrăcă în mantia liniştei dorită atât.

Vântul bătea statornic şi plin; nu se auzea decât foşnetul etravei spintecând valurile de plumb.

— Domnule, zise Gherasim, seara la ora opt, după ce bătu clopotul de cart şi se duse să ia cârma, căci era rândul lui. Acum cred că s-a mântuit! Avem şi noi dreptul să răsuflăm puţin.

Haralamb, care era pe aproape, îl auzi şi zise, temător, ca omul păţit:

— Nu spune vorbă mare, Gherasime! Mai ştii?

Nu, într-adevăr, fusese destul! Peste noapte cerul se limpezi, şi oamenii din cartul al doilea avură norocul să vadă primii Crucea Sudului, sclipind magnific la orizont, în bordul stâng.

Într-adevăr, fusese destul! Acum, Speranţa naviga sfoară, spre coasta Braziliei, cu acelaşi alizeu de sud, statornic şi neostenit, care o duse aşa patru zile în şir. La 1 noaptea, spre a cincea zi, omul de veghe strigă:

— Se vede un far în prova! Am ajuns!

Era farul de la Capul Olinda, în spatele căruia, curând, avea să-şi arate sclipirile farul de la Pernambuco, portul atât de mult aşteptat… Atlanticul rămăsese în urmă, cincizeci de zile după plecarea de la Gibraltar.

Să uităm suferinţele, să uităm slăbiciunile, ridică-te, Ieremie, nu te ruşina, Haralamb! Fiţi bineveniţi, dragii mei prieteni, bravii mei marinari!