CAPITOLUL V. Echipajul.

În aceeaşi seară, după cină, rămaseră în jurul mesei, la lumina felinarului agăţat de grindă, sus, şi ţinură sfat, îndelung. Ismail nu-şi mai încăpea în piele, atât era de fudul: plutaşul mâncase ca un căpcăun, iar la urmă spusese, ceea ce nu spusese niciunul până acum:

— Aşa mai zic şi eu! Mâncare ca asta cred că nu au nici boierii, decât la zile mari!

Dar ce-ar fi fost dacă bucătarul ar fi făcut vestita lui musaca? Şi dacă la urmă l-ar mai fi îndulcit şi cu sarai-glii puse la borcan în sirop de trandafir?

Anton Lupan stătea în capul mesei şi parcă zâmbea; un zâmbet mai mult lăuntric, de care puteai să-ţi dai seama numai dacă îl cunoşteai.

— Eşti bucuros că ne-a venit lemnul de catarg, domnule? îl întrebă Ieremia.

— Sunt bucuros, fireşte, dar mai mult mă bucur că avem încă un marinar!

— Şi ce marinar! O să iasă din el un cârmaci grozav! adăugă Gherasim, fără să-l slăbească din ochi pe plutaş.

Acesta se ruşină; i se părea că îl batjocoreau pentru isprava lui, că rupsese pluta tocmai când să ajungă la mal.

— Fiţi îndurători, zise cu capul plecat, şi-o să-mi dau silinţa să vă fiu pe plac, dar nu-mi găsiţi vină dacă n-am văzut marea decât abia azi!

— Linişteşte-te, băiete! Noi tocmai că ne minunam de iscusinţa ta!

Cristea Busuioc ridică ochii spre Gherasim şi-l privi mirat:

— Adică nu râzi de mine?

— Auzi vorbă! N-ai înţeles că te lăudăm?

— Dar bagă de seamă să nu ne încurci! se auzi glasul lui Anton Lupan. Dacă vrei să mergi numai până la Ţarigrad, spune de pe acum, să ştim pe ce ne putem bizui.

— Păi dumneavoastră încotro plecaţi?

Era o întrebare căreia se cuvenea să-i dai numaidecât răspuns. Nu poţi să iei un om cu tine şi să-i spui: „Vino! Unde-o să ajungem om vedea mai târziu!”

Anton Lupan zăbovi un timp. Pe Gherasim, pe Ieremia şi pe Ismail îi lămurise oarecum. Acum, fiindcă tot trebuia să-l lămurească pe noul venit, era clipa nimerită să-i lămurească şi pe ei mai deplin – şi nu strica să audă şi Haralamb aceste lămuriri. Ştia că vărul lui Ieremia nu umblase pe mare în viaţa lui, dar, dacă l-ar fi înduplecat să pornească la drum alături de el, ar fi fost mai mulţumit de el, cu toată nepriceperea lui, decât de un marinar necunoscut, cine ştie cât de nărăvit, fiindcă, mai ales de când cu vapoarele, marinari cumsecade nu găseai oriunde şi oricând. Pe Haralamb, de bine de rău îl cunoştea, îi ştia cusururile, dar îl ştia şi îndemânatic, şi vrednic, şi isteţ – putea să iasă din el un marinar bun.

— Mihule! zise, după ce gândi repede cele de mai sus. Du-te în baracă şi vezi că pe masă sunt nişte hărţi făcute sul.

— Le ştiu, domnule; pe care s-o aduc?

Ia te uită! Ciobănaşul îşi băgase nasul prin hărţile lui! La drept vorbind, ar fi trebuit să-şi dea seama mai demult; uneori, când se întorcea seara din port, deşi orânduite frumos, îşi găsea hărţile parcă puse altfel, nu cum le lăsase la prânz. Întorcând ochii spre Mihu, pe chipul lui se ivi zâmbetul acela ascuns, şi aşa iar zăbovi un timp, privindu-l prelung.

— Adă-le pe toate; altfel ai să le încurci.

Băiatul se supuse, fără să mai zică nimic, dar când se întoarse părea mirat şi mâhnit de neîncrederea tui Anton Lupan.

Acesta alese o hartă mare care înfăţişa întregul Pământ şi o întinse pe masă, în faţa oamenilor. Ei se aplecară deasupra, mai degrabă nedumeriţi decât curioşi. Vedeau prima oară o asemenea hartă, chiar cei care erau marinari vechi; alţii, ca Ieremia, Haralamb sau Cristea Busuioc, poate nu văzuseră nici măcar alta, mai puţin încâlcită, de pildă, harta judeţului lor.

— Iată, aici e întreg Pământul, cu continente, mări şi oceane – şi uite unde ne găsim noi! începu Anton Lupan, împungând cu vârful creionului un cerculeţ, în dreptul căruia se vedeau nişte litere de necitit, ca un şir de puricei. Vedeţi, continuă el, aici e Marea Neagră, iar la apus, bucata asta de pământ, în formă de gheată, e Ţara Românească; o credeaţi fără margini, dar ia uitaţi-vă ce mică e pe lângă restul Pământului!

Oamenii priveau harta şi ascultau minunându-se, fără însă ca nedumerirea să li se fi şters de pe chip. Ieremia îşi duse mâna la gură şi clătină din cap, gestul obişnuit al ţăranului pe care-l uimeşte ceva.

— Adevărat, domnule, că mare-i Pământul! Păi noi ce mai suntem pe lângă el? Nişte gândaci amărâţi!

— Uitaţi-vă, continuă Anton Lupan, arătând cu creionul, aceasta este Mediterana, pe lângă care Marea Neagră pare un lighean; iar Mediterana, la rândul ei, faţă de Oceanul Atlantic, ai zice că e cât un lăculeţ. Pe toate aceste mări şi oceane, care scaldă continentele, mişună mii şi mii de corăbii şi de vapoare, iar pe continente freamătă viaţa a milioane de oameni…

Ismail se săltă de la locul lui şi, aplecându-se deasupra hărţii, întrebă temător, ca şi când s-ar fi aşteptat să se ridice din apele mărilor o mână care să-l strângă de gât:

— Unde estem Stambul?

— Uite-l colea!

Ce poţi să vezi pe hartă? Un pătrăţel înnegrit… Bucătarul oftă şi tăcu.

— În clipa când aici, la Sulina, soarele a apus, reîncepu Anton Lupan, fără să fi înţeles oftatul lui, în cealaltă parte a Pământului, în Alaska, în Tahiti sau în Hawai se luminează de ziuă. Când noi aici ne culcăm, trudiţi, să ne odihnim, în alte părţi oamenii îşi încep truda lor de fiecare zi. Viaţa freamătă necontenit pe Pământ, nu-i niciodată odihnă deplină – odihna deplină ar însemna ca Pământul să fi murit. Dacă te osteneşti să cuprinzi măcar cu mintea întinderea acestei lumi, înseamnă că nu mai eşti chiar aşa de mic în faţa ei, cum a spus Ieremia, aşa de amărât. Eu unul mi-am pus în gând să ajung la unul din capetele ei, unde a rămas până azi un loc necercetat de nici un călător.

— Adică să mergem chiar la capul Pământului, domnule? întrebă Cristea Busuioc, gâfâind.

Anton Lupan se uită la toţi, pe rând. Gherasim stătea cu coatele pe masă, privind neclintit harta, fără ca pe chipul lui ca de gheaţă să se poată citi vreun gând. Ieremia îşi luase mâna de la gură, dar îşi ţinea falca şi clipea din ochi, uitându-se pe furiş la ceilalţi. Ismail rămăsese posac încă de adineauri; ceea ce se vorbise pe urmă ai fi zis că nu-l mai privea. Pe chipul lui Mihu se ivise o lumină arzătoare, ochii îi sclipeau, vii, fără însă ca în ei să se fi stins mâhnirea de la început; era prea mărunt, prea nedestoinic pentru ceea ce se punea la cale aici! Cât îl priveşte pe Haralamb, el îşi trase căciula pe ochi, îşi băgă mâinile în sân şi se suci într-o parte, înstrăinându-se de vecinii săi, cu care pesemne socotea că nu are nimic de împărţit, în clipa când se pregăteau să plece la un asemenea drum.

— Fie şi capul Pământului, dacă vrei să-i zici aşa! răspunse Anton Lupan la întrebarea plutaşului. Dar să nu vă speriaţi, că ăsta nu-i un drum chiar aşa de greu de făcut. Iată, în loc să faci de douăzeci de ori drumul de-aici până la Pireu…

— O fi! zise Gherasim, cu chipul de nepătruns. Ceilalţi tăceau, parcă mai nedumeriţi ca la început. Chiar în ochii lui Cristea Busuioc, care atâta vreme visase să plece în lume, rupându-se de gura Siretului, unde se sfârşeşte drumul oricărui plutaş, se ivise acum o îndoială uşor de citit. Numai Mihu asculta, îmbujorat la chip, cu aceiaşi ochi vii, neclintiţi.

Anton Lupan se scarpină în cap, imitând fără voie gestul lui Gherasim. Era mai greu decât îşi închipuise, să le spună acestor oameni ceea ce ani de zile plănuise cu Pierre Vaillant şi alt şir de ani îşi spusese lui însuşi, în gând. Aveau să înţeleagă ei oare însemnătatea cercetării unui pământ încă necunoscut? Dar mai cu seamă aveau să înţeleagă cum se născuse acest plan în mintea lui? Să le vorbească despre călătoria lui Darwin, despre jurnalul bătrânului corsar, despre expediţia în care pierise Arnold Vaillant? Poate că, spunându-le acestea de pe acum, când ei încă nu-l cunoşteau bine, mai degrabă i-ar fi îngrozit.

— Vreau, continuă Anton Lupan, silindu-se să nu-şi piardă tonul hotărât, vreau să ajung acolo fiindcă n-au putut ajunge alţii, deşi s-au străduit. E un legământ făcut cu mine însumi, să nu las necercetat locul acela necunoscut.

— Şi la ce bun, domnule? întrebă Gherasim.

— La ce bun? Dacă primii navigatori care au pornit la drumuri mai lungi s-ar fi întrebat astfel, astăzi poate n-am fi avut nici măcar dovada că Pământul e rotund. Cei ce călătoresc sub îndemnuri necunoscute oricui, fac ca oamenii să ştie mai multe despre lumea lor – şi cu cât ştii mai multe, cu atât te poţi socoti mai stăpân peste ea. Apoi, asemenea călătorii ajută oamenilor să se apropie între ei, să rupă hotarele care-i despart, întâi hotarele judeţului unde s-au născut, apoi pe al ţării lor, al altor ţări, al continentelor, iar la urmă hotarele lumii întregi. Aşa, într-o zi, când lumea va avea drumuri bătute în toate părţile de călători, când nu va mai rămâne loc tainic nicăieri, Pământul nesfârşit întins în faţa noastră ne va înspăimânta mai puţin şi noi nu ne vom mai vedea atât de mici în faţa lui. E oare greu de înţeles ceea ce vă spun?

Nu răspunse niciunul; numai Mihu şopti: „nu!” – dar pe el nu-l băgau în seamă, nimeni nu-l auzi.

— Acum de ce taci, Ismaile? Te arătai mai voinicos la început!

Bucătarul ridică ochii lui galbeni, de câine obidit:

— Mergeam!

— Aşa e, domnule! se auzi şi glasul lui Gherasim. Suntem marinari, ne-am înţeles să te urmăm, o să mergem cu supunere oriunde vei dori! Eu unul te cunosc de mult, ştiu că n-o să ne duci decât pe drum bun.

— Bine; dar aş vrea ca mai înainte să înţelegeţi cu toţii ceea ce mi-am pus în gând.

— Ei, ce nu înţelegem azi, o să înţelegem mai târziu. Altceva s-a încâlcit în capul meu acum, după câte ne-ai spus: călătorii care au cutreierat lumea, cum ar fi Magellan, Columb şi mai ştiu eu care alţii, că doar am auzit şi eu de ei, au avut la îndemână mijloace îndestulătoare şi tot le-a venit greu. Noi, oare, cum o să ne descurcăm? Ai dumneata, sau îţi dă cineva atâţia bani ca să putem pleca la un drum aşa lung?

— Am, pentru început; în orice caz, destui ca să terminăm corabia şi să vă plătesc pentru ce-aţi muncit.

— Mai pe urmă cine plătim? întrebă Ismail neliniştit, pe drept cuvânt.

La kir Iani avusese şapte lire turceşti pe lună; Anton Lupan îi făgăduise zece – rămăsese cu el pentru alte pricini, nu pentru acest chilipir – dar şi banii îşi aveau rostul lor, nu se putea lipsi de ei, că doar cum să trăieşti, din vânt?

— Nu-ţi face griji, Ismaile. Tot eu am să vă plătesc, ba o să aveţi chiar parte la câştig.

— şi asta câştig de unde luam? stărui bucătarul, fără să se fi liniştit.

— De unde îl lua şi kir Iani.

— Caram marfa, Pireu, Stambul?

— Da, anul ăsta, până la vara viitoare, o să cărăm marfă, la Stambul, la Pireu, în Mediterana, pe unde om găsi muşterii.

— Şi mai pe urmă? stărui Ismail.

— La vara viitoare cred că o să avem strânşi destui bani ca să pornim la drum, dincolo de Gibraltar, spre Pernambuco, Rio de Janeiro, Buenos Aires… Pricepuşi? răspunse Anton Lupan, arătând pe hartă drumul presupus.

Ştia că una era s-o spună, şi alta s-o poată împlini; bănuia greutăţile care aveau să se ivească în cursul acestui drum atât de lung, simţea că pe deasupra aveau să mai fie altele, încă de nebănuit, dar nu se putea arăta şovăitor tocmai acum, când oamenii păreau aşa de îndoiţi.

Până la Gibraltar, bucătarul nu spuse nimic; numai când văzu creionul luând-o peste ocean, icni şi începu să îngâne repede, parcă năucit:

— Allah-Allah-hu!

— Iată unde trebuie să ajungem! continuă Anton Lupan, oprindu-se cu creionul la Capul Horn, colţul cel mai de miazăzi al Americii de Sud. Ei, Ismaile, mai ai ceva de zis?

— Caram marfa, câştigam puţin, răspunse bucătarul, după ce-şi reveni.

— Asta de unde ştii?

— Kir Iani am spus.

— Dar ce-ai fi vrut tu, să-ţi arate adevăratul lui câştig? Atunci i-aţi fi cerut să vă plătească mai mult.

Bucătarul nu părea liniştit nici acum: se tot foia, aruncând priviri piezişe spre oceanul care se întindea de la Gibraltar până la coastele Americii de Sud.

— Ştiu ce vrei să spui! continuă Anton Lupan, ca şi când ar fi înţeles gândul lui. E una să navighezi în ligheanul tău, pe la Pireu, pe la Stambul, şi alta să te avânţi până la capul Pământului. Ai să spui că aici nu vă pândeau primejdii prea mari, şi chiar dacă ar fi fost să se întâmple ceva, nu era greu să vă întoarceţi în porturile voastre, să găsiţi altă corabie şi alt căpitan. Ai dreptate, m-am gândit şi la asta. Îndată ce vom ajunge la Stambul, o să asigurăm corabia la o societate mare şi în contract o să vă pun, ca parte egală, pe fiecare din voi, încât, dacă ni s-o întâmpla vreo nenorocire, în orice parte a lumii am fi, o să primiţi atâţi bani ca să vă puteţi întoarce acasă şi să trăiţi un timp, fără griji.

— Asta bine am gândit! încuviinţă Ismail. Dar vream ştim…

Aici, Gherasim, care de câtva timp începuse să se uite la el cam chiorâş, nu se mai putu înfrâna şi izbucni:

— Ia ascultă, mă turcule, de când te-ai făcut tu aşa cusurgiu? Ei, fir-ai să fii! Ce, ai uitat câţi căpitani au tras de tine ca de-un catâr? Ai uitat câţi ghionţi ai mâncat de la ei? Ia să-mi spui tu mie, de câte ori te-au aruncat în brânci pe schelă şi te-ai pomenit în praful de pe chei, numai cu şalvarii şi cu turbanul din cap? Dar de căpitan Mehmet ai uitat, că tu mi-ai povestit cum te-a băgat la închisoare, fiindcă i-ai cerut dreptul tău pe un an?! S-a plâns la poliţie, domnule, că l-a ameninţat cu moartea – şi poliţia l-a crezut. Ce zici, Ismaile? Mi se pare că ai stat vreo două săptămâni închis! Şi-acum face nazuri, al dracului turc!

Gherasim mai bombăni ce mai bombăni, apoi se întoarse spre Anton Lupan, scărpinându-se în cap, şi îşi dezvălui şi el nedumerirea lui:

— Domnule, dar corabia noastră o să poată oare înfrunta un asemenea drum? Ţi-am spus că o cunosc şi ştiu că multă lume se minuna prin porturi când auzea ce furtuni am întâlnit. Vezi dumneata însă…

— Tu de ce nazurim? sări bucătarul, cu mare arţag.

— Linişteşte-te, că nu face nazuri! interveni Anton Lupan. Omul a întrebat… Gherasime, crezi cumva că Magellan sau Columb, de care mi-ai vorbit, au avut corăbii mai mari? Sau chiar să fi fost aşa, crezi că erau lucrate cu iscusinţa de azi? Ca să nu mai spun că noi întrebuinţăm acum pânze împărţite mai bine şi că, pe deasupra, folosim toate învăţămintele rămase de la navigatori în câteva sute de ani… Deci să nu ne îndoim de corabia noastră ci mai degrabă să ne întrebăm dacă noi vom fi vrednici de ea.

— Şi asta e de întrebat, încuviinţă Gherasim, înclinând din cap. Din toţi, numai dumneata, cu mine şi cu Ismail suntem marinari…

— Nu uita că şi Ieremia a umblat pe mări câţiva ani.

— N-am uitat, şi nu l-am uitat nici pe flăcăul ăsta, care a venit azi, că doar eu m-am minunat cel dintâi de îndrăzneala lui; ţi-am spus, o să fie un marinar bun. Dar chiar aşa, suntem numai cinci; ne mai trebuiesc vreo trei oameni; de unde-i luăm?

— Nu-i nevoie să ne înghesuim atâţi; dacă am mai găsi încă unul, cred că ne-ar fi de ajuns, ca să avem la drum trei schimburi de câte doi… Ce zici, Haralamb, mergi şi tu?

Flăcăul se suci şi mai mult, închizându-se în pielea lui, ca un arici. Parcă de plecat pe mări îi ardea lui acum?

— D-apoi eu nu-s marinar. Le ce să vă-ncurc?

— N-ai să ne încurci de loc; dimpotrivă, ai să ne fii de folos. Marinăria se-nvaţă, nu-i aşa, Gherasime?

— Se-nvaţă, dar până să se-nveţe, ar însemna să ne trudim noi în locul lui.

— Iar nazurim? sări Ismail. Domnule, luam, învăţam Haralamb, facem marinar bun!

— Ei, Haralamb, nu răspunzi?

— Nu merg, domnule! Să nu fii supărat, dar eu am de gând să mă-nsor, să intru în rândul oamenilor.

Şi după ce zise acestea, flăcăul se posomorî şi se strânse mai mult în pielea lui de arici, ca să nu se mai lege nimeni de el.

— Vai de capul tău! îl batjocori Ieremia, pufnind. Ai să intri tu în rândul oamenilor când m-oi călugări eu! Parcă nu te ştiu?!

— Ce facem, Gherasime? zise Anton Lupan, un pic descumpănit de împotrivirea lui Haralamb, pe care se mira că nu-l câştigase de partea lui, în mai bine de nouă săptămâni. N-aş vrea să luăm aşa, orice om s-o găsi.

— Aici ar fi şi greu să-l găsim. Să vedem, domnule, să aşteptăm; zilele astea trebuie să vină Penelopa, că prea a zăbovit mult, şi cred că am să-l înduplec pe Marulis – barem pe ăsta îl ştiu, e om cinstit şi marinar bun. Kir Iani şi-o fi întregit echipajul între timp, aşa că n-o să mă împiedice inima să i-l fur.

Ismail se posomorî; îl rugase pe Marulis să-i aducă un borcan cu saraiglii adevărate, de la Stambul, dar uite că Penelopa nu se mai întorcea, deşi de la plecarea ei trecuse mult timp.

— Kir Iani nu mai veneam! zise cobind. Am înecat pe drum…

— În sfârşit, până la plecare mai avem timp, O să aşteptăm! hotărî Anton Lupan, rotindu-şi privirea de la unul la altul, pe rând.

Ajungând la plutaş se opri; se vede că acesta era un om sfios şi tăcut; pusese o întrebare, căpătase răspuns, dar de atunci nu mai spusese nimic. La drept vorbind, se cam grăbiseră să-l numere printre ei, fiindcă o vorbă limpede nu ieşise încă din gura lui.

— Ia spune, omule, ce-ai hotărât? Vrei să mergi numai până la Ţarigrad? Ai grijă să nu ne încurci!

— Apoi, domnule, ce mi-e Ţarigradul, ce mi-e capul Pământului?! răspunse Cristea Busuioc, fâstâcit.

Oamenii se puseră pe râs, înveseliţi de copilăria acestui răspuns, pe cât de limpede, pe atât de deschis. Râdea până şi Ismail, uitându-şi necazul cu saraigliile aşteptate de la Stambul, ba chiar şi Haralamb, cu toată înfăţişarea lui de arici. Numai Mihu stătea tăcut în colţul lui, uitându-se la Anton Lupan cu ochii vii şi totdeodată mâhniţi. Întâlnindu-i privirea, acesta clipi:

— Ce-i, Mihule?

Băiatul mişcă din buze, fără să spună nimic; în schimb, ochii vorbeau destul – şi deodată, pe chipul lui Anton Lupan se ivi zâmbetul acela greu de văzut.

— Adică la tine de ce nu m-oi fi gândit? întrebă, scărpinându-se iarăşi în cap, ca Gherasim.

La drept vorbind, se gândea de la un timp, iar adineauri, când cu hărţile, gândul îi zăbovise asupra lui, destul de hotărât – numai că băiatul i se părea prea crud.

— Te pomeneşti că vrei să mergi şi tu!

— Ce să facem cu un copil? mormăi Gherasim. Anton Lupan continuă, ca şi când nu l-ar îi auzit:

— Ia spune, Mihule, nu te sfii!

— Aş merge, domnule! răspunse băiatul, cu obrajii arzând.

Apoi îşi lăsă capul în pământ şi adăugă mai încet, strecurându-şi pe sub gene privirea temătoare spre Gherasim:

— Numai să nu vă încurc… Eu n-am mai fost niciodată pe mare, nu sunt de loc priceput…

Şi deodată, cuprins de teama că ar putea să rămână singur pe ţărmul acesta pustiu, să se despartă de ceilalţi, şi mai cu seamă de Anton Lupan, care se purtase cu el aşa de înţelegător şi de blând, băiatul izbucni:

— Dar ia-mă, domnule, şi am să fac tot ce mi-oţi porunci! Zău, nene Gherasime, am să mă silesc zi şi noapte, mă jur să nu-ţi ies niciodată din cuvânt!

— La urma urmei, zise Anton Lupan, şovăind mai mult din pricina lui Gherasim, n-ar strica să-l luăm. Pe orice corabie e nevoie de un mus.

— Ce-i acela mus? întrebă Mihu, gâfâind.

— Un fel de ucenic-marinar.

— Apoi atunci, mai ales dacă-i vorba să fiu numai ucenic, ia-mă, domnule, şi-am să fiu ucenic bun!

— Ce zici, Gherasime?

— Ştiu eu?! Dacă dumneata socoteşti… Altminteri, ce să spun, băiatul e inimos, destoinic, voinic, doar îl ştiu. S-ar putea să iasă din el un marinar priceput…

Mihu asculta cu sufletul la gură. Urechile îi vâjâiau şi parcă totul se rotea în jurul lui. Numai ca prin vis îl auzi pe Anton Lupan zicând:

— Dar o să fie muncă grea, băiete, o să întâlnim furtuni şi alte primejdii, au să treacă ani până să venim înapoi… Aici glasul îi şovăi, apoi se auzi mai încet, dar parcă mai dârz:

— Dacă om mai veni!

Câteva clipe se lăsă tăcere adâncă; marinarul e învăţat cu primejdiile, iar gândul neîntoarcerii face parte din primele lui deprinderi; în tăcerea aceasta nu era spaimă, ci o îndârjire aspră, care le făcea chipurile reci şi neclintite, ca ale unor stane de piatră. Numai Ieremia aruncă o privire piezişă spre vără-su, ca şi cum s-ar fi temut de mustrarea acestuia. Însă, cu toate că se ţinea deoparte, acum, chiar şi chipul lui Haralamb era neclintit şi aspru ca piatra.

— Merg, domnule! şopti Mihu.

În tăcerea clipei, şoapta suna ca o hotărâre, ca un legământ pe viaţă. Iar băiatul, ca şi când s-ar fi temut să nu-i fie judecată rău pripa cu care spusese o vorbă ca asta, adăugă şi lămurirea lui, pentru judecătorul aspru:

— Parcă dacă aş fi intrat la stăpân, ştiu eu când m-aş mai fi întors acasă?!

Alte câteva clipe se priviră în tăcere, unii pe alţii; chiar şi inima lui Haralamb părea tulburată. După aceea, Anton Lupan înclină din cap şi vorbi, schimbând glasul:

— Ieremie, mâine să te duci în port şi să faci rost de haine marinăreşti pentru Cristea Busuioc şi pentru băiatul ăsta!

Mihu se făcu roşu, apoi alb ca varul, şi iarăşi roşu, de-ai fi zis că obrazul lui e felinarul pe care moş Ifrim îl aprindea seara sus în turla farului.

— Dar Negrilă, domnule? întrebă, amărându-se iarăşi.

— Îl luăm şi pe el, de bună seamă! Dacă nu i-am dat lui Ieremia poruncă pentru dânsul, mi-am închipuit că n-ăi fi dorind să-ţi îmbrăcăm şi câinele marinăreşte!

Chiotul lui Mihu îl făcu pe Negrilă să tresară şi să se repeadă la el, cu priviri neliniştite şi întrebătoare. Apoi câinele şi stăpânul o luară la goană împrejurul barăcii, se rostogoliră pe nisipul umed, chiuitul se amestecă în întuneric cu scheunatul şi cu lătrăturile, într-o nestăvilită hârjoană. Când băiatul se întoarse la masă, jumulit şi lăţos ca zlătarii, urmat de dulăul care gâfâia cu limba scoasă, ceilalţi puneau la cale treburile de făcut în ziuă următoare; acum începea călăfătuitul punţii şi vopsitul bordajului. Bucătarul îşi freca mâinile, cu un zâmbet de mulţumire înfipt în mustaţa-i ţepoasă.

— De ce te bucuri aşa, Ismaile?

— Daca vopseam, pe urmă zgriam-pictam…

Fireşte, corabia trebuia să aibă scris numele, pe bordaj – la pupa şi la prova – treabă pe care cine ar fi putut s-o facă mai bine decât bucătarul? Ismail se bucura de pe acum la gândul că o să-şi arate meşteşugul, căruia, la Stambul, proprietarii de caice şi barcazuri îi arătau multă preţuire. Se şi vedea, cocoţat pe schelă, cu penelul într-o mână, în alta cu cutia de vopsele…

— N-o să fie nevoie, zise Anton Lupan – nepăsător, tâlharul! – fără să se gândească la dezamăgirea bucătarului.

Dar vorba asta pe Ismail parcă îl îmbrânci într-un cazan cu smoală.

— Nu zgriam? întrebă, clătinându-se.

Cum adică să nu scrii? Ce, o corabie poate să plece la drum fără nume?

— O să turnăm litere de bronz, la şantier, continuă căpitanul, cu o cruzime de care nu-şi dădea seama.

— Turnam? făcu năucit bucătarul.

— Da; aşa n-au să se mai şteargă, n-o să trebuiască să te ţii tot timpul cu pensula pe lângă ele.

— Nu ştergeam?

— Şi pe urmă, bronzul e mai frumos decât vopseaua!

— Mai frumoz?

Iată ceva ce nu putea să intre în mintea bucătarului; dar el nu găsi cu cale să arate vreo împotrivire, nu era lucrul lui, nu-i rămase decât să-şi plece capul în pământ, cuprins de o grea tristeţe… Ţi se înecară corăbiile, Ismaile!

— Dar de chemat cum o să se cheme corabia noastră, domnule? întrebă Ieremia.

Bucătarul se uită la el, ca la unul venit de pe altă lume. Ce să mai vorbeşti de numele corăbiei, dacă ai de gând să-l torni în bronz, în loc să-l pictezi frumos, cu vopsele, galben şi portocaliu împodobit pe margini cu verde?

Anton Lupan tăcea, cu gândul dus în depărtare; mai vorbise o dată de numele acesta cu Pierre Vaillant, la cheiul Galatei – trecuseră de atunci patru ani de zile.

— Cred că numele unei corăbii trebuie să cuprindă în el dorurile, năzuinţele echipajului, răspunse aproape cu aceleaşi vorbe pe care le rostise la vremea aceea. Dacă i-am tălmăci numele vechi, şi i-am spune Speranţa, socotesc că ar fi cel mai bine.

Oamenii ridicară din umeri; numele nu li se părea nici frumos, nici urât – şi-apoi, până nu se deprindeau cu el, nu le spunea nimic, după cum nu spune nimic numele noului-născut, decât poate părinţilor care l-au ales şi s-au gândit la el de cine ştie cât timp. După cum, atunci când i-am întâlnit prima oară, nu ne spuneau nimic numele lui Anton Lupan, lui Ieremia, Gherasim, Mihu, Cristea Busuioc sau Ismail. Dar într-o zi, numele corăbiei avea să. fie pentru ei cuprinzător şi viu, ca numele copilului care a crescut.

Tot aşa cum, în acea zi, numele oamenilor adunaţi aici vor fi pentru noi mai cuprinzătoare şi mai vii…

Priviţi-i de pe acum, căci în acea zi au să ne fie dragi, o să ne bucurăm de izbânzile lor şi-o să suferim când i-om vedea încolţiţi de primejdii sau nefericiţi. O să ni se pară uneori că seamănă între ei, că o vorbă spusă de unul ar fi putut fi spusă de vecinul lui; dar oamenii nu s-au adunat laolaltă ca să se întreacă în vorbe de duh, ci ca să mâne corabia pe mări, spre capătul lumii, prin grele încercări, înfruntând duşmani şi furtuni.

Uneori Ismail va rămâne ceasuri întregi sub punte, închis în bucătăria, lui; dacă nu] l vom vedea pe afară, să nu credem că a murit. Cristea Busuioc va tăcea zile în şir; să nu-l socotim nici prostănac, nici mut… Să nu ne aşteptăm ca fiecare să iasă în frunte, înfăţişându-se ca un erou: poleit, după tipic.

Dar când vom spune: „Speranţa a pornit la drum”, vom vedea nu numai corabia, tăind valurile cu toate pânzele sus, ci în mintea noastră vor răsări ei toţi, aliniaţi în rând, cu părul fluturând, privind spre orizont, mândri şi dârji, în sunetele marşului triumfal pe care etrava îl ridică în clipa tuturor plecărilor, oricare ar fi primejdiile de înfruntat în drum.

Aşa se alcătui, echipajul Speranţei la sfârşitul acelei luni; mai lipsea, un om – pe Mihu nu te puteai bizui; era numai ucenic – iar ca să-l înduplece cineva, pe Haralamb nu fusese chip. Aşa ajunseră marinari Cristea Busuioc, plutaş de pe valea Bistriţei şi Ieremia, ţăran din sus de Buzău, aşa ajunse mus Mihu, cioban de pe la Câmpulung.

Dacă nu şi-ar fi cunoscut oamenii, în seara aceea, Anton Lupan, ar fi fost îngrijorat şi nemulţumit: în afară de tânărul mus, care zburda în jurul barăcii, parcă ieşit din minţi, ceilalţi, se duseră la culcare închişi în ei, cu capul în pământ, tăcuţi. Dar el nu vedea în asta şovăială sau descurajare, ci semnul marilor griji; căci erau oameni în toată firea, ştiau ce legământ au făcut, ce greutăţi şi ce primejdii îi aşteaptă în viitorul lor drum – nu se lăsau amăgiţi. Singurul cu adevărat mâhnit era bucătarul, şi pe drept cuvânt.

— Tu de ce-am tăcut? pufnea către Gherasim, neputând adormi. De ce n-am spus zgriam-pictam Ismail?