CAPITOLUL XXII. Primăvară în Brazilia

Şi totuşi, la bordul Speranţei nu domnea însufleţirea la care te-ai fi aşteptat.

Soarele strălucea sus, pe un cer de smarald, făcând să scânteieze faţa oceanului care rămânea în pupa – ehei, Oceanule, ce credeai?! Zburau albatroşi pe deasupra catargelor, iar pe faţa apei ţipau prelung, întrebător, pescăruşii albi. Coasta Braziliei îşi desfăşura în faţă, la opt mile, la patru, la trei, terasele lungi, înecate în verde, de smalţ. Aerul era curat şi în lumina soarelui totul lucea.

Şi totuşi, pe puntea Speranţei…

După cincizeci de zile, echipajul ajungea într-un mare port, într-un mare oraş şi oricine, în locul lor, ar fi fost dornic, nerăbdător, să pună piciorul pe uscat.

— Măi vere Ieremie, îmi călcai pantalonii; să-mi calc oare şi haina?

— Eu ştiu? Calc-o, dacă ai chef.

Haralamb se scarpină în cap:

— N-o calc! Las-o naibii, că n-am nici un neam în America… Da' tu nu te bărbiereşti azi?

Ieremia îşi pipăi obrazul neras.

— Eh! Să mai stau să ascut briciul, să mă săpunesc, să…

Nu era bărbierit de când începuse alizeul pe ocean. Ismail stătea la cârmă şi picotea; bompresul Speranţei îşi mişca umbra pe valuri în zig-zaguri largi.

— Cască ochii şi ţine cârma cum trebuie! îl trezi Gherasim care, gol până la brâu, se spăla pe punte, mai către prova.

Bucătarul tresări, îşi băgă nasul în busolă şi câtăva vreme bompresul nu se mai bălăbăni, luând-o după fiecare val. Dar pe urmă Ismail se uită plictisit pe ocean, oftă şi începu să picotească iar. Acum Gherasim se supără de-a binelea; lăsă spălatul şi apropiindu-se de cârmaci îl zgâlţâi, cu arţag:

— Tu ce faci aici? Crezi că asta-i oală, să mesteci cu linguroiul în ea?

— Dar tu de ce supăram? răspunse Ismail, nu cu mai puţin arţag. Ce, tu estem căpitan?

Căpitanul stătea la prova, aplecat peste parapet, şi privea, cu o tristeţe de neînţeles, uscatul care se apropia. Traversase Atlanticul, îşi împlinise o parte a visului de ani – şi pare-se, nimic nu-l oprea să-şi realizeze visul până la cap. Dar mai înainte de toate, se afla acum, în sfârşit, în preajma lui Pierre Vaillant; avea să-l întâlnească nu departe, după ce făcuse mii de mile spre a-l căuta – se afla aici, cu L'Esperance, pe coasta acestei Americi unde sosea şi Speranţa azi. Şi totuşi, pe chipul căpitanului nu se citea bucuria la care te-ai fi aşteptat.

— Haide, nu vă mai certaţi! strigă cu jumătate de glas, auzind gâlceava dintre nostrom şi bucătar.

Negrilă veni lângă el, dădu din coadă, sfios, apoi se ridică pe parapet, cu coama în vânt, şi privi ţărmul, adulmecând în aer, parcă singurul nerăbdător dintre toţi ceilalţi. Dar îndată, pesemne dându-şi seama că era alt ţărm, nu cel căutat, se lăsă să alunece pe punte, cu privirea tristă a unui om bolnav.

Anton Lupan oftă. Negrilă îl privi şi scheună, încet, sfios, ca şi cum ar fi întrebat ceva, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Oare de ce oftăm cu toţii aşa?”

— Haide, măi băiete, du-te de-ţi orânduieşte şi tu puţin hainele astea, că doar o să coborâm în oraş! Şi puneţi cizmele, nu mai umbla în picioarele goale!

Era glasul lui Gherasim, care acum se luase de cel mai tânăr membru al echipajului.

Mihu ridică din umeri, cu gândul aiurea.

— Lasă, nene Gherasime, că nu m-alege nimeni! Care cizme să pun, dacă mi le-au mâncat rechinii… Ce, ai uitat? Că alelalte, de la Ţarigrad, mă strâng doară, ştii şi dumneata!

Hotărât că şeful echipajului era cu arţag.

— Ia uite la el, ţâncu', a prins glas! Da' ce crezi tu, de asta mi-e mie, că te-o alege ori nu te-o alege cineva? Eu vreau să nu ne facem de râs, că doar nu suntem zlătari!

Musul n-avu încotro şi coborî în cabină.

— Uite, comedie! pufni Gherasim, în urma lui. Sunt toţi burzuluiţi şi pământii în obraz, de parcă li s-au înecat corăbiile pe care nu le au!

Apoi, sfârşind cu spălatul şi cu muştruluiala, cârmaciul se aşeză pe bocaport, răsuflând uşurat.

Zburau albatroşii pe deasupra catargelor, piuiau pe jos pescăruşii albi. Gherasim îşi dădu capul pe spate şi privi cerul înalt. Iată că soseau în Brazilia, curând scripeţii aveau să-şi înceapă scârţâitul subţire, ca al firului de trestie în bătaia vântului, toamna, pânzele aveau să coboare pe catarge, avea să cadă ancora şi să zornăie lanţul, care cincizeci de zile ruginise nemişcat în puţul lui, la prova. Pe urmă aveau să… Aveau să…

Gherasim îşi luă ochii de pe cer, privi puntea, ascultă, nu auzi nici un glas, clipi mirat – şi deodată simţi în jurul lui un gol searbăd, un gol nemăsurat, care-l împresura, cuprinzându-i sufletul, inima. Şi fără să-şi dea seama, cârmaciul scoase un oftat adânc, amar…

— Da' tu ce scheauni, hai? Ia uite la el, lighioana! Numai pe Negrilă nu-l muştruluise azi.

Câinele, care se apropiase, privindu-l cu ochii vii, mari, vorbitori ca ai oamenilor, îşi lăsă capul în jos întristat – şi porni cu paşi nehotărâţi pe lângă parapet, dând ocol punţii, ca şi când tot ar mai fi nădăjduit să întâlnească pe vreunul să-i înţeleagă scheunatul şi să-i răspundă ceva.

Rămas singur, Gherasim se înmuie iar. Şi iar se întrebă, şi iar se gândi, frământându-se pe marginea bocaportului, până ce deodată, se ridică şi porni întins spre Anton Lupan:

— Domnule, vreau să-ţi spun o vorbă!

Căpitanul întoarse capul încet, pe gânduri, cu privirea pierdută departe, peste Atlantic.

„Măi să fie-al naibii! se miră cârmaciul. Şi ăsta-i apucat!”

— Spune, Gherasime! S-a întâmplat ceva?

Ieremia, Haralamb, Cristea Busuioc ieşiră pe tambuchi şi se opriră alături, fără să ştie încotro s-o ia. Gherasim le aruncă o privire, şovăi, apoi ridică din umeri şi începu vorba, tocmai când în capul scărilor se ivea şchiopătând Mihu, de bine de rău pieptănat, dar cu hainele tot aşa de mototolite, cum zăcuseră în dulap. Cât despre cizmele lăcuite, de la Ţarigrad, mai bine le-ar fi dat naibii că se făcuseră mai mici şi îl strângeau de îi ieşeau ochii din cap.

— Aş vrea să-ţi pun numai o întrebare, domnule, dacă se poate şi nu te-o supăra, începu cârmaciul, cu oarecare arţag, ia spune-mi, mai la urma urmei, de ce n-am luat-o cu noi şi-am lăsat-o acolo?

Căpitanul se făcu palid.

— Pe cine, Gherasime?

— Las' că ştii dumneata!

Ceilalţi tresăriră şi înaintară un pas. Mihu simţi că i se învârte capul, cu tot sângele din trup adunat în obraz; cizmele, parcă nici nu le mai avea.

— Adnana?! zise el, ca şi cum ar fi răspuns, ca şi cum ar fi întrebat.

Din palid, chipul căpitanului se aprinse ca felinarul din babord, noaptea.

— Adnana?!

Ce importanţă are dacă era spus cu teamă, cu nedumerire, sau numai cu mirare, sau poate cu cea mal vorbitoare explozie de bucurie? Nu are importanţă decât că, după o tăcere de două luni de zile, pe puntea aceasta, lovită de toate încercările, fusese rostit, în fine, numele Adnanei!

— Adnana!

Auzindu-l, Negrilă se repezi înainte, trecu printre picioarele oamenilor, mai-mai să-i dărâme, şi ajuns în faţa căpitanului începu să latre, să latre şi să scheaune, fluturându-şi coada, mirat, întrebător, cu nerăbdare şi cu bucurie.

Echipajul simţi că puntea începe să se legene, aiurea, în vreme ce pânzele fluturau pe ghiuri, iar bompresul răzuia colinele verzi ale Braziliei, îndreptându-se spre Argentina.

— Ce faci, Ismaile? strigă Gherasim, venindu-şi în fire. Intrăm în Pernambuco, nu mergem la Buenos Aires!

Dar când se uită în urmă, bucătarul nu mai era la cârmă, ale cărei cavile se jucau zglobii în soare, sub smuciturile valurilor, ci îşi vârâse capul printre umerii lui Haralamb şi Ieremia, cu aceeaşi nedumerire, cu aceeaşi mirare, aceeaşi bucurie ca ale lui Negrilă.

— Ce cauţi aici, tâlharule?! Fugi înapoi la cârmă! Totul se schimbase pe puntea Speranţei, ca printr-o magie – şi cerul era mai albastru, şi colinele, în faţă, mai îmbietoare, şi zborul albatroşilor mai înalt şi mai falnic.

Anton Lupan îşi stăpâni primul tulburarea, deşi tulburarea lui fusese mai mare decât a tuturora; dar el era dator să răspundă de soarta echipajului chiar şi pe timp frumos, nu numai pe furtună. De aceea, după ce-şi trecu mâna pe faţă ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă îşi recăpătase vechea înfăţişare, se uită în ochii cârmaciului şi vorbi, luptându-se din răsputeri să-şi potolească bătăile inimii şi să pară că vorbeşte ca în oricare altă zi a săptămânii:

— N-am luat-o cu noi, Gherasime, din pricini mai multe.

— Şi care-ar fi acelea, domnule?

— Păi, de prima oară, mi-a fost teamă să nu înceapă cârteala…

— N-am fi cârtit niciodată! strigară oamenii, aproape toţi în aceeaşi suflare.

Căpitanul clătină din cap, cu îndoială, şi zâmbi, plin do înţelepciune. Apoi îşi aruncă privirea pe deasupra celor ce-i stăteau în faţă şi urmă, cu glasul mai tare, uitându-se înadins spre cârmă:

— Cineva, mai ştiu eu cine, ar fi făcut-o zirenă, ar fi zis că a venit să ne scoată din fire.

Corabia făcu o smucitură. Ismail se ridicase în picioare, cocârjat, tremurând, cu ochii în pământ de ruşine.

— Am greşit asta cap prost! Ceream iertare!

— N-am de ce să te iert, Ismaile! Noi am hotărât că tot omul e slobod pe gândurile sale. Şi-apoi, la fel ca tine au mai gândit şi alţii, îmi pare… Tu cam ce zici, Ieremie?

— Să vezi, domnule, eu…

— Lasă, băiete! N-ai spus tu, dacă mi-aduc aminte, ci femeia şi marinăria se potrivesc ca aripile heruvimilor cu coada lui Sarsailă?

— Eu am spus cu coarnele, dar e totuna; tot o vorbă proastă rămâne!

— Iată dar de ce-am luat hotărârea de care-mi ceri socoteală azi, Gherasime. Şi treaba nu s-ar fi oprit aicea, fiţi siguri. Într-o zi vi s-ar fi părut că Adnana nu-şi face treaba cu toată sârguinţa, că a lăsat un colţ de punte nefrecat ca lumea…

— Da' de unde! sări Cristea Busuioc, care după îndelungată tăcere vorbea iarăşi. Nici n-am fi îngăduit să-şi rupă mâinile cu asemenea treburi de ocară…

Şi zicând aceste cuvinte, care-i îndreptăţeau o altă lungă tăcere viitoare, plutaşul îşi băgă mâinile în brâu, ridică umerii şi îşi flutură barba falnică.

— Ei vezi! răspunse căpitanul, Iată încă un temei de care am ţinut seama! Voi credeţi că ea s-ar fi simţit bine să vadă că o cocoloşiţi ca pe o regină? Ascultaţi ce vă spun eu! La început, da, ar fi mers bine, dar de la o vreme ar fi început cârteala şi nemulţumirea. Până şi lui Mihu i s-ar fi făcut lehamite cu timpul, s-o vadă că-i tot poartă tricourile.

— Niciodată, domnule! exclamă musul, făcând un pas înainte, cu atâta îndemn, cu atâta aprindere, încât ceilalţi întoarseră capul, cuprinşi de mirare.

— Ei, ţine-ţi firea, băiete, nu te-aprinde! îl potoli şeful echipajului, mirat şi el de atâta căldură.

Anton Lupan tăcu o vreme, privindu-i pe fiecare, ca şi cum ar fi vrut să le citească în suflet.

— Iată deci, cam care-au fost pricinile. Dar…

— Dar? întrebară oamenii cu o umbră de nădejde în glasurile pline de căinţă amară.

Căpitanul zăbovi iarăşi.

— Dar acum, după ce au trecut peste două luni de zile, dacă într-adevăr i-aţi simţit lipsa şi credeţi că aţi şti s-o preţuiţi cum se cuvine, dacă socotiţi că am făcut o greşeală lăsând-o la Marsilia, atunci poate s-ar găsi o cale să ne răscumpărăm vina.

— Care, domnule?

— S-o chemăm printr-o depeşă şi să ne ajungă din urmă, de pildă la Montevideo sau la Rio de Janeiro.

— Şi-ar fi cu putinţă? întrebă Gherasim, temându-se să-şi arate bucuria. Când să primească depeşa, când să-şi orânduiască treburile, când să ia vaporul? Că peste douăzeci de zile noi o să fim plecaţi din Rio de Janeiro. Şi-apoi, cu ce bani să vină?

— Cu banii nu-i nici o grijă; o să-i plătească Banca noastră de la Marsilia; pentru asta nu-i nevoie decât să spun o vorbă aici, la una din sucursalele ei din Brazilia. Cât despre celelalte, o să meargă mai uşor decât ne închipuim vreunul. Depeşa, prin cablul transatlantic, o poate primi în două zile.

— Mare minunăţie!

— Apoi nu-i mai rămâne decât să ia vaporul şi până să facem noi drumul, soseşte şi ea la Montevideo.

— Dar cu dormitul, cum o să fie, domnule?

— Aha! Deci iată că tocmai tu ai îndoieli, Gherasime. Oamenii începură să murmure. Cârmaciul îşi duse mâna la inimă.

— Vai de mine! Oare crezi dumneata că din îndoială am pus eu întrebarea? Nici vorbă că o să-i dăm cabina noastră, doar a mai dormit ea acolo. Dar o să-i fie destul de bună?

— Aţi văzut-o careva făcând nazuri când navigam în Mediterană?

Oamenii se repeziră, fiecare având de spus o vorbă pentru Adnana:

— Da' de unde, domnule!

— Nici n-am mai pomenit atâta cumsecădenie…

— Şi-atâta voie bună!

— Bine! încuviinţă căpitanul. Atunci, cum ajungem în port, să ştiţi că trimit depeşă la Marsilia… Să vedem ce-o să faceţi cu cârteala mai la sud, când o veni frigul.

— N-avea nici o grijă! O să ne cuibărim iar în magazie, peste boclucurile lui Stricland, că doar am mai dormit noi acolo – şi încă atunci abia aveam loc de butoaiele alea cu untdelemn de măsline!

— Atunci, aşa să rămână! Şi-acum toată lumea la posturi. Mihule, ridică repede pavilionul Braziliei!

În timp ce ei puneau la cale chemarea Adnanei, Speranţa se apropiase de coastă; până la digul din faţa portului nu mai avea decât jumătate de milă. Musul se caţără pe catarg, cu pavilionul, ruşinat că uitase de această îndatorire. Dar, când să coboare, urechea îi prinse, dinspre ţărm, un zumzet adânc şi continuu, plin de ciudăţenie.

Şi ceilalţi oameni auzeau zumzetul întrecând vuietul îndepărtat al portului şi murmurul mării.

— Ce-o fi asta? întrebă Ieremia.

Oraşul, aflat deasupra portului, pe coline, era împresurat de verdeaţa luxuriantă a tropicelor, care ai fi zis că năvăleşte pe străzi, intră în curţi, în case, pe uşi, pe ferestre, să înăbuşe lumea. Anton Lupan asculta şi el zumzetul acela, cuprins de nedumerire, până ce, deodată, îşi aminti cartea lui Darwin şi-n ea găsi lămurirea.

— Sunt gâzele pădurilor, Ieremie.

— Cum, domnule, nişte gâze să facă atâta gălăgie?

— Da, că se numără cu miliardele în fiecare colţ de pădure; n-or avea ele glasul buhaiului, dar când se adună…

— Vai de mine! Să trăieşti mai multă vreme aici poale să te apuce şi nebunia!

Între timp, Speranţa trecuse de capul digului şi acum vuietul care se ridica din port, acoperea zumzetul pădurilor. O jumătate de oră mai târziu, când orologiul vămii bătea de douăsprezece ori, vestind miezul zilei, goeleta românească ancora la Upper Topsail Reach, în portul Pernambuco, departe de cargoboturile care descărcau sau încărcau mărfuri, încât ai fi spus că e primită ca un iaht care călătoreşte numai pentru plăcerea stăpânului.

Îndată ce pupa fu amarată la chei şi se aruncă schela, căpitanul, fără să-şi mai schimbe hainele, cum făcea de obicei când ajungea în porturi, sări pe mal şi-l lăsă pe Gherasim să se descurce cu medicul, cu poliţia şi cu vama… Cât despre Martin Stricland, lui n-avea să-i poarte de grijă, decât bucătarul; pentru ceilalţi, ori om viu, ori mumie, călătorul le era totuna.

Anton Lupan o luă la fugă pe chei, căutând Căpitănia, sub stăpânirea unei tulburări uşor s-o înţeleagă oricine. Avea să afle îndată când trecuse pe aici L'Esperance, poate chiar mai mult, să afle unde avusese de gând Pierre Vaillant să ierneze, unde se afla el acuma. Iată însă că vasul prietenului său nu intrase în portul Pernambuco, aşa cum se vedea din registrele Căpităniei – dar, slavă Domnului! – nu era trecut nici pe tabla naufragiilor, nu exista dovadă adusă de nimeni că i s-ar fi întâmplat o nenorocire.

Deşi dezamăgit, Anton Lupan se linişti, spunându-şi că pesemne L'Esperance navigase de-a dreptul la Bahia, sau la Rio de Janeiro, sau chiar la Montevideo, neavând nici o nevoie să ia în lung toată coasta Americii. Fireşte, ar fi fost mai bucuros să-i fi aflat aici urma, dar dacă nu i-o aflase, nu însemna că i-a pierdut-o pentru totdeauna. Acum îi era mult mai uşor să-l găsească decât în Egee sau în Mediterană; trebuia doar să grăbească plecarea – şi înainte de a porni la drum îi mai rămânea de îndeplinit o singură îndatorire, care-i stârnea mare fierbinţeală în inimă.

Ceva mai târziu, căpitanul Speranţei se afla în holul Poştei Mari, la ghişeul unde se primeau cablogramele, şi scria cu mâna îngheţată, de parcă n-ar fi fost în octombrie, primăvara Braziliei: „Primeşti bani Bancă. Ia primul vapor. Post liber matelot. Te aşteptăm Montevideo”.

Şi iscăli, cu inima strânsă de îndoială. Dar dacă se rupea cablul, înainte de plecarea telegramei? Dar dacă greşeau adresa? Dar dacă… Puteai oare să te bizui cu totul pe o cablogramă? E drept că o expedia la Marsilia, unde oamenii sunt mai atenţi cu veştile decât cei din America Latină… Şi totuşi, aşa cum se rătăciseră cablogramele trimise lui Pierre Vaillant… Dar, în sfârşit, chiar dacă ajungea cu bine chemarea lui, era sigur de Adnana, că avea să vină?

După ce mai citi o dată cele treisprezece cuvinte, pentru care îi bătuse atât de tare inima, şovăi, îşi şterse iscălitura şi în locul numelui scrise: „Echipajul Speranţei”.

Ce repede se făceau unele lucruri! Nu trecuse nici o oră de la debarcare – şi fusese pe la Bancă, trimisese cablograma – nu-i mai rămânea decât să aştepte scurgerea zilelor.

Anton Lupan porni pe străzile care duceau la vale, spre malul oceanului. Întâlnea trăsuri, ai căror cai aveau coamele împodobite ca de sărbătoare, întâlnea oameni cu faţa brună, îmbrăcaţi în haine albe, cu pălării mari de paie, femei cu botine roşii, cu umbreluţe gingaşe pe umeri, vânzători de portocale, florărese cu coşurile pline, copii fugărindu-se pe trotuare, înjurând gros ca lustragiii… Din grădini îşi plecau ramurile deasupra străzii chiparoşii şi magnolierii… Aerul era cald, dulce, ameţitor de mirosul florilor… Primăvară în Brazilia!

În timp ce străbătea marea esplanadă, Anton Lupan urmărea în gând drumul cablogramei peste paralele şi meridiane, peste Gibraltar, peste Baleare, până-n piaţa frânghierilor, unde acum se scuturau castanii. Iar o altă parte a gândului său naviga spre sud, spre ţărmurile Argentinei, unde-l chema, mereu stăruitoare, aceeaşi poruncă din marea carte a prieteniei. Oare ce făcea Adnana? Şi unde era L'Esperance cu Pierre Vaillant acuma?

Curând, portul se desfăşură în dreapta, cu furnicarul lui de bărci, remorchere, şalupe, corăbii şi vapoare pe fundalul profund al oceanului. Speranţa era cea mai aproape, colea jos, legănându-se vioaie în parâme. Căpitanul o privi câteva clipe, cu mândrie şi înduioşare, apoi porni mai departe, cu simţământul stăpânului care îşi regăseşte ograda după o lungă pribegie. Dar în timp ce cobora spre chei, se opri deodată la jumătatea scărilor. Pe puntea corăbiei se vedea îmbulzeală mare; de ce se agitau oamenii? Se întâmplase ceva cu Martin Stricland, cu poliţia, cu vama? Sau, doamne! – venise cineva cu o ştire despre Pierre Vaillant, despre L'Esperance, vreun matelot întors din sud, care se oprise pe chei şi intrase în vorbă cu echipajul, uimit de asemănarea acestei corăbii, cu alta, întâlnită de el în cine ştie ce port al Americii Latine – şi, pe lângă asemănare, purtând amândouă acelaşi nume, deşi în limbi felurite?

Căpitanul sări treptele trei câte trei la vale, ocoli scuarul, trecu prin faţa iaht-clubului, dădu să traverseze cheiul – şi la jumătatea lui se opri iarăşi: un matelot străin – da, un matelot străin, poate vestitorul! – freca de zor habitaclul busolei, cu un zel care pe căpitan îl umplu de nedumerire. Echipajul îi dădea târcoale: unul îi ţinea cârpele, altul cutia de ceară, iar Ismail se agita cel mai tare, oferindu-i stăruitor borcanul în care adunase nisipul armatanului…

Anton Lupan îşi ridică sprâncenele şi porni mai departe, şovăitor, întrebându-se ce ştire aducea străinul, rea, sau bună? De unde venea matelotul acesta, cam micuţ pe lângă ceilalţi, cu părul într-o legătură roşie, care-i cădea pe umăr, ca a piraţilor, cu tricoul vărgat, ei Doamne! – cu pantalonii strânşi pe gleznă, pantaloni cenuşii din pânză de corabie?

— Sst! Uite-l! auzi, încă de departe, glasul cârmaciului.

Oamenii se întoarseră cu faţa la chei ca mişcaţi de-o singură sfoară, şi sfioşi, şovăielnici, cu priviri ruşinate, se traseră înapoi, după catarge, lăsând puntea la pupa, goală. Numai Negrilă rămase locului, gâfâind fericit, cu limba scoasă de-o palmă, dând mândru şi triumfător din coadă, în vreme ce matelotul străin, alături, freca de zor habitaclul, cu legătura roşie fluturându-i sprinţară.

Anton Lupan simţi rotirea Pământului, cunoscută, dar îndeobşte nesimţită de oameni. Simţi o legănare largă, întâi domoală, apoi vertiginoasă, în care oceanul se ridică pe cer iar cerul luă locul oceanului. Şi din această ciudată legănare, o forţă necunoscută îl aruncă până în marginea cheiului, lângă schelă, fiindcă în fiinţa lui nici un nerv nu transmisese vreo poruncă picioarelor.

În clipa aceea, matelotul străin îşi smulse basmaua, îşi scutură părul şi se întoarse, cu capul plecat gingaş pe un umăr, cu genele-i lungi fluturând întrebătoare, cu sfială, cu teamă.

Era primăvară în Brazilia! Era primăvară, primăvară! – şi nimeni nu cercetase calendarul, nimeni nu ştiuse s-o vadă. În ochii lui Anton Lupan veniră lacrimi calde, şi el îşi simţi inima când grea, când uşoară, dar fierbinte într-una, ca o urnă cu lavă.

— Adnana?!

Nu era glasul care cheamă, ci care întreabă. Glasul care spune: „Nu visez oare?”.

Stăteau la cinci paşi unul de altul, el în marginea cheiului, ea pe punte, la cârmă, niciunul neîndrăznind să pună piciorul pe schelă.

— Când ai venit? întrebă căpitanul.

Şi ea îşi duse mâna la piept, cu mişcarea aceea gingaşă, care ne-a fermecat prima oară:

— Eu? Acum patru zile.

— Dar cum ai trecut Oceanul?

Adnana ridică sprâncenele, mirată de întrebare:

— Uite, cu vaporul acela.

— Şi tatăl tău?

Ea îşi plecă privirea:

— A murit, o săptămână după plecarea voastră…

— Îmi pare rău, Adnana!

Tăcură un timp, sub o grea apăsare, apoi Anton Lupan întrebă, negăsind alte cuvinte să spună:

— Şi brutăria Speranţei?

— A luat-o doamna Florion; mi-a făgăduit să păstreze firma.

— Dar bani de drum?

— N-am venit cu clasa întâi; am fost angajată ca ajutor la bucătărie. Mi-am cerut debarcarea acum o oră, când am văzut…

Şi deodată, fata îşi duse mâna la gură:

— Poate m-am grăbit! Mai înainte ar fi trebuit să întreb… Oare o să mă primeşti în echipajul vostru?

Iar Anton Lupan răspunse, repede, din toată inima, uitând o clipă că este căpitanul corăbiei şi echipajul trage cu urechea, să-l audă ce spune:

— Cu braţele deschise, Adnana!

Ea se aplecă înainte, dar el nu făcu nici o mişcare, fiindcă văzu mustaţa lui Ismail zburlită, curioasă şi întrebătoare, în spatele lui Gherasim, care se scărpina în creştet, mai încurcat ca totdeauna. Şi-atunci ea rămase la locul ei, răsuflând repede, cu pieptul tresăltând sub tricoul musului, năvalnic, dulce şi dureros bătându-i inima.

— Ai, în sfârşit, încredere în mine? întrebă, cu un zâmbet de mică, de sfioasă ironie. Crezi că voi fi un matelot demn de restul echipajului?

— Nu m-am gândit la asta. Dacă te-am chemat…

— Cum, m-ai chemat?

— Da, astăzi! Ţi-am trimis o cablogramă… Nu ţi-au spus oamenii?

Adnana îşi duse mâna la inimă şi ochii i se umeziră.

— Fiindcă echipajului… da, echipajului… nouă… mie, ne-a fost dor de tine. Iată, chiar şi Negrilă…

Ea îşi simţi umerii cum încep să-i tremure; se apleca, îşi dădea seama că se prăvăleşte peste schela care stătea între ei ca o barieră.

— Deci mă primeşti? întrebă, muşcându-şi buzele.

— Da, Adnana!

— Cu braţele deschise?

El înclină din cap, speriat că putuse spune asemenea cuvinte care dovedeau atâta îndrăzneală.

— Ei bine, dar deschide-le odată! izbucni Adnana, repezindu-se pe schelă.

La prova, Ismail îşi şterse o lacrimă cu dosul mâinii şi zise, ridicând un deget, cu înţelepciune:

— Dacă nu duceam Mahomed la munte, veneam ala muntele la Mahomed!

— Ia slăbeşte-mă cu pildele tale, turcule! îl repezi cârmaciul, ca să-şi ascundă nu ştiu ce slăbiciune. Şi voi, ăştilalţi, ce-aţi înţepenit aicea? Hai, jos în cabină! Nu mai pierdeţi vremea; luaţi-vă boarfele şi duceţi-le în magazie!

Pe chei, Adnana rămăsese în braţele căpitanului, gingaşă, tânără, mlădie – şi plângea sfios, dar din adâncul inimii, lacrimi amare, dulci, calde, bune… Lacrimi de fericire…

Primăvară în Brazilia!