CAPITOLUL IV. Plutaşul năzdrăvan

Apele Dunării se linişteau, aduceau mâl mai puţin, trecuse luna aprilie şi chiar luna mai se apropia de sfârşit, puhoaiele de primăvară pornite peste şesuri, din munţi, îşi pierdeau puterea de la început, şi totul părea să se statornicească, ori să dea înapoi, spre mai mic, numai stuful, salcia şi ziua creşteau necontenit.

Primăvara, la gura Siretului încep să vină plutaşi, din sus. Ei pornesc pe Bistriţa, răzleţi, cu plute mici, alcătuite din şapte, opt, poate zece trunchiuri de copaci, netezi şi lungi, legaţi laolaltă cu scoabe de fier, cu şipci bătute în curmeziş, cu sârme, cu frânghie, cu ce se poate găsi. După ce trec Toancele şi celelalte cataracte ori strâmtori sugrumate de stânci şi ajung jos unde apele se lăţesc pierzându-şi puterea lor de şuvoi, plutaşii se strâng mai mulţi laolaltă, îşi leagă plutele, se unesc – căci se cunosc de ani de zile între ei – şi aşa îşi continuă coborârea, în convoaie lungi, ca muntenii care vin cu căruţele la şes. Pe o bucată de tablă pusă la loc mai ferit de vânt aprind foc, şi în ceaune, pe pirostrii, îşi fac mămăliga şi fiertura, fără să se oprească din drum. Unii, mai gospodăroşi, înjghebează pe plută chiar şi colibe, ca să aibă adăpost pe timp rău; alţii dorm sub cerul gol, înveliţi în sumane vechi, cu clipocitul apei în urechi, cu Calea Laptelui şi cu puzderia de stele în ochi.

Aşa merg ei, zile şi nopţi în şir, săptămâni, până ajung la gura Siretului şi-acolo se despart de copacii aduşi din munţi – se despart în înţelesul cel mai adânc şi mai definitiv al acestui cuvânt, fără putinţă de întoarcere, cum te desparţi de mortul lăsat la cimitir, cum se despart, pentru tot restul vieţii lor, două scânduri tăiate din acelaşi trunchi. Plutele sunt luate în seamă de alţi oameni, în spatele cărora veghează negustori pântecoşi, slobozi la gură şi strânşi la chimir, iar plutaşii se întorc spre munţii lor, cale lungă, drum sterp, cu traistă şi cu toiag de drumeţ.

Spre sfârşitul acelui mai, de care am pomenit, într-o dimineaţă cu neguri străvezii întinse pe lunci, plutaşii sosiţi de cu seară la gura Siretului îl văzură venind din sus pe Cristea Busuioc, cunoscut tuturora prin trăsnăile lui – că între altele, la fiecare pogorâre ridica pe plută pânză cu catarg şi se lăsa mânat la vale de vânt. Oamenii rămaseră ţepeni pe mal, unii uimiţi, alţii pizmaşi. Ei coborau prima oară Siretul în acest an, după dezgheţul târziu, iar el iată că făcea al doilea drum, de parcă ar fi fost înfrăţit cu cel necurat. Ori poate că era, mai ştii?!

Un plutaş poate s-o ia înaintea celorlalţi dacă se grăbeşte să adune mai repede lemnele pe mal, dacă se strecoară mai dibaci printre stânci, să nu-şi fărâme pluta, ca apoi să pornească toată treaba de la început, dacă se avântă peste cataracte cu mai mult curaj… Încolo, ce mai poţi să faci? Apa nu curge mai repede pentru unul, ca să-l scoată în frunte, nu merge mai domol pentru altul, să-l lase codaş. De bună seamă, marea iscusinţă a cuiva mai duce uneori la un câştig de un ceas, de două, hai, de o zi dacă iscusinţa lui nu are asemuire cu-a nici unui plutaş, dacă simte firul apei şi nu-l părăseşte un pas, dacă ia din puterea râului tot ce se poate lua, fără să piardă un dram. Numai că aşa nu izbuteşti tu, Cristea Busuioc, sau altul, oricum te-ar chema, să cobori de două ori la gura Siretului, în vreme ce alţii abia au coborât o dat'.

Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. El umbla cu plutele de la şaisprezece ani şi încă de pe-atunci se arătase mai altfel decât ceilalţi. Ceilalţi, când ajungeau la Dunăre, îşi luau traista, toiagul şi-o porneau; el zăbovea pe mal. Cunoştea Bistriţa, cunoştea Siretul ca şi cum apele acestea ar fi şerpuit prin ograda sa; în faţa Dunării rămânea mirat.

— Astea unde se duc? întreba, privind corăbiile şi vapoarele care urcau la deal.

— Spre Ţara Ungurească…

— Departe, aşa-i?

— Ehe, băiete, nu-i de mintea ta!

— Şi din Ţara Ungurească, încotro o iau?

— Spre Ţara Nemţească…

— Iar de acolo?

— De acolo?

Această întrebare stârnea nedumerire şi mirare în ochii celorlalţi. Nu ştia nimeni limpede de unde şi de unde anume porneşte Dunărea.

Atunci flăcăiandrul întorcea capul după corăbiile şi vapoarele care coborau.

— Încotro se duc?

— Spre mare…

— Asta n-are margini… O fi adevărat?

— Ba are, dar nu le vede decât vulturul, şi nu pe orice vreme, numai după ploaie, când se spală cerul de nu rămâne pe tot întinsul lui un firicel de colb, cât un vârf de ac.

— Şi corăbiile pot să meargă aşa, până la malul celălalt?

— Merg, dacă nu le răstoarnă vreun val. Merg până la Ţara Turcească şi chiar dincolo de ea…

Flăcăul asculta cu gura căscată ca un prostovan. Ar fi vrut să se urce pe-o corabie, să meargă în sus, spre Ţara Ungurească şi spre cea Nemţească, până unde izvorăşte Dunărea, ar fi vrut să coboare spre marea fără margini, că întinderea ei prea i se părea de basm. Dar vapoarele, corăbiile treceau pe la gura Siretului fără să oprească, şi el nu putea face decât să caşte gura la ele, de pe mal.

Astea se întâmplau pe când avea şaisprezece, optsprezece, nouăsprezece ani, vârstă la care lumea crede că-ţi lipseşte multă minte din cap. Cui să se spovedească, de la cine să ceară un sfat? I-ar fi spus lui moş Mătrăgună, dar bătrânul se arătase întotdeauna posac…

Cristea Busuioc era singur pe lume, de când se ştia. Într-o iarnă viforoasă, călugării de la Durău îl găsiseră aruncat pe paie, într-un coşar, şi luându-l în seama lor îl botezaseră Hrisant. Sub acest nume crescuse, din mila unuia şi-a altuia, sub acest nume se făcuse măricel, mânase caprele, pe deal, slujise călugărilor, bătuse toaca, frecase lespedea în altar, sub acest nume deschisese ochii asupra lumii, mirat. Dar la şaisprezece ani, când călugărimea socotea să facă din fratele Hrisant un prea cuvios şi smerit monah, flăcăul sări zidul Durăului, ca un cârlan care simte că se apropie ziua hamului afurisit şi luându-şi picioarele la spinare, nu se mai opri decât pe valea Bistriţei, la coliba lui Moş Mătrăgună, vechi şi încercat plutaş.

De ce purta bătrânul această poreclă şi care era numele lui adevărat, nu putuse afla nimeni, nici până în ziua când închisese ochii şi-l duseseră la ţintirimul sărăcăcios de sub deal; poate unde era ursuz şi mereu încruntat – dar asta n-ar fi fost o pricină întreagă, fiindcă una-i să fii ursuz, şi alta-i să ai inima veninoasă, precum s-ar fi înţeles din porecla sa.

În schimb era mai uşor de tălmăcit porecla dată de oameni flăcăului fugar, fraged şi zvelt ca firul de busuioc în luna lui mai. Cât despre celălalt nume, chiar că n-aveai de ce te mira dacă lumea i-l schimbase fără să-i mai întrebe pe naşi: unui om slobod îi poţi spune Cristea, dar nicidecum Hrisant, ca unui monah.

Şi iacă, în loc să fie călugăr, flăcăul nostru ajunsese plutaş.

— Hai, Cristea, că ne-apucă seara, hai! zicea ursuz moş Mătrăgună, de pe mal.

Treceau corăbii pe Dunăre şi flăcăul le urmărea cu ochii mari.

— Moşule, da' de unde ştii dumneata că vulturul…

— Mai bine ia-ţi traista şi hai la drum. Nu mă mai bate la cap!

Cristea Busuioc ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. Privea catargele înalte, pânzele mânuite cu meşteşug de marinari. Mare minune cum mergeau corăbiile, când la deal, când la vale, după cum le cârmeai!

— Moşule, eu am să fac o drăcie!

— Păi nu m-aş mira!

— Am să pun la plută pânze şi catarg.

— Ptiu! A intrat în tine ăl împieliţat!

La vremea aceea, flăcăul împlinea douăzeci de ani şi semăna cu busuiocul în luna călduţă a lui Cireşar. Purta părul în plete, avea fruntea înaltă, ochii albaştri şi iubea o fată potrivită lui, fată de plutaş…

Atunci sunară goarnele vestind război pe pământ bulgar, sunară şi-n câmpie, şi-n munte, la pădurari şi plutaşi; pădurarii şi plutaşii îmbrăcară haine de dorobanţi, îşi puseră cuşmă în cap şi se luptară cu turcii lui Osman Paşa, până ce turcul zise: aman!

Dar când turcul zicea aman, fata lui Cristea Busuioc se ducea după mire nou, om cu stare, cu poştalion şi argaţi, primar în alt sat.

De aici înainte, tânărul plutaş se posomori, se aspri la inimă, se aspri la chip, începu să semene cu busuiocul pălit, din luna lui Brumar. Iar când pieri şi moş Mătrăgună, peste vreo trei ani, se făcu scorţos şi singuratic, cu frunte cutată, cu ochi încercănaţi – şi lumea socoti că îi trecuse vremea, nu mai era bun de însurătoare, să-şi facă şi el casă, ca orice gospodar. Îşi lăsase barbă, iar părul pe la tâmple îi încărunţea; era flăcău tomnatic, la douăzeci şi cinci de ani; acum semăna cu busuiocul necules la vreme, acoperit de omături, iernile, pe plai.

Dar, cu toate acestea, cât ţinea valea Bistriţei, Cristea Busuioc rămânea cel mai bun plutaş. Lumea îl socotea o leacă sărit, o leacă năzdrăvan. Când ajungea cu pluta la şes îi împlânta în faţă un par înalt, îl priponea în toate părţile cu frânghii, de nu se mai clintea, şi pe el ridica o pânză mare, să croieşti din ea cămăşi la douăzeci de fârtaţi. Cum învârtea, cum sucea această pânză, ar fi putut să nu rămână o taină pentru ceilalţi, dacă s-ar fi ostenit să se uite şi ei o dată la corăbii sau la bărcile pescarilor, cum făcuse el de la şaisprezece ani… Dar oamenii nu se uitau, ci îşi scuipau în sân şi se cruceau. Iar Cristea Busuioc trecea pe lângă ei ca vântul, căci doar vântul, nu necuratul îl ducea aşa…

Cam sărit, cam năzdrăvan plutaş! Ceilalţi, de când se ştiau, făceau calea întoarsă pe drum cu colb, din sat în sat, cumpărau ici o traistă de mălai, colo una de grâu, se mai opreau prin câte un târg, mai beau o ţuică, se mai tocmeau pentru o oca de bumbac şi haida-haida, când pe jos, împovăraţi, când cu vreo căruţă de ţăran, ajungeau. Cristea Busuioc luase în ultimul an alt obicei necurat: de la gura Siretului, după ce îşi strângea pânza şi o băga în sac, se ruga de câte un luntraş care cobora pe Dunăre să-l ducă până la Galaţi, acolo se urca în carul cu foc, ăl de mergea pe drum de fier – şi-n acest chip, a doua zi sosea aproape de Piatra-Neamţ…

Aşa se făcea că la acest sfârşit de mai, cu cerul norat, când ceilalţi abia soseau la gura Siretului, el cobora a doua oară, aducând doi pini înalţi, cum îl rugase acum şase săptămâni, în portul Galaţiului, căprarul Ieremia, cunoscut de la Griviţa, unde reghimentele lor luptaseră cot la cot împotriva paşei Osman.

Bătea vânt de la miazănoapte şi pluta îngustă gonea către Dunăre, luându-se la întrecere cu negurile dimineţii care se rostogoleau pe mal. Fireşte, din doi pini, oricum i-ai lega, nu poţi face o plută, asta o ştie şi cel mai neghiob plutaş; Cristea Busuioc luase încă vreo şase, ce-i drept nu tot atât de înalţi – să fie, că muşterii pentru ei se găseau.

— Asta s-a zăltat de tot! ziseră plutaşii, văzându-l că în loc să se oprească, o lua înainte, la Dunăre, dându-şi drumul în larg – şi Dunărea, deşi în scădere, tot se mai învolbura, fierbea, ducând năvalnic la vale mâlul luncilor şi răgăliile negre smulse de pe mal.

Ceea ce făcea el părea treabă de om fără cap. De unde să ştie ei că înainte de a-şi da drumu' pe Dunăre, Cristea Busuioc îşi pregătise pluta anume s-o poată duce încotro ar vrea? Fiindcă iată ce-şi zisese el, după ce se gândise la asta timp îndelungat: „Ca să ajungă pinii mei acolo unde sunt aşteptaţi, trebuie să mă opresc cu ei la gura Siretului, să caut un român cu carul, s-o întind prin colb până la Galaţi, să trimit vorbă la vale, cu cine s-o îndura, să-l aştept două zile pe dom' căprar, iar el la urmă să-i încarce pe un şlep sau pe un ceam, că-s prea lungi, pentru un barcaz…

Aşa se hotărî el să coboare până la Sulina, drum încă neîncercat de vreun plutaş.

Fârtaţii lui de pe ţărm îl urmăreau din ochi şi-l căinau amar:

— Zăltat rău! Pesemne vrea să se sfârşească, s-a săturat de trai.

Dar iată că pluta, în loc să se piardă în vârtejuri, să se dea peste cap, merse pieziş până la firul apei, săltând uşor pe val, iar acolo se roti supusă şi porni spre Galaţi, ca o corabie în toată legea, cu căpitan şi cârmaci. Cristea Busuioc stătea la partea ei din urmă şi o mânuia, trăgând de frânghiile pânzei, luptându-se cu cârma, cu îndrăzneală şi pricepere de vechi marinar.

Vezi, nu de pomană privise el ani şi ani corăbiile străine care se duceau la vale sau urcau la deal! Nu-i spusese nimeni o vorbă, nimeni nu-i dăduse un sfat, dar tot uitându-se aşa la ele, le dibuise rosturile ascunse şi-acum le folosea. Două lăturoaie, puse în unghi la partea din faţă a plutei şi prinse cu scoabe, tăiau apa foşnind, ca etrava unui barcaz. Cât despre cârmă, aceasta nu-i ceruse plutaşului nici o bătaie de cap; el nu făcuse decât să mute la spate lopata lungă, pusă de obicei în faţă, cu care pluta, pe râuri, poate fi trasă când hăis, când cea.

Cristea Busuioc mergea de ani de zile cu pânza lui ciudată, că nu degeaba trecea drept om năzdrăvan, dar îşi cunoştea lungul nasului, ştia s-o ridice numai când avea vânt prielnic, din sus, de la deal; altminteri s-o fi luat cu vântul din coastă, simţea că n-ar mai fi mers la vale, ci s-ar fi pomenit pe mal; de ce, cu toate acestea, corăbiile izbuteau să meargă cam încotro voiau? Apoi de bună seamă, fiindcă adâncimea lor, şi chipul cum le era lucrat fundul, ca o burtă de crap, uşura mişcarea înainte, pe când mişcării de-a latul se împotrivea. Sunt ascunse aici nişte legi pe care învăţaţii le-au dibuit sute sau mii de ani după ce navigatorii din vechime le folosiseră în chip minunat… Cristea Busuioc nu cunoştea nici învăţătura vechilor marinari, nici legile dezvăluite de învăţaţi, în schimb era un om care ştia să vadă, şi după ce vedea, ştia să-şi frământe gândul în cap. Nu avusese niciodată prilejul să se apropie de o corabie trasă pe mal, dar privindu-le pe cele care pluteau, le întregise alcătuirea în minte, ca şi cum ar fi zăbovit sub apă, ca broscanii, şi le-ar fi cercetat. Şi aşa, după ce privise, şi după ce-şi frământase îndelung gândurile, ca pe un aluat, ajunsese şi el, pe calea lui, la legile acelea, găsite de învăţaţi.

Corăbiile merg încotro vor, fiindcă vântul, prins cu iscusinţă în pânze, îşi răsfiră puterea cum se răsfiră coroana unui pom despicat, şi dacă eşti dibaci, foloseşti acea parte din puterea lui care ţi-e mai pe plac. Cristea Busuioc n-ar fi putut să-i lămurească altuia, cu limpeziciune, de ca anume se întâmpla astfel, fiindcă e mai greu să lămureşti unele lucruri, decât să le faci. Dacă vreunul din plutaşi l-ar fi văzut mişcând sforile pânzei şi l-ar fi întrebat:

— De ce-o slăbişi, măi frate? Nu stătea bine, ori vrei să te-arăţi grozav?

El ar fi ridicat din umeri, stânjenit ca şcolarul care nu ştie lecţia. Cum să-l lămurească, dacă n-avea în graiul lui cuvinte pentru o treabă cu care neam de neamul lui nu fusese dedat?

La mijlocul plutei, printre pinii ce-o alcătuiau, vârâse cam de trei coţi în apă alte lăturoaie, lipite unul de altul şi prinse sănătos în cuie şi-n piroane încât nu se clinteau. Las' că aşa cum erau puse nici nu le vedeai, dar dacă vreun plutaş la fel de năzdrăvan s-ar fi afundat în apă şi, dând de ele cum stăteau ţepene acolo ca brăzdarele unui plug de uriaşi, ar fi vrut să ştie cam ce rost aveau, el ar fi ridicat iarăşi din umeri – şcolar prostănac:

— Ştiu eu? Iac-aşa!

Nu ştia să spună, dar rostul lor era limpede în cap: neavând adâncime, pluta, la vânt dintr-o coastă, s-ar fi dus de-a latul ca un fir de pai. Lăturoaiele acelea, alcătuite de către un plutaş de pe Bistriţa acum mai bine de optzeci de ani, ţineau locul, atât cât era cu putinţă, derivorului prea binecunoscut la micile vase cu pânze atât de răspândite azi.

Iacă în ce chip naviga la vale Cristea Busuioc, spre uimirea pescarilor, grădinarilor şi celorlalţi oameni aflaţi în calea sa pe mal. Unii chiuiau, alţii îşi aruncau căciulile pe sus, alţii căscau gura ca proştii şi se minunau: se întâmpla prima oară ca o plută să meargă pe Dunăre, de parcă ar fi fost barcaz.

Uneori întâlnea vapoare, remorchere cu convoaie de şlepuri care urcau la deal; căpitanii trăgeau de fluier speriaţi, dar pluta îi ocolea cu dibăcie cum ocolea grindurile, răgăliile şi buştenii duşi de ape, iar plutaşul îşi scotea căciula sfios, salutându-i pe căpitani cu bună-cuviinţa lui de ţăran.

Aşa trecu el pe la Galaţi, trecu de cotul Pisicii, o luă spre răsărit, lăsă Tulcea într-o parte şi se duse pe braţul de mijloc al Dunării, după cum îl îndrumau. Căci, din când în când, îşi făcea mâna pâlnie la gură şi striga către căpitanii întâlniţi în cale, către pescari ori către oamenii de pe mal, ca un cărăuş care străbate locuri pe unde n-a mai umblat:

— Ehei! Asta-i drumul la Sulina? Mai e cale multă, hai?

Seara trăgea în marginea Dunării, se priponea la mal şi făcea popas. Apele clipoceau, ţiuia stuful verde, stuful uscat croncănea, fremăta ramura sălciei, pe ţărmuri se vedeau focuri de pescari – şi Cristea Busuioc se gândea la fata care se dusese după primarul bogat…

A şasea zi de călătorie ajunse la Sulina, puţine ceasuri înainte de a se înnopta, dar trecu prin port, fără să ştie că aici era locul unde căprarul Ieremia aştepta pin de catarg.

— Ehei! Mai e mult pân' la Sulina? strigă plutaşul la oamenii de pe chei.

Aceştia îl priveau cu gura căscată, socotindu-l ori smintit, ori poznaş. Să te afli la Sulina şi să întrebi cât mai ai pân' la ea?!

Cristea Busuioc se duse înainte, pe canal, clătinând din cap: „Oameni de la Dunăre – şi nu te pot îndruma! Halal!”

Ceva mai de vale, peste coama stufului, văzu o turlă cenuşie, un fel de porumbar. Vântul de miazănoapte se întărise, frânghiile pânzei se cam zbuciumau, stuful se legăna, învolburat, iar din faţă se ridica un soi de muget, când înăbuşit, când slobod, ca tunetul care cade din munţi şi geme cu alt glas pe fietece pisc golaş.

Şi deodată, în faţa plutaşului se deschise un hău înspumat. Gemea marea, amestecându-şi apele cenuşii cu apele vinete ale cerului adumbrit, iar Cristea Busuioc o privea, buimac.

O arătare ciudată, să fi zis că-i femeie, să fi zis că-i pălimar, stătea ţeapănă lângă porumbarul acela de piatră, încă mai ciudat decât ea, şi se uita la plutaş cu un ochi mort, cu altul rotund şi ascuţit, de croncan.

— E-hei! Un' te duci, măi creştine? strigă, plin de teamă şi de mirare, un moşneag, venind dinspre far.

Plutaşul nu-l auzea; ceea ce se deschidea în faţa lui nu putea să fie decât marea fără margini ale cărei ţărmuri îndepărtate nu le zăreşte decât vulturul, pe timp senin, când nici o scamă de nor, nici o negură nu pluteşte pe ceru! curat.

Înainte de-a găsi răgazul să se-ntrebe şi să se lămurească unde era ascunsă Sulina şi căprarul său care-i poruncise pinii înalţi, Cristea Busuioc se pomeni dincolo de far, în gura canalului, cu pluta săltând pe valuri ca un cal nărăvaş. Vântul, până atunci molcomit de stufărişul des ca peria, se năpusti în pânză, îi smulse sforile din mâini şi se puse vârtos pe scărmănat. Nu mai era vreme să lămureşti nimic – ducă-se dracului, şi Sulina şi căprarul – luptă-te cu vântul, băiete, înfruntă valurile, vezi ce faci cu cârma, cu pânzele, să nu te pomeneşti peşcheş turcilor, tocmai la Ţarigrad!

Bătea vânt de nord, măturând ţărmul, şi marea se umflase, îşi gonea valurile către miazănoapte, ca pe nişte berbeci albi care behăiau. Plutaşul se lupta cu ele, mai degrabă uimit decât înspăimântat, iar pinii săi trosneau, pârâiau, ca în pădure când vine furtuna şi-i încovoaie, îi jumuleşte, îi zbuciumă, să-i vadă dezrădăcinaţi. Mânuind cârma cu o mână, cu alta luptându-se să întindă sforile pânzei care flutura ca o margine de cer sfâşiat, plutaşul năzdrăvan căta cam pe unde şi în ce chip să se apropie de mal. Pescăruşii se roteau pe deasupra sa, scoţând ţipete de mirare şi se uitau la el din fugă, când cu un ochi, când cu celălalt, căci de bună seamă nu mai văzuseră în viaţa lor asemenea luntre şi asemenea luntraş.

Valurile spălau pluta o dată în lung, o dată în lat, smuceau de cârmă, smuceau de catarg, ducând-o când spre miazănoapte, când spre ţărm, când spre larg. La fiecare smucitură, Cristea Busuioc se prăbuşea, apa îi trecea peste umeri, peste cap, dar el nu slăbea nici pânza nici cârma şi, ridicându-se în picioare, trăgea învrăjbit de ele, luptându-se să ajungă la mal, Această luptă nu ţinu mai mult timp decât ţi-ar trebui să retezi cu securea un trunchi mijlociu de stejar – omului pus la încercare i se părea însă că înfruntă valurile de ceasuri întregi, de zile, de ani… Şi unde naiba era portul acela, şi căprarul Ieremia, că nu se vedea nicăieri urmă de port, picior de căprar?!

Pluta mai merse aşa cam o sută de paşi, trosnind pe creste de val, gemând în fundurile de văi înspumate câte se căscau în faţa sa, până ce, deodată, necuratul o prinse pe dedesubt în coarnele lui de împieliţat, o săltă în sus, o răsuci într-un vârtej de iad şi-apoi o trânti cu ciudă în pragurile de nisip care şerpuiau pe sub apă, aproape de mal. Catargul se frânse, pânza zbură în fâşii, ca scamele de nori destrămaţi, în vreme ce necuratul, prins dedesubt, se zvârcolea scoţându-şi coada şi coarnele printre trunchiurile de pini, rupând legăturile care-i ţinea, împrăştiindu-i, aruncându-i la ţărm şi nechezând înciudat.

Plutaşul se prăvăli în apă, cu spuma valurilor fierbându-i peste cap, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci se avântă, înotând voiniceşte spre mal. Câţiva oameni alergau speriaţi în întâmpinarea sa. Pe cel din frunte, mai înalt decât ceilalţi, ciolănos şi răşchirat, ar fi zis că-l ştie de undeva; ia te uită: să juri că-i crăprarul Ieremia întâlnit la Galaţi.

— Tu erai, măi Busuioace? strigă lunganul, oprindu-se ţeapăn, când fu la vreo zece paşi.

— Eu, dom' căprar! Iacă, ţi-am adus pin de catarg!

Pinii se înşirau, unul după altul, teferi, pe mal, şi Ieremia zgâindu-se când la ei, când la plutaş, îşi făcea cruce şi se minuna.

— Halal, măi băiete! zise Gherasim, apropiindu-se şi uitându-se la străinul acesta zănatic, cu aceeaşi nedumerire ca şi ceilalţi. Pun prinsoare că minte n-ai nici de doi bani, dar altminteri, te-ai luptat cu valurile grozav! Ia spune, eşti de mult marinar? Pe ce mări ai umblat?

Cristea Busuioc nu-i răspunse ci făcu ochii mari; ceva mai sus, pe nisipul plăjii, se ridica o corabie, prima corabie pe care o vedea trasă pe uscat, şi el, fără să se mai uite la nimeni, cu apa şiroindu-i pe trup, mustind în opinci, porni către ea.

— Mă, smintilă, strigă Ieremia, nu băga toporul în scândură, că abia e chituită; vezi că ăsta nu-i copac!

După ce ocolise corabia, Cristea Busuioc îşi scosese toporişca de la brâu, sculă de care nu se desparte niciodată un plutaş, şi încerca lemnul cu muchia, să vadă cât e de tare, din ce copac e tăiat, ca unul tot atât de priceput la copaci, pe cât este de priceput geambaşul la cai.

Între timp, ceilalţi se apropiau, privindu-l miraţi; nici nu apucaseră să-i spună bună-ziua, şi iată-l, se învârtea în jurul corăbiei, ca apucat.

— Măi Busuioace, strigă iar Ieremia, nu te vârî acolo, să nu-ţi cadă ceva în cap!

Plutaşul se trântise pe nisip, aşa leoarcă precum era, cu părul răvăşit de vânt, cu barba udă şi încâlcită ca un caier de lână nedat la darac, şi cerceta corabia pe dedesubt, pornit să-i afle rosturile de la un cap până la celălalt. Negrilă se învârtea în jurul lui, aci dând din coadă, aci mârâind. Haralamb trăgea cu coada ochiului spre stufăriş, căci soarele se apropia de asfinţit, adică era ceasul când se iveau basmalele şi-i ademeneau.

— Măi omule! strigă Ieremia din nou. Nu te căţăra sus, că ai să cazi şi-ţi frângi gâtul!

Sfârşind cu partea de jos, Cristea Busuioc se căţăra pe scară, să cerceteze şi puntea. Vedea prima oară în viaţa lui o corabie trasă pe uscat – avea în sfârşit prilejul să-l dezvăluie tainele la care se gândise de când se ştia!

Să ne folosim de prilej ca să cunoaştem şi noi această corabie despre care s-a tot vorbit până acum – lucru trebuitor, fiindcă vom călători cu ea îndelung şi nu se cuvine să plecăm la drum înainte de a şti pe ce ne putem bizui.

Se spune că atunci când începe construcţia unui mare vapor, la faţa locului e trimis un om din viitorul echipaj, să vadă cu ochii lui cum se pune fiecare grindă, fiecare tablă, cum se bate fiecare nit, cum ia naştere nemărginitul labirint de compartimente, magazii, coridoare, mulţimea ungherelor de nebănuit, fiindcă altminteri, dacă nu e cineva să le cunoască rostul de la început, nimeni nu le poate descurca mai târziu.

Corabia noastră nu-i atât de mare, dar asta nu înseamnă că n-ar putea să aibă tainele ei. Spre a i le lămuri, să pornim de jos, cum au pornit meşterii care au durat-o acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Un sfert de veac! Să fie atât de veche – şi să mai poată încă înfrunta furtuni? De ce nu? Ochiul unui om cu pricepere şi-ar da seama de virtuţile ei numaidecât.

Această corabie a navigat douăzeci şi cinci de ani. La început s-a numit Marta – şi sub acest nume am întâlnit-o la Stambul, unde căpitanul ei, bătrân, bolnav şi părăsit de echipaj, a vândut-o pe un preţ tare mic, alegându-se în schimb cu mulţumirea că nu o lăsa pe mâna oricui. Mai târziu s-a numit L'Esperance, ceea ce înseamnă Speranţa, nume care nu i-a purtat noroc. Asta însă nu dovedeşte că a fost rău ales; fiindcă deşi aruncată pe ţărm la primul ei drum, corabia nu şi-a încheiat destinul aici, ci a lăsat deschisă calea altor nădejdi, cum vom vedea mai târziu.

Aici, pe ţărmul Sulinei, unde au prădat-o piraţii, Anton Lupan a găsit-o ruinată, îngropată în nisip, şi ridicând-o şi-a pus în gând să purceadă cu ea la drum, împletind acest gând cu amintirea lui Pierre Vaillant.

Astăzi, la sfârşitul lui aprilie, după cinci săptămâni, corabia părăsită pe ţărm nu mai seamănă cu o epavă: oamenii au muncit vârtos între timp. Să ne luăm pe urmele lui Cristea Busuioc şi s-o privim. Ne aflăm în faţa unui vas olandez, întrebuinţat odinioară la pescuit, lung de vreo douăzeci şi cinci de metri, lat de şapte, înalt cam de cinci; bineînţeles, când va pluti pe apă, mai mult de două treimi se va afunda – şi-atunci nu va mai avea înălţimea aceasta de cocostârc sub care ni se înfăţişează acum, stând pe nisip.

Când au durat-o, meşterii au ales întâi un stejar vânjos, tăiat din pădure de cel puţin douăzeci de ani, ca trunchiul să fie pe deplin uscat, până în inima lui. Altminteri, lemnul poate să se strâmbe, să crape, iar taninul şi celelalte sucuri cu care-i îmbibat atrag nişte mici vieţuitoare ale mării, un fel de carii – şi acestea se cuibăresc în el, rozându-l încet.

Odată trunchiul de stejar adus pe mal, oamenii s-au apucat să-l cioplească, făcând din el o grindă puternică; aceasta de acum înainte se va numi chilă şi pe ea se va sprijini întreg corpul noii corăbii. Chila, pe care o cercetăm aplecându-ne, cum l-am văzut pe Cristea Busuioc făcând, are cam optsprezece metri lungime şi e aproape tot atât de groasă ca trunchiul unui om voinic, să zicem al lui Gherasim. Lucru sănătos, lemn dintr-o bucată, dovedind meşteri cinstiţi, că mulţi îl fac din înnădituri; nu-i uşor să găseşti un stejar şi drept, şi fără noduri, şi atât de lung! Să vă spună plutaşul, ca unul care ştie cam ce copaci cresc în păduri!

Sfârşind ei de cioplit chila în muchii, lemnarii au aşezat-o pe butuci, la oarecare înălţime de pământ, ca să poată umbla pe dedesubt. Cu această primă treabă, se spune că vasul a fost pus pe cală – prilej de sărbătoare, ca şi atunci când, de pildă, se pune cea dintâi piatră la temelia unei case noi.

După ce au răsuflat puţin şi au deşertat un păhărel de vin, oamenii au prins să cioplească alt stejar, ales cu mare dichis, să fie curb, dar nici prea mult, şi din el au scos acea grindă arcuită prelung, care se cheamă etravă şi care, formând partea din faţă a corăbiei, despică valul foşnind. Pe aceasta au potrivit-o la un cap al chiliei, făcând în amândouă o cioplitură de îmbinare şi-apoi au prins-o vârtos, cu buloane de bronz, să nu mai poată fi clintită din loc Desigur, fierul e şi mai tare şi mai ieftin decât bronzul, dar are neajunsul că în atingere cu lemnul de stejar şi cu apa mării, care cuprinde fel de fel de săruri, rugineşte – şi rugina îl mănâncă atât de repede, încât după câţiva ani nu mai rămâne din el aproape nimic. Sunt şi unii care, dorind să scoată lucru ieftin, pun fier gol – însă corăbiile făcute de ei au o viaţă mult mai scurtă, ceea ce nu duce la o socoteală cu adevărat folos.

O dată etrava prinsă la locul ei, meşterii au trecut la capătul celălalt al chilei, în care au fixat o nouă piesă, numită etambou, o grindă dreaptă, înclinată uşor înapoi.

Aceste trei piese, îmbinate între ele, formează partea principală a construcţiei, cum şira spinării formează partea principală a unui schelet omenesc; ele se şi numesc de altminteri „piese majore” şi lasă să se bănuiască de pe acum forma viitoarei corăbii. Fiindcă nu toate corăbiile sunt la fel. Cei mai buni constructori au fost totdeodată şi navigatori – şi din experienţa călătoriilor făcute de ei au căutat să ajungă la formele cele mai potrivite cu felul mărilor pe care aveau să le străbată aceste nave noi.

Sunt corăbii mai late sau mai înguste; primele pe de o parte plutesc mai bine, pe de alta se mişcă mai greoi.

Unele au etrava mai alungită, ceea ce le face să taie valul, în loc să încalece pe el – şi astfel se leagănă mai puţin pe timp rău; în schimb, o bună parte din valurile sparte se varsă pe punte, lucru cam neplăcut, dacă nu chiar primejdios.

Dimpotrivă, corăbiile cu etravă arcuită scurt nu iau aproape niciodată apă pe punte – aşa cum spunea Gherasim despre Marta; într-adevăr, aceste corăbii, cu prova lor robustă, nu se lasă uşor scăldate de valuri, ci se ridică fulgerător deasupra lor, dar asta face cam grea viaţa echipajului, pe timp furtunos.

Când se apucă să lucreze o corabie, constructorii aleg o formă sau alta, sau una de mijloc, chibzuind să scoată un lucru cât mai bun; unii izbutesc mai bine, alţii mai puţin. Unii fac pupa, partea din spate a corăbiei, retezată, terminându-se cu un perete drept, uneori uşor înclinat înapoi, socotind că acest fel de construcţie, care e mai ieftin şi mai lesnicios, nu aduce nici un neajuns. Alţii spun că pupa terminată astfel ridică vârtejuri, stânjenind mersul corăbiei; pe deasupra, când marea e furtunoasă, valurile care vin din urmă, izbindu-se într-un perete drept, pot răsuci nava în loc, ceea ce cu adevărat e primejdios; deci ei fac pupa ascuţită, la fel ca prova, cum de pildă sunt lucrate vasele de pescuit din Marea Nordului, al căror model îl avem aici. O asemenea formă aduce şi alt folos: datorită ei, apa care trece de-a lungul bordajului alunecă uşor pe lângă etambou, fără să stârnească vârtejuri în urma lui…

Dar astea sunt mici taine pe care ar fi greu să le pătrundem în adânc, cu atât mai mult cu cât şirul lor nu se sfârşeşte aici. Să ne mulţumim cu ceea ce a fost trebuitor ca să ne dăm seama de virtuţile corăbiei cu care vom porni la drum.

Odată cele trei piese mari puse pe cală, prinse în buloane şi proptite de jur împrejur ca niciuna să nu cate strâmb, meşterii s-au apucat să cioplească, perechi-perechi, coastele de stejar care vor întregi scheletul corăbiei; lucru anevoios, cerând ochi şi mână de om iscusit, căci coastele nu seamănă între ele de fel, ci pornind de la mijloc se îngustează treptat, spre etravă şi spre etambou, urmând o linie pe care nu oricine o poate dibui. Astăzi chiar, când planurile vapoarelor se fac după reguli inginereşti, ochiul omenesc e chemat să întregească şi să ajute calculele, de aceea construcţia navală rămâne o artă, pe care tehnica timpurilor noi nu o înlătură, ci o ia în ajutor. Cu atât mai multă iscusinţă li se cerea meşterilor în trecut, când ei nu aveau la îndemână nici planuri, nici formule, nici cărţi, ci numai îndelungata deprindere şi meşteşugul lor.

Dacă ne urcăm pe punte, urmându-l pe Cristea Busuioc, şi privim înăuntrul corăbiei, vedem coastele înşirându-se după acea linie arcuită iscusit; ar fi de ajuns ca una singură, şi într-un singur punct, să fie cioplită prea mult, sau prea puţin, ca în locul acela bordajul pus deasupra să stea umflat, sau să se afunde în chip hâd, lucru care, pe lângă sluţenia lui, stârneşte vârtejuri, îngreuind, uneori simţitor, mersul corăbiei.

După ce au fost cioplite, din lemn anume ales pe curbura lor, ca tăietura să ia fibra în lung, coastele au fost puse pe chilă şi prinse cu aceleaşi buloane de bronz despre care am amintit; după un sfert de veac umezeala le-a înnegrit, dar niciunul nu-i mâncat de rugină iar lemnul în jur a rămas întreg şi sănătos, ca la început.

Înşiruite după linia lor fără cusur, coastele sunt legate deasupra, fiecare cu perechea ei din celălalt bord, prin traverse uşor arcuite în sus, ca puntea care se va sprijini pe ele să îngăduie scurgerea neîntârziată a valurilor năpustite peste parapet.

Să nu ne îngreuiem mintea prea mult cu celelalte numeroase întărituri, puse în lat şi în lung – şi, atâta fiindu-ne de ajuns, să socotim scheletul corăbiei împlinit.

Pentru tot ce s-a făcut până acum, lemnul întrebuinţat a fost stejarul vârtos; un altul, care să-l înlocuiască, nu se poate găsi. La bordaj, îmbrăcămintea care se pune deasupra scheletului, merge şi un lemn mai uşor. Corăbiile ieftine, făcute în pripă şi fără grijă de viitor, se mulţumesc chiar şi cu lemn de brad, dar acesta, pe lângă că putrezeşte în câţiva ani, mai are neajunsul că în apă se umflă, iar la aer se strânge foarte mult – adică, după cum spun corăbierii, are joc mult. Or, o corabie nu se afundă până la aceeaşi linie mereu. Dacă merge un timp cu o încărcătură mai mică, bordajul rămas deasupra se usucă, iar între scânduri se ivesc crăpături prin care, la primul prilej, apa se strecoară înăuntru, dând multă bătaie de cap bietului echipaj. Să lăsăm deci la o parte acest lemn, folosit numai când n-ai încotro.

Un soi de conifer, numit pitchpine2, care creşte prin America de Nord, e mult căutat de meşterii corăbieri; fiind tare îmbibat cu răşină, apa nu se lipeşte de el, şi aşa scândură nici nu joacă, nici nu putrezeşte, viaţa ei socotindu-se ca şi fără sfârşit. Din păcate, depărtarea de unde e adus face să-i crească preţui prea mult. Să nu mai vorbim de mahagoni, cunoscut la noi sub numele de mahon, lemn exotic, cu mari însuşiri, folosit la iahturi şi bărci de lux, dar care, pe lângă pitchpine e încă mai scump.

Însă de ce să ne zbuciumăm atât şi să nu folosim mai departe tot stejarul, cu care s-a lucrat până acum, însuşirile lui nefiind mai mici decât ale celorlalte soiuri de lemn, greu de găsit? E drept că pentru a-şi dovedi aceste însuşiri trebuie ales de un ochi priceput, luate numai scândurile fără cusur şi apoi puse să se usuce la loc potrivit, ani în şir, douăzeci cel puţin. Iată deci că o corabie nu se poate înfiripa de azi pe mâine, decât dacă te mulţumeşti să semene cu un sicriu.

Dar chiar după ce lemnul a fost găsit, pusul bordajului cere mare pricepere, mare dibăcie şi mult timp. Fiindcă nu-i lucru uşor să îmbraci în scânduri tot una şi una, cu fibra dreaptă şi fără nod, un corp în formă de ou – şi mai cu seamă să faci asta în aşa fel ca între scânduri să nu rămână loc gol. Fiecare bucată de lemn trebuie croită după anumite socoteli – o formă are scândură când stă dreaptă, şi altă formă capătă când o îndoi, lipind-o de coaste şi bătând-o cu piroane de aramă la locul ei. Mare iscusinţă se cere aici unui marangoz!

O dată acest lucru sfârşit, bordajul fiind pus de jos până sus, meşterii îl netezesc cu rindeaua, apoi încep să-l călăfătuiască, adică să îndese fuioare subţiri de cânepă între scânduri, altminteri, oricât ar fi ele de bine potrivite, apa tot îşi găseşte loc să străbată la loc nedorit. După călăfătuire, corăbiile ieftine se ung cu smoală şi, cu asta, sunt gata să plece la drum…

Altfel se desăvârşeşte treaba, atunci când vrei s-o faci cu întregul meşteşug; peste scândura bordajului se întind mai multe straturi de chit, pe al doilea nepunându-l înainte ca primul să se fi uscat pe deplin, şi când ultimul s-a întărit ca piatra, te apuci de vopsit.

Atât mai aveau să facă oamenii noştri în ziua când veni Cristea Busuioc cu pinii lui din munţi. În săptămânile care trecuseră, niciunul nu stătuse cu mâinile în sân, că până să ajungă la vopsea, fuseseră multe de făcut. O corabie care a fost aruncată de valuri pe nisip, oricât ar fi de ţeapănă, suferă ici, colea mici stricăciuni. Pe urmă, bordajul, în care felurite neamuri de scoici se înfig adânc, trebuie curăţit cu raşcheta, un fel de daltă lungă încovoiată la vârf – şi asta nu se termină într-o zi – apoi trebuie călăfătuit din nou, lucru care iarăşi cere mult timp, iar la urmă trebuie dat cu chit.

În timp ce Gherasim cu Ismail făceau aceste treburi, unul în bordul drept, altul în cel stâng, Ieremia, ajutat de doi marangozi luaţi de la şantier, băteau scândurile punţii, lucru nou pe deplin, fiindcă din puntea veche nu mai rămăsese nimic. Cât despre Haralamb, el meşterea părţile de fier, sub îndrumarea lui Anton Lupan, care umbla cu buzunarele pline de hârtii – şi-n aceste hârtii avea însemnate toate cele trebuitoare pentru desăvârşirea lucrului, până la ultimul cui.

„Al naibii om!” îşi ziceau ceilalţi, minunându-se de iscusinţa şi de priceperea lui. EI avea răspuns la orice întrebare, de la oricine ar fi venit; ştia câtă cretă şi cât ulei de în fiert trebuie pus ca să iasă chitul bun, ştia cum se răsuceşte, în fuioare subţiri, firul de cânepă şi cum se mânuieşte dalta de călăfătuit, ştia cum se prind scândurile punţii, bătând cuiul pieziş, de sub muchie, aşa fel ca scândura următoare să-i acopere floarea şi deasupra să nu se vadă nimic… Pe vremea studenţiei, când se ducea între constructorii de corăbii de la Saint-Malo, făcuse şi el asemenea treburi, ani în şir, şi ucenicia de atunci îşi arăta acum roadele în fiecare zi. Iar dacă se întâmpla ca un lucru să-i fie totuşi necunoscut, nu îşi ascundea neştiinţa sub obişnuitele bâlbâieli ale meşterilor nepricepuţi, ci căuta fără sfială în cărţile lui – şi îndată îţi aducea răspuns.

Cum să nu te miri? Puntea era gata numai pe un sfert, iar el avea de pe acum în cap locul fiecărei babale, fiecărui tachet, fiecărei cavile care aveau să fie prinse deasupra ei – şi îl îndruma pe Haralamb: „Taie de ici, îndoaie, dă gaură, nituieşte! Haide, asta-i gata, alta la rând!”… Pinii lui Cristea Busuioc abia coborau pe Bistriţa, sau poate cel mult ajungeau la Siret – şi fierăria catargelor era gata, toată, de jos până sus!

Pe latura dinspre sud a barăcii, adică după colţul unde se termina şopronul cu bucătăria lui Ismail, răsărise, din a doua săptămână, un şopron mai mic. Sub el se afla acum fierăria lui Haralamb, înzestrată cu sculele împrumutate de la şantier: forja, nicovala, ciocanele şi baroasele, la care mai târziu se adăugase o menghină şi o maşină veche de dat găuri în fier.

Aici ostenea Haralamb din zori până la asfinţit, negru de funingine şi de cărbuni – uitând uneori până şi de ispita basmalelor colorate care tot dădeau târcoale prin stufăriş.

Iar fiindcă un fierar are neapărat trebuinţă de un ajutor, îl luase ucenic pe Mihu, singurul care nu se putea lăuda că ar cunoaşte vreun meşteşug, în afară de meşteritul fluierelor; dar cui îi ardea de fluiere acum?

În primele zile, ceilalţi se uitaseră cam chiorâş la el şi la dulăul lui. Oamenii de felul lor leagă greu un prieteşug, fiindcă ei nu înţeleg să-l lege azi, ca să-l dezlege mâine, cum se dezleagă un nod marinăresc sau o nojiţă de opinci. Munceau laolaltă, stăteau la aceeaşi masă, dormeau sub acelaşi acoperiş, glumeau uneori, dar când era vorba să-şi împărtăşească vreun gând mai al lor, Gherasim se unea cu Ismail, cunoscuţi de mult, Ieremia cu Haralamb, vără-su – şi atât! Lui Anton Lupan încă se sfiau să-i spună fiecare păs, deşi îi îndeplineau poruncile cu sârg – încă se temeau să nu răsară din el un stăpân ca toţi stăpânii cunoscuţi până acum.

Mihu se ivise între ei la timpul când ei se mai cântăreau unul pe altul, pe furiş, cu acel cântar nevăzut care izbuteşte aşa de greu să măsoare greutatea sufletului omenesc. Ce mai venise, tocmai acum, să le tulbure măsurătorile, acest ciobănaş de la oi? Ba încă însoţit şi de un dulău, care să-i mârâie din te miri ce, să mănânce din mâncarea lor şi în schimb să nu le aducă decât purecii?

Negrilă însă se dovedi folositor mai curând decât ar fi putut el bănui. Încă din prima seară, după ce trecu pe la fiecare şi îi mirosi sfios, privindu-i pătrunzător, deşi ferit, după ce dădu târcoale barăcii şi şopronului lui Ismail, se duse sub chila corăbiei, unde-şi făcu culcuş între doi butuci. Un ceas mai târziu, moş Ifrim, care aprinsese luminile la far şi, după deprinderea luată în ultimul timp, venea la baracă să-şi bage nasul mofturos prin tingiri, fu întâmpinat cu furioase lătrături…

Până atunci, noaptea, oamenii stăteau de pază pe afară, cu schimbul, să nu vină vreun răufăcător. Din seara aceea, Negrilă luă pe seama lui grija de a le păzi avutul. Pas să se mai apropie cineva prin stufăriş, pas să mai treacă pe plajă vreun pescar întârziat prin târg, fără ca întreaga Sulina să nu fie trezită din somn de lătrăturile lui!

Cu Mihu, treaba nu merse tot aşa de uşor; băiatul era îndemânatic şi supus, dar oamenii, cărora le fusese ucenic pe rând, şi la raşchetat, şi la călăfătuit, şi la geluit scândurile punţii, deşi mulţumiţi de ascultarea lui, continuau să se uite la el chiorâş. Primul care începu să-i arate prieteşug fu Haralamb, la care ucenicea acum.

Băiatul învârtea la forjă, potrivea cărbunii, aducea apă de băut, îndeplinea tot felul de porunci, iar dacă meşterul său punea pe nicovală fierul înroşit, se repezea la baros şi-l mânuia cu atâta putere, încât răspândea în jur mii de scântei. La fiecare lovitură a barosului, Negrilă, care urmărea lucrul de lângă şopron, sărea în sus, lătrând, când vesel, când furios, fără să ştii ce-o fi în mintea lui. În clipele de răgaz, Mihu întorcea capul spre el şi-i făcea semne să stea liniştit, ca să nu se supere meşterul; atunci dulăul dădea din coadă, pesemne mândru că stăpânul său e atât de iscusit. Alteori, băiatul vedea în ochii lui o privire curioasă, de parc-ai fi zis că se miră şi e gata să se pună pe râs.

— Uite-l că râde de mine, nene Haralamb! zicea cu ciudă tânărul ucenic.

— Cum o să râdă un câine, măi băiete? Asta-i bună! Ce, el e om, să râdă cum râzi tu?

— Râde, zău, nu-l ştiu eu? Că doar nu-l cunosc de ieri de alaltăieri! Râde şi plânge la fel ca omul, după cum e vesel sau necăjit.

— Taci din gură, că astea le scorneşti tu! Şi chiar de-ar fi aşa, la ce să râdă, de tine? Ce-ai făcut?

— Râde fiindcă mă vede negru de cărbuni. Haralamb nu mai găsea cu cale să răspundă, ci ridica din umeri şi îşi vedea de fierul înroşit, dar din asemenea vorbe, care vădeau blândeţe şi suflet nevinovat de copil, începea să se simtă mai aproape de ucenicul lui.

— Vorbeşte ca oamenii, nu te răsti la el! îl mustra uneori pe Ieremia, când i se părea că acesta i-a dat cam aspru vreo poruncă lui Mihu.

— Ce, mă, eşti zăpăug? se mira vără-su. Unde-ai auzit tu că m-am răstit?

Într-adevăr, cu toată fiinţa lui deşirată şi ciolănoasă, Ieremia avea şi-o inimă bună, şi-un glas cum nu se poate mai blând. Dar lui Haralamb, acum i se părea că toţi îl zădărăsc pe bietul copil. Şi, pornind de la această părere a lui, întâi Ieremia, apoi Ismail şi Gherasim îşi dădură silinţa să se poarte care de care mai blând cu Mihu, până ce, pe nebăgate de seamă, le deveni drag tuturora.

Cam aşa stăteau treburile la acest sfârşit de mai blând. Veniseră zilele calde, când peste stuf plutesc funigei aurii, când marea începe să aburească şi pescăruşii zboară mai sus.

Oamenii se sculau în zori, se spălau cu apă din mare, îmbucau la repezeală ceva, spre necazul lui Ismail, care nu auzea de la nimeni o vorbă de laudă pentru truda lui – şi apoi, goi până la brâu, se apucau de robotit. Roata forjei piuia sub şopron ca un gânsac fugărit, bubuia nicovala sub barosul lui Mihu, vuia ţărmul de ferăstraie, rindele şi ciocane, de strigăte şi chiuituri.

Abia cu un ceas înaintea prânzului îşi amintea bucătarul că trebuie să lase raşcheta, şpaclul sau dalta de călăfătuit, ca să se ducă la oalele lui. Adesea, pe scândura de tăiat ceapă se întâmpla să frământe un boţ de chit – uneori ciorba mirosea a cânepă fiartă iar mâncarea a ulei de in. Oamenii cam mormăiau – n-aveau decât să mormăie, degeaba le făcea alteori mâncare fără cusur, că ei tot nu ştiau să spună nimic mai mult decât: mulţumim, Ismail!

Seara, după ce se spăla de cărbuni, Haralamb tot mai păstrase năravul s-o ia razna prin stuf şi să nu se întoarcă decât a doua zi, dar se ducea mai rar decât la început. În celelalte seri rămânea cu ai săi, la taifas, pe nisipul călduţ, până ce se ridica luna sus. Uneori, când îi vedea tăcuţi, Mihu lua cavalul şi începea să picure încetişor din el sunete dulci, curate ca picăturile de rouă ale dimineţilor de april; marea murmura molcom la douăzeci de paşi şi oamenii, gânditori, călătoreau pe cine ştie ce căi, împovăraţi de sacul lor cu amintiri.

În unele seri, când îl lua la goană baba lui, moş Ifrim îşi făcea drum pe la ei cu clondirul de rachiu, se aşeza pe nisip, îşi aprindea luleaua, apoi, tot pufăind din lulea şi sugând din clondir, se apuca de sporovăit. Negrilă nu-l mai lătra, dar când îl simţea că vine, îşi arăta colţii şi începea să mârâie, ferindu-se din calea lui; poate unde îl simţea străin, fiindcă altminteri bătrânul nu făcea nici un rău, nimănui.

În ultimul timp mai fuseseră tocmiţi şi alţi oameni la lucru, un bătrân velar cu ajutoarele lui, dar aceştia nu se vedeau pe aici; ei croiau şi coseau de zor pânzele corăbiei, într-o magazie din port. Aşa că, o bună parte din zi, de obicei după-amiaza, Anton Lupan şi-o petrecea cu ei. Seara, în drum spre ţărm trecea uneori şi pe la Căpitănie. Căpitanul portului se chinuia cumplit – îi fusese dat să îndure la bătrâneţe cazne pe care nu le putuse nici măcar bănui. Cu fesul dat pe ceafă, peste cei trei negi năduşiţi, cu fruntea cutată adânc, de-ai fi zis că adânciturile străbat prin ţeastă, până la creierul obosit, bietul om îşi plimba trompa pe paginile abecedarului şi buchisea, gâfâind:

— O-i, oi; b-o-i, boi!

De aici, Anton Lupan se întorcea la ai săi, schimba câteva vorbe cu ei, hotăra ce se va lucra a doua zi, apoi intra în baracă, unde se adâncea în cărţi sau în socoteli.

Cam astea se întâmplaseră, cam aşa decurgea viaţa lor, în seara când venise Cristea Busuioc cu pinii din munţi.

Întorcându-se din port, Anton Lupan fu mirat să vadă un străin dând târcoale corăbiei.

— El e omul de care ţi-am vorbit, domnule, îl lămuri Ieremia. Eu îi spusesem să lase pinii la Galaţi şi să ne dea de veste prin cineva, da' uite că ni i-a adus la nas!

Plutaşul stătea cu ochii în pământ şi îşi mângâia stângaci toporişca de la brâu. Ceilalţi se adunaseră în spatele lui, afară de Ismail, care robotea la bucătărie, silindu-se să pregătească o cină fără miros de cânepă şi de vopsele, în cinstea noului venit.

Acesta ridică privirea spre Anton Lupan, nu mai puţin sfios decât la început, dar de data asta, însufleţindu-se un pic, ca firul de busuioc pe care-l scapi de sub omături şi-l aduci la căldură, să înmiresmeze odaia de musafiri.

— Am auzit că plecaţi pe mări, domnule, zise arătându-şi pieptul voinic. Iacă, nu-ţi cer nici o plată pe lemnul adus – şi mă leg să-ţi fiu de folos şi cu ascultare la tot ce mi-i porunci, numai ia-mă şi pe mine, măcar până la Ţarigrad, că de mult aştept prilej pentru asemenea drum!