Capitolul III.Întâmplări la sfârşitul lui martie

Soarele se ridicase numai de câteva palme pe cer, de ai fi zis că apa mării încă nu se zbicise pe el şi mai sfârâia, scoţând aburi verzui, când Penelopa se dezlipi de chei şi, după ce-şi scoase anevoie prova afară, se îndreptă greoaie pe canal în jos, luând drumul către Stambul. Bătea briza dimineţii, de la nord, vânt foarte prielnic pentru acest drum, dacă nu se întărea prea mult.

Patru oameni rămăseseră pe chei şi făceau semne de drum bun, la care echipajul, micşorat, răspundea inimos, fluturându-şi bonetele în vânt. Numai căpitanul, la cârmă, strângea încruntat trabucul între dinţi, fără să arunce o privire înapoi. Era furios mai întâi fiindcă pierduse un pasager darnic, de la care, poate, dacă acesta îşi prelungea drumul până la Pireu, ar mai fi ciupit câţiva galbeni rotunzi şi sunători, şi al doilea, fiindcă blestematul valah i-l răpise pe Gherasim. De Ismail nu-i părea tocmai rău, că prea îi făcea pagubă cu berbecii lui fripţi; aşa, lipsiţi de bucătar, oamenii aveau să mănânce mai puţin. Dar ce te faci fără celălalt fugar, pe cine te mai bizui când suflă vânt rău, pe cine mai urci în vârful catargelor să înlocuiască un scripete sau să lege o fungă ruptă – şi câte fungi nu se pot rupe de-aici la Stambul, când toate sunt atât de putrede în jur!

— Drum bun şi cale bătută, căpitan Iani! strigă Gherasim, rămas pe chei, cu boneta dată pe ceafă, cu haina aruncată pe umeri, cu pieptul lăsat liber în bătaia vântului.

Era un om înalt, mai-mai să-l ajungă pe Ieremia, însă nu aşa ciolănos ca el, ci bine clădit, cu umerii largi, cu pieptul voinic, parcă legat în fier de sus până jos, un om pe care, la o nevoie, să te poţi bizui. Ochii negri, isteţi, dar uneori acoperiţi de un văl trist, mustaţa încărunţită uşor, groasă şi îndesată ca burta vrăbioiului sătul, bărbia rotundă, parcă tăiată în cremene, şi grumazul vânjos îi dădeau o înfăţişare dârză, în măsură să ţină departe pe oricine ar fi vrut să se apropie de el cu gând rău.

— Ei, acum să-l lăsăm pe kir Iani! zise Anton Lupan, după ce Penelopa se îndepărtă destul.

Oamenii se strânseră în jurul lui.

— Iată ce avem de făcut: Ieremie, tu să te duci în târg şi mai întâi să cauţi o prăvălie sau un croitor, să-ţi potriveşti nişte haine ca lumea.

— Nu-i nevoie, domnule. Când o veni vaporu' austriac, la prânz, găsesc eu pe cineva să-mi dea o pereche de pantaloni şi-un surtuc marinăresc, dacă-l îmbii la un clondir de rachiu; şi-aşa, pe el tot nu-l costă nimic. Ba, dacă-i duc două clondire, îmi mai dă şi un tricou, şi cizme, zău, Doar prin porturi am trăit, ştiu eu cum să mă descurc.

— Dar asta-i treabă necinstită! Ieremia ridică ochii, nedumerit.

— Lasă, domnule! se amestecă Gherasim, împăciuitor. E obiceiul pământului, la ce să-l stricăm noi?

— Bine, numai să nu iasă bocluc!

— Aş! Să vezi dumneata ce-am să mă înţolesc!

— Dacă-i aşa, de ce nu te-ai înţolit până acum?

La această întrebare, Ieremia se scărpină-n cap, şi mai nedumerit:

— Păi de ce să mă fi înţolit dacă nu mă zorea nimeni, că doar n-aveam de gând să mă-nsor?! Parcă rachiul se găseşte pe drum, nu tot cu bani îl iei? Şi ce, am avut eu vreodată bani de aruncat în vânt?

Anton Lupan se pomeni scărpinându-se în cap, imitând gestul lui, pe care de altminteri îl cunoştea, ba încă de mult, şi fără să vrea, zâmbi.

— Nădăjduiesc să nu-mi porţi pică fiindcă vreau să fii îmbrăcat mai frumos.

— De ce să-ţi port pică? Eu nu văd că atârnă zdrenţele pe mine? Numai că înainte nu-mi prea păsa de ele; acu', înţeleg, se schimbă socoteala, înseamnă că nu trebuie să te fac de râs…

— Bine, Ieremie! După asta să cauţi prin târg, să vezi unde ne putem găzdui pe câteva zile.

— Asta nu-i greu! Văru' Haralamb se are bine cu toate vădanele.

— Vezi numai că noi suntem puşi pe treabă, nu pe însurătoare. Ismaile, tu ai să stai aici, cu calabalâcul nostru, până se întoarce Ieremia, pe urmă căutaţi o căruţă şi-l duceţi la gazda noastră; numai, aveţi grijă de cufăr, fiindcă înăuntru sunt lucruri care pot să se vatăme. După ce terminaţi, luaţi-o pe canal în jos, până la far, şi-acolo, dacă o să vă uitaţi pe mal, o să mă vedeţi pe mine şi pe Gherasim.

— Astăzi nu mâncam? întrebă Ismail.

Nu-i păsa atât de el, că nu mânca prea mult; din obişnuinţă, se îngrijea de prânzul celorlalţi.

— Ba o să mâncăm, dar nu berbec fript! răspunse Anton Lupan.

— Lasă că mi se făcuse lehamite de berbec! adăugă Gherasim.

Bucătarul îl privi mustrător şi dezamăgit: adică berbecii lui nu erau graşi, nu erau bine fripţi?

Văzându-l aşa chinuit, Anton Lupan îl linişti:

— Ismaile, nu fii amărât! Când ne-om încropi gospodăria noastră, o să poţi găti orice ţi-o da prin gând, chiar şi saraigli. Până-atunci, o să mâncăm la locanta de peste drum. Chiar să te duci pe acolo şi să vezi ce ne pot da la prânz.

Bucătarul adulmecă în aer, mişcându-şi nările într-un anumit chip.

— Plachie de crap! răspunse repede, mulţumit.

— De unde ştii?

— Miroseam!

Ceilalţi trei se puseră pe râs, spre nedumerirea lui Ismail.

— Atunci, în ceea ce priveşte prânzul nostru, am scăpat de griji, zise Anton Lupan. Faceţi ce v-am spus şi veniţi după noi, cât mai curând. Ieremie, poate găseşti pe undeva nişte lopeţi. O fi vreo fierărie aici, în târg?

— Nu ştiu, domnule, dar fii liniştit: lopeţi găseşte văru' Haralamb pe la vădanele lui.

După ce rămase singur, Ismail se aşeză cu grijă pe cufărul lui Anton Lupan, îşi aprinse luleaua, îşi trase sacul alături, un sac de acela cenuşiu, din pânză de velă, lung şi îngust, în care marinarii îşi poartă întregul lor avut – şi după ce scotoci prin el, scoase la iveală o cutie lătăreaţă de lemn, plină cu pensule şi felurite vopsele, puse în borcănaşe ca sulimanurile la spiţer.

Pe malul celălalt se vedea un şlep negru, tras pe uscat, să i se repare fundul şi să fie dichisit. De o parte şi de alta erau nişte barăci cenuşii, apoi câteva sălcii, încă neînfrunzite, jelindu-se ca nişte bocitoare pe ţărmul pustiu, şi dincolo de ele începea pădurea de stuf. Nu se simţea nici o mişcare, totul părea amorţit, numai dinăuntrul şlepului se auzeau bocănituri.

Bucătarul privi printre pleoape ţărmul sterp, pe care soarele dimineţii, încă rece şi zgribulit, parcă îl sărăcea mai mult, apoi scoase din sac o bucată de mucava, o îndreptă pe genunchi, amestecă vopselele şi se apucă să picteze, mulţumit, peisajul din faţa lui. Întâi trase, de-a latul, două linii şerpuitoare, la două degete una de alta, şi spaţiul de la mijloc îl umplu cu sineală, închipuind o Dunăre mai albastră decât ar fi visat-o orice poet. După ce apa fu gata şi o contemplă mulţumit, luă alte penele, pe rând, şi muindu-le tot în alte culori, aruncă în unda ei nemişcată sumedenie de peşti feluriţi, de neamuri ciudate, verzi, roşii, aurii – în gândul lui ştiuci, crapi, plătici, nisetri şi moruni, la o scară şi într-o abundenţă care ar fi îmbogăţit pe pescarul cel mai pârlit.

Tocmai în clipa când picta ultimul crap, de proporţiile unui delfin, Ismail tresări, adulmecă în aer şi-apoi, lăsând ustensilele sale de artist, se repezi la locanta de peste drum.

— Kir Aristide! strigă, băgându-şi mustaţa zbârlită pe fereastra bucătăriei. Mai puneam dafin, mai puneam piper, şi facem foc mic! Nu stricam plachie, bre!

După ce dădu aceste sfaturi şi adulmecă din nou mirosul plachiei, Ismail se trase doi paşi înapoi, cu ochii la firma lui kir Aristide. De mult timp îl zgândărea la inimă s-o picteze el, din nou, cu dichis, dar grecul, încăpăţânat şi zgârcit, nu se învoia de fel. Era o firmă veche, ruginită, pe care abia se mai putea citi:

ARISTIDE PANAIOTIS.

Locandă cafenea ceai ospătărie.

LA PALICARUL AMĂRÂT

— De ce spuneam amărât, bre? întreba Ismail.

— Asa, pentru simpatrioţi. Să vadă că tânzimu de doru la Patrida!

Din partea lui, fostul bucătar de pe Penelopa socotea dăunător acest şiretlic. Simpatrioţii care vin la locantă, departe de Patrida, vor să se veselească, nu să fie amărâţi.

— Lasam pictam, zgriam Ismail! stăruia pe lângă grec, de câte ori se oprea cu barcazul aici. Frumoz pictam, frumoz zgriam: „La palicar veselit!”

Zadarnic însă: kir Panaiotis nu se lăsa convins!

Ismail mai privi firma ce-o privi, clătină din cap, apoi se întoarse la pictura lui, nu înainte de a-i striga încă o dată stăpânului locantei să facă focul mai mic.

În acest timp, Anton Lupan, urmat de Gherasim, o luase de-a lungul canalului, în jos, pe drumul străbătut în ajun, şi se afundase în stufăriş. După câteva minute marea se deschise în faţa lor, arămită de soarele care încă nu-şi lepădase zgura roşiatică a oricărui răsărit. Spre sud-est se vedea Penelopa îndepărtându-se repede, împinsă de briza rece a nordului. În larg se rostogoleau valuri înspumate, semn că vântul nu rămânea blând.

Gherasim se opri pe plajă, cu mâinile în buzunare, privind în urma barcazului. O umbră îi întunecă faţa.

— Vezi, domnule, zise cu un fel de mirare, pe kir Iani nu l-am avut de loc la inimă şi-am fost bucuros să-l dau naibii, dar după Penelopa mă doare inima. Am navigat trei ani cu ea şi n-aş putea spune că au fost ani uşori, şi cu toate astea, acum când o văd ducându-se fără mine, tot mi-e teamă să nu fi uitat ceva pe bord. De uitat, nu-i vorbă, că n-am avut ce uita; dar poate mi se duce o fărâmă din suflet. Stau să socotesc, cât suflet trebuie să aibă un marinar şi ce-i rămâne când e bătrân, dacă lasă câte ceva din el pe fiecare corabie cu care a navigat?

Anton Lupan îl bătu pe umăr:

— Nu te mai gândi la asta, Gherasime! În curând o să avem o corabie mai frumoasă decât toate celelalte, şi ca să facem treaba ca lumea, o să-ţi trebuiască tot sufletul. Vezi dară, nu lăsa să plece cu Penelopa nici o fărâmă din el!

— Bine, domnule, ducă-se fără mine! De altminteri, cu vântul ăsta, care ar putea să se prefacă în furtună, şi cu trei oameni câţi i-au rămas, nu-l văd pe kir Iani să nimerească gura Bosforului. Mai degrabă cred că mâine seară Penelopa o să zacă undeva pe coasta Anatoliei. Noroc că nu-s stânci în partea aceea; nu că mi-ar păsa de kir Iani, mi-ar fi milă de oameni…

După acest schimb de gânduri porniră pe malul mării şi după câteva sute de paşi ajunseră la epava pe care Anton Lupan o descoperise ieri seară. Zăcea în acelaşi loc, culcată pe o coastă, în culcuşul ei adânc de nisip, pe care i-l săpaseră anii.

Gherasim îi dădu ocol, cu un început de mirare, până ce deodată rămase ţeapăn, cu mâna la gură.

— Păi asta-i Marta, domnule! Aş putea să jur, fiindcă am navigat cu ea vreo cinci ani, între Marea Mânecii şi Mediterană.

— Nu te-nşeli, răspunse Anton Lupan, în sufletul căruia tulburarea de ieri seară se ridica iarăşi. Numai că în clipa când a naufragiat, nu se mai numea Marta. S-a întâmplat cu ea o poveste pe care am să ţi-o spun odată. Acum hai să vedem ce se poate face ca să-i schimbăm soarta. Ar fi fost păcat să putrezească aici, pe malul mării.

Ochii lui Gherasim sclipiră:

— Da, domnule, e o corabie fără pereche! Am înfruntat cu ea valurile Biscaiei şi niciodată nu mi-a bătut inima că ar putea să ne facă vreo ruşine. E drept că joacă pe valuri ca o bătrână beată, în schimb, nu ia un strop de apă pe punte. Poţi să pui rufe la uscat, când alte corăbii sau vapoare se udă până în vârful catargelor… Dar cum o să facem, a cui e ea acuma?

— A fost a mea şi-a unui prieten care bănuiesc că a pierit aici, împreună cu tot echipajul… Poate ai auzit de nişte piraţi…

Gherasim păli, apoi se făcu roşu:

— Spânu? Ah, mă jur că într-o zi, dacă am să-l întâlnesc, eu am să-i pun ştreangul de gât, n-am să las pe altul. Pe bietul Panait, frate-miu, tot el l-a căsăpit acum doi ani, la Samos. Numai că, unde să-l întâlnesc, tâlharul? De la o vreme i s-a pierdut urma.

— Ştreangul o să i-l punem împreună, Gherasime! Prietenul pe care mi l-a ucis, mi-era mai mult decât un frate.

Cârmaciul nu văzuse niciodată pe faţa cuiva atâta tristeţe şi-atâta îndârjire. Dar îndată Anton Lupan îşi scutură tristeţea şi zise, stăpânindu-se:

— Acum să ne apucăm de treabă, să cercetăm corabia în amănunţime, să facem socoteala materialului de care e nevoie, pe urmă o să mă duc la Căpitănia portului, să închei actele de cumpărare…

— Cum adică? Nu-i a dumitale? De la cin' s-o cumperi?

— Nu mai e a mea, dacă a rămas în părăsire. După o vreme, orice epavă trece în stăpânirea statului.

— Na-ţi-o bună! Eu din partea mea, n-aş întreba pe nimeni; aş pune-o pe picioare – şi p-ormă, să vină cineva să-mi ceară socoteală! Auzi legiuire!

Trecuseră numai vreo două ceasuri de când se aflau pe malul mării, în care timp cercetaseră epava scândură cu scândură, atât cât le îngăduia nisipul, când în dreptul farului se iviră trei oameni ieşind din stufărişuri, cu lopeţi în mâini. Erau Ieremia, Ismail şi un necunoscut, care se ţinea ceva mai în urmă.

Pe malul celălalt, baba lui moş Ifrim, venită să ia apă cu doniţa, stătea ţeapănă ca un stâlp şi se uita după ei, parcă înciudată, cu solzul de crap din ochi, lucind.

— El e Haralamb, domnule! zise Ieremia, când ajunseră la locul unde-i aşteptau Anton Lupan şi Gherasim. M-am gândit să-l iau cu noi, să ne dea o mână de ajutor, că şi aşa, la şantier, mare lucru nu are de făcut.

— Foarte bine! răspunse Anton Lupan, strângând mâna lui Haralamb şi cercetându-l făţiş.

Noul venit era aşa cum şi-l închipuise după cele auzite despre el până acum: un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, nu prea înalt dar nici scund, cu umerii largi, cu trupul subţire şi mlădiu, călcând apăsat şi totuşi uşor, ca jivinele sprintene din păduri, cu obrazul prelung, cu gura roşie ca mărul călugăresc când s-a pârguit, cu părul negru, numai inele şi cârlionţi răsuciţi. Dar asta încă n-ar fi însemnat nimic, numai cu atât poate n-ar fi înnebunit lumea femeiască din împrejurimi, dacă ar fi avut un nas oarecare, nici frumos, nici urât. Nasul lui Haralamb, cu nările subţiri, fremătând cum freamătă frunza plopului bătută de vânt, era în aşa chip dăltuit, în aşa fel se întregea linia lui cu linia frunţii, iar vârful, atât de gingaş şi în acelaşi timp atât de hotărât, se arcuia umbrind buza de sus, încât femeile când se uitau la el simţeau că-şi pierd credinţa şi-n bărbatul lor, şi-n diavol, şi-n Dumnezeu. Pe-un asemenea flăcău mai bine să-l spânzuri, decât să-l laşi slobod pe drum! Şi măcar dacă ar fi fost numai atât! Haide, să îi fost trupul mlădiu, umerii largi, dinţii albi, obrazul oacheş, prelung şi nasul oricât de frumos, un nas fără pereche pe pământ, dar barem să fi avut altfel de ochi, nici frumoşi, nici urâţi, ochii oricui! Ochii lui Haralamb, verzi-aurii, aveau în ei câtă lumină varsă soarele de prânz în april, şi cât verde se îmbină primăvara în crâng. Zadarnic umblau să-i întunece sprâncenele dese, pline de umbră ca inima codrului celui mai adânc, zadarnic împleteau zăbranice negre deasupra lor genele-i lungi, soarele nu se stingea în ei nici după apus, iar verdele crângului dăinuia, prelungind dulcea lumină a primăverii, peste orişice anotimp.

„Ce mai flăcău!” îşi zicea Anton Lupan, privindu-l uimit, fermecat de lumina ochilor lui.

— Şi ce vânt te-a adus la Sulina? îl întrebă, clipind.

— Apoi, domnule, noi, ca şi la ai lui Ieremia, am fost fraţi mulţi, cu pământ puţin, şi-atunci ne-am risipit care încotro, pe la oraş, să învăţăm vreun meşteşug. Am lucrat o vreme la o moară, la Brăila, pe urmă am fost la un dulgher şi d-acolo, acu' doi ani, am venit încoace, că m-au îmbiat austriecii la şantier… „Fir-ai tu să fii!” zicea Ieremia, în sinea lui, ascunzându-şi picuşorul de pizmă sub un zâmbet strâmb. „Te-au îmbiat austriecii la şantierul lor? Nu spui că umbla dulgherul să te omoare, ştii tu de ce! Aoleu, ce-am să mai râd, când ţi s-o înfunda într-o zi!”…

Dar nu, nu era pizmă, iar zâmbetul nu era strâmb! De ce să-l nedreptăţim? Că doar Ieremia întotdeauna se mândrise cu Haralamb şi cu isprăvile lui! Însă într-adevăr se gândea că o să i se înfunde într-o zi – îi era teamă, nu se bucura nici un pic.

— Şi-ţi place aici? continuă Anton Lupan.

— Ce naiba să-mi placă? Numai sălcii şi stuf, ca să nu mai pun la socoteală broaştele şi ţânţărimea.

Haralamb aruncă o privire spre stufăriş, tresări şi îşi lăsă ochii în pământ. Cine i-ar îi urmărit privirea, ar fi zărit o basma galbenă, ferindu-se prin stuf. Dar oamenilor nu le era gândul la basmale şi nimeni altul n-o văzu.

„Da' mai lăsaţi-mă în pace! Nu scap de voi nici aici?” îşi zicea în acest timp, Haralamb, sâcâit, fără să-şi ia privirea din pământ.

De sub malul canalului, la far, se ivi moş Ifrim – se uită un timp la ei, apoi o luă spre port şi se pierdu în stuf.

— Ei, haide să ne apucăm de treabă! hotărî Anton Lupan, văzând că soarele urca grăbit. Haralamb, dacă vrei să ne dai o mână de ajutor, îţi vom mulţumi.

— Bucuros, domnule. Dar ce aveţi de gând?

— Uite, puneţi mâna pe lopeţi; pentru început vreau să dezgropăm corabia asta din nisip. Pe urmă o să avem de lucru vârtos. Cât voi săpaţi aici, eu o să mă caţăr cu Gherasim sus, că, după câte bănuiesc, şi-năuntru trebuie să fie o groază de nisip…

Erau patru oameni, cu lopeţi, altceva nu aveau nimic – şi ai fi spus că truda lor urma să fie amarnic de lungă şi mai cu seamă fără rost. Să dezgropi o epavă din nisip! Merită să te zbuciumi zece ani ca să ajungi aici?

Aşa ar fi judecat oamenii cu scufii în cap – îi ştiţi. Să nu judecăm ca ei, să fim cu luare aminte asupra acestui început, fiindcă tot ce va fi mai departe porneşte de-aici.

Cum corabia zăcea pe o coastă şi adânc îngropată în nisip, Anton Lupan făcu un salt şi apucându-se cu mâinile de copastie, izbuti cu oarecare trudă să ajungă până sus. Gherasim îi întinse lopata, apoi îl urmă în acelaşi chip. Puntea jumulită scândură cu scândură lăsa să se vadă înăuntrurile corăbiei, împovărate de nisip. Ani de zile vântul îşi făcuse treaba cu sârg.

În timp ce Gherasim se apuca să arunce nisipul afară, Anton Lupan, aplecându-se pe sub traversele punţii, cercetă corabia, pe îndelete, de la etravă până la etambou, amintindu-şi cu emoţie de ziua când L'Esperance era ancorată la cheiul Galatei şi o cercetase la fel, tot într-o zi de martie, însoţit de Pierre Vaillant. Cu fiecare pas înainte, pe chipul lui se vădea mulţumirea, deşi sufletul îl era întristat de amintirea prietenului pierdut. Lemnul, stejar sănătos, era întreg şi neputrezit, lucrat cu îngrijirea care-i arăta pe meşterii olandezi sau norvegieni, moştenitorii meşteşugului vikingilor, neîntrecuţi făuritori de corăbii. Sub loviturile pe care corabia le primise când fusese aruncată pe nisip nu crăpase nici o coastă, nici o scândură nu sărise din loc. Fireşte, puntea trebuia refăcută în întregime, trebuiau catarge, pânze şi încă multe altele…

După ce sfârşi această cercetare, Anton Lupan scoase din buzunar un metru, un carnet, un creion şi începu să facă felurite măsurători, însemnându-le pe o schiţă alcătuită în pripă. Apoi coborî pe nisip, îşi alese un loc adăpostit de vânt, după o dună năpădită de pir, şi în vreme ce oamenii îşi continua treaba, se apucă de făcut socoteli.

Către ora prânzului, partea corăbiei dinspre mare era dezgropată până la chilă, lăsând să se vadă întreg bordajul, nevătămat şi fără urmă de putrezeală.

Anton Lupan se apropie, îl cercetă cu toată luarea aminte şi nu-şi ascunse mulţumirea.

— Ei, Ismaile, acum putem lăsa lucrul şi să mergem la masă. Ne merităm cu toţii plachia. După prânz puneţi mâna pe lopeţi să-i daţi ajutor lui Gherasim, că înăuntru mai e încă mult nisip; eu între timp am să stau de vorbă cu căpitanul portului, dacă s-o fi întors de la raţele lui.

— Domnule, zise Ieremia, în timp ce se îndreptau spre port, poate vrei să vezi cum te-am găzduit; dumneata o să mâi în odaia lui văru' Haralamb, că el şi-aşa înnoptează mai mult prin vecini. Eu cu Gherasim şi cu Ismail ne-am găsit odaie alături, la un pescar.

— Bine, Ieremie; asta o să fie numai pentru început. Mai târziu, vreau să ne facem o baracă pe malul mării, să nu mai pierdem vremea cu dusul şi întorsul din târg.

— Adică dumneata cam cât socoteşti că o să-ntârziem pe-aici? întrebă Gherasim.

— Vreo trei-patru luni, sau poate chiar mai mult. Sunt atâtea şi atâtea de făcut.

Vestea aceasta îl făcu pe bucătar să tresară şi să se bucure ca un copil; nu nădăjduise chiar aşa mult! Dar, în chip ciudat, de unde în prima clipă îi râseră amândoi ochii, o clipă mai târziu rămase vesel numai unul, iar altul se amărî… Ei, drăcie! Asta ce taină o mai putea fi?

Îndată după prânz, în timp ce oamenii săi se îndreptau spre malul mării, Anton Lupan se duse la Căpitănie. Femeia care ieri frigea guvizi, acum jumulea o raţă, sub şopronul părăginit. Dinăuntru se auzea ţăcănitul obişnuit al jocului de table, atât de cunoscut celor ce au trecut vreodată prin faţa cafenelelor de la Stambul.

— Şase-şase! striga căpitanul, în clipa când uşa se deschise în spatele lui.

Anton Lupan se opri în prag, nedumerit; în afară de ceafa căpitanului şi de un fes roşu care se ridica deasupra ei, nu mai vedea nimic. Dar căpitanul lovi cu palma în masă şi strigă victorios, aplecându-se spre invizibilul său adversar învins:

— Marţ! Să nu joci cu mine, dacă eşti ageamiu!

— Bună-ziua, domnule!

Pe ceafa groasă, cutată adânc, se vedeau trei negi aşezaţi în triunghi, doi jos şi unul mai sus. De o parte şi de alta a urechilor clăpăuge ieşeau în lături două capete de mustăţi băţoase ca fuiorul de cânepă meliţat de curând. Lângă cutia de table aburea un ibric cu cafea, iar un ciubuc, al cărui tub şerpuia pe podea până la narghileaua din fund, scotea firişoare împletite de fum.

— Bună-ziua! repetă Anton Lupan, după ce tuşi de câteva ori, ca să-şi vestească sosirea, cum face în asemenea împrejurări omul bine crescut.

Căpitanul se întoarse greoi, cu scaun cu tot, şi rămase zgâit. Avea obrazul la fel de gros ca şi ceafa şi un nas ca o trompa de elefant, să te miri că în răsucirea asta nu dărâmase totul în calea lui.

— Vor-vorbiţi româneşte?

Se mira, ca şi bătrânul Ifrim, fiindcă şi lui i se părea că are de-a face cu un străin.

— Aş putea vorbi turceşte, răspunse Anton Lupan, cu ochii la fesul din capul lui. Dar asta e o limbă pe care o cunosc mai puţin.

— Turceşte? Nu ştiu! Ştiu bulgăreşte, şi sârbeşte, puţin.

Căpitanul portului ocupa această slujbă de vreo şase ani, printr-o întâmplare care rămânea de neînţeles pentru toată lumea şi pentru el în primul rând. În tinereţe făcuse grădinărie, îndeletnicirea cea mai răspândită, după pescuit, pe malurile şi ostroavele Dunării, prielnice zarzavaturilor, dar mai cu seamă ardeilor, castraveţilor şi verzei târzii. Un grădinar de la Dunăre trebuie să fie în acelaşi timp şi barcagiu, să cunoască drumurile pe apă, cum cunosc căruţaşii drumurile de pământ. El, unul, care la venirea toamnei trebuia să bată Dunărea în sus şi-n jos, de la Sulina la Brăila şi Măcin, şi asta nu numai într-un an, ci nenumăraţi ani în şir, ca să-şi ducă varza şi ardeii la târg, cunoştea cursul apei, cu coturi, ostroave, anafoare, grinduri şi praguri de nisip, cum îşi cunoştea grădinăria lui.

Aşa se făcuse că mai târziu, austriecii îl luaseră în slujba lor să arate drumul căpitanilor de vas care navigau de puţin timp pe aici, şi după o vreme, mulţumiţi de priceperea lui, îi eliberaseră chiar şi un brevet de pilot pentru Dunărea de Jos. Ultimul salt fusese şi mai uşor de făcut… Spre bătrâneţe, slăbindu-i vederea şi nemaifiind bun de pilot, austriecii, generoşi, îi dăruiseră o pereche de ochelari de la Viena şi, având cuvânt greu la Comisia Europeană a Dunării, îl făcuseră căpitan de port, fără să cerceteze dacă omul avea vreo pregătire pentru această slujbă de birou. E drept că pe atunci ar fi fost cam greu să se ştie care sunt îndatoririle unui căpitan de port, mai cu seamă într-un port ca Sulina, unde asupra bunelor rânduieli veghea cu mare grijă Comisia.

Căpitanul avea în primire un birou, un registru şi un regulament gros. Comandanţii de vapoare îşi făceau singuri înscrierile în registrul misterios, iar căpitanului nu-i rămânea decât să pună pecetea şi să-şi şteargă năduşeala de pe frunte, ca şi cum ar îi cărat în spinare un sac cu cartofi.

Slujbele sunt grele sau uşoare numai după chipul cum le priveşti. Căpitanului i se părea mai uşor să încarci grâu în vapor, ori să baţi cu ciocanul la şantier, decât să pui pecetea în registru şi să ai în primire regulamentul cel gros.

— De când eşti dumneata aici? îl întrebă Anton Lupan, înaintând spre el.

Căpitanului i se păru ameninţător; se uită cu un ochi la registru, cu altul la regulament şi se făcu galben-verde. ca un castravete răscopt.

— Păi cam de multişor; dinainte de război.

„Acum o să se uite în registru, o să mă-ntrebe din regulament”, îşi zicea în sine, socotind că se afla în faţa unul inspector trimis de la Bucureşti. Nu-l inspectase nimeni până azi, nimeni nu se amestecase în treburile lui, dar se gândea tot mai des că odată şi-odată cineva o să-şi aducă aminte de el. Măcar dac-ar mai fi întins-o aşa vreo doi ani, până ieşea la pensie şi scăpa de griji.

— Prin vara lui '78 n-ai primit o scrisoare de la Stambul? continuă străinul din faţa lui.

Asta ce mai era? Ce mai avea Stambulul cu Ţările Române?

— Prin '78? Stai să mă gândesc… Prin '78… Un plic verzui?

— Aşadar, l-ai primit?!

— L-oi fi primit…

— Ţi-am scris şi iarna trecută, de la Bucureşti.

Pe căpitan îl treceau năduşelile. De Stambul nu-i era aşa teamă; cu Bucureştiul se încurca mai greu. Fără să vrea, privirea îi fugi spre sertarul biroului, unde zăceau, prăfuite, sumedenie de scrisori. Pe lângă registru şi regulament, ele erau spaima vieţii lui.

— De o goeletă, L'Esperance, sub pavilion francez, n-ai auzit?

— Ştiu eu, domnule? Trec multe vase pe aici. Poate era trecută în registru, dar cine se încumeta să caute în el?

— E vorba de o corabie pe care au prădat-o piraţii, în ajun de război.

— A, da! Piraţii lui Spânu! Cum nu; îmi amintesc!

— Atunci de ce n-ai răspuns la scrisori?

— Să răspund? făcu căpitanul, fâstâcindu-se din nou. De ce n-am răspuns?

Anton Lupan îl privi printre pleoape, apoi deodată întinse mâna pe birou şi luă regulamentul cel gros.

— Ce scrie aici?

Asta era taina căpitanului de port, taină pe care ani de zile n-o dibuise nici un om. Nefericitul luă regulamentul în mâinile-i păroase, cuprinse de tremur, îi suci ce-l suci, până ce-l deschise cu susul în jos şi privi în el, prostit. Trebuise să vină acest străin ciudat, ca să descopere într-o clipă ceea ce alţii nu dibuiseră în atâţi ani.

— Merge cam greu fără ochelari! zise, zeflemitor, Anton Lupan.

De mirat, învăţase să nu se mai mire de nimic; se afla la poarta Levantului şi Levantul ascundea ciudăţenii fără sfârşit.

— Nu prea sunt deprins cu scrisul ăsta nou! bolborosi căpitanul, scăldat în sudori. Am fost învăţat cu alt scris…

— Dar cărţile nu se ţineau de-a-ndoaselea nici atunci! Căpitanul aruncă regulamentul şi ocolind biroul veni în faţa lui Anton Lupan, scurt şi gros, cu nasul mare prins parcă într-un belciug, cu mustăţile ca un jujău din acelea care se leagă de gâtul râmătorilor, să nu iasă din ogrăzi printre uluci.

— Domnule, nu mă nenoroci! Cine te-a trimis să mă iscodeşti? Am adunaţi vreo cincisprezece polişori, ţii dau pe toţi, numai să nu mă spui!

Anton Lupan se uită la el, cum se frământa, cu pumnii noduroşi pe piept, gâfâind, năduşind.

— N-am nevoie de nici un ban; din partea mea poţi să fii liniştit…

— Mă mai împrumut cu cinci. Îţi dau douăzeci! Îţi dau şi trei raţe, le-am împuşcat ieri.

— Numai aş vrea să-mi spui, cum naiba poţi să-ţi faci slujba, dacă nu ştii să citeşti şi să scrii?

— De ce să citesc? Ce să scriu? întrebă căpitanul, mai fâstâcit.

— Dumneata nu primeşti adrese, instrucţiuni, mă rog, corespondenţă de sus?

— Nu! Treaba merge ibrişin. Nu se amestecă nimeni aici.

— Dar când îţi iei leafa, nu iscăleşti?

— Leafa? Leafa vine cu vaporu', de la Galaţi, mi-o aduce un căpitan; iscăleşte el în locul meu; suntem prieteni de mult… Domnule, pari un om bun! Nu mă spune la nimeni şi-ţi făgăduiesc…

— Nu-ţi face griji! Dacă n-ai ştiut carte acum patru ani, când asta mi-ar fi folosit, puţin îmi pasă că nu ştii azi! Aş mai fi avut şi altceva cu dumneata, dar mi-e teamă că te-aş încurca prea mult… Cum ziceai că merge treaba aici?

— Ibrişin!

— Atunci aferim!

— Domnule, o cafea?

— Mulţumesc, nu.

— Ciubuc?

— Nu obişnuiesc.

— Dar o tablă nu faci? Numai pe un frăncuţ!

— Poate cu alt prilej.

— Şi nu mă spui?

— Poţi să fii liniştit!

Vin uneori furtuni care, cu cât sunt mai năprasnice, cu atât lasă în urma lor cerul mai nevinovat, mai senin.

Anton Lupan nu închisese bine uşa Căpităniei, când auzi zarurile ţăcănind. Iar când să intre în stuf, îl auzi pe căpitan strigând:

— Doi-patru; poartă în casă! Lăstuno, raţa s-a fript?

Oamenii aruncau nisipul de zor şi cel mai inimos, deşi cu spor mai mic, părea Ismail. Bucătarul se opintea în lopată, şi-i povestea, gâfâind, lui Haralamb, că Ieremia ştia – mai fusese pe la turci – cum se fac adevăratele sarai-gli la Stambul:

— Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!

În dispreţul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea ascultătorului că mâncase odată, la Galaţi sau la Brăila, o asemenea sarailie şi pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, fără să-şi potolească setea şi să-i treacă sughiţul. A, cu totul altceva se făcea la Stambul!

După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, nefiind deprins prea bine cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost născocită de un cofetar vestit, pentru sultan şi pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret – şi după ce-a învăţat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a fugit şi a vândut taina altor cofetari… Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sunt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioşii Coranului, adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu miere şi trandafir şi aşa le lasă zece zile, să se îndulcească şi să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănâncă şi p-ormă îşi ling degetele, dând har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poţi să mănânci şi douăzeci, fără să te prindă leşin la stomac şi fără să-ţi fie sete ioc.

— Aferim, bre, asta sarai-gli!

Haralamb asculta şi înghiţea în sec, chinuit; nu era pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum povestea Ismail? Astăzi pesemne fusese ziua luptei lui cu ispitele! Colea, bucătarul cu saraigliile, dincolo basmaua galbenă, fluturând ademenitoare prin stuf. Oare mai era mult până la asfinţit?

— Măi turcule, mai tacă-ţi gura! izbucni Gherasim. Nu vezi că l-ai scos din minţi?

Dar oare un bucătar, când a început să vorbească de meşteşugul lui, se poate opri cum îi spui?

— Gherasime! strigă Anton Lupan, apropiindu-se. Cârmaciul lăsă lopata jos şi ieşi în întâmpinarea lui.

— Ce-ai făcut cu Căpitănia, domnule?

— Cred c-ai avut dreptate; nu merită să ne ostenim şi să aruncăm banii în vânt. O să ne vedem de treburile noastre, fără să mai întrebăm pe nimeni. Portul ăsta parcă ar fi ţara nimănui… Ei, cum merge treaba aici?

— Până deseară mântuim.

Într-adevăr, înainte de asfinţitul soarelui, înăuntrul corăbiei nu mai era fir de nisip. Oamenii îşi ştergeau năduşeala de pe frunte şi îşi îndreptau şalele, mulţumiţi. Haralamb trăgea cu coada ochiului spre stufăriş.

— Mâine o să trebuiască să ne adunăm mai mulţi s-o săltăm în picioare şi s-o proptim. Haralamb, crezi c-ai să găseşti câţiva oameni, cu cabluri şi cu argaţi?

— Adică să-i caut din seara asta, domnule?

— Păi altfel cum?

Flăcăul oftă, cu ochii la stufăriş.

— Las' că-i găsim, domnule! răspunse Ieremia, în locul lui, dându-i un ghiont, cu năduf.

— Vreo cherestegerie este aici?

— Este, dar cam sărăcuţă.

— Nici nu ne trebuie cine ştie ce: nişte scânduri de brad să facem o baracă şi vreo câteva grinzi, să săltăm corabia de pe nisip şi s-o proptim. Pentru restul materialelor am întocmit o listă; o să vorbim deseară despre asta şi o să vedem ce este de făcut. Acum să mergem la cină. Ismaile, oare ce-o să găsim la kir Panaiotis? Ce ne-o fi pregătit?

Bucătarul adulmecă în aer, dar îndată îşi lăsă capul în jos şi mărturisi, ruşinat:

— Nu simţeam, estem departe; nu puteam mirosim…

În seara aceea, după cină, Anton Lupan îşi strânse oamenii în odăiţa lui Haralamb, unde era găzduit, odaie curată, cu scoarţe pe jos, cu perdeluţe la ferestre şi cu năframe de borangic puse ca podoabe pe pereţi; o mână de femeie ar fi îmbătrânit să facă atâtea; aici, se vede, era claca mai multora. Harnice şi cumsecade femei!

Aseară, pe vremea asta, Anton Lupan îl avea numai pe Ieremia şi abia stătea de vorbă cu Gherasim, arătându-i ce purta în gând. Acum se adunaseră cinci… Sfatul lor ţinu îndelung, în jurul lămpii cu gaz; Haralamb stătea ca pe ghimpi.

— Aşadar, acum ştim fiecare ce avem de făcut, spuse Anton Lupan, la sfârşit. Ieremie, ai rămas numai tu. Credeai că te-am uitat? Tu, mâine dimineaţă ai să pleci cu vaporul la Galaţi, şi ai să cumperi toate aceste materiale scrise de mine aici. Te trimit pe tine, fiindcă oraşul ţi-e bine cunoscut.

Zicând, îi întinse o listă lungă de cumpărături şi un pumn de bani: o sută de galbeni, preţul unei gospodării de om chivernisit. Ieremia se înroşi până în fundul urechilor, că le simţi fierbinţi, le auzi ţiuind.

— Dar, domnule, nu ţi-e… nu ţi-e frică de loc? întrebă, uluit.

— Frică? De ce? Dacă ai flinta cu tine, nu mă tem de nimic.

Oamenii se priviră, nu ştiu cum, ameţiţi; parcă le plutea în cap fumul unei vrăjitorii. În clipa când Ieremia luase banii, toţi, în frunte cu Haralamb, fuseseră siguri că n-au să-l mai vadă niciodată venind înapoi. Dar acum, după aceste vorbe, pe care Anton Lupan le rostise ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea lui, simţiră, în chip tainic, toţi în acelaşi timp, că Ieremia o să se întoarcă gâfâind, parcă mânat din urma de turci… Vrăjitorii!

Şi Ieremia se întoarse, într-adevăr, la capătul unei săptămâni… Se întâmplaseră multe între timp; pe moş Ifrim (văzuseră toţi, că farul era în ochii lor) îl bătuse baba lui de trei ori, şi-i ridicase, cu doniţa, un cucui în creştet, să zici că-i ou de gâscă, gata să facă pui. Anton Lupan jucase table cu căpitanul portului, luându-i partidă după partidă, la rând. Căpitanul pierdea partidele, şi cu fiecare partidă un franc de argint, dar nu se dădea învins, fiindcă era cunoscut drept cel mai bun tablagiu pe toată Dunărea de Jos, de la Sulina până la Măcin. Bătuse furtuna echinoxului în cursul acestei săptămâni, împingând valurile mării până în stufăriş, dar oamenii noştri îşi văzuseră de treburile lor, uzi până la brâu şi de la brâu în sus jumuliţi de vânt. Zburau prin văzduh trâmbe de apă şi nori de nisip, foşnea şi se tânguia stuful bătrân, de anul trecut – cel verde, încă plăpând, necheza subţirel, ca mânjii născuţi de curând… Se mai întâmplaseră şi altele, însă doar fapte mici. Cel mai însemnat era că martie se apropia de sfârşit…

Ieremia sosi într-o joi, la prânz, cu un barcaz încărcat până sus. După ce îl rugă pe căpitan să aştepte la chei, porni pe malul canalului în jos, să-i caute pe ai săi la locul cunoscut. Soarele strălucea pe un cer albăstrit – venea primăvara, şi de la nord şi de la sud, de la apus şi de la răsărit, şi punea stăpânire pe Pământ, încălzindu-i seva, făcându-l să aburească blajin. Creştea stuful, iar salcia îşi despletea deasupra apelor zulufii verzui.

Ajungând la far, Ieremia rămase nedumerit, cu ochii mari pe ţărm, spre sud. Corabia era acolo unde o lăsase, numai că la început n-o recunoscu. În lipsa lui, ceilalţi nu bătuseră cu mâinile în sân: o despresuraseră cu totul din nisip şi-o ridicaseră în picioare, proptind-o cu stâlpi. Alături se ivise o baracă de scânduri, iar în spatele ei un şopron, de sub care ieşea fum. Când se apropie, îl văzu acolo pe Ismail, aplecat deasupra unei vetre cu oale şi crătiţi puse la fiert, în rând.

Bucătarul icni şi rămase ţeapăn, cu linguroiul în mâini. Nu că n-ar mai fi crezut în vraja pe care o simţiseră cu toţii deunăzi; dar vezi, vraja are o lege şi ispita alte legi…

Serile, stând la taifas cu Gherasim, parc-ar fi zis că de la plecarea lui Ieremia trecuse prea mult timp…

Auzindu-i icnetul, că icnise adânc, Gherasim îşi scoase capul ciufulit dinăuntrul corăbiei, iar Anton Lupan ieşi pe uşa barăcii, cu nişte hârtii în mâini.

— Bine-ai venit, Ieremie!

— Bine te-am găsit, domnule!

Gherasim îl privi mustrător pe Ismail; acesta răspunse cu aceeaşi mustrare în priviri… Vraja e vrajă – de ce s-o punem pe talger cu ispita şi s-o cântărim?

— Ei, Ieremie, ia spune, ce-ai făcut?

— Am adus tot ce mi-ai poruncit – până la ultimul cui. Numai lemn de pin pentru catarge n-am găsit, dar am dat acolo peste un plutaş, om de ispravă, îl cunosc de mult, şi fără să mai cer voia dumitale, i-am zis să coboare pe Bistriţa doi pini înalţi. Când o fi cu ei la Galaţi, o să ne dea de veste aici, prin vreun căpitan de vas.

— Foarte bine ai făcut! De altminteri, catargele au să ne trebuiască abia la sfârşit… Şi cărţulia de care ţi-a spus căpitanul portului?

— Am găsit-o, uite-o aici… Dar văru' Haralamb pe unde-o fi? întrebă Ieremia, uitându-se în jur.

— S-a dus la şantier, să facă rost de o forjă şi de câteva găleţi cu cărbuni. Ştiam că azi-mâine trebuie să pici – şi aveam nevoie de lucrurile astea, ca să ne apucăm de treabă numaidecât. Noi, după cum vezi, am făcut câte ceva aici cât ai lipsit.

Între timp se apropiaseră şi ceilalţi doi, Gherasim şi Ismail, tocmai în clipa când sus, lângă far, Haralamb ieşea din stuf, ducând în spinare un sac greu, înnegrit. Alţi doi oameni veneau după el, cu o forjă, iar un al treilea împingea o roabă, a cărei roată se auzea scârţâind până aici.

— Dar asta-i fierărie în lege! se minună Ieremia, puţin mai târziu, privind forja, sacul cu cărbuni şi roaba în care se vedeau o nicovală cât toate zilele şi gogeamite baros ruginit.

Apoi se întoarse spre vără-su şi, în loc de bun găsit, îl luă la rost:

— Ce-ţi puseşi muşcata aia la ureche? Nu te vezi că eşti totuna de cărbuni?

Haralamb luă floarea ruşinat şi-o ascunse în pumn.

— Pe Ghiocica o văzuşi? întrebă, şoptit.

— Nu; l-am văzut pe sacagiu! răspunse Ieremia, printre dinţi.

Şi oftă adânc.

— Poftim mâncam! se auzi în clipa aceea glasul lui Ismail.

Ieremia se apropie de Anton Lupan:

— Domnule, prânzul trebuie ori să-l grăbim, ori să-l lăsăm pentru mai târziu; ne aşteaptă barcazul în port şi dacă nu-l descărcăm curând, căpitanul o să vrea bani mai mulţi… Apoi, mai am acolo un băietan, pe care l-am luat cu mine să-mi fie de ajutor la drum, şi bietul de el o fi flămânzit.

— Atunci, hai să prânzim la iuţeală, hotărî Anton Lupan. N-are rost să ne amânăm masa, fiindcă barcazul n-o să-l putem descărca aşa, cât ai bate din palme. Iar băietanului tău, i-om duce acolo ceva de-ale gurii, dacă s-o învoi Ismail.

Sub şopronul bucătăriei, fusese înjghebată o masă din scânduri de brad, pe pari bătuţi în nisip. De o parte şi de alta a ei se întindeau două bănci cu picioarele tot aşa, înfipte în nisip. Ismail aşteptă să-i vadă pe toţi aşezaţi, zâmbi mulţumit, îşi umflă pieptul şi se apropie cu castronul plin, aburind. Făcuse mâncare ghiaurească, borş de perişoare, cu leuştean mult, numai că nu băgase carnea în maşina de tocat, ci o migălise cu satirul, ca la Stambul, să nu i se piardă nici un pic din gust… Spre necazul lui, oamenii mâncau grăbiţi, nimeni n-avea timp să se minuneze că borşul era aşa bun.

Odată prânzul sfârşit, nu spuseră decât în fugă: „Mulţumim, Ismaile!” – şi porniră ca nebunii spre port…

Sunt în viaţa unui bucătar clipe de mulţumire, dar şi clipe amare, să nu le mai socoteşti! Carne tocată cu satârul şi să nu spună nimeni un cuvânt!

Ismail spălă vasele, pufnind, le puse la locul lor pe poliţele de sub şopron, le acoperi să nu le umple nisipul adus de vânt şi intră în baracă, să-şi ia cutia cu vopsele, că marea căpătase o culoare sidefie pe care voia s-o picteze negreşit.

Se mutaseră aici abia de trei zile şi până acum toţi păreau mulţumiţi de noul lor culcuş. Dormeau în hamace, ca pe vapor, înăuntru mirosea a răşină de brad şi marea Ie murmura necontenit în urechi.

Numai Haralamb, cum cădea seara, se făcea nevăzut şi până la răsăritul soarelui, nu-l mai simţeai venind; acum, e drept, nimeni nu-l putea sili să înnopteze aici, de vreme ce-şi avea odăiţa şi rosturile lui în târg. Mai cu seamă că, dacă era vorba de muncă, muncea cât trei, să zici că oboseala nu se-atingea de el. Şi nici la simbrie nu se-arăta grăbit; când Anton Lupan aducea vorba de bani, îşi lăsa capul în pământ, sfios:

— Lasă, domnule, întâi să mântuim treaba şi p-ormă mă-i plăti.

— Dar poate că atunci ai să ceri cine ştie cât!

— Cât ai să-mi dai dumneata – şi am să fiu mulţumit.

Ismail se aşeză pe nisip, deschise cutia de vopsele, puse bucata de mucava pe genunchi, când îl văzu pe moş Ifrim venind dinspre far. Bătrânul îşi făcea în fiecare zi drum pe aici, se uita la oameni cum muncesc şi pufăia din lulea, ca un logofăt pus să ţină seama de munca lor.

— Am mâncat? îi strigă Ismail, bucuros de venirea lui.

— Nu, că s-a supărat baba mea şi-a aruncat mâncarea la câini.

Iacă mai sunt şi clipe de mulţumire în viaţa unui bucătar – şi ele vin adesea la timpul cel mai potrivit.

— Hai, dam borş Ismail! Borş cum găteam la ghiaur! Moş Ifrim se aşeză sub şopron, îşi scoase căciula şi se închină, trăgând cu ochiul la oala lui Ismail. Borşul încă nu se răcise, nu mai trebuia încălzit.

Bucătarul îi puse farfuria în faţă, îi dădu o lingură de fier, pâine tăiată felii, apoi se trase în lături, cu mâinile în şolduri, aşteptând mulţumit.

— Borşul cu pâine nu-i bun; n-ai mămăligă? întrebă bătrânul, făcând nazuri de la început.

Ismail pufni.

Oaspetele său clătină din cap, luă lingura de fier, o privi chiorâş, o şterse în palmă şi zăbovi un timp.

— N-ai una de lemn? Borşul cu lingură de fier n-are gust!

— N-aveam! se stropşi Ismail.

Moş Ifrim se apucă să mănânce, parcă silit, rupând plinea cu teamă şi tot uitându-se chiorâş la lingura cu care nu era obişnuit. Cu o lingură d-asta te poţi şi otrăvi! Dar, ce mai tura-vura, borşul era bun, gras, mirosea frumos, avea de toate alea, ardei mai puţin, leuştean mai mult – aşa cum se cere unui borş gătit ca la ghiauri.

— Bogda-proste! spuse paznicul farului când sfârşi.

— Am fost bun?

— Bun, nimic de zis, numai că perişoarele sunt parcă tocate prea mărunt…

— Siktir!

Dar să-l lăsăm pe bietul Ismail spumegând şi să vedem ce făcuseră ceilalţi, între timp. După ce sfârşiseră prânzul, plecaseră spre port, zoriţi, cu Anton Lupan în frunte, urmat de Gherasim. Haralamb se ţinea mai în urmă, pe lângă vără-su, muşcând floarea în dinţi.

— Zi, mă, pe Ghiocica n-o văzuşi?

— Nu-ţi spusei? L-am văzut pe sacagiu!

Apropiindu-se de Căpitănie, auziră zarurile ţăcănind; căpitanul îşi făcea partida de table de după prânz, luptându-se cu adversarul său închipuit, dar cu toată fierbinţeala jocului, îi simţi şi se repezi la geam, aplecat în afară, mai-mai să dea cu trompa în-nisip.

— Facem o partidă, p-un frăncuţ?

Anton Lupan se apropie de fereastră şi-i întinse cărticica pe care i-o adusese Ieremia în sân.

— Iată abecedarul; ţi l-a găsit.

În săptămâna care trecuse, se mai întâmplase şi alt fapt mărunt: căpitanul portului îl iscodise pe Anton Lupan, cât de greu i-ar fi unui om ca el să înveţe a scri şi a citi, măcar aşa, ca să nu se facă de râs. De mult nutrea asemenea dorinţă în sufletul lui, dar ca să ceară ajutorul cuiva, ar fi însemnat să-şi dezvăluie vechiu-i beteşug. Alta era socoteala cu acest străin, care părea un om şi bun şi tăcut; ştia că n-o să spună nimănui, n-o să-l dea în gât… Dar nu bănuise că pentru a-şi împlini tainicul vis era nevoie de o carte cu colaci, cârlige şi beţe trase în fel şi chip. Ce să faci cu ele, de unde să porneşti, cum să le descurci? Acum căpitanul se uita în cărţulie ca mâţa-n calendar şi simţea că-l trec năduşeli fierbinţi.

În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei un barcaz micuţ, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, şedea, cu picioarele atârnate în jos, un băieţandru de vreo şaisprezece ani, cu un mintean negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă – şi cânta încetişor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.

— Cântă de foame! spuse Ieremia. Apoi strigă:

— Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să mănânci! La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei şi chipul oacheş, bătut de vânt, i se lumină.

— El e băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.

Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit, cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înţeles, care însă, în toată înfăţişarea lui, poate puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoş lup.

Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi, şi rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie; lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om – ca a unui om care o are, bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care o dată ce s-a ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai poate pieri. Anton Lupan o cunoştea – şi deodată îşi dădu seama că dacă băiatul acesta plecase cu un barcaz, la chemarea primului venit, era semn că nu lăsase în urmă vreun trai bun. Ridică mâna şi-i mângâie obrazul, gingaş ca de fată, cu duioşia cu care-şi mângâie părintele copilul obidit.

— Să nu-ţi pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeţi cele de cuviinţă pentru osteneala ta.

Băiatul făcu o mişcare cu mâna ca şi cum ar fi vrut să arate că nu ţine la nici un fel de răsplăţi. Văzându-l aşa şi gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simţi întristat.

— Câinele-i al tău? îl întrebă.

— E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am zgornit. Aşa că umblăm amândoi.

Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă asta pentru mai târziu şi deocamdată îi încredinţă pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.

Între timp, căpitanul barcazului, care se cinstise cu oamenii săi la locanta lui kir Panaiotis, se apropie de chei şi, curând după aceea, descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. Ieremia le cumpărase după listă şi le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi bătătura de bumbac – şi încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap.

Numai descărcatul lor dură câteva ceasuri şi cum până seara n-ar mai fi fost vreme să care totul de-aici, hotărâră să le lase pe chei, sub paza lui Ieremia. Pe Haralamb îl mânară în târg să se înţeleagă cu doi căruţaşi, pentru a doua zi, dar el zăbovea să plece şi se tot învârtea pe lângă vără-su:

— Zi, nu vrei să-mi spui?

— Nu ţi-am spus? Ce, eşti surd?

— Adică n-ai văzut-o, te juri?

Anton Lupan rămase să încheie socotelile cu căpitanul. Când ieşi din cabină, îl văzu pe Mihu stând pe o ladă, în marginea cheiului, cu cavalul pe genunchi; câinele stătea cuminte, alături. Îi plătise cuviincios pentru osteneala lui şi prin grija lui Gherasim îi făcuse şi-o legătură cu de-ale gurii, pe trei zile, să aibă la drum.

— Şi acum, încotro porneşti, Mihule? îl întrebă, punând piciorul pe chei.

Băiatul se ridică, sfios:

— Păi, am să mă întorc cu barcazul la Galaţi şi p-ormă…

În aceste vorbe neterminate Anton Lupan simţi o teamă ascunsă cu greu. Înţelese şi mai limpede că băiatul nu avea nici un rost, nicăieri.

— De unde eşti? îl întrebă, aşezându-se pe ladă şi făcându-i semn să stea lângă el.

— Din Muscel, din sus de Rucăr.

— Şi ce făceai acolo?

— Cu oile.

— Ale voastre?

— Nu; la stăpân. Peste iarnă au dat lupii la stână, baciul era plecat devale, la Câmpulung, rămăsesem numai eu, să am grijă de cinci sute de oi. S-au năpustit lupii şi au făcut prăpăd, au sfâşiat nouă oi şi din unsprezece câini au lăsat cu viaţă numai cinci… Când a venit baciul, m-a zvântat în bătăi.

— Şi atunci, ai fugit?

— Da, am fugit.

— De ce nu te-ai dus la ai tăi?

— Ce să fac acolo, că n-au nici pentru ei? M-am dus la Câmpulung, am vrut să intru la un negustor, părea om bun, numai că a zis să-l alung pe Negrilă, că nu-i trebuie dulău.

— Negrilă îl cheamă?

— Negrilă. Da' ce, nu-i nume frumos?

Auzindu-şi numele, câinele îşi ridică ochii, ca şi cum ar fi protestat şi el.

— Ba da, un nume mai potrivit nu puteai să-l găseşti… Şi zi, nu v-a primit pe amândoi?

— Nu; a zis că de ce să hrănească două guri.

— De! O fi avut şi el socotelile lui!

— O fi avut… Şi-atunci m-am dus mai departe, din sat în sat, nu cunoşteam drumul, dar întrebam – şi-am nimerit la Bucureşti… La început m-am speriat, că era lume multă şi gălăgie mai rău ca la bâlci. Pe urmă m-am prietenii cu nişte olteni, de vindeau legume, cu coşurile. M-au luat în odaia lor, la marginea oraşului, pe lângă Obor. Am stat acolo pe vară; făceam fluiere şi le vindeam prin târg. Da' într-o zi, când mergeam pe stradă, eu cu Negrilă, s-a oprit aşa, fără veste, o cotigă lângă noi; doi inşi au sărit cu zbilţurile şi ne-au încolţit. Cică erau hingheri – putrezi-le-ar oasele de vii! Mai bine să mori de foame decât să faci ca ei! Am dat să fugim, da' vezi că Negrilă nu le ştia gândurile şi le-a căzut în laţ. M-am rugat de ei: „Mă nene, nu mi-l luaţi, că n-a făcut nici un rău!” – „Piei de-aici, a strigat unul, că de nu, te luăm şi pe tine şi te aruncăm laolaltă cu el!”

Băiatul se opri o clipă şi-şi mângâie câinele pe cap, străbătut de un fior. Apoi continuă:

— Săracu' Negrilă se zbătea în laţ, să scape, dar laţul îl sugruma rău: ochii i se făcuseră roşii. Atunci am văzut şi eu roşu, de parcă ochii lui ar fi fost ai mei. „Dă-i drumu'!” am răcnit. Şi fără să ţin seama că era de două ori cât mine, m-am repezit în gâtul hingherului. Celălalt hingher, ăl de mâna caii, s-a întors şi m-a altoit cu biciul peste mijloc. Atunci n-am mai ştiut ce fac: am luat un pietroi de jos şi l-am aruncat din răsputeri. Am vrut, ori n-am vrut, da' ştiu că drept la mir l-am atins. Hingherul s-a prăbuşit la pământ, ameţit; celălalt s-a repezit să-i dea ajutor. Se adunase lume multă pe lângă noi, mai cu seamă femei şi copii, şi strigau, da' mi s-a părut că-mi ţineau parte mie, nu lor. Cineva mi-a spus: „Fugi, măi băiete, până nu se ridică de jos, că altfel cheamă poliţia şi te-ai nenorocit!” Nu ştiu cum l-am slăbit pe Negrilă din laţ, cum am deschis uşa cotigii – barem să scape toţi câinii dacă o fi s-o păţesc eu. Erau o mulţime de câini, că s-a umplut strada de chelălăitul lor. Pe urmă am luat-o la fugă spre Obor. Acolo am stat pitit până seara, când au venit oltenii – şi ei m-au povăţuit să fug. Noaptea am plecat, pe la Colentina, şi am mers până în zori, când ani ajuns într-un sat de ţigani, parcă Lilieci; m-am odihnit acolo, sub un salcâm, şi pe la nămiezi, am plecat. Uite-aşa am mers vreo două săptămâni, pe la Urziceni, pe la Făurei, până am ajuns pe malul Dunării, la Brăila. Am căutat să intru şi acolo ta un negustor – n-aş zice că oamenii erau răi, dar toţi îmi spuneau: „Ce să facem, mă băiete, cu două guri? De dulăul tău ne arde nouă? Nu vezi ce de câini sunt în oraş?” Asta-i adevărat, străzile erau pline de câini, şi când îl vedeau pe Negrilă după mine îşi scoteau colţii şi mârâiau, de parcă ar fi zis: „Mă veneticule, să nu care cumva să pui gura pe ciolanul nostru!” Am stat aşa vreo săptămână şi-am vândut fluierele pe care te făcusem pe drum; seara dormeam sub un şopron, în port; încă nu se lăsase frig. Pe urmă m-am prietenit cu un hamal – un om bun – şi el m-a dus la o babă, pe lingă cimitiru' Sfântu' Constantin, şi s-a rugat de ea să mă ia acolo să-i slujesc, că era cam beteagă de un picior. Baba asta făcea descântece şi ghicea în cărţi. N-am dus-o nici bine, nici rău la ea; am fost mulţumit că m-a lăsat cu Negrilă. Da' ea m-a lăsat fiindcă mă punea să-i tai păr din coadă, pentru descântecele ei. Ce era să fac? Am tăiat, azi un smoc, mâine un smoc, până l-am lăsat pe Negrilă golaş, de parcă îi era şi lui ruşine să se vadă aşa. Las' că părul creşte la loc, m-am gândit eu, şi Negrilă o şti că n-am încotro…

— Şi uite că aproape a crescut! zise Anton Lupan, privind coada subţirică, pe care câinele şi-o mişca mulţumit, de câte ori auzea vorbindu-se de el.

— A crescut, nu mi-e de asta! încuviinţă tânărul lui stăpân.

— Şi ia spune, Mihule – Mihu îţi zice, nu-i aşa? – ce-ai făcut mai departe?

— Păi am stat acolo până înainte de Florii, când a murit baba; se vede că pe ea n-a putut să se descânte, cum descânta pe alţii. Am umblat iarăşi o săptămână prin port, aşa fără rost, până ce tot hamalul acela mi-a spus că la Galaţi ar fi un negustor bogat, cu prăvălii mari şi cu multe curţi, şi că dacă m-aş duce la el, poate m-ar primi şi cu Negrilă – că n-aş fi vrut pentru nimic în lume să mă despart de el. Ei, şi dacă am ajuns eu acolo, la Galaţi, am început să-l caut pe negustor, şi-am dat peste nenea Ieremia, care mi-a zis să merg cu el, că n-o să-mi pară rău… Aici băiatul se opri, încurcat.

— Şi-acum ai vrea să te-ntorci, să-l cauţi pe negustor?

— Aşa mă gândeam, răspunse Mihu, fără nici un îndemn.

Anton Lupan se ridică:

— Ce-ar fi să-l dai naibii pe negustorul tău, mai ales că nici nu ştii ce fel de om e? N-ai vrea să rămâi cu noi?

— Şi ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.

— Ce-o să facem toţi. Las' că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoieşti?

— Da' pe Negrilă îl iei?

— Fireşte! Altfel nici nu mă gândesc.

Obrazul băiatului se lumină, şi tot ceea ce fusese îndoială şi amărăciune pe chipul lui se pierdu în vânt. Iar vântul îi purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci.

Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulţumit; Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiţi la marea vineţie în lumina amurgului de după echinox, Negrilă se zbenguia pe ţărm, aruncându-se în apă şi tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca şi când ar fi simţit că din clipa asta începe altă viaţă şi pentru el şi pentru stăpână-su.

— Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?

— Numai apă, Mihule. Şi încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.

— Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.

În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. Sub şopron, Ismail aţâţa focul, furios, să încălzească borşul ghiauresc rămas de la prânz.

— Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!