Capitolul XXIII.La concurenţă cu preşedintele Uruguaiului

Ca să navighezi de la Pernambuco la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare, ceea ce înseamnă un drum de peste 2500 de mile, nu ai de ales altă cale decât de-a lungul coastelor Braziliei, Uruguaiului şi Argentinei. În acest drum, un căpitan care se grăbeşte poate să ancoreze cel mult la Bahia, la Rio de Janeiro, ca să ia apă şi provizii, apoi la Montevideo, dar nu are ce căuta la Buenos Aires, decât dacă-i iese dracul în cale – căci asta înseamnă un ocol inutil de peste 200 de mile.

Speranţa părăsi portul Pernambuco la 12 octombrie, după o escală de două zile, adică numai atât cât fu nevoie să se repare micile stricăciuni prilejuite de uragan şi să i se facă, în sfârşit, lui Mihu, o pereche de cizme pe măsură.

Primăvara în Brazilia o fi frumoasă, în ziua când vine Adnana. A doua zi, bagi de seamă că aerul e umed şi fierbinte, ceea ce prieşte vegetaţiei tropicale, făcând-o să-şi desfăşoare forţele-i magnifice şi să îmbrace ţărmul în perdele grele de verdeaţă, în care mişună gâze şi jivine felurite. O fi priind negrilor, indienilor şi metişilor; o fi priind, dacă vrei, chiar şi altor neamuri, statornicite de cine ştie cât timp aicea, spaniolilor din sudul peninsulei Iberice, italienilor şi chiar franţujilor – îi priveşte!

Încă din prima seară, echipajul Speranţei începu să simtă nevoia altei clime. După ce ai îndurat setea şi arşiţa ecuatorului, parcă nu mai ai vlagă, nici răbdare să aştepţi scurgerea zilelor, bătut de soare, la adăpost de briză, între două cheiuri. Chiar şi Negrilă care se zbenguia ca niciodată în jurul Adnanei, nemailăsând-o să răsufle cât era ziua de mare, începu de la o vreme să se înmoaie, să se oprească locului câte o clipă, adulmecând obosit aerul umed şi aruncând oamenilor priviri neliniştite; aşa stând faptele, apoi plecarea trebuia grăbită, până ce câinele nu începea să dea semne de turbare.

Oamenii munciră două zile pe frânte, îmbarcară apă, provizii, mai cu seamă fructe şi legume, căci din celelalte mai aveau încă destule, şi-n a treia dimineaţă se aflau la drum spre Rio de Janeiro. Drumul acesta decurse în linişte, fără nici o peripeţie, până… Vântul, aproape tot timpul de la nord, nu cerea echipajului decât să mute arareori ghiurile când într-un bord, când în celălalt, fără să schimbe nici o pânză – şi, împreună cu curentul cald al Braziliei, îi ajuta Speranţei să străbată zilnic 140, 180 şi chiar 200 de mile.

Corabia naviga la 5-6 mile de coastă, pe care numai arareori o pierdea din vedere, de obicei după-amiezile, când soarele îmbrăca ţărmul într-o lumină atât de orbitoare, încât îl topea, făcându-l să dispară în albastrul oceanului şi al cerului.

Uneori, cu toată depărtarea, ajungea până în larg zumzetul acela al pădurilor, mai puternic decât glasurile blânde acum, ale mării.

Curând după prânz, şi asta mai în toate zilele, cerul se acoperea de nori, ca la o poruncă, întocmai cum s-ar fi tras peste el o grea perdea cenuşie – şi un ceas, sau două, de sus se prăvăleau torente de apă, fără nici o prevestire. Iar după ce înceta ploaia, la fel de brusc pe cum venise, văzduhul se umplea de lumini strălucitoare, cerul părea mai curat şi mai albastru decât înainte – şi deasupra pădurilor se ridicau aburi ca din nişte uriaşe cazane sub presiune.

Anton Lupan ştia, din cărţile cercetate pe vremea când pregătea călătoria, că în aerul fierbinte al tropicelor, o ploaie, obişnuită, aşa cum cad ploile prin părţile noastre, s-ar fi evaporat în văzduh, înainte de a atinge pământul.

Trebuiau acele adevărate torente ca să învingă arşiţa şi – ajungând jos, să îndestuleze pădurea. Un ceas după ce se limpezea cerul, jos nu mai vedeai urmă de ploaie, dar copacii foşneau mulţumiţi, cu frunzele aburinde, în timp ce rădăcinile lor pulsau ca nişte artere, sugând într-una, nesăţioase, umezeala din adâncul pământului.

Pe puntea Speranţei, apa se zvânta tot aşa de repede, ridicând fuioare de aburi în lungul catargelor şi pe pânze…

În ziua de 15 octombrie, îndată după o asemenea ploaie, goeleta intra în portul Bahia şi nu zăbovea aici decât timpul trebuitor ca Anton Lupan să cerceteze registrul Căpităniei. Nu era ciudat şi totuşi el încercă o nouă dezamăgire, aflând că L'Esperance nu intrase în portul acesta. Dar iată că nu se ştia de ea nici la Rio de Janeiro, unde Speranţa ajunse la 21 ale lunii. Nici acum nu găsi căpitanul motiv să se mire, cu toată nemulţumirea pe care şi-o simţi în suflet; probabil Pierre Vaillant navigase de-a dreptul la Montevideo.

— Vira ancora! Sus pânzele! Spre sud, Gherasime!

Îndreptându-se spre marele port al Uruguaiului navigară ca şi până acuma, în lungul coastei, până la insula San Sebastian, de unde puseră capul pe Santa Catherina – de data asta lăsând ţărmul departe, în dreapta – şi dăruindu-se oceanului în întregime. Vântul bătea din aceeaşi parte într-una, cu rare încercări de furtună – şi corabia continua să înainteze, deşi de la o vreme în mersul ei se simţea mare încetinire.

Micile întâmplări ale acestei cruciade poate nici n-ar mal trebui povestite, deoarece ele nu aduc nimic nou în viaţa corăbierilor. Din Jurnalul de Bord reiese că, la 25 octombrie, ajungând anevoie la insula Santa Catherina, căpitanul găsi nimerit să tragă corabia pe uscat ca să-i cureţe şi să-i vopsească fundul, algele crescute peste măsură pe carenă fiind pricina pentru care Speranţa îşi încetinise aşa de păgubitor mersul în ultima vreme.

— E timpul să-i radem barba, Gherasime! zise Anton Lupan, sfătuindu-se cu nostromul. Mai bine să întârziem o zi aici, decât să pierdem două săptămâni pe drum, până la Montevideo.

— Da, domnule, treaba ar fi bună, numai că o să ne coste multe parale!

Căpitanul râse, bătându-l pe umăr:

— Şi dacă nu ne-o costa nici o centimă?

— Am să zic că eşti făcător de minuni, domnule!

Speranţa intră în canalul care desparte coasta Braziliei de insula Santa Catherina şi, după ce coborî pânzele, rămânând numai cu focul şi cu trinca, îşi continuă drumul încet, pe lângă ţărm până ce, în faţa satului Don Miguelo, căpitanul socoti că locul era foarte nimerit pentru ceea ce voia să întreprindă. Vântul bătea de la nord, puternic, însă în canal, deşi umflate, apele clipoceau blând, într-o legănare domoală. Satul Don Miguelo se vedea sus, pe coline, în fundul unui mic golf albastru, care făgăduia corăbierilor o bună primire. Ajungând aici, căpitanul puse cârma la dreapta, corabia se îndreptă încet spre plajă, şi merse aşa, spre uimirea şi teama echipajului, până ce se simţi sub picioare fâşâitul aspru al nisipului frecat de chilă.

— Ne punem pe uscat! strigă Gherasim.

— Asta şi vreau! răspunse căpitanul, nepăsător, ca şi când Speranţa ar fi rost căruţă, nu corabie.

Era curând după răsăritul soarelui şi, după cum arătau tablele mareelor, la ora aceasta fluxul atingea limita maximă. Câteva ore mai târziu, goeleta, sprijinită în proptele, puse din timp, ca să nu se lase pe o coastă, stătea ţeapănă, stingheră şi parcă speriată, cu carena pe jumătate afară din apă, în vreme ce oceanul continua să se retragă, lăsând în urmă râuleţe care-şi căutau întârziate drumul, clipocind printre îngrămădirile de alge şi de cochilii răvăşite pe plajă.

Privită de jos, acum, după ce străbătuse Marea Neagră, Egeea, Mediterana, Marea Roşie şi Atlanticul şi adunase pe bordaj toate algele şi scoicile care voiseră să călătorească, sărmana corabie căpăta o înfăţişare monstruoasă şi totodată jalnică, semăna cu un uriaş animal marin mort şi aruncat la ţărm să se descompună. Totuşi, unele alge, cu flori albe şi negre crescute pe tije lungi, elastice, n-ar fi fost lipsite de graţie, dacă în ţesătura aceasta bizară n-ar fi colcăit, neliniştite de soarta lor viitoare, puzderie de vietăţi scârnave, lipicioase, viermi puhavi şi crustacee hidoase, ca nişte caracatiţe, ca nişte monştri reduşi la o scară neprimejdioasă. Nu era de mirare că în ultima vreme Speranţa îşi pierduse viteza şi fusese escortată de toţi peştii oceanului, atraşi de această carenă murdară.

— Da, era timpul să-i dăm jos barba! Prea căram mulţi paraziţi, Gherasime! zise căpitanul, privind cu scârbă viermuiala gângăniilor marine.

— Unul singur parazit ajungeam! adăugă Ismail care tocmai avusese de lucru la Martin Stricland în cabină.

Acesta nu ieşi pe punte nici măcar acuma, când înţepeneala corăbiei şi zarva pornită în jurul ei pe plajă ar fi putut să-i stârnească, dacă nu neliniştea, măcar puţină mirare.

Echipajul aruncă peste bord scara de frânghie, coborî pe nisip încă înainte ca apa oceanului să ajungă la chilă şi, învingându-şi sila, începu să cureţe cu raşchetele bordajul năpădit de scoici şi de alge. Câţiva pescari care adunau stridii socotiră că ar face treabă mai bună ajutându-le corăbierilor, căci, într-adevăr, stridii puteau să culeagă peste nevoile lor, la alte refluxuri.

Scoicile înfipte în carenă nu s-ar fi dezlipit cu una, cu două, dar raşcheta, un fel de daltă cu buza îndoită, e în lumea lor ceea ce în lumea oamenilor ar fi, azi, carul de luptă. În faţa ei algele şi cochiliile săreau, prefăcute în fărâme, şi dedesubt scândura rămânea curată, ca obrazul cel mai bărbos sub briciul bărbierului.

Pe la ora zece Speranţa îşi lepădase paraziţii, care zăceau alături, în purcoaie putrede Abia acum putea să se vadă limpede ce lest ticălos cărase după ea biata corabie!

Carena nu avea nevoie de nici o reparaţie, ci numai de o vopsea bună. Echipajul se puse pe lucru, şi la ora douăsprezece, când apele începură să crească iarăşi, goeleta proaspăt ieşită de sub pensulă lucea în soare, de parcă ar fi fost nouă. Nu trebuie să uităm că insula Santa Catherina, cuprinsă între a 27-a şi a 28-a paralelă sudică, se afla în apropierea tropicului, unde, sub adierea brizei calde, o vopsea, chiar dacă n-ar fi de calitatea cea mai bună, se usucă pe deplin în mai puţin de patru ore.

Înainte de căderea nopţii, oceanul retrăgându-se a doua oară şi apa uscându-se pe bordaj ca pe o rufă pusă la soare, întinseră încă un strat de vopsea peste primul, desăvârşind ferchezuiala.

Cum fluxul următor nu avea să vină decât dimineaţa, echipajul găsi prilejul să viziteze satul şi să intre în prieteşug cu locuitorii, mai toţi colonişti pripăşiţi prin partea locului abia în ultimele decenii. Cu tot numele iberic al acestei aşezări încântătoare, cea mai mare parte a oamenilor aici erau nemţi şi limba germană se vorbea mai mult decât portugheza sau spaniola.

Coloniştii primiră cu prietenie şi căldură echipajul Speranţei, care aproape de miezul nopţii se întoarse la bord încărcat cu coşuri pline de provizii: unt, ouă, legume şi fructe. Gazdele îi însoţiră pe plajă unde aprinseră focuri, în jurul cărora rămaseră multă vreme, cântând cântece aduse din cealaltă parte a oceanului, din nordul, din centrul şi din sudul Europei, bătrâna mamă a tuturora, care, în amestecul de limbi, de glasuri, de armonice, cimpoaie, mandoline şi chitare, îi contopea laolaltă, într-o singură familie, unită prin acelaşi blajin şi calm suflu de nostalgie.

Când plecară, apa oceanului acoperise o bună parte din plajă şi începuse să clipocească sub carena Speranţei.

În noaptea aceea echipajul dormi pe punte, ca într-o căruţă dejugată în marginea drumului – şi cu toate temerile care le neliniştise somnul, în zori corabia se legăna zglobie pe apele canalului, parcă bucurându-se că-şi lepădase trena murdară, Socotelile căpitanului nu dăduseră greş nici de data asta – şi astfel, puteau să înscrie în carnetul de cheltuieli o economie de mai multe lire.

— Dar dacă fluxul ar fi fost în scădere, aşa-i c-am fi rămas zălog la Don Miguelo? întrebă Gherasim, cu o grijă tardivă.

— Aşa-i! recunoscu căpitanul. Atât că eu am ales anume o zi când ştiam că-i în creştere, nu în scădere. Ieri soarele a fost în conjuncţie cu luna – şi asta măreşte fluxul, cum se ştie prea bine.

Se ştie într-adevăr că apele oceanelor se umflă la ţărmuri şi apoi descresc, de două ori în douăzeci şi patru de ore, dând naştere mareelor, datorite pe de o parte rotaţiei Pământului, pe de alta atracţiei exercitată de lună şi de soare. Când aceste două astre se află în conjuncţie sau în opoziţie, efectele lor magnetice se unesc şi ridică mai mult apele oceanelor.

De la San Miguelo navigaţia continuă, pe lângă coastă, în cea mai deplină mulţumire. Două zile mai târziu, Speranţa lăsă graniţa Braziliei în urmă şi intră în apele Uruguaiului al cărui pavilion fu ridicat pe catargul din prova. Cu fiecare grad de latitudine, zăpuşeala tropicului se topea în unde şi o dată cu răcorirea vântului, viaţa la bord părea mai dulce şi mai zâmbitoare.

Acum totul lucea iarăşi, ca într-o vreme, parâmele nu mai zăceau grămadă, pe punte, alămurile se frecau de trei ori pe săptămână, iar echipajul se lua la întrecere cu bărbieritul, cu călcatul hainelor şi cu spălatul rufelor.

Acum, dimineaţa, cearceaful Adnanei apărea iar pe punte, şi în spatele lui, fata, cu părul înnodat în creştet, îşi îngâna iarăşi cântecul din Siria, care într-o vreme unora le stârnise serioase temeri. Acum, nu mai spunea nimeni nici o vorbă îndoită şi nimeni nu mai îndrăznea să arunce încotrova priviri bănuitoare, dar în sufletele lor, oamenii tot mai simţeau uneori ghimpele neliniştii.

Acum Anton Lupan stătea întins în hamac, la pupa, la câţiva paşi de hamacul în care dormise Adnana – şi-i asculta senin cântecul în a cărui nevinovăţie credea ca în Efemeridele astronomice, dar uneori tot mai clipea cu teamă, gândindu-se la nefericitul Ulyse.

Haide, însă, să limpezim lucrurile, odată pentru totdeauna, ca să nu purtăm şi noi în suflet temerea şi îndoiala vreunuia din echipajul Speranţei; a lui Ismail, de pildă, care de la o vreme, la el în bucătărie, când nu-l vedea nimeni, îşi mângâia temător mustaţa şi clătina din cap cu grijă. Să ştim, odată pentru totdeauna, că atât cât avea să dureze această călătorie, şi chiar după aceea, nimeni din oamenii noştri nu aveau să întâmpine vreo nenorocire, din pricina Adnanei. Primejdiile, dacă existau – şi s-ar fi putut oare să nu existe? – veneau de la alţii, de la Ismail bunăoară, cel mai îngrijorat în clipa de faţă de înrâurirea nefastă a nevinovatei sirene.

Într-una din aceste zile se întâmplă doar o ciudăţenie, care însă nu însemna o primejdie pentru nimeni.

Speranţa naviga la câteva mile de coastă, îndreptându-se spre Montevideo, când Mihu, care era de veghe, strigă, arătând cu mâna în largul oceanului:

— Domnule, ia uite! Ce-o fi acolo?

În babord, la două-trei sute de metri, apele fierbeau, în zvârcolirea unei dihănii furioase.

— Oare să fie o balenă?

Oamenii se îngrămădiră lângă parapet, încercând să dezlege această ciudăţenie.

— Nu poate fi balenă, spuse Anton Lupan, uitându-se cu ocheanul. Mai degrabă cred că-i un rechin.

— Dar de ce se zbate?

— Poate că-i rănit; da, aşa pare. Uite-l că vine încoace!

În zvârcolirea ei furioasă, dihania se răsucise deodată în loc, lovind apa cu coada şi acum se îndrepta spre goeleta noastră, cu atâta dezlănţuire, încât ai fi zis că-i turbată.

Deşi nu avea timp de pierdut, căpitanul hotărî să oprească.

— Prova în vânt! îi porunci cârmaciului, Băieţi, pregătiţi un harpon şi fiţi gata să coborâţi barca!

Speranţa făcu o voltă largă şi îndată se opri, fluturându-şi velele, cu vântul din faţă. Între timp, ciudata vietate se apropiase, fără să-şi schimbe drumul, ca şi când ar fi vrut să satisfacă, fără greutate pentru ei, curiozitatea căpitanului şi a echipajului.

— Gherasime, fii gata cu harponul! strigă Anton Lupan, dându-şi seama că în curând dihania va atinge bordajul.

Era un rechin, într-adevăr, şi continua să se zbată, ca şi când ar fi avut în trup o rană de moarte, deşi în urma lui nu rămânea nici cea mai mică dâră de sânge pe faţa oceanului.

Ajuns la câteva zeci de metri, monstrul se răsuci deodată, făcând calea întoarsă.

— Să coborâm barca, domnule!

— Degeaba, n-o să-l ajungem. Ia uite-l cum goneşte, parcă l-ar mâna necuratul!

Rechinul se îndepărta, în aceeaşi zvârcolire turbată, cu toate că, după semne, îşi mai pierduse din vlagă. Curând se topi între valurile albastre şi căpitanul, dezamăgit, hotărî să pornească mai departe. Dar chiar în clipa când voia să dea porunca trebuitoare cârmaciului, Mihu, cel cu ochii mai ageri, strigă încă o dată:

— Domnule, ia uite! Se întoarce!

Nu se înşelase musul, monstrul se ivise iarăşi, apropiindu-se, continuând să se zvârcolească, însă din ce în ce mai istovit, abia mai putând să brăzdeze apa. Ajungând în preajma Speranţei, umbra ei, care îl întorsese din cale prima dată, îl sperie iarăşi şi el vru să facă iarăşi calea întoarsă, dar nu izbuti să mai găsească un drum, ci prinse să se învârtească pe loc, pierzându-şi din ce în ce mai repede vlaga rămasă.

— Coborâţi barca! porunci căpitanul, încredinţat că nu-l vor mai pierde de data asta.

Câteva minute mai târziu, când fură în preajma lui, rechinul făcea ultimele mişcări neputincioase.

— Şi totuşi, n-are nici o rană! observă Anton Lupan, mirându-se foarte.

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă Gherasim, care îşi pregătise zadarnic harponul şi stătea aplecat peste copastia bărcii, ca să-l împlânte dintr-o lovitură dibace.

Monstrul stătea întins pe o parte şi încă se mai zvârcolea, cu mişcări neputincioase. Însă nu aceste mişcări stârniseră mirarea cârmaciului: o altă zvârcolire se simţea în pântecele fiarei, ca şi când ar fi fost înăuntrul ei un vulcan gata să izbucnească, un buboi uriaş fierbându-şi coptura, căutându-şi prin piele drumul pe unde să ţâşnească.

Şi oamenii din barcă – Anton Lupan, Gherasim, Ieremia, plutaşul – văzură deodată pielea umflându-se într-o parte, crescând ca un muşuroi de cârtiţă, în timp ce rechinul, istovit, încerca zadarnic să se mai zbată. Şi până ce vreunul din oameni să se dumirească, pielea întinsă plesni, lăsând să ţâşnească afară un şuvoi de sânge care înroşi apa oceanului. Nu era coptură, ci sânge proaspăt, dar curgea într-adevăr ca dintr-un buboi umflat peste măsură, părând că niciodată n-o să se mai sfârşească. Şi în timp ce rechinul îşi dădea duhul, întins pe o parte, din rana proaspătă se ivi, sfârtecând carnea şi coastele, ca să-şi facă toc afară, botul fioros al unei dihănii şi mai ciudate.

— E un diodon! strigă căpitanul.

Se dumirise abia când văzuse botul acela îmbucătăţind pielea ca o maşină de tocat carne: îşi amintise, dintr-o carte, mărturiile unui om de ştiinţă, doctorul Allan of Forres, ale cărui observaţii le lua drept temeinice chiar Darwin.

Până se spună el încă o vorbă oamenilor, ciudata vietate se ivi întreagă din tunelul săpat în carne şi-n coaste – un soi de peşte lunguieţ ca tiparul, nu mai mare de două-trei şchioape. Îndată ce se văzu afară, evadatul, fără să ţină seama de martorii aflaţi foarte aproape, prinse să se înfoaie, ca broscoiul din fabulă, trăgând în el aer şi apă, până ce din lunguieţ se făcu rotund, să fi zis că-i o minge umflată. Şi, înainte ca vreunul din oameni să se dezmeticească, să întindă asupra lui harponul sau cangea, învingătorul se răsturnă pe spate şi aşa, cu burta rotundă în aer, se îndepărtă repede, înotând în linie dreaptă.

— Ce-a fost asta domnule? izbuti să întrebe în sfârşit cârmaciul.

Anton Lupan îl lămuri, lămurindu-i totdeodată şi pe ceilalţi, spunându-le ceea ce ştia şi el din carte. Diodonul, acest peşte lunguieţ, întâlnit pe lângă ţărmurile America, poate să înghită după voie, atât aer şi atâta apă, încât să-şi schimbe forma până la a nu-l mai recunoaşte. Dar nu asta este însuşirea lui cea mai ciudată, ci puterea fălcilor, adunată cu învrăjbirea pe care poate s-o dovedească atunci când simte moartea aproape. De altfel, oamenii avuseseră dovada în faţă.

— Ca să vezi! se minună cârmaciul. O vietate de două şchioape, să răpună dihania asta!

— Da, Gherasime, numai să nu crezi că l-a dat gata aşa, dintr-o dată. Cine ştie de câte zile tot rodea el acolo, sfârtecând coastele! Ia uite, mai curge sânge şi acuma; pesemne i s-au golit toate vinele în pântece; de mult timp se chinuia rechinul, altfel n-ar fi murit aşa, în faţa noastră, ca o găină tăiată!

— Oricum, domnule, ce-a vrut, a găsit, dihania! Se cheamă că şi-a primit pedeapsa!

Speranţa nu mai zăbovi în locul acela unde se întâmplase fapta sângeroasă, unde David învinsese încă o dată pe Goliat, dovedind nestatornica putere a uriaşilor.

Cu carena curăţată de alge şi proaspăt vopsită, goeleta nu făcea niciodată mai puţin de 150 de mile pe zi în săptămâna aceea de navigaţie, aşa că, la 2 noiembrie se afla ancorată la Montevideo, cu mult înaintea unor vapoare care plecaseră o dată cu ea de la Rio de Janeiro.

Ciudat însă – şi ciudăţenia asta începea să tulbure mai adânc sufletul căpitanului -L'Esperance nu fusese văzută nici aici, nu era trecută în registrul Căpităniei. Să fi mers Pierre Vaillant fără escală până în strâmtoare, la Punta Arenas? Greu de închipuit, mai cu seamă că ar fi însemnat să înfrunte vremea aşa de aspră a iernii. Să se fi adăpostit în vreunul din porturile următoare, la Bahia Blanca, în golful San Mathias sau la San Jorge? Asta n-ar fi fost de mirare, la un corăbier care doreşte să fie cât mai aproape de gura strâmtorii, ca să pornească neîntârziat mai departe, o dată cu venirea verii. Dar ca să te duci aşa de departe fără nici o escală, când nu te zoreşte nimeni, având în faţă lungile luni ale iernii, i se părea o faptă de neînţeles lui Anton Lupan, aşa cum i se va părea şi cititorului.

Oricum însă, el hotărî să pornească mai departe fără întârziere, luând drumul de-a lungul coastei, ca să cerceteze toate porturile şi golfurile aflate în cale.

Totuşi, după socoteala lui, Montevideo era ultimul loc potrivit unde se puteau face pregătiri în vederea timpului aspru pe care aveau să-l întâmpine în strâmtoare. Trebuiau cumpărate haine călduroase, pentru toată lumea; de asemenea trebuia să se pună sobe în cabine, dar toate aceste nevoi nu luară mai mult decât o zi plină. Martin Stricland, în seama căruia intra cheltuiala, iscăli cecul fără nici o împotrivire; acest personaj afurisit arăta mult mai puţină grijă banilor, decât sticlelor sale cu whisky.

— Unde este patagonezul meu? întrebă, după ce termină cu iscălitura.

Gherasim, căci el avea grija cumpărăturilor, împături cecul, apoi ridică sprâncenele, cu mirare:

— Care patagonez, domnule?

— Bucătarul vostru, Hanibal, sau cum îl mai cheamă!

— Ismail! Dar nu-i patagonez, ci turc de pe malul Bosforului. Dacă vă trebuie un patagonez, o să vi-l putem găsi uşor, după o săptămână, fiindcă tocmai ne îndreptăm spre Patagonia.

Martin Stricland deschise un ochi:

— Da' tu de unde ai învăţat geografie?

— Să lăsăm asta, domnule!

— Atunci trimite-l încoace pe turcul acela!

— Ismaile! strigă Gherasim, ieşind pe punte. Vezi că te cheamă stăpână-tu! Hai, du-te fuga şi-i varsă…

Ia-l însă pe bucătar de unde nu e.

— Mă, care l-aţi văzut pe Ismail, fir-ar Coranul lui să fie?!

În acest timp Ismail, gătit de sărbătoare, cu turban nou de mătase indiană, se plimba fudul pe străzile oraşului, unde, deşi amestecul de naţii ducea la un amestec de straie dintre cele mai ţipătoare, un turban, cu totul neobişnuit în America Latină, nu putea trece nebăgat în seamă. După o oră de plimbare, bucătarul Speranţei ducea în urma sa pe toţi ştrengarii şi toate haimanalele din Montevideo, dornice să petreacă fără o centimă.

Astfel însoţit de această gloată gălăgioasă, veselă şi fără nici o grijă, Ismail ajunse într-o mică piaţă, înţesată de lume, negândindu-se nici măcar în treacăt că el unul ar fi avut şi altele de făcut, nu ca tânăra sa escortă pusă pe veselie.

— Poftiţi senor, poftiţi senora, licitaţia începe! striga, de pe o mică estradă care-l ridica deasupra mulţimii, un cabalero cu mustaţă subţire, neagră, învârtindu-şi pe deasupra capului uriaşa-i pălărie de catifea albăstrie.

În lumina soarelui de pe a 35-a paralelă, pălăria scotea ape gălbui-roşcate, de parcă ar fi fost suflată cu aur.

Cabalerul acesta, îmbrăcat într-o tunică fără mâneci, cu două tăieturi prin care-i ieşeau braţele, trădându-i originea navareză, vorbea cea mai curată şi mai năvalnică limbă spaniolă pe care o auzise Ismail vreodată, în escalele lui la Valencia, la Alicante sau la Barcelona. Astfel că bucătarul Speranţei îşi făcu loc prin mulţime, până ce ajunse în faţă, nu din dorinţa de a vedea ce se vinde, ci vrăjit de tumultuoasa muzică din limba vânzătorului.

— Poftim, efendi! strigă acesta plin de curtenie, când văzu turbanul profetului zbătându-se în mulţime. Priveşte, efendi, ce minunăţie! Dumnezeu e mare, dar Allah îl întrece! Iată maşina care cântă şi vorbeşte, în orice limbă, după dorinţa fiecăruia.

Ismail, care umblase prin multe porturi şi cunoştea fel de fel de pezevenghi de toate naţiile, clătină din turban, cu îndoială, ca unul ce fusese păcălit de multe ori în viaţă până să-şi capete înţelepciunea – şi, băgându-şi mâinile în buzunarele şalvarilor, făcu încă un pas înainte, hotărât ca, orice ar fi să fie, să-i râdă în nas şarlatanului.

— Senor şi senora! continua acesta, în aceeaşi limbă tumultuoasă. Deoarece în mijlocul nostru se află un adevărat fiu al profetului, îngăduiţi-mi ca în cinstea lui, miraculoasa mea maşinărie să cânte o dulce melodie de pe malul Bosforului!

Ismail clătină din cap iarăşi, cu mai multă îndoială, dar nu se îndură să plece, lucru care l-ar fi scutit de multe belele şi pe el, şi echipajul Speranţei.

Tot vorbind, cabalerul se aplecă deasupra unei mese aflate pe estradă şi începu să învârtească mânerul ciudatei maşinării puse în vânzare. Aceasta era o cutiuţă de tablă, care, afară de unele marafeturi cu rosturi nelămurite, semăna cu o râşniţă de rând, cum în Stambul găseşti la toţi cafegiii.

— Iată, senor şi senora, iată efendi, ultima născocire a domnului Edison, adusă cu multă trudă tocmai de la Filadelfia. E singura maşină vorbitoare care a ajuns la Montevideo, căci până acum domnul Edison nu a fabricat decât cinci exemplare, unul pentru preşedintele Statelor Unite, altul pentru regina Angliei, ai treilea pentru papa de la Roma, al patrulea pentru sultanul Turciei; al cincilea, după cum vedeţi, se află aici în faţa dumneavoastră. Acum senor şi senorita, faceţi linişte să auziţi glasul fonografului, maşina care cântă şi vorbeşte, minunea secolului al XIX-lea, şi-a tuturor secolelor!

Bucătarul Speranţei aruncă vecinilor priviri neîncrezătoare, dar mai făcu un pas înainte, până ce ajunse lângă masa cabalerului. Acesta luă dintr-o lădiţă aflată alături o cutie de carton, lunguiaţă; din cutie scoase, umblând cu nespusă grijă, un cilindru gălbui, să fi zis că-i un sul de ceară, şi-l înfipse pe un ax, făcut la măsură, care ieşea dinăuntrul maşinăriei. Pe urmă trase o piedică, potrivi pe sulul de ceară un marafet care aducea cu un ceasornic, numai că din el pornea o pâlnie mare cât pălăria cabalerului, sulul începu să se învârtească şi în clipa următoare…

În clipa următoare Ismail simţi că i se taie picioarele. Stambulul era departe, ştia limpede că doar plecase de acolo acum douăsprezece luni de zile – dar deodată i se păru că timpul trecut, şi arhipelagul şi Mediterana şi oceanul nu fuseseră decât un vis, din care se trezea acum, acasă, sub umbra chiparosului, în sunetele dulci cu care Laleli îşi începea gazelul. Piaţa începu să se învârtească repede, cerul se întunecă, lăsând să se vadă mii de stele, soarele se făcu palid, ca luna – şi murmurul de uimire al mulţimii semăna cu foşnetul tainic al sicomorilor, în vreme ce glasul, pornit de colea, dintr-o fereastră tainică, de sub un văl miraculos, care topea depărtările, ai fi zis că-i însuşi glasul gingaş ai Laleliei.

— Ascultaţi, senor şi senora! vorbea, într-o şoaptă ademenitoare cabalerul. Acesta este un gazel oriental autentic, pe care domnul Edison l-a imprimat special, la comanda sultanului!

Poate cineva din mulţime ar fi putut să se îndoiască de vorbele sale – Ismail însă cunoştea gazelul şi nu trebuia să-i spună nimeni că numai un glas de pe malul Bosforului putea să scoată sunete atât de dulci, atât de fermecătoare. Câteva clipe bucătarul stătu ţeapăn, cu luna, stelele şi chiparosul din grădina Laleliei, apoi îşi scutură capul, mai-mai să-i cadă turbanul, şi rămase prostit, cu ochii cât cepele la cutia năzdrăvană.

— Ţi-a plăcut, efendi? întrebă cabalerul, la sfârşitul gazelului.

Ismail, deşi încă sub puterea vrăjii, clătină din cap, hotărât să nu mistuie nici o pungăşeală.

— Estem scamatorie! zise, silindu-se să răspundă, pe cit îl ajutau puterile, în limba cabalerului şi pocind-o, ca pe-a tuturor ghiaurilor.

— Nu-i nici o scamatorie, senor şi senora, dar e într-adevăr o mare minune. E maşina vorbitoare a lui Edison. Iată, cine nu crede, să vină în faţă şi va vedea că nu-i o înşelătorie, ci cel mai mare miracol pe care l-a cunoscut lumea.

Bucătarul Speranţei sări pe estradă, privi bănuitor sub masă, apoi se ridică pe vârfuri, cercetă fonograful pe toate părţile, îl ciocăni, îşi vârî nasul în pâlnie şi la urmă zise, încă îndoit, dar în prada unei tulburări fără margini:

— Mai cântam o dată gazelul!

Nu, nu putea fi o pungăşie, dar era o minune, cum spunea cabalerul, căci glasul nu pornea din altă parte, ci numai dinăuntrul cutiei, răspândindu-se limpede asupra pieţei, ca şi cum pâlnia miraculoasă unea Montevideo cu Stambulul.

— Cât costam? întrebă bucătarul, în prada beţiei.

— Se vinde la licitaţie, efendi! Poftiţi, senor şi senora, licitaţia începe de la zece pesos, zece pesos de aur, pentru maşina cântătoare a domnului Edison.

Prin mulţime trecu un murmur de uimire. Cu zece pesos se putea cumpăra un cal de rasa cea mai bună.

— Licitaţia se deschide cu zece pesos! continuă să strige cabalerul, aruncând priviri în anumite părţi prin mulţime.

Urmă o scurtă tăcere, în care timp Ismail încerca să-şi dea seama ce înseamnă zece pesos, în franci, în drahme sau în lire otomane. Înainte însă de a ajunge la vreo limpezire, un cabalero cu hainele cam ponosite îşi aruncă poala mantiei pe umăr şi făcu semeţ un pas înainte.

— Unsprezece, senor! strigă, ridicând ca pe o spadă, bastonul subţire.

— Doisprezece! sări bucătarul, lăsând baltă socotelile. Lumea întoarse capul spre dânsul, într-un murmur de uimire mai viu decât primul. Ismail însă nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni, sub vraja maşinăriei care-i cântase gazelul.

— Cincisprezece! răsună, semeaţă, vorba de adineauri.

— Douăzeci! gâfâi bucătarul, aruncând o privire zdrobitoare străinului care-i stătea în cale cu atâta trufie.

— Douăzeci şi cinci, senor! stărui acesta, ridicând iarăşi bastonul.

Peste un sfert de oră, Ismail îşi scosese turbanul şi îşi ştergea ameţit năduşeala de pe frunte. „Ce caută pezevenghiul ăsta?” îşi zicea, scos din fire. „De ce vrea să-mi ia gazelul?”

— S-a oferit cincizeci de pesos, senor şi senorita! strigă cabalerul cu maşinăria. Cine vrea să liciteze, mai are încă vreme. Cincizeci de pesos o dată, cincizeci de două ori… cinci…

— Cincizeci şi cinci! răcni Ismail, mototolindu-şi turbanul.

Vrăjmaşul său ridică bastonul şi vorbi calm, ca şi când ar fi oferit roşcove, nu bani grei de aur:

— Şaizeci de pesos, senor!

— Şaizeci de pesos o dată, şaizeci de două ori…

Două ceasuri mai târziu, Ismail trecea schela, pe puntea Speranţei cu fonograful în braţe, în timp ce cabalerul care i-l vânduse rămânea pe chei, ţeapăn, încruntat, aruncând în jur priviri bănuitoare.

— Pe unde umbli, păcătosule! strigă Gherasim, ieşind în întâmpinarea bucătarului. Nu ştiai că plecăm astă-seară? Vezi că de azi-dimineaţă strigă stăpân-tu după tine!

Ismail aşeză cu mare grijă fonograful deasupra bocaportului, se îndreptă anevoie de şale şi drept răspuns întrebă, ştergându-şi năduşeala:

— Estem aici căpitanul?

Nu numai căpitanul se afla pe bord, ci întreg echipajul, care făcea ultimele pregătiri înaintea plecării.

— Ce-i, Ismaile? întrebă Anton Lupan, ieşind de sub punte, cu o hartă în mână.

Bucătarul îşi lăsă ochii în jos, plin de sfială.

— Domnule, cumpăram asta maşină care vorbeam şi cântam gazelul.

— Un fonograf? Bravo, Ismaile!

— Nu suparam?

— Dimpotrivă, mă bucur foarte tare. Auzisem de această născocire a lui Edison, dar nu credeam că o să avem atât de curând un fonograf la bordul Speranţei…

Cabalerul de pe chei tuşi, dând semne de nerăbdare.

— Domnule, începu Ismail, copleşit de sfială, ca întotdeauna când era vorba de parale. Putem dam o sută de pesos?

Anton Lupan scăpă harta din mână.

— O sută de pesos? Pesemne c-ai înnebunit, Ismaile! Ce vrei să faci cu ei? Asta-i o întreagă avere!

— Plăteam marafetul.

— O sută de pesos?

— Cântam gazel, domnule!

— Cine-i şarlatanul care te-a tras pe sfoară? Cabalerul de pe chei tuşi iarăşi, înţelegând, fireşte că vorbele acestea, spuse cu furie, îl priveau chiar pe dânsul.

— Bună ziua, senor! zise, salutând până la pământ cu pălăria lui cât ceaunul. Vă rog să-mi daţi banii, deoarece mai am şi alte treburi.

Căpitanul se apropie de schelă.

— Al dumitale este fonograful acesta, domnule?

— Nu, senor! răspunse cabalerul, salutând a doua oară, cu buzele-i roşii trase spre urechi, într-un zâmbet subţire. A fost al meu, dar l-am vândut acum o oră.

— Asta nu-i vânzare, ci curată pungăşie!

— Senor, vă rog să vă măsuraţi vorbele; pentru asemenea insulte vă pot băga la închisoare. Vânzarea s-a făcut la licitaţie publică, în văzul lumii. Nu-i aşa, efendi?

Anton Lupan luă fonograful de pe bocaport, gata să-l frângă în mâini de furie.

— Poftim, domnule, ia-ţi înapoi scamatoria. Poate găseşti alt naiv, să-ţi dea o sută de pesos.

— Regret, senor! răspunse cabalerul, cu acelaşi zâmbet subţire. O licitaţie închisă nu se mai poate deschide. Dumnealui a dorit să aibă cu orice preţ fonograful şi l-a concurat pe secretarul preşedintelui, trimis de însăşi excelenţa sa să liciteze.

— Nu ai decât să-l cauţi pe secretar şi să-i oferi…

— Dumneata crezi, îi tăie vorba cabalerul, ofensat până în fundul inimii, dumneata crezi că preşedintele Uruguaiului va accepta să cumpere un bun refuzat de primul marinar care se opreşte la Montevideo? Vă poftesc să-mi daţi numaidecât banii, altfel voi fi nevoit să mă adresez judecătorului şi să cer daune care ar putea întrece chiar preţul vânzării. Am destui martori cu care să-mi apăr interesele!

O sută de pesos făceau, la data aceea, peste două mii cinci sute de franci, adică totalul sumei depusă la Banca Franţei de Martin Stricland, în contul întregului echipaj al Speranţei. Pentru aceşti bani oamenii se luptaseră cu maurii, suferiseră zăpuşeala şi nisipul armatanului, înfruntaseră uraganul, fuseseră la un pas să moară de sete în mijlocul oceanului, ca să nu pomenim decât primejdiile cele mai grele, lăsând la o parte truda îndelungată a fiecăruia.

Anton Lupan adună oamenii şi se sfătuiră cum să iasă din greaua încurcătură în care-i băgase bucătarul. Nu existau decât două căi de scăpare: ori să-şi dea fiecare economiile, până la ultima centimă, ori să-l lase pe Ismail la Montevideo, în mâna judecătorului, să-şi ispăşească greşeala pe propria lui piele.

Fireşte că nimeni nu era bucuros să se ştie la mii de mile de ţară, fără o leţcaie pusă deoparte pentru cine ştie ce grea încercare; dar tot atât de adevărat este că nimeni n-avea inimă să-l lase pe unul de-al lor, fie el cât de păcătos, în închisorile Uruguaiului.

Speranţa trebui să-şi amâne plecarea, deşi Anton Lupan, pentru motivul ştiut, n-ar fi vrut să mai întârzie nici o oră într-un port unde nu avea ce face. Cabalerul se învoi să aştepte până a doua zi dimineaţa, după ce luă asupra sa, drept garanţie, actele corăbiei şi cărţile de marinar ale tuturor oamenilor.

În tot timpul care se scurse de la această hotărâre până a doua zi, înaintea plecării, Ismail rămase ascuns în hambar, înghesuit în culcuşul lui, cu faţa la perete, strângând în braţe maşina năzdrăvană, dar neîndrăznind s-o pună în funcţiune, deşi ardea de nerăbdare să asculte gazelul. Drept urmare, pe lângă celelalte necazuri, echipajul trebui în seara aceea să rabde de foame; să rabde poate nu-i tocmai vorba cea mai potrivită, căci nimănuia nu-i ardea de mâncare.

Spuneam mai adineauri că o corabie care merge de la Pernambuco la Capul celor Unsprezece Mii de Fecioare se poate opri la Rio de Janeiro, la Montevideo – mă rog, chiar şi în alte porturi întâlnite în cale, dar nu are ce căuta la Buenos Aires, dacă nu vrea să-şi piardă vremea de pomană.

A doua zi, la timpul când Anton Lupan se afla la Bancă, luptându-se să scoată banii, Martin Stricland îşi aminti că din ajun, când îşi exprimase această dorinţă, încă nu vorbise cu bucătarul. De aceea se ridică în capul oaselor şi începu să bată în spirai cu bastonul.

— Ce doreşte domnia-voastră, domnule? întrebă Gherasim, adresându-i-se după cum prevedea punctul J al contractului încheiat între pasager şi căpitanul Speranţei.

— Trimite-l încoa' pe… Cum îi spune? – că am uitat iarăşi.

— Poate pe Ismail; el are grijă de domnia-voastră, domnule.

Ceva mai târziu, bucătarul stătea bosumflat în faţa lui Martin Stricland – trupul bucătarului, căci sufletul lui rămăsese dincolo, să păzească maşina cântătoare.

— Cât whisky mai avem? Adă inventarul!

Martin Stricland deschise un ochi şi cercetă hârtia pe care Ismail însemna sticlele scoase din magazie, pe urmă închise ochiul şi deschizându-l pe celălalt, numără, cu o iuţeală uimitoare, sticlele goale, aşezate stivă sub pat. Socoteala era bună, în măsura în care numărul sticlelor scoase din magazie se potrivea cu numărul sticlelor goale. Dar, cu prilejul acestei cercetări, ciudatul pasager constată, cu spaimă, că provizia făcută la Marsilia nu corespundea nevoilor sale reale.

— Unde ne aflăm? întrebă, deschizând amândoi ochii, lucru care se întâmpla prima oară de la întâlnirea cu uraganul.

— La Montevideo, răspunse bucătarul. Martin Stricland făcu un gest de desperare.

— La Montevideo! Per Baco! Am băut odată whisky aici şi am crezut că-i sifon întărit cu sodă caustică şi subţiat cu sare-amară!

În clipa aceea, Anton Lupan intră în cabină, lac de năduşeală.

— Ei, Ismaile, am terminat cu cabalerul tău, dar să ştii că ne eşti dator din cap până în picioare.

— Plăteam, domnule! răspunse bucătarul, aruncându-i o privire recunoscătoare. Munceam, căram… Plăteam! Vream ascultam gazelul?

— Lasă, altă dată; acum du-te sus, că ne pregătim de plecare.

— Care va fi prima escală? întrebă Martin Stricland, chinuit de gândul băuturii.

— Nădăjduim să nu mai oprim în niciunul din porturi, până în strâmtoare, decât cel mult câte o jumătate de oră.

— Per Baco! Am o rugăminte la dumneata, căpitane! Trebuie să mergem la Buenos Aires.

Ar fi fost oare cu putinţă ca Pierre Vaillant să se fi abătut pe la Buenos Aires fără să oprească la Montevideo? Şi la ce i-ar fi folosit acest ocol aşa de mare?

Cu toate argumentele potrivnice, în capul lui Anton Lupan se aprinse o scânteie chinuitoare… Drumul acesta, nepus la socoteală, însemna o întârziere de trei-patru zile. Dar dacă, totuşi, L'Esperance trecuse pe la Buenos Aires şi-i afla urma tocmai acolo?

— Per Baco! răspunse el, cu vorba pasagerului.

Dacă la simţămintele lui mai adăuga şi chibzuiala practică a lui Gherasim, avea acum prilejul să recâştige banii pe care-i înhăţase cabalerul.

— Vom merge, domnule, dar, dat fiind că este vorba de un ocol destul de mare, va trebui să plăteşti echipajului o remuneraţie corespunzătoare cu munca lui suplimentară… Ismaile, cât crezi că ar putea să ceară oamenii?

— O sută de pesos! răspunse bucătarul, judecând şi el cu capul lui Gherasim, judecată care de data asta se potrivea şi cu a căpitanului.

Şi-abia după ce spuse vorba, începu să clipească, repede, surprins de isteţimea lui spontană.

— O sută de pesos? Per Baco! Asta face şaptezeci de lire sterline. Căpitane, sunt cam scumpi oamenii dumitale!

Scumpi, dar ce poţi face, dacă vrei să mergi la Buenos Aires, singurul port din America Latină unde se găseşte un whisky ca lumea?

Ismail ieşi pe punte, mai fudul ca păunul.

— Per Baco, bre! strigă, pocnind din degete, în faţa oamenilor. Acum plecam Buenos Aires! Haidam!

Era atât de încredinţat că datorită lui echipajul câştiga o sută de pesos, încât uitase cu desăvârşire suta cealaltă, preţul gazelului.

Speranţa părăsi portul Montevideo în ziua de 8 noiembrie şi astfel, în loc să-şi continue drumul spre sud, puse capul la vest, îndreptându-se spre Buenos Aires.

Dar bucătarul n-avea de unde să ştie că va face în curând cunoştinţă cu închisorile Argentinei, el, care scăpase ca prin minune de judecătorii Uruguaiului.