Capitolul XII.Adnana

Skantsura este o mică insulă deluroasă, lungă de vreo şapte kilometri, lată de vreo doi, pierdută între Skyros şi Sarakino, în arhipelagul Sporadelor de nord. La apus mai sunt alte câteva insuliţe, fără nume, atât de neînsemnate, încât unele hărţi nici nu le amintesc.

Astăzi, poate să găseşti acolo mici aşezări statornice, de grădinari, pescari sau viticultori, dar la timpul când se întâmplau cele povestite în această carte, insula Skantsura era pustie, în înţelesul că nimeni nu-i cultiva pământul, şi ca urmare, n-aveai cum întâlni pe ea urmă de picior omenesc. Afară de păsările mării, care-şi făceau cuiburile pe ţărm şi hălăduiau în tihnă, şi-n afară, fireşte, de gâzele mărunte, nici o altă vietate nu tulbura liniştea acestui loc.

Într-o vreme se pare că-şi găsise aici sălaşul o capră domestică, pesemne scăpată dintr-un naufragiu; corăbierii care se opreau uneori la ţărm, zic că-i vedeau corniţele ivindu-se în vârful colinelor, pe după moviliţele de pământ roşcat sau prin desişurile de smochini sălbatici, dar nimeni nu izbutise să se apropie de ea, ca să poată depune jurământ că era într-adevăr o capră şi nu însuşi încornoratul. Mai târziu dispăruse şi capra, moartă de bătrâneţe în vreo râpă – şi cum pe insulă fusese numai ea, e de la sine înţeles că nu avusese cum să lase urmaşi.

Speranţa ajunse în faţa acestei insule pustii, în dimineaţa de 23 iulie, pe la ora unsprezece, căci vântul slăbise şi ultima parte a drumului o făcuse domol, spre necazul lui Ismail; aşteptând să se lupte cu piraţii, bucătarul simţea a naibii mâncărime de mâini.

Îndată, din tufişurile de pe ţărm se iviră câţiva inşi; Anton Lupan, care-i urmărea cu ocheanul, văzu că-şi făceau semne de nedumerire, dovadă că nu totul se petrecea după aşteptările lor. Erau încălţaţi cu cizme, peste care atârnau caftane lungi, iar în cap aveau, unii turbane, alţii legături prăzulii; aşa cum se vedeau, i-ai fi luat drept nişte oameni paşnici şi cinstiţi. După ce statură un timp la sfat, uitându-se la corabia care plutea în larg, traseră din tufişuri o barcă lungă, o împinseră pe nisip şi câteva minute mai târziu, două perechi de vâsle începură să sclipească ritmic în soarele aburit.

— Zece metri! strigă Haralamb, care stătea aplecat peste parapet şi arunca sonda din când în când.

Până la ţărm, nu mai erau decât vreo opt sute de paşi. Oamenii din barcă puteau fi văzuţi cu ochiul liber, opintindu-se în vâsle, în vreme ce mai-marele lor stătea în picioare, la pupa, cercetând goeleta care se apropia.

— Opt metri! strigă Haralamb. Anton lăsă ocheanul jos şi porunci:

— Prova în vânt! Aruncaţi ancora!

Gherasim învârti cârma: Speranţa se roti încet, până ce veni cu prova în vânt. Atunci, lanţul începu să zornăie, împrăştiind liniştea dimineţii, ancora căzu în apă, plescăind, şi pânzele coborâră pe catarge, în scârţâitul scripeţilor.

— Acum, fiecare la locul lui – şi nu faceţi decât ceea ce am hotărât! porunci Anton Lupan.

Văzând cum barca se apropia cu fiecare minut, Agop începu să se văicărească pe lângă el, frângându-şi mâinile:

— Efendi, de ce vreţi să mă nenorociţi? N-ar fi fost mai bine să ne vedem de drum?

Gherasim îl privi cu dispreţ.

— Jupâne, dacă nu stai liniştit, te leg şi te arunc în hambar, la un loc cu Spânu, şi-ţi mai pun şi cârpă în gură, cum i-am pus lui! Hai, mai bine du-te jos, cum ţi-am spus!

Armeanul se trânti pe bocaport.

— Nu mă duc! Stau aici! răspunse repede, gâfâind.

— Bine, dar dacă faci o mişcare, să ştii că te ating la mir!

Barca ajunsese la vreo sută de paşi şi îşi încetinise mersul, parcă şovăind. Pe puntea Speranţei se vedeau numai doi oameni, lângă parapet, şi alţi doi care-şi făceau de lucru pe bord, în chipul cel mai paşnic şi mai neştiutor; încolo nu mişca nimic.

— Se vede că nu-i asta, zise omul de la cârmă, îndoit. Şi cum naiba, că doar ne-a trimis semn!

Altul rânji, arătându-şi dinţii ştirbi:

— Da' ce, dacă nu-i asta, strică s-o cotrobăim puţin? Hai, băieţi, trageţi la vâsle, ce, aţi obosit?

Când barca ajunse la vreo douăzeci de paşi, omul de la cârmă strigă:

— Noroc, căpitane! Ce vânt vă poartă pe-aici?

— Vânt prost! răspunse Anton Lupan. Mi se pare că ne-am rătăcit. Nu ştiţi încotro e Skyros?

Oamenii din barcă se priviră între ei, cu înţeles, şi trasară lângă bord, încredinţaţi că nu-i pândeşte nimic rău. Cu toţii nu erau decât cinci.

— Skyros? Păi trebuie să fie undeva pe-aici; nici noi nu ştim bine, că ne-a prins furtuna acum vreo două săptămâni, în drum spre Salonic, şi ne-a aruncat barcazul pe nisip. De atunci tot aşteptăm să treacă vreo corabie, să ne scoată din impas. Se vede că Dumnezeu v-a adus.

— Ei, dacă-i aşa, poftiţi pe bord. Putem să vă ducem sau la Skyros, sau la Pireu, unde doriţi.

Cei din barcă îşi aruncară iarăşi priviri.

— Veniţi de la Stambul? întrebă omul de la cârmă, cu un zâmbet blând.

Anton Lupan abia acum văzu că se uita cruciş.

— Da, de la Stambul.

— Aveţi ceva marfă sau mergeţi cu lest?

— Ba avem marfă şi încă de preţ.

Cei din barcă se uitară unii la alţii, cu interes; nu auziră că în clipa aceea, Agop, întins cu faţa în jos pe bocaport, scosese un geamăt înăbuşit. Gherasim făcu un pas înapoi, se aplecă şi-i trase un ghiont.

— Dacă nu taci, te arunc peste bord!

— Dar ia spune, căpitane, întrebă unul din barcă, pe la Stambul n-aţi întâlnit un călugăr de la Muntele Athos?

De data asta fu rândul căpitanului să schimbe o privire cu Gherasim.

— Un călugăr? răspunse Anton Lupan, prefăcându-se nepăsător. Poate să fi văzut chiar mai mulţi…

— Nu; unu' aşa, înalt, şi voinic, care voia să meargă în arhipelag.

— Aha! Mi se pare că ştiu; a vrut să meargă cu noi, dar pe urmă s-a răzgândit; zicea că a găsit altă corabie, care pleacă mai târziu. Dar de ce întrebi?

— Ăăă, păi să vezi… sări alt om din barcă, văzându-l pe celălalt încurcat. De ce întreabă? Fiindcă s-a rugat şi de noi să-l luăm, da' dumnealui, căpitanu', s-a împotrivit.

— Rău a făcut! Se vede că v-o fi blestemat, d-aia v-a aruncat furtuna pe nisip…

— Mai ştii?! zise omul de la cârmă, închinându-se cucernic.

Anton Lupan îi văzu teaca iataganului pe sub caftan; erau deci piraţi din aceia care ocoleau cu grijă puşca sau pistolul, mai cu seamă că în unele împrejurări, zgomotul împuşcăturilor nu le-ar fi, fost de folos. Un cuţit sau un iatagan, mânuite cu iscusinţă, fac mai multă treabă decât orice armă de foc.

— Dar de ce nu poftiţi pe bord? îşi îmbie el oaspeţii ticăloşi, după ce mai schimbă o privire cu Gherasim.

Agop gemu din nou, zgâriind cu unghiile tenda de pe bocaport.

Oamenii din barcă îşi făcură un semn şi se aruncară toţi deodată peste parapet; dar înainte de a-şi trage iataganele din teci, cinci ţevi de puşcă se îndreptară asupra lor, din cinci locuri, pe care nici nu le-ai fi bănuit. Negrilă se smucea în mâna lui Mihu, clănţănind din colţi, dornic să se repeadă în ei.

Piraţii rămaseră împietriţi, cu chipuri hâde, pe care spaima le sluţea mai mult, cu nasuri păroase, guri gălbejite sau ştirbe, cu ochi spanchii. Niciunul nu avu vreme să facă o mişcare, căci ţevile puştilor înaintau ameninţătoare spre ei, gata să verse foc şi plumb.

— Care mişcă s-a curăţat! răcni Gherasim.

Anton Lupan se apropie de cel care se uita cruciş, pesemne căpetenia lor, şi, dintr-o mişcare, îl smulse cureaua de la brâu; iataganul şi două cuţite arcuite, în teci de lemn, căzură pe punte, bocănind.

Armeanul gemu o ultimă oară, după care rămase nemişcat.

După ce toţi piraţii fură dezarmaţi, căpitanul se întoarse spre ultimul din ei.

— Acum pune mâna pe sfoara asta şi leagă-i, ca să nu ne mai ostenim noi. Da' să faci treabă bună, altfel…

Piratul îi aruncă o privire furioasă din ochii lui crucişi – şi se codi.

— Haide! îl îndemnă cârmaciul Speranţei, luând un cuţit de jos şi îmboldindu-l cu teaca de lemn.

În câteva minute, cei patru tâlhari erau legaţi fedeleş. Gherasim îl legă pe al cincilea, apoi îi îngrămădi pe toţi lângă hambar şi îi mai legă o dată, între ei, făcându-i balot.

— Şi cum, domnule, am terminat? zise după aceea, uitându-se cu mirare în jur.

Într-adevăr, toată treaba nu durase decât o jumătate de ceas şi decursese în atâta linişte, încât nici nu-ţi venea să crezi că asta fusese o întâlnire cu nişte piraţi.

— Aşteaptă, Gherasime, că n-am terminat! răspunse căpitanul, uitându-se cu ocheanul spre ţărm.

În desişurile de pe mal parcă se vedea mişcându-se un turban.

— Ia hai să luăm barca şi să facem o vizită acasă la dumnealor; poate că şi-au uitat ceva bagaj. Dar până una alta, scoate-ţi-l pe Spânu la lumină, că s-o fi înăbuşit.

Oamenii lăsară puştile jos, îl traseră pe Agop de pe bocaport şi începură să desfacă tenda.

— Mult necaz ne-a adus armeanul ăsta! zise Gherasim, scuipând cu năduf. Cred că ar fi timpul să cotrobăiesc puţin prin boclucurile lui.

Agop făcu ochii mari, trezit din leşin:

— Nu am nimic, de ce să cotrobăieşti? Sunt un negustor scăpătat…

Haralamb şi Cristea Busuioc puseră piciorul peste marginea hambarului, de unde, opintindu-se din greu, îl aruncară pe Spânu afară, ca pe un sac. Piratul căzu grămadă peste ai săi.

După strigătele de uimire care izbucniră, începură blesteme şi înjurături. Piraţii spumegau şi se smuceau în frânghii, încercând să lovească furioşi, cu picioarele, cu genunchii, cu umerii în căpetenia lor, care se uita la ei vrăjmăşeşte, cu ochi de lup hăituit.

— Scoateţi-i cârpa din gură, să le poată răspunde şi el! porunci Anton Lupan.

Dar, spre mirarea tuturor, Spânu, care se dezmeticise repede, rămase mut, mulţumindu-se să arunce priviri de dispreţ spre oamenii săi şi de ură spre ceilalţi.

— Aha, se vede treaba că nu eşti mulţumit de noi! zise unul din piraţi, aruncând flăcări din ochi.

Spânu îl scuipă în obraz:

— De ce v-aţi repezit, dacă nu m-aţi văzut pe mine, cum eram înţeleşi?

Piratul, un grec firav pe care te mirai să-l vezi aici, izbucni:

— Acu' ne scoţi vinovaţi pe noi?! Îţi convine! Tu te plimbi ca un bey, la Stambul, la Pireu, tragi la hoteluri mari, huzureşti, şi noi aşteptăm pe ţărmuri pustii, fără nici o ştire, cu teama că în orice zi ne poate dibui vreun vapor de război, să ne pună în ştreang. Îţi dă mâna să ne laşi aici o lună, iar tu să bei cafea şi să tragi ciubuc la Pera-Palace! A, nu, căpitane, alta ne-a fost vorba la început!

Ajungând aici, piratul se întoarse spre Anton Lupan:

— Domnule, vreau să spun tot!

Spânu îl fulgeră din ochi şi dădu să se smucească spre el, dar frânghiile îl făcură să icnească, neputincios.

— Crezi că dac-ai să pălăvrăgeşti ai să scapi de ştreang? îl întrebă cu dispreţ, scuipându-l iarăşi în obraz.

Piratul se zvârcoli cu o furie care-l făcea fioros, oricât era el de firav.

— Să scap de ştreang? Ştii şi tu prea bine că de data asta nu mai poate scăpa niciunul dintre noi. Dar aş vrea să-mi facă numai un hatâr, să te spânzure pe tine înaintea mea, ca să te văd cu limba vânătă şi cu ochii daţi peste cap… Domnule, întrebaţi-mă orice vreţi, am să vă spun tot.

— Pentru asta o să avem vreme mai târziu. Deocamdată să ne spui câţi oameni mai aveţi pe uscat?

— Trei, dar unul e neputincios, nu ştiu din ce i s-a tras, din vreo spaimă, ori o fi pedeapsă de la Dumnezeu, că l-a lovit boala copiilor şi când e să pună mâna pe cuţit ori pe iatagan îl apucă bâţâiala şi cade la pământ.

— Unde sunt ăştia trei acum?

— Unul e colea, de pază pe mal, iar ceilalţi doi pe malul celălalt…

— Încolo nu mai e niciunul? Bagă de seamă, dacă minţi, mai poţi păţi şi altele înainte de a ajunge la ştreang.

— Nu mint, domnule, o să vedeţi. Anton Lupan se întoarse spre ai săi:

— Cine rămâne de pază aici?

Oamenii se cam codeau, căci fiecare ar fi vrut să pună piciorul pe uscat, să răscolească sălaşul piraţilor.

— Eu stam! răspunse după oarecare timp Ismail, căscând.

— Nu-l lăsaţi pe el, nu mă nenorociţi! începu să se văicărească Agop.

Bucătarul se îndreptă spre el, întărâtat, cu mâinile înfipte în şold:

— De ce nenoroceam, bre?

Agop tăcu mâlc şi se ascunse după bocaport, cu capul la pământ, fiindcă vederea piraţilor, chiar şi aşa, legaţi şi neputincioşi cum erau, îi dădea fiori.

Soarele se apropia de zenit, din ce în ce mai arzător şi pe punte începea să fie zăduf; o dată cu apropierea amiezii, vântul slăbise şi nu mai avea putere să poarte cu el umezeala răcoroasă din larg.

Echipajul Speranţei coborî în barca piraţilor, împreună cu Negrilă, şi se îndreptă spre ţărm. După ce privi o vreme în urma lor, Ismail se duse în bucătărie, luă un linguroi mare de fier care atârna cât un ciocan, şi-l înfipse fudul la brâu, apoi se aşeză turceşte lângă parapet, cu puşca pe genunchi.

— Dacă unul mişcăm, dam cu asta la cap! zise de la bun început, arătând spre linguroi.

După aceea îşi aprinse luleaua şi rămase de pază, aruncând din când în când câte o privire plină de ifos la piraţii care toropeau în frânghii.

În acest timp, barca se apropia de mal, fără nici un ocol.

— N-are rost să coborâm în altă parte; tot o să ne vadă, zise căpitanul, gândindu-se la omul de pază, care desigur îi urmărea din desiş.

Într-adevăr, când barca ajunse la vreo sută de paşi, în tufişurile de pe mal se văzu mişcându-se ceva, un om cu turban îşi arătă o clipă capul, privind cu nedumerire la cei ce se apropiau, apoi, după ce se dezmetici, o rupse de fugă la deal, adus de umeri, căutând să se piardă printre copacii pitici.

Ieremia duse puşca la ochi.

— Nu trage! îl opri Anton Lupan. N-o să ne fie prea greu să punem mâna pe el, că de pe insula asta n-are unde fugi.

Câteva minute mai târziu, barca era trasă pe nisip şi echipajul Speranţei se avânta la deal, pe urmele piratului. Negrilă scheuna, dând să se repeadă înainte, dar Mihu, după sfatul căpitanului, îl ţinea strâns, căci dacă l-ar fi lăsat să-l ajungă din urmă pe fugar, acesta fiind de bună seamă înarmat, ca toţi ceilalţi, colţii câinelui ar fi fost prea puţin pe lângă iatagan.

În jur creşteau măslini sălbatici şi smochini piperniciţi; pământul, se vede, nu era prea darnic, căci nici un copac nu ajungea statura unui om; ceva mai sus, spre creasta dealului, se răreau, lăsând loc unor ierburi ţepoase, crescute încâlcit, într-o urzeală prin care abia te puteai descurca. O cărare bătătorită de mult arăta singurul loc pe unde piratul putuse să fugă fără să cadă în brânci.

— Domnule, zise Ieremia, privind cu bănuială în jur, poate ar fi bine să ne răspândim, să nu mergem toţi buluc.

— N-avea grijă, răspunse Anton Lupan. Iarba asta e în folosul nostru, nu al lor. Dacă ar fi vreunul ascuns pe undeva, i-am vedea urmele numaidecât, că doar sunt oameni, nu păsări, să vină pe sus.

După vreo opt sute de paşi de urcuş ajunseră la creastă şi se opriră uimiţi. Marea era jos, la picioarele lor, fiindcă un golf adânc intra în inima uscatului, sugrumând insula la mijloc, să zici că o furtună mai puternică ar fi putut s-o rupă în două bucăţi. Vântul adormise pe deplin şi apa golfului, amorţită, sclipea argintie în soare, orbindu-te, ca un uriaş cazan cu sticlă pusă la topit. Aproape de mal se zărea o corabie cu două catarge, picotind la ancoră, gata să se topească şi ea în pasta sticloasă a golfului.

Gherasim îşi duse mâna streaşină la ochi.

— Domnule! strigă deodată, sub stăpânirea unei mari tulburări. Domnule, dar asta este…

Anton Lupan lăsă ocheanul în jos.

— Ai dreptate! zise, fără să pară surprins. Este chiar Penelopa, dar pe mine unul nu mă miră s-o găsim aici.

Fugarul se ducea de-a berbeleacul pe povârniş; turbanul îi sărise din cap, lăsând să i se vadă ţeasta rasă, care sclipea în soare ca un dovleac turcesc, desprins din vrej. Când ajunse jos, se ridică şi străbătu plaja în fugă, strigând şi făcând semne cu braţele, deznădăjduit. Pe puntea Penelopei se iviră doi oameni, buimăciţi. După câteva clipe se dezmeticiră, văzură oaspeţii neaşteptaţi sus la creastă şi se repeziră să ridice pânzele.

— Pesemne sunt tare speriaţi – zise Anton Lupan – dacă îşi închipuie că pot să fugă fără pic de vânt!

Piratul de pe mal se opintea să dea la apă o barcă trasă pe nisip, dar asta nu era treabă pentru un singur om. Dacă văzu că n-are destule puteri, se uită în jur, rătăcit, dădu să intre în mare, privi înapoi la străinii care începuseră să coboare povârnişul cu puştile în mâini – apoi, după o clipă de gândire, o rupse la fugă pe ţărm.

— Care vă luaţi la întrecere cu el? întrebă căpitanul Speranţei.

— Ce să ne mai ostenim de pomană? răspunse Ieremia, ducând puşca la ochi. Am să-i şuier pe la ureche să stea şi dacă nu s-o opri, să-mi ziceţi cum veţi pofti!

— Vezi numai să nu-l răpui!

— Nici o grijă, domnule, doar n-am uitat să ţin puşca în mâini!

Zicând acestea, Ieremia ochi şi trase, fără zăbavă; ecoul împuşcăturii se răspândi ca o plescăituri pe apa sticloasă a golfului, făcând să se ridice în aer un stol de pescăruşi argintii, care picoteau pe nisip.

Fugarul se prăbuşi şi rămase nemişcat, cu faţa la pământ.

— Ce făcuşi, măi Ieremie? zise dojenitor Haralamb. Mi-e că l-ai atins la mir.

— Pui prinsoare că nu? I-am zis să stea, şi după cum vezi, s-a supus. Acu' am să-i trimit vorbă să vină înapoi.

O nouă împuşcătură tulbură liniştea insulei pustii; ţeasta lucioasă a piratului se acoperi de nisip.

— Mă, dacă nici acu' nu l-ai atins… începu Haralamb. Dar nu-şi sfârşi vorba, când fugarul se ridică speriat, cu mâinile în sus şi porni înapoi, scuturându-şi capul ca să-şi lepede nisipul care-i curgea în ochi.

Ceilalţi doi de pe corabie încremeniseră lângă parapet. Fiindcă se pornise pe împuşcături, Ieremia trimise un glonţ printre ei; auzind şuierătura pe la urechi, unul ridică mâinile în sus, iar celălalt fu cuprins de bâţâieli şi se prăbuşi pe parapet, cu capul în jos, de-ai fi zis că o să cadă în apă ca un balot.

Echipajul Speranţei coborî în linişte pe ţărm.

— Ia pune mâna colea şi împinge! îi porunci Ieremia fugarului care se oprise lingă barcă şi aştepta tremurând, cu mâinile în sus.

Văzând însă că vorbea de-a surda, se supără:

— A, ştii numai de glonţ, fir-ai tu să fii!

— Lasă-l, măi Ieremie! interveni Gherasim, împăciuitor. Că doar n-ăi fi vrând să înţeleagă româneşte! Ăsta după chip trebuie să fie arap.

Şi întorcându-se spre pirat îl întrebă pe limba lui:

— Ia spune, cum te cheamă şi de ce neam eşti? Deodată însă rămase cu ochii holbaţi:

— Mă, tu nu eşti Huseim? Domnule, ia uită-te la el! Îl mai ţii minte? Asta-i Huseim, pe care l-ai aruncat peste bord, la Port-Said. Unde ţi-e corabia, păgânule?

— S-a înecat! gângăvi piratul pe limba lui, tremurând.

— Aşa! Şi tu te-ai apucat de piraterie, hai?

— Nu sunt pirat; sunt marinar.

— Marinar din ăia cu cap de mort pe catarg! Ei, acum o să dai socoteală pentru tot. Dar ia spune, cu soră-ta ce-ai făcut?

Huseim întoarse ochii spre corabie, fără voia lui.

— Aha! făcu Gherasim, dumirit. O târăşti după tine. Îţi baţi joc de sufletul ei, tâlharule! Ei, uite că i-a venit şi ei ceasul să scape din robia pe care o îndură de atâţia ani. Pune mâna şi împinge barca să vedem ce mai aveţi pe bord!

Câteva minute mai târziu, cei trei piraţi erau legaţi pe puntea Penelopei şi se uitau îngroziţi la străinii care răscoleau corabia. În timp ce unii desfăceau bocaportul, sub care se auzeau gemete şi strigăte de ajutor, alţii coborau scările în cabina căpitanului. Anton Lupan se apropie de tambuchiul de la prova, închis pe dinafară cu cârligul, împinse capacul şi rămase încremenit.

Jos, la picioarele scărilor, stătea o fiinţă omenească, gata de luptă, cu spinarea arcuită să se repeadă în sus, cu mâna încleştată pe cuţit, cu dinţii strânşi, cu ochii scăpărând. Când văzu un străin, cu înfăţişarea blândă, care se uita în jos uimit, scăpă cuţitul pe scări, îşi duse mâna la inimă, scoase un strigăt slab – şi lui Anton Lupan îi fu dat să vadă cel mai cald şi mai proaspăt zâmbet care ar fi putut lumina un chip femeiesc.

În faţa lui era o fată de optsprezece sau nouăsprezece ani, cu obrazul arămiu, cu ochii negri, codaţi, cu părul ca soarele spre amurg. Purta o bluză cenuşie, de pânză groasă de corabie, sub care sânii mici zvâcneau şi-acum, speriaţi, în vreme ce restul fiinţei i se liniştise ca sub înrâurirea unui balsam. În jos avea şalvari, din aceeaşi pânză ca bluza, strânşi pe mijloc cu o curea arăbească şi legaţi pe gleznă, răsfrângându-se peste piciorul gol, arămiu, cu unghii trandafirii.

— Cine eşti tu? o întrebă Anton Lupan, neputându-şi lua ochii de la ea.

Fata arătă cu degetul la piept:

— Eu? Eu, Adnana… Tu?

Apoi făcu ochii mari, zâmbetul i se prefăcu în râs, îşi scutură capul, ca şi când ar fi vrut să vadă dacă totul nu e decât vis, şi repezindu-se pe scări, în sus, se prăbuşi la picioarele lui Anton Lupan.

— Tu bătut Huseim, ştiu! Nu cunoşti? Eu, greceşte, puţin. Tu araba, nu? Franţuzeşte, da?

Căpitanul Speranţei o privi mirat:

— Franţuzeşte? De unde ai învăţat limba asta? Nu eşti sora lui Huseim?

Adnana îşi scutură capul, fluturându-şi părul blond, ca şi când ar fi vrut să arate absurditatea acestei întrebări şi începu să vorbească repede, într-o franţuzească melodioasă, limba care se vorbeşte în sud, aproape cântată, presărată însă cu o mulţime de cuvinte străine, cărora le împrumuta în chip gingaş accentul marsiliez.

— Nu sunt sora lui, minte! Eu sunt siriancă şi el e arab, nu vezi? M-a răpit când aveam zece ani…

În clipa aceea, Gherasim, care deschisese bocaportul, scoase un strigăt:

— Kir Iani, dumneata eşti?

Fata ridică ochii şi întâlni privirea lui Huseim, străpungând-o de lângă parapet.

— Nu-ţi fie teamă, Adnana! o linişti Anton Lupan, văzând-o că începe să tremure, gata să fugă pe scări. De acum înainte eşti în paza noastră.

— Dar ceilalţi? întrebă Adnana, uitându-se speriată spre ţărm. Au plecat de aseară pe mal, şi pot să se întoarcă oricând. Azi trebuie să vină şi Spânu…

— Dacă vrei să ştii, a şi sosit, numai că-i în mâinile noastre, cu toţi ai lui!

— Kir Iani, oare într-adevăr dumneata să fii? strigă din nou Gherasim.

Din hambar ieşea o miasmă acră-dulceagă şi mucegăită, de grâu încins.

Căpitanul Penelopei păşi pe punte, gârbov şi scofâlcit, cu barba crescută de-un cot. Gherasim îl cuprinse în braţe, râzând.

— Ce bine îmi pare că am dat de dumneata, kir Iani! Hei, ce bucurie o să fie la Pireu când or vedea că trăieşti!

Kir Iani se desprinse din îmbrăţişarea lui, dezvăluindu-şi firea colţoasă, îl privi dintr-o parte, arţăgos, apoi pufni ca şi când s-ar fi despărţit abia ieri, ca şi când n-ar fi zăcut în ghearele piraţilor mai bine de patru luni:

— Ce cauţi aici, pezevenghiule? Dac-ai plecat, umblă cu bine, nu te primesc înapoi! Am luat alt cârmaci în locul tău.

Zicând acestea, începu să se caute prin buzunare, furios, până găsi un capăt de trabuc.

— Daţi-mi chibrit! se răsti la cei din jur.

Tocmai atunci, Ieremia urmat de Haralamb năvăliră pe punte, urcând din cabina căpitanului.

— Domnule, strigară amândoi într-un glas, repezindu-se spre Anton Lupan. Vino să vezi ce avuţii! Un cufăr întreg numai cu pietre scumpe şi podoabe de preţ! Asta-i comoara faraonilor!

Mihu, care fusese cu ei, mai zăbovi câteva clipe jos, căci, tocmai când să pună piciorul pe scări, auzi de după uşă un gungurit cunoscut. În minte îi veni fulgerător cabina Speranţei, călugărul, desaga, colivia goală şi acelaşi gungurit ciudat pe care îl luase drept o închipuire… Oare i se năzărea şi acum? Nu, de data asta văzu cu ochii lui; în spatele uşii atârna o colivie – şi-năuntru un porumbel alb, cu pieptul trandafiriu; gungurea întrebător, frecându-şi ciocul de gratii… Băiatul ieşi pe punte chinuit de gânduri şi nedumerit. Poate că toţi porumbeii din iunie gunguresc la fel şi urechea omenească nu-i în stare să-i deosebească pe unii de alţii după glasul lor păsăresc. Dar el ar fi putut să jure că în cabina Speranţei auzise acelaşi gungurit.

Între timp, din hambar ieşiră încă trei inşi, pământii la faţă şi cu bărbi sălbatice de ocnaşi.

— Lachi, Nicola! strigă Gherasim, repezindu-se la ei. Ce bucurie că v-am găsit! Dar ăsta cine e, că nu-l cunosc?

— Mitrofan, noul nostru cârmaci, frate bun cu noi. Poţi să-i strângi mâna, că-i un om întreg.

— Numai pe Marulis nu-l văd. Nicola îşi lăsă capul în jos:

— A pierit, bietul de el, luptând vitejeşte, dar ce folos, că tâlharii ne-au încolţit tare dibaci!

— Un călugăr de la Sfântul Munte, nu? întrebă Gherasim, spumegând.

— Da! încuviinţară cei trei marinari, într-un glas.

— Numai că nu era călugăr, ci Spânu, piratul vestit, adăugă Nicola. Dar tu de unde ştii?

— O să vedeţi voi acu'. Şi v-a înfundat ţevile puştilor cu câlţi…

— Întocmai; ba căpitanului i-a mai dat şi un trabuc, zicea că-i nu ştiu ce tutun scump – ca să vezi al naibii călugăr, umbla cu iarba dracului în traistă; acum e drept că tutunul ăsta sfinţit mirosea frumos de-ţi lua minţile. Kir Iani, cum îl ştii, s-a lăcomit, dar peste un sfert de ceas zăcea pe punte cu ochii peste cap… Noi ne-am repezit să-i dăm ajutor; până să ne dezmeticim, ne-am pomenit cu cinci tâlhari sărind peste parapet, că parcă ieşiseră din pământ… Nu tu puşcă, nu tu cuţit, iar ei fiecare cu iataganul în mâini. Bietul Marulis a apucat să înhaţe o cange şi s-a luptat cu ei, până ce i-au făcut-o bucăţi şi i-au înfipt iataganele în piept.

— Acum le-a venit rândul să plătească şi pentru el, şi pentru ceilalţi câţi au ucis! zise Gherasim, liniştit.

Piraţii se înghesuiră mai tare în parapet; beteagul îşi dădu ochii peste cap şi începu să icnească, de parcă i-ar fi umblat un şobolan prin piept.

Deodată, Negrilă, care se învârtea în jurul lor tot arătându-şi colţii, se opri, îşi ciuli urechile spre bocaport şi începu să mârâie încet.

— Ei, dar ăsta cine mai e, că parcă are un chip cunoscut? întrebă Gherasim.

Un om negricios, cu nasul arcuit, cu ochii vlăguiţi, în care se mai vedea însă o şiretenie din trecut, se încurca în giubeaua neagră, bătută cu fir de argint învechit, încercând să păşească peste gura hambarului.

— Măi să fie-al naibii! exclamă Haralamb, zgâindu-se la el tot atât de mirat ca şi Gherasim. Să n-aibă barba asta, aş zice că-i jupân Agop!

— Agop din Bazar? întrebă repede străinul, găsind ca prin farmec puterea să sară pe punte. Îl cunoaşteţi pe Agop? Eu sunt Haig, fratele lui.

Gherasim se bătu cu palma în frunte:

— Măi fraţilor, acum toate s-au lămurit! Zi, eşti frate cu Agop? Negustori scăpătaţi amândoi! Te duceai la Pireu cu ceva boarfe, să-ţi încerci norocul prin alte părţi, că la Stambul nu mai era rost de trăit.

— Aşa-i! încuviinţă Haig, înclinând din cap.

— Da' comorile astea din cabină, ale cui sunt? sări şi Ieremia cu greceasca lui.

În ochii armeanului se aprinseră scântei.

— Sunt toate aici? întrebă grăbit, dând să se repeadă spre scări. N-au înstrăinat nimic?

— Pesemne n-au avut când, răspunse Gherasim, tăindu-i calea. Numai că nu te grăbi. O să vedem la urmă cum se cuvine să le împărţim. Doar nu ne-am luptat cu piraţii pentru tine şi pentru Agop!

Toată lumea se strânsese în jurul hambarului; Adnana, care nu înţelegea mai nimic din amestecul de vorbe greceşti şi româneşti, stătea lângă Anton Lupan, uitându-se pe rând la toţi, mirată şi cuminte ca un copil.

Numai kir Iani se plimba pe punte, furios, strâmbând din nas la mirosul grâului încins. După toate semnele, mintea lui rămăsese cu patru luni în urmă, iar apucăturile îi erau la fel de arţăgoase ca atunci.

— De ce n-aţi pompat apa din santină, pezevenghi ce sunteţi? întrebă, proptindu-se crăcănat în faţa piraţilor, ca şi când aceştia ar fi făcut parte din echipajul său.

Piraţii îl priviră năuci. Beteagul se sperie şi începu iarăşi a icni, chinuit de şobolanul din piept.

Căpitanul Penelopei se întoarse spre echipajul adevărat:

— Hai, Mitrofan, Lachi, Nicola, puneţi mâna pe pompă, ce staţi? Asta-i treaba voastră: vreţi s-o fac eu?

— Lasă, kir Iani răspunse Nicola, stăpânindu-se să nu-l ia în pumni. Crezi că după patru luni de când zace în umezeală, mai e bun de ceva grâul dumitale? Ba chiar mă mir că n-a încolţit. Mai bine l-am arunca peste bord, să scăpăm de mirosul lui, că destul ne-a otrăvit cât am stat închişi!

— Nu, Nicola! interveni Anton Lupan. Grâul o să trebuiască să-l păstraţi ca lest, până la Pireu.

Kir Iani îl privi mirat.

— Da' dumneata ce te amesteci? îl întrebă pufnind.

— Cred că am dreptul nu numai să mă amestec, ci chiar să poruncesc, ca unul care v-am scăpat din mâinile piraţilor, răspunse căpitanul Speranţei. De acum înainte, până când voi socoti că e trebuitor, am să te rog, kir Iani, să urmezi fără cârtire îndrumările mele. M-ai înţeles?

Kir Iani trase aer în piept cu atâta furie, încât trabucul îi intră în gură sfârâind. De răspuns nu mai putu răspunde nimic, că îl apucă tuşea, apoi horcăiala – şi se prăbuşi pe punte, cu ochii cât cepele, ţinându-se cu mâinile de piept.

Anton Lupan se uită la creastă, unde iarba ţepoasă începuse să freamăte uşor, se uită la dâra vânătă care păta marea, la orizont, şi zise către ai săi:

— Băieţi, faceţi ordine pe punte şi fiţi gata să ridicaţi ancora. Peste o jumătate de oră o să avem vânt de nord. Bietul Ismail s-o fi plictisit aşteptându-ne atât.

Apoi se întoarse spre Adnana, care se ţinea într-una după el, aruncând priviri speriate spre Huseim.

— Adnana! îi vorbi, punându-i mâna pe umăr şi privind-o blând în ochi. Vrei să ne fii de folos?

Fata înclină din cap, fluturându-şi genele, întrebător. Prin ochii lui Anton Lupan trecu o undă de mirare – şi o clipă şovăi, fără să-şi dea seama de ce.

— Piraţii lui Spânu îşi au cuibul pe insula asta, sau în alt loc? o întrebă apoi.

— Au multe cuiburi, dar eu nu le ştiu; nu le ştiu nici ei toţi, fiindcă Spânu păstrează taină asupra lor şi în fiecare loc are alţi oameni, care nu se cunosc între ei. Cei pe care i-ai prins sunt aici numai de doi ani; cuibul lor adevărat e la Alexandria. Acolo fiecare e socotit om cinstit, unii marinari, alţii negustori.

— Desigur că au şi o corabie.

— Da, a fost aici până acum o lună.

— Nu ştii încotro a plecat?

— După câte am înţeles, la Alexandria, să ducă o parte din prada care s-a adunat în doi ani. Acum îl aşteptam pe Spânu, să încărcăm ce mai era în peşteră şi să plecăm şi noi.

— Ce peşteră?

— Unde ţin ei prăzile; e aici pe mal. Dacă vrei, te duc s-o vezi…

În clipa aceea, Mihu se apropie de ei, urmărit de gunguritul porumbelului.

— Domnule, zise încet, ca şi când ar fi fost o taină la mijloc, jos în cabină este o colivie cu un porumbel.

Anton Lupan râse de tonul lui misterios.

— Un porumbel! Sper că asta nu te-a speriat prea rău!

— Ce zice? întrebă Adnana, uitându-se curioasă la chipul îngrijorat al musului.

— Zice că a descoperit un porumbel. Fata se încruntă:

— E un porumbel călător; Spânu îl ia cu el, şi de câte ori se întoarce cu prada, îl trimite înainte, ca să-i vestească pe ceilalţi.

— Acum am înţeles tot! exclamă Mihu, luminându-se, după ce căpitanul îi tălmăci spusele ei. Dacă aş fi fost mai deştept, ar fi trebuit să bănuiesc de la început că-i ceva la mijloc… Dar cum să bănuiesc? Eu nici măcar nu ştiam că porumbeii sunt atât de isteţi.

— Nu toţi, Mihule, ci numai porumbeii călători. Dacă nu-i ţii prea mult în alte părţi, ca să se deprindă cu locurile noi, atunci se întorc sfoară la cuibul lor.

— Păi aşa, cum îl ţinea Spânu, în desagă, cu ce să se deprindă? Cu întunericul? Eu zic că şi după un an tot ar fi fost dornic să se întoarcă înapoi!

După ce musul plecă, mulţumit că dezlegase şi această taină. Anton Lupan se întoarse spre Adnana:

— Mergem?

— Da… Dar crezi că n-au să ne prindă?

— Cine?

— Spânu şi ceilalţi.

— Tare ţi-e teamă de ei! zise căpitanul Speranţei, văzându-i spaima din ochi.

— Mi-e teamă. Spânu vrea să fiu nevasta lui, că m-a cumpărat de la Huseim. Acum o lună, când a trecut pe-aici, a vrut să vină noaptea la mine. Eu am pus mâna pe cuţit şi l-am ameninţat: „Dacă te apropii, să ştii că nu mă uit unde dau”. Atunci a plecat, înjurând, dar a doua noapte a venit iar, mai hotărât. N-am ţinut seamă că era cu iataganul în mâini, m-am repezit la el şi am dat cu cuţitul, la nimereală, l-am împuns şi în umăr şi în gât, dar pesemne n-am avut putere de ajuns. Noroc că au sărit ceilalţi, altfel mă spinteca. „Potoleşte-te, frate, i-a zis Huseim. Dac-ai s-o omori, ce câştigi?”… Nu că-i păsa lui de mine, dar, ce-o fi gândit, să nu-i ceară Spânu înapoi banii cu care m-a vândut… Peste vreo două zile a dat Dumnezeu şi a plecat, că avea treburi la Stambul.

Pe chipul lui Anton Lupan se ivi, a doua oară în această zi, un zâmbet crud, care parcă nu era al lui.

— Treburi la Stambul! zise, scrâşnind din dinţi. Ştiu! Adnana clipi.

— Aseară, când am văzut porumbelul venind, mi-am zis că viaţa mea s-a sfârşit. Aveam de gând să lovesc până n-oi mai putea şi la urmă să mă omor în faţa lui!

Zicând acestea, privi mirată în jur, copacii pitici de pe ţărm, marea care începea să se încreţească uşor, cerul alb – zâmbi şi întrebă cu o cochetărie nevinovată, aproape ca un copil:

— Oare n-ar fi fost păcat? Anton Lupan tresări.

— Da! răspunse repede, parcă ferindu-se de privirea ei. Să mergem, că n-avem timp de pierdut.

— Mai ia câţiva oameni! se rugă Adnana, aruncând iarăşi o privire temătoare spre ţărm. Ne trebuiesc şi felinare, altfel nu putem răzbi…

La câteva sute de paşi spre sud, poalele dealului se pierdeau într-o îngrămădire de stânci roşiatice, printre care răsăreau câţiva copaci piperniciţi. Fata se căţără pe povârnişul golaş, urmând o potecă greu de ghicit, şi se opri în faţa unui boschet sărăcăcios de măslini.

— Aici! zise, arătând cu mâna. Veniţi după mine, dar se merge greu.

Gherasim lăsă puşca jos şi aprinse felinarul; Ieremia, care sosea din urmă, făcu la fel.

— Măi, frate Gherasime, întrebă încet, oare n-o fi vreo capcană? Ce zici?

— Aş! Tu n-ai văzut ce ochi de copil?

— De, ştiu eu?! De când cu călugărul ăla, nu mai cred în nimic!

Şi, spre mai multă siguranţă, Ieremia îşi sprijini puşca sub braţ, ca să poată trage în orice clipă, fără a mai ochi.

Intrarea peşterii era o gură scundă prin care nu puteai merge decât frânt de mijloc; pe pereţii de piatră se vedeau zgârieturi ciudate, semne făcute de piraţi cine ştie de ce; din loc în loc erau desenate ciolane şi capete de mort care rânjeau hâd şi păreau că mişcă în lumina felinarelor.

— Ei, ai dracului! înjură Gherasim, privindu-le pieziş. Să fie unul mai slab de înger, nu ştiu cum ar ieşi de-aici!

Adnana mergea în fruntea lor, şovăind, încă temându-se să nu dea peste vreun pirat ascuns.

După câteva cotituri, galeria începea să se lărgească, până ce se sfârşi într-o grotă uriaşă, ai cărei pereţi abia se zăreau, sclipind tainic din loc în loc, unde lumina lovea vreun colţ de piatră pieziş.

Din faţă se auzea un murmur ciudat, neîntrerupt, ca mugetul unei cirezi pierdută departe, pe câmp.

— Ce-i asta? întrebă Anton Lupan, aplecându-şi urechea.

— E zgomotul valurilor, răspunse Adnana. Peştera răspunde în partea cealaltă a insulei, spre răsărit.

— Aşa? Bun cuib pentru piraţi!

Fata luă felinarul din mâna lui Gherasim.

— Veniţi! Iată, aici e tot ce-a mai rămas. Lucrurile mai de preţ s-au dus.

De jur împrejurul pereţilor zăceau sipete, baloturi, saci, covoare, arme vechi, arămării, aruncate claie peste grămadă, ca lucrurile scăpate de la foc – zăceau într-o tăcere amorţită, mustrătoare şi plină de tristeţe, de parcă ar fi simţit pustiul şi întunericul din jur.

— Asta-i ce-a mai rămas? întrebă Anton Lupan uluit. Bine, dar atunci, ce-a fost înainte, că numai astea fac cât un bazar întreg?! În saci ce-o fi?

— Covoare, mătăsuri, stofe, draperii şi câte altele; ţi se împăienjenesc ochii când le vezi.

— Nu le putem lăsa aici! Gherasime, Ieremie, luaţi câte ceva la spinare şi chemaţi-i pe toţi. Trebuie să-i dăm zor, că altfel ne prinde seara cărând.

— Nu-ţi fie teamă, domnule! răspunse Gherasim. Suntem mulţi şi voinici. În două ceasuri îţi cărăm şi pereţii, dacă vrei.

— Adnana, întrebă Anton Lupan, după ce rămaseră singuri, vrei să mergem prin peşteră până la malul celălalt?

— Vreau, dar să ştii că ne trebuie jumătate de ceas.

— Nu-i nimic; la întoarcere o să venim pe sus şi-o să ne luăm la întrecere, care urcă mai repede la deal… Oare piratul care pândea pe ţărm de ce n-o fi fugit pe-aici?

— Nu putea fără felinar; şi-ar fi spart capul de pereţi.

Foşnetul valurilor se auzea atât de limpede, încât ai fi spus că ţărmul se află foarte aproape. În partea asta, galeria era mai înaltă, aşa că putea fi străbătută cu uşurinţă; în schimb, la fiecare pas, din pereţi ieşeau colţuri de stâncă, ascuţite, care parcă vibrau ca nişte corzi, amplificând murmurul mării şi făcându-l mai aspru, în armonia bizară pe care-o dădea zbuciumul apei şi nepăsarea granitului nemişcat de veacuri.

Anton Lupan mergea în frunte, cu felinarul, iar Adnana venea după el, fără să i se simtă pasul; i se auzea numai respiraţia, la răstimpuri, parcă speriată sau şovăitoare, ca şi când fata n-ar fi fost pe deplin convinsă că drumul acesta trebuie făcut până la capăt.

— Deci, nu eşti sora lui Huseim! vorbi după o vreme căpitanul Speranţei.

— Nu; părinţii mei sunt de la El-Mina.

— El-Mina? Mi se pare că-i un orăşel pe coasta Siriei.

— Da; însă noi am plecat de acolo când eu aveam abia doi ani, nu-mi mai aduc aminte de casa noastră. Tatăl meu făcea parâme şi odgoane; un căpitan de corabie, care umblase mult în lume, l-a îndemnat să plece la Marsilia, unde meşteşugul lui avea multă căutare. Am stat acolo până la zece ani, am învăţat la şcoala franţuzească; tatăl meu muncea din greu, nu trăiam în belşug, dar nu ne supăra nimeni. Locuiam pe o străduţă, lângă Place de la Corderie, unde în fiecare zi se îmbulzeau căpitani de corăbii şi marinari de toate naţiile. Mama mea stătea adesea de vorbă cu dânşii, iscodindu-i de unde veneau – şi dacă vreunul îi aducea veşti de acasă, ochii i se umpleau de lacrimi. Când aveam zece ani a plecat în ţară şi m-a luat cu dânsa. Tatăl meu nu s-a împotrivit; ne-a urcat pe o corabie al cărei căpitan îi era prieten, şi pe la începutul verii am pornit la drum… Am mers cu corabia aceea mai bine de trei săptămâni, până aproape de Cipru – mai aveam o zi, două şi am fi ajuns, dar într-o noapte, ne-am trezit în strigăte de spaimă: corabia luase foc; când am năvălit pe punte, nu se mai vedeau decât flăcări. Un marinar bătrân ne-a urcat într-o barcă, însă eram prea mulţi. Deasupra se auzeau urletele oamenilor şi trosnetele focului care mistuia corabia. S-a răsturnat barca, sau am căzut, sau ne-au îmbrâncit, n-aş putea să spun. Norocul meu că înotam de mică – nu ştiu când învăţasem, dar la Marsilia, străbăteam bazinul portului vechi în lung şi-n lat, cum m-aş fi plimbat pe stradă. Asta mi-a fost de folos atunci, în noaptea nenorocirii; în jurul meu nu se mai auzea nimic, nici un glas omenesc, şi eu înotam în neştire, pe marea înroşită de flăcări…

Anton Lupan asculta înfiorat vorbele Adnanei, şi i se părea că vede aievea totul: marea pustie, fetiţa luptându-se cu valurile, corabia incendiată dusă de vânt ca o torţă plutitoare.

Îşi amintea chipul Adnanei pe care, atunci când ea nu simţea nici o primejdie aproape, se ivea o lumină curată, aproape copilărească – şi se întreba prin ce minune încercările cumplite ale vieţii nu izbutiseră să-i ucidă zâmbetul, seninătatea şi flacăra umană?

— Spune, Adnana!

— Da… Am înotat aşa, multă vreme, nu aveam putere să strig – şi aş fi strigat degeaba – înotam şi plângeam în neştire. Pe urmă corabia s-a stins, au înghiţit-o valurile şi s-a făcut întuneric. Atunci am crezut că sunt pe lumea cealaltă – mă miram numai că nu întâlnesc pe nimeni. Ai înotat vreodată noaptea, singur, în mijlocul mării?

— Nu ştiu, nu cred, dar simt totul. Spune!

— Da; înotam, nu mi-era frică, nu simţeam oboseală – nu mă gândeam la nimic, aşteptam numai s-o întâlnesc pe mama; ştiam că dacă m-aş fi lăsat la fund, aş fi întâlnit-o mai repede, dar mâinile şi picioarele mi se mişcau singure. Pe urmă am dat peste o bucată de catarg, ars pe jumătate, care căzuse în apă, şi m-am agăţat de el, cu braţele încleştate; după aceea am adormit, sau am leşinat, că nu ştiu ce s-a întâmplat până la ziuă. Când am deschis ochii, soarele răsărise, marea era liniştită şi în jur nu se vedea decât ici-colo câte o bucată de scândură arsă. Atunci abia mi s-a limpezit mintea, am înţeles ce se întâmplase şi m-a cuprins groaza…

Adnana se opri câteva clipe; Anton Lupan îi auzea respiraţia, în spate, şi simţea în suflet o milă fără margini; ar fi vrut să lase jos felinarul, să se întoarcă spre ea, să-i ia mâinile şi să i le mângâie cu o duioşie de frate mai vârstnic, dar nu ştia ce îl împiedica s-o facă şi îl mâna înainte, cu inima zvâcnind de neputinţă şi de întristare.

— Crezi că mama ta…

— Da! răspunse Adnana, cu vocea asprită. N-a putut să scape nimeni. Spre prânz s-a ivit o corabie, m-au scos din apă şi am aflat că numai eu rămăsesem în viaţă… Mai bine m-ar fi lăsat acolo, să mor, să mă sfâşie rechinii; era Lohaja, corabia lui Huseim!

— Bine, întrebă Anton Lupan, strângând pumnii, dar n-ai putut să te plângi nimănui? În porturi sunt autorităţi, ţi-ar fi luat apărarea, te-ar fi trimis la tatăl tău.

— Zadarnic! răspunse fata cu amărăciune. Nu cunoşti porturile unde ne opream noi, nu-l cunoşti pe Huseim? Cine ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea, şi pe ce temei, când el dovedea, cu hârtie de la judecător, că îi sunt soră şi am fost dată în grija lui? Şi-apoi, cum aş fi putut să mă plâng cuiva, dacă niciodată nu mă lăsa singură?

— Câţi ani sunt de când ai căzut în mâna lui?

— S-au împlinit opt, de curând.

— Şi cu Spânu, când s-a înhăitat?

— De vreo trei ani; până atunci făcea drumuri în Mediterană şi-n Marea Roşie, căra mărfuri pe socoteala lui, dar mai cu seamă haşiş. Odată plecasem de la Patras spre Suez. S-a luat după noi un vapor de război franţuzesc. La început Huseim a încercat să fugă, dar curând şi-a dat seama că n-ar fi izbutit. Aveam cu noi vreo sută de saci cu haşiş, luaţi din Grecia; asta însemna mulţi ani de închisoare şi pentru căpitan, şi pentru echipaj. Aşa că n-au stat mult la sfat, ci au coborât în magazie, cu topoarele, şi au spart bordajul. Abia am avut timp să coborâm în barcă – şi corabia s-a dus la fund. Vaporul de război n-a mai putut să le facă nimic; fireşte, nimeni nu se îndoia că la mijloc era ceva necurat, dar ce poţi face, dacă n-ai dovezi? Huseim le-a râs în nas.

— De ce n-ai cerut ajutor atunci?

— Dacă asta s-ar fi întâmplat azi, aş fi ştiut ce să fac. Pe vremea acea aveam mai puţin curaj; unul din oamenii lui Huseim stătea în spatele meu, gata să-mi înfigă cuţitul în ceafă, cum aş fi strigat. Dacă am fi fost în larg, poate ne-ar fi luat cu ei, să ne ducă într-un port şi atunci soarta mea s-ar fi schimbat; spre nenorocul meu, eram aproape de insula Creta, aşa că ne-au lăsat liberi, să ne ducem cu barca la mal. Acolo l-am întâlnit pe Spânu, care venea de la Alexandria, şi cum rămăsese fără corabie, Huseim n-a stat mult la gânduri să intre în slujba lui.

— Ai avut o viaţă amară! zise Anton Lupan îngândurat. Dar acum s-a sfârşit. O să te luăm cu noi până la Marsilia, o să-l căutăm pe tatăl tău…

Adnana îşi duse mâna la inimă şi scoase un strigăt slab:

— Adevărat? O să mă duceţi la tatăl meu? N-o să mă judecaţi?

Dacă ar fi fost în alt loc, s-ar fi repezit la el şi i-ar fi sărutat mâna.

— Dar oare, întrebă după o clipă, cu glasul îngreuiat, oare tatăl meu… Dacă n-o mai fi acolo, dacă o fi… S-ar fi putut să moară, nu-i aşa? Atunci ce-am să fac?

— Atunci…

Anton Lupan se opri; din faţă răzbea o lumină slabă, furişându-se pe pereţii colţuroşi, făcând să pălească flacăra felinarului. După câţiva paşi galeria cotea în loc, lăsând să se vadă pe neaşteptate un petic de mare, învolburat. Vântul crescuse între timp şi jos, valurile se zbuciumau, rostogolindu-se înspumate pe ţărm.

— Crezi că nu ne pândeşte nimeni? întrebă Adnana, şovăind iar.

Căpitanul Speranţei se strecură afară şi rămase nemişcat. La început crezu că ieşiseră în altă parte a insulei, nu spre răsărit. Apoi văzu soarele în spatele său, recunoscu ţărmul, poteca pe care urcaseră la deal; barca era în acelaşi loc, trasă pe nisip, numai că valurile o împresuraseră şi smuceau nemilos de ea.

— Ce este? întrebă fata, simţind că se întâmplase ceva ciudat.

Anton Lupan lăsă să-i scape felinarul din mâini şi rămase împietrit, cu ochii în larg. Speranţa nu mai era la locul ei, de parcă o înghiţise marea. La orizont se zărea o pânză cenuşie, căutând depărtările, aplecată pe val…