Capitolul XI.Un călugăr ciudat

O corabie care iese din Dardanele şi se îndreaptă spre Pireu, traversând Marea Egee, întâlneşte în stânga, curând după ce a părăsit strâmtorile, insula Tenedos, pe care trebuie s-o ocolească prin partea apusului. De aici înainte ia drumul sud 3 carturi spre vest, ca să iasă la Capo d'Oro, colţul de nord-est al peninsulei greceşti.

Ca să meargă însă la Skyros, insula cea mai mare din arhipelagul Sporadelor de nord, trebuie să facă un oarecare ocol, luând drumul cu vreo două carturi mai la vest, ceea ce în socotelile corăbierilor nu înseamnă numaidecât o întârziere, dat fiind că adesea vântul îi sileşte să nu aleagă drumul cel mai drept.

Speranţa lăsase de curând în stânga insula Tenedos şi naviga pe o mare răscolită cu vela mare într-un bord, cu cea mică în celălalt, împinsă din pupa de un vânt puternic, care de la ieşirea din Dardanele continua să sufle neschimbat, dinspre nord-est.

Dacă acul barometrului n-ar fi rămas de atâtea zile în acelaşi loc, echipajul ar fi coborât vela mare şi ar fi mers numai cu cea mică şi cu trinca, de teama unei apropiate furtuni. Dar, se vede, căpitanul Speranţei avea mai mare încredere în acest instrument ciudat, decât în prevestirile pescăruşilor care fugeau speriaţi din larg, îndreptându-se spre Tenedos sau spre alte insule apropiate din arhipelag. Era un vânt tare, însă statornic, şi marea, deşi brăzdată de berbeci albi, după două ore de drum se arătă neputincioasă în faţa Speranţei, care o ameninţa cu bompresul, ori de câte ori îşi trimitea pe sub chila ei valuri mai mari.

Gherasim ţinea cârma; pe vânt din pupa, acesta nu era lucrul cel mai uşor, căci valurile care se năpusteau din urmă, cu toată neputinţa lor, din vreme în vreme dădeau asalturi încercând să scoată corabia din drum, ca s-o pună de-a latul şi pe urmă s-o scarmene duşmănos.

Ieremia era de veghe, iar Haralamb cu Mihu şi cu Cristea Busuioc stăteau pe lângă el, altceva neavând de făcut. Plutaşul tot mai clătina din cap câteodată, uâtându-se cu un ochi ciudat la Haralamb, care povestea o păţanie de-a sa, când fusese la baia turcească.

Pe Mihu îl chinuia un gând şi nu ştia căruia din ei ar putea să-l destănuiască. Stătea lângă Ieremia, aplecat peste parapet, fără să simtă stropii reci, zburătăciţi de sub etravă şi aduşi de vânt să-i biciuiască obrazul. Din când în când, un val mai mare ridica bompresul pe cer, apoi îl lăsa să se prăbuşească într-un cazan înspumat – şi atunci simţea o gâdilătură la lingurea, întocmai ca în scrânciob, de Paşti. Atât că pentru scrânciob trebuia să dea ouă roşii sau gologani, pe când aici, de două ceasuri se legăna, fără să-i ceară nimeni vreo plată.

— Şi m-a pus dracu' mă vere, povestea Haralamb, în hazul lui Ieremia, să intru la baia aia, că tot n-aveam ce face în gară, dacă nu pleca nici un tren. Ce să vă spun, murdar n-am fost niciodată de felul meu, şi mai puţin acuma, când avem din belşug şi săpun şi apă. Măi frati-miu, dar când m-au luat băieşii ăia turci, de le zice tellaci, şi m-au purtat prin odăi cu aburi, să-mi iasă şi sufletul nu numai năduşala, şi s-au pus să mă răzuie şi să mă frece, şi dă-i, şi dă-i, când cu săpun, când cu apă fiartă, eu zic că au căzut de pe mine pe puţin şapte piei… La sfârşit m-au dus într-o odaie unde m-au aşezat pe un divan, învelit până la gât, numai între paşale şi negustori bogaţi, care fumau ciubuc, beau limonadă cu gheaţă şi cafele, de nu se mai săturau… Ce să vă spun, când am plecat de-acolo, peste vreun ceas, parcă aveam aripi şi la picioare, şi la subsuori, că eram uşor ca fulgul şi nu mai simţeam caldarâmul sub călcâi. Ei, ce folos că te îmbăiezi aşa, mi-am zis, dacă afară, nu apuci să ajungi la capul uliţei şi te murdăreşti iar! Mai bine, din toate băile astea, că după cum am auzit sunt cu sutele, ar face una mare, să spele şi oraşul o dată, de sus până jos, să ia de pe el măcar un rând de jeg…

— Ia să fi fost acolo nişte băieşiţe în loc de tellaci! râse Ieremia. N-ai mai fi acum aşa supărat!

Haralamb râse şi el, făcând haz de necaz; râse şi Mihu, cu toate gândurile acelea îngrijorătoare care i se învălmăşeau în cap. Numai plutaşul tăcea cu ochii aiurea.

— Da' tu ce naiba eşti aşa posac? îl întrebă Ieremia. Corăbii ştiu că nu ai, ca să zici că ţi s-au înecat!

— Ce să am, domn' căprar?! Mi s-a întâmplat şi mie o istorie la Stambulul cela – şi parcă şi-acum simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la ea.

— Ce istorie?

Cristea Busuioc suspină; ca să-şi povestească păţania, trebuiau vorbe multe, aşa de multe că nici nu ştia de unde să le scoată, el, obişnuit să deschidă gura numai la zile mari.

— Ia spune! stărui şi Haralamb.

— Apoi eu n-am fost la baie, începu plutaşul, cu spaima neînotătorului care trebuie să-şi dea drumul într-un râu înspumat. N-am fost la baie, dar umblând prin Pera, am nimerit la un fel de mănăstire de călugări turci, numai că la ei călugării se cheamă dervişi.

— Te trage aţa la mănăstire! zise, în batjocură, Ieremia, care ştia despre ucenicia lui pe lângă călugării de la Durău.

— Ba nu mă trage de fel, că să mă fi tras, aş fi rămas călugăr, nu m-aş fi făcut plutaş! Am intrat numai aşa, ca să casc gura.

— Da' cu călugărul nostru ce-o fi? întrebă Haralamb. Astăzi nu şi-a scos capul pe punte. V-aţi uitat careva pe la el? N-o fi bolnav?

— N-are nici pe naiba, răspunse Ieremia. Stă pe dăsagă şi citeşte în Biblie.

Mihu întoarse capul; poate era acum timpul nimerit să spună şi el gândul care-l chinuia, dar plutaşul odată pornit, îşi urmă povestirea, nedându-i răgaz:

— Ei, şi cum vă spuneam, mi-am vârât şi eu nasul în mănăstirea, adică, în moscheia ceea, fireşte după ce mi-am scos cizmele, fiindcă altfel, ştiţi şi voi, nu te lasă să intri măcar de-ai fi rudă cu sultanul.

Aici Mihu oftă, cu gândul la cizmele lui, în timp ce Cristea Busuioc urma, chinuit să scoată atâtea vorbe din cap:

— Înăuntru nu era o moscheie ca toate moscheile, ci o hardughie rotundă, ca manejul la reghimentul de călăraşi; numai că în mijloc, în loc de nisip avea o podea dată cu ceară şi lustruită de-ţi puteai răsuci mustaţa în ea. De jur împrejur era un parmaclâc, dincoace de care se îmbulzeau credincioşii; sus, într-un pridvor întins de jur împrejurul moscheii, stătea pesemne lumea mai aleasă, vizirii, paşalele ori poate chiar sultanul; în unele locuri erau despărţituri, cu perdele, de bună seamă pentru femeile lor din haremuri.

— Şi nu ţi-a dat prin minte să dibuieşti scara, ca să vezi şi tu ce-i după perdelele alea, cum se înfăţişează nevestele sultanului? întrebă Haralamb.

— Păi dar! Ce, voiai să-mi las capul pe-acolo? Să fi fost tu, nu m-ar fi mirat!

Haralamb oftă:

— Of, Laleli, fraţilor! Aţi văzut ce ochi avea?

— Potoleşte-te, vere, că într-o zi, aşa mototol cum îl vezi, şi-o ieşi şi Ismail din fire! zise Ieremia. Ia spune mai departe, Busuioace! Pe urmă am să vă spun şi eu una, tot cu călugări, că şi pe mine m-a purtat necuratu' tot la o moscheie din asta.

— Şi cum vă spuneam, urmă plutaşul, năduşit ca hamalii împovăraţi, am intrat eu la dervişii ceia tocmai când începea slujba. Într-o parte era un perete cu uşi peste care atârnau perdele, cum ar fi altarul la noi; un bătrân, slab de-ai fi zis că acu'-acu' îşi dă duhul, cu o bărbuţă sură, stătea turceşte în faţa altarului, cu doi călugăraşi tinerei aşezaţi de o parte şi de alta. Pe urmă s-a deschis o uşă şi-au început să vină dervişii, doi câte doi, ţinându-se de mână, dar nu erau îmbrăcaţi călugăreşte, ci mai degrabă semănau cu arnăuţii pe care i-am văzut şi pe la noi, destulă vreme. În cap purtau fes, însă nu roşu, ci negru sau vânăt, ştiu eu? – că nu se vedea bine; pe urmă aveau un fel de vestă, sub ea o fustanelă încreţită, lungă până sub genunchi, iar în jos, izmene strânse pe pulpă, toate astea albe de îţi luau ochii. Numai că deasupra purtau un fel de sarice aruncate pe umeri, lungi de atingeau pământul şi fiecare tot în altă culoare. Care cum intra, trecea prin faţa bătrânului – ăstuia îi zice imam, adică ce-ar fi la noi popa sau stareţu' – făcea temenele, pe urmă se ducea să se aşeze în rând, cu ochii la altar. Până să vină toţi, a ţinut o vreme, că erau poate douăzeci, dacă nu mai mulţi, şi se mişcau iavaş-iavaş, pehlivanii. Când n-a mai fost niciunul de venit, au început să facă mătănii şi să se repeadă cu fruntea în duşumea, ca orătăniile care ciugulesc grăunţele căzute din sac; în vreme ce se chinuiau aşa, bolboroseau ceva laolaltă cu imamul, dar nu ştiu cine-i înţelegea. Treaba asta a ţinut şi ea o vreme, pe urmă s-au ridicat, au trecut iar prin faţa imamului, să-i binecuvânteze; care cum scăpa de-aici îşi lepăda sarica şi venea la mijloc, unde rămânea ţeapăn, să zici că şi-a dat duhul, aşa, de-a-npicioarelea. Pe urmă, măi vere, nu ştiu de unde naiba a început să se audă o muzică molcomă, de-ţi dădea şi somn şi ameţeală, un cântec subţirel ca plânsul fecioarei, amestecat cu bătăi de tobă, da' nu aşa tare cum bat tobele la oştire. Dervişii stăteau în mijlocul moscheii şi păreau că nici măcar nu suflă. De la o vreme, unul şi-a ridicat încet braţele în lături, cum s-ar fi trezit din visare, şi a început să se învârtească, întocmai ca la o horă. Ceilalţi s-au luat după dânsul, unul câte unul, până ce toată moscheia s-a umplut de fustanelele lor înfoiate; parcă nu mai erau bărbaţi, ci fete.

— Nene Ieremie, strigă Mihu, stai la taifas ori eşti de veghe? Uite colo, în stânga bompresului, o corabie cu trei catarge!

Oamenii îşi ridicară capetele, ca să se uite pe deasupra parapetului. Corabia se vedea departe, pe linia învolburată a orizontului, îndreptându-se spre nord-vest, cu vântul într-o coastă. Pesemne ieşise din golful Iedremid şi se îndrepta spre insula Lemnos, ai cărei munţi se ghiceau, amestecaţi cu norii, departe, câteva carturi în faţa traversului.

Văzând-o că-i aşa departe şi se duce repede, oamenii nu-şi mai stricară ochii pe dânsa.

— Las-o ciorilor, măi băiete, fu nu vezi c-o înghite hăul? Doar n-oi crede că ne taie drumul! zise Haralamb.

Iar plutaşul îşi continuă povestirea:

— Măi fraţilor, nu ştiu cum nu-i apuca ameţeala pe dervişii ceia, că mie mi se învârtea capul, numai privindu-i – şi mi se mai învârte şi acuma; ieri barem, am fost năuc până seara. Imamul se ridicase din faţa altarului şi trecea printre dânşii, bătând din palmă la răstimpuri, poate ca să-i îmboldească, ori să grăbească muzica. N-are să-mi piară din ureche cât oi trăi piuitul fluieraşelor şi bătaia tobelor. Dervişii se învârteau din ce în ce mai repede, cu braţele în lături, cu capul pe un umăr, cu gura deschisă pe jumătate, ca leşinaţii. N-am văzut bine, dar parcă aveau ochii închişi şi nu ştiu cum naiba nu se ciocneau unii cu alţii în vâltoarea ceea. Cât a ţinut învârtirea, n-aş putea spune, că de la o vreme m-a cuprins un fel de toropeală, de nu mai aveam putere să mă ridic, să plec naibii; dar, după câte am putut să-mi dau seama la urmă, trebuie să fi ţinut mai bine de un ceas. Dom' căprar, eu zic că să cauţi prin satele noastre n-ai să găseşti un flăcău să joace atâta la horă.

— Auzi vorbă! pufni Ieremia. Când munceşti cu sapa ori cu toporul toată săptămâna, cred şi eu că nu te poţi lua la întrecere cu dervişii, care n-au altă meserie…

— Asta aşa e – recunoscu plutaşul. Dar pe mine, ce să-ţi spun, m-a apucat ameţeala. Şi parcă numai pe mine? Toţi câţi erau în moscheie îşi legănau capetele, cu blegeală, să zici că şi-au uitat de toate câte sunt pe lume.

— Atunci să fi urcat scara, să fi dat o raită pe la muierile lor! sări Haralamb. Mai ştii, poate că le-ar fi prins bine!

— Nu spune, că n-ai fi fost în stare să urci nici o treaptă! Ascultă-mă pe mine, învârteala ceea te prosteşte! Noroc că după o vreme au început şi dervişii să dea semne de osteneală. Care cum nu-l mai ţineau picioarele se oprea, îşi trăgea răsuflarea, pe urmă îngenunchea şi rămânea ţeapăn, cu capul pe podele. Nişte dervişi mai tineri, poate învăţăceii lor, le aduceau saricele şi-i înveleau pe umeri, cum înveleşte ţăranul caii năduşiţi, când vine de la drum seara. Imamul trecea pe la fiecare şi făcea asupra lor semne ciudate, adică îi binecuvânta, că nu cred să-i fi certat pentru lenevie. Când n-a mai fost niciunul în picioare, au mai stat ce-au mai stat, aşa, prăbuşiţi sub sarice, pe urmă s-au ridicat, s-au aşezat în şir, doi câte doi, au dat de câteva ori ocol moscheii, parcă fălindu-se în faţa credincioşilor, cu toate că aveau chipul plin de visare şi smerenie – şi au ieşit pe uşă, cum veniseră. Atunci am putut să mă ridic şi eu şi să-mi iau valea, da' cât am coborât străzile, spre Galata, în urechi nu auzeam decât ţiuit de fluieraşe şi în ochi nu vedeam decât fustanele albe, rotindu-se. Iată, dom' căprar, asta s-a întâmplat cu mine…

Atât vorbi plutaşul, pe urmă închise gura şi de-aici înainte n-avea să mai spună un cuvânt multe zile, decât cuvintele neapărat trebuitoare unui marinar care îşi face datoria.

— Acu' m-am lămurit! zise Ieremia. Ăştia sunt dervişii-învârtitori, de care mi-a vorbit bătrânul ăla.

— Ce bătrân, Ieremie, că acu' te aud întâia oară?! făcu Haralamb, cu mirare. Ori ai început să vorbeşti în dodii?

— Ba nu, măi vere, mi-a spus un turc bătrân, în Skutari. Că umblând aşa pe străzi, cât n-aveam ce face în gară, am nimerit şi eu la nişte dervişi, dar ăştia nu erau din ăi de se învârteau, ca ai lui Busuioc, ci urlau de te-apuca nebunia. Chiar le şi zice, dervişi urlători, lua-i-ar boala! Şi când am ieşit de acolo, turcul ăla bătrân, unu' care vindea baclavale la poartă, m-a povăţuit: „Acu' treci Cornul de Aur şi du-te în Pera, la dervişii-învârtitori, să-i vezi şi pe ei, altminteri rămâi ori ciung, ori şchiop, ori într-o ureche.”

— Şi-a râs de tine, prostule! îl batjocori vără-su.

— Păi dar! Nu vezi, m-am şi grăbit să-i urmez sfatul!

— Şi cum e cu dervişii-urlători, vere Ieremia? Hai, spune-ne şi nouă!

— Ei, cu ăştia treaba e mai fioroasă; de-aici, chiar că e greu să ieşi fără să nu te-apuce nebunia. Când am intrat eu, tocmai începuse slujba, dar nu urlau chiar aşa tare. Moscheia înăuntru nu-i rotundă, ca dincolo, cum spunea Busuioc, ci lunguiaţă, aşa ca o şură de-a noastră. Împrejur are tot un fel de parmaclâc, dincoace de care se adună credincioşii. În faţa altarului stătea imamul, un zăplan de turc, cu faţa numai tăieturi şi cute şi cu ochii ca de vultur, hoţomanul. De o parte şi de alta a lui erau doi băieţandri, frumuşei ai ciorilor şi cu turbane albe, aurite, să fi zis că-s prinţişori din basme. Dervişii stăteau în faţa lor, aşezaţi pe podele şi îşi legănau capul, când înapoi, când înainte, parcă atinşi de streche. În dreapta era unul cu pieptul ca de taur, şi ăsta scotea nişte strigăte de se cutremurau pereţii; eu zic că nici un bivol nu poate să ragă aşa de tare! Ce vorbe îi ieşeau din gură, n-aş putea spune, dar la răstimpuri, ceilalţi dervişi care până atunci scoteau un fel de mormăială, ridicau capul şi strigau toţi deodată: „Allah-hu, Allah-hu!”… Imamul le făcea semne, ca să-i întărite şi ei urlau cu sârguinţă tot mai mare. Câte unul din credincioşi trecea pe sub parmaclâc, se aşeza în rând cu ei şi începea să se legene, de parcă l-ar fi lovit boala copiilor; ăsta era semn că Allah începea să-i stăpânească, fiindcă, vedeţi voi, acu' nu-şi mai dădeau seama ce se întâmplă cu dânşii, şi scoteau răgete tot mai cumplite. Vouă poate nu v-o veni a crede, dacă şi mie unul acum mi se pare că am visat, dar socotesc că o cireadă de o mie de vite, speriate de foc, nu i-ar fi întrecut. Că, de ce strigau mai tare, d-aia se înfierbântau – până ce a venit o clipă când i-a cuprins nebunia. Unul câte unul au început să se ridice în picioare, tot bâţâindu-se, ca apucaţii şi legănându-şi capul, de mă miram cum nu li se smulge de pe umeri. Pe urmă, unul tânăr, aproape un flăcăiandru, s-a desprins din turmă, în vreme ce ceilalţi răgeau – şi s-a apropiat de imam, parcă sub stăpânirea beţiei. Atunci nu ştiu cine, că zău îmi pierdusem minţile, s-a întors spre altar şi-a luat de pe perete un fel de vergea ascuţită, că, să vezi, peretele era plin cu fel de fel de fiare, ţepuşe, cleşti, lanţuri de te apuca groaza numai când te uitai la ele. Şi, ce să mai lungesc vorba, am văzut cu ochii mei cum imamul a luat ţepuşa şi i-a vârât-o flăcăiandrului în obraz, până ce-a ieşit în obrazul celălalt.

Haralamb se cruci:

— Fugi de-aici, măi Ieremie, că asta ai născocit-o tu!

— Ce s-o născocesc, parcă mai e nevoie să născocesc ceva?

— Şi cum adică, năpăstuitul, n-a zis nimic, n-a urlat, a stat aşa să-l împungă?

— Chiar dac-ar fi urlat, cine-ar fi putut să-l audă în urletele celorlalţi – că parcă înnebuniseră de-a binelea acuma. Dervişul cel tânăr s-a întors între ai lui şi a început să se bâţâie mai departe, cu obrajii în ţepuşă.

— Da' nu-i curgea sânge?

— O fi curs, dar cum să vezi sângele, că toţi erau roşii şi pe toţi gâlgâia năduşeala, de parcă ar fi fost nişte bivoli înjunghiaţi. Da' stai, că asta nu-i tot. Cei mai înfierbântaţi au început să-şi smulgă hainele de pe ei, de-au rămas goi până la brâu. Atunci alţi dervişi, mai tineri, pesemne învăţăceii lor, cum spunea adineauri Busuioc, au început să le aducă uneltele acelea fioroase, de la altar. Erau acolo alt soi de ţăpuşe, ca nişte frigări, cu o măciulie cât pumnul, de care atârnau nişte lănţuguri – ce rost aveau, naiba ştie! Dervişii au pus mâna pe ele şi s-au apucat să se împungă unii pe alţii, tot urlând şi bălăbănindu-şi capetele. Da' să vezi drăcie, nu se fereau de loc, ba dimpotrivă, ei singuri căutau ţăpuşele şi se înfigeau în ele, de-ai fi zis că li s-a urât cu viaţa. Pe urmă, încetul cu încetul, zarva s-a potolit, dervişii au început să cadă pe podele. Mirosea a sânge şi-a năduşeală, de ţi se întorcea pântecele pe dos, dar credincioşii, de pe lături, parcă nu simţeau silă, stăteau aşa, cu ochii daţi peste cap şi tot mormăiau: „Allah, Allah, Allah!”…

— Măi Ieremie, zise Haralamb, să ştii că turcul ăla de la poartă nu te-a minţit. După una ca asta poţi să rămâi într-o ureche!

— Ce, te-ar prinde mirarea! Crezi că nu mi-a fost frică? mărturisi Ieremia. Noroc că n-a mai ţinut mult; altfel, te pomeneşti, puneam şi eu mâna pe o frigare şi mă năpusteam între dânşii… Dar stai, că am mai văzut o drăcovenie! După ce s-a potolit hărmălaia, credincioşii au început să se ducă la imam, cum s-ar zice la împărtăşanie. Numai că voi nu ştiţi cum se face împărtăşania acolo. Întâi s-au dus femeile cu pruncii de mână. Namila de imam punea mâna pe ei, îi întindea jos, pe un covoraş şi se urca al naibii cu picioarele în spinarea lor, de mă mir cum nu-i strivea, zăplanul! Unii ţipau ca din gură de şarpe, alţii, mai deprinşi cu împărtăşania, răbdau, dar vai de oasele, lor! că li se auzea până la mine trosnitura.

— Ptiu! scuipă Mihu, scârbit de povestirea lui Ieremia.

— Ce scuipi, mă? îl mustră Haralamb. Pe la voi n-ai văzut oameni că se duc să-i calce ursul?

— N-am văzut, am auzit numai, dar ce se potriveşte una cu alta?

— Aşa-i! zise Ieremia. La noi, dacă se duc să-i calce ursul, se duc ăi proşti, pe când aici, am văzut negustori, ofiţeri, paşale, adică oameni luminaţi la cap, întinzându-se pe covoraş şi stând ca pruncii să le bătătorească spinarea imamul.

Până să se dezmeticească ascultătorii, să-l întrebe ceva, sa se mire iarăşi, că aveai de ce te mira, în bucătărie se auzi zăngănind cratiţele. Ismail, care până acum dormise, se apuca de gătit cina; pesemne îl tăia la ramazan, dacă se trezise fără să-l zgâlţâie nimeni. Se făcuse ceasul patru şi vântul îşi păstra tăria. Mihu trecu de veghe, iar Anton Lupan ieşi din cabină şi luă cârma. În dreapta, se vedeau mereu, nemişcaţi, munţii de pe insula Lemnos, să zici că în trei ceasuri, Speranţa nu făcuse nici un pas; departe, în stânga, cei cu privire bună puteau să vadă, scăldat în neguri, vârful Krioskopos, de pe insula Mytilene sub Capul Baba-Kaleh, din Asia turcească. În urmă, spre Dardanele, plutea fumul unui vapor, poate acelaşi Victory depăşit în strâmtoare, care de câteva ore se târa după goeleta noastră, fără s-o poată ajunge.

Oamenii se întinseseră sub catargul din prova şi dormeau, sau priveau cerul, pe tăcute, că nu se mai auzea nici o vorbă. Mihu rămase o vreme nemişcat, cu ochii pe marea pustie, muncit de acelaşi gând care-l urmărea de azi-dimineaţă şi nu ştia dacă se cuvine să-l spună, de vreme ce nu se bizuia pe ceva temeinic, ci poate doar pe o închipuire. Dar nici să stea locului n-avea linişte, ca şi când simţea că în preajmă-i se petrec nu ştiu ce fapte ciudate, întoarse de câteva ori capul, uitându-se pe puntea unde nu mişca nimeni, apoi o pornire stăruitoare îl făcu să se ridice, să se apropie de spirai şi să-şi arunce ochii în cabină; călugărul stătea în faţa patului, pe dăsagă, cu cartea în mână; dar de data asta, lui Mihu i se păru că nu-şi ţine ochii în pagini, ci pândeşte uşa, dincolo de care, în bucătărie, Ismail îşi vedea de treabă, zăngănind cratiţele. Îl privi aşa o vreme până ce, călugărul prinzând de veste, îşi ridică ochii spre el şi-l fulgeră cu privirea.

Musul o luă la fugă, trecu pe lângă Agop, care păzea bocaportul, şi nu se opri decât la cârmă.

— Ce-i, Mihule? îl întrebă căpitanul.

— Voiam să-ţi spun ceva, domnule. Mie călugărul ăsta…

Aici Mihu se opri, temându-se să nu facă o prostie.

— Ce-i cu tine, băiete? Ce ţi s-a întâmplat, că parcă nu-ţi dă pace diavolul?

— Să vezi, domnule…

Băiatul şovăi iarăşi o clipă, apoi şopti repede, cu răsuflarea la gură:

— Călugărul nu citeşte cărţi sfinte! Anton Lupan începu să râdă:

— Ce vorbeşti?! Şi asta te-a făcut să-ţi pierzi firea? Eu am văzut călugări care jucau cărţi, la cârciumă, ba mai şi înşelau pe deasupra… Da de unde ştii tu ce anume citeşte?

— Am văzut cartea, azi-dimineaţă, sub pernă; când m-a simţit, s-a supărat şi mi-a smucit-o din mână.

— Ei, că s-a supărat, asta să nu te mire. Sigur că nu-i place să-l ştim cu ochii în cărţi lumeşti. Şi ce carte era aia?

— Contele de Monte-Cristo!

— În româneşte? se miră căpitanul.

Într-adevăr, în prima clipă i se păru ciudat că un călugăr de la Muntele Athos cutreierase Ţara Românească, de vreme ce îi cunoştea, limba şi pusese mâna pe o carte tipărită acolo. Dar, dacă se gândea bine, ce era în asta de mirare? Câţi călugări de la Muntele Athos nu veneau într-o vreme la mănăstirile noastre, care pe atunci le erau închinate, cu ziduri, cu pământuri, cu turme de vite şi cu obolul credincioşilor?

— Păi, dacă-i aşa, hai să stăm de vorbă cu el. Se cheamă că-i unul care ne cunoaşte ţara.

— Nu! se împotrivi Mihu cu spaimă. Înseamnă să-i spui că i-am aflat taina şi la noapte…

— Ei, ce-o să fie la noapte?

Băiatul şovăi; îi venise să spună: „La noapte, când oi dormi, poate să mă înjunghie!” Însă îşi dăduse seama la vreme că Anton Lupan s-ar fi supărat de vorba asta. Sigur, îi intrase în cap o prostie, nici el nu ştia cum, de unde, numai aşa, pe o închipuire, căci toţi ceilalţi îşi vedeau de treburi, fără să le pese de călugăr. Deci întoarse vorba, cu ochii în pământ de ruşine:

— M-am gândit că la noapte, când m-oi duce la culcare, o să se uite urât la mine, şi n-o să-mi vină la îndemână, că doară dorm cu el în cabină.

— Bine, Mihule, să-l lăsăm în plata domnului. Mâine dimineaţă sosim la Skyros şi ne descotorosim de dânsul.

Apoi căpitanul începu să râdă:

— Dar auzi, al naibii călugăr, cu ce cărţi umblă în dăsagă: Contele de Monte-Cristo!

Mihu se îndreptă spre prova mai liniştit ca la venire. Soarele cobora spre apus, şi marea, în faţă, fierbea laolaltă, albastrul ei cu albul valurilor sparte şi cu roşul cerului, fără să le poată contopi într-o singură culoare. În dreapta răsări insula Straţio, ca o stâncă însângerată care, ieşind din fundul mării, găurise pântecele unei dihănii uriaşe adormite între valuri.

— Mihule! strigă Gherasim. Ia spune-i lui Ismail să-i dea zor cu masa, că-i ora şapte, şi la opt ia cârma în primire.

Trecând pe lângă spirai, musul îşi aruncă ochii în cabină, dintr-un îndemn cu care nu putea să lupte nici acum, după ce, vorbind cu Anton Lupan, se mai liniştise. Călugărul nu mai era acolo unde-l lăsase, pe dăsaga lui, cu cartea în mână – şi asta îl făcu să stea locului, ca să se uite mai bine; în lumina slabă care mai pătrundea în cabină, văzu sutana aplecată peste patul lui Ieremia; în clipa următoare, călugărul se întoarse şi Mihu o luă la fugă.

— Nene Ieremia, ai ceva mai de preţ jos în cabină?

— Nu, măi băiete; afară de puşcă nu mai am decât o ciudăţenie, un animal făcut din ipsos, nelămurit ca înfăţişare, pe care l-am câştigat în bâlciul Galaţiului. Dar ce-ţi veni să întrebi asemenea vorbă?

— Aşa, mi s-a părut că-ţi umblă sub pernă.

— Cine să-mi umble?

— El, călugărul.

— Ia te uit-al dracului! Dar fugi d-aici, măi Mihule, că n-are ce să-mi fure!

— De, ştiu eu? Atunci ce căuta acolo?

— Naiba să ştie! Da' lasă, dacă-i aşa, n-o să se dea el jos la Skyros, fără să-i umblu în dăsagă.

O dată cu apropierea serii, vântul slăbise şi lochul arătă că Speranţa nu mai mergea decât cu şase mile pe oră, ceea ce era încă mulţumitor pentru toată lumea.

Când oamenii se aşezară la masă, Anton Lupan strigă de la cârmă:

— Chemaţi-l careva şi pe călugăr, că doar n-o fi în postul mare!

— L-am îmbiat eu, domnule, cât m-am priceput cu greceasca mea, da' a zis că are merinde în dăsagă, răspunse Ieremia.

— Poate că dacă-i vorbeai româneşte, îl înduplecai mai repede!

Zicând acestea, căpitanul se uită râzând spre Mihu, la prova, şi băiatul se înroşi ca bujorul.

Ceilalţi nu băgară de seamă nimic, nici nu înţeleseră vorba, aşa că îşi văzură de mâncare, fără să se mai gândească la călugăr. După ce strânse vasele, Ismail trecu la cârmă, iar Gherasim se apucă să aprindă felinarele; soarele apunea, înroşind marea în faţă. Înapoia traversului, în dreapta, începu să clipească departe, farul de pe insula Lemnos, care în curând avea să piară, înghiţit de valuri, căci Speranţa îşi urma drumul repede, mâncând milele, una după alta. Insula Straţio, mai aproape, o dată cu apusul soarelui, îşi pierduse culoarea sângerie şi se vedea nelimpede, ca o umbră posomorâtă deasupra orizontului vânăt.

Anton Lupan se apropie de Gherasim, care avea să ia cârma de la miezul nopţii încolo:

— Gherasime, să ţii mereu sud 5 carturi spre vest. Dacă vântul nu scade mai mult decât acum, pe la două noaptea ai să vezi farul de la Capul Cartsimo; să ţii puţin în stânga lui, ca să ajungem de-a dreptul în portul Skyros.

— Am înţeles, domnule!

— Hai, acu' toată lumea la culcare!

Când să coboare în cabină, Mihu dădu nas în nas cu călugărul, care tocmai urca scările, şi se trase repede în lături, lăsându-l să treacă, bucuros că putea să se urce în pat fără să-l mai simtă alături, urmărindu-l cu privirea.

Odată ajuns pe punte, călugărul îşi întinse mădularele, făcându-le să trosnească după ce stătuse înţepenit toată ziua, apoi îşi roti ochii asupra mării. Negrilă se ridică de lângă bocaport şi începu să mârâie.

Se lăsase noapte, fără stele, cu un cer ca smoala, care parcă te apăsa în creştet. Farul de pe insula Lemnos se pierduse în urmă; numai spre apus se mai zărea o pâlpâire ruginie, ultimele îngânări ale crepusculului.

Călugărul stătu ce stătu aşa, rotindu-şi privirea în întuneric, apoi se îndreptă spre pupa, ferindu-se pe lângă parapet de teama lui Negrilă.

— Cine-i acolo? strigă Agop speriat, de deasupra bocaportului.

— Eu, fiule, domnul cu tine! răspunse monahul cu smerenie.

Armeanul oftă şi se întinse la loc, să doarmă.

La cârmă, Ismail moţăia, cu nasul în busolă; cadranul se legăna uşor în lumina firavă a felinarului, care ardea ferit, în cutie; sub luciul capacului de sticlă, romburile negre, ascuţite la vârf, care înfăţişau carturile, luau forme ciudate. Lui Ismail i se păreau când nişte fesuri, când nişte capete de cadâne, cu ochii sub iaşmac, gata să se descopere şi să-şi fluture în faţa lui genele grele.

— Bună-seara, cârmaciule! Domnul cu tine! zise călugărul în turceşte, oprindu-se alături.

Ismail tresări, scos din visare.

— Care domn, al tău sau al meu? mormăi, pus pe harţă, în loc să se bucure că mai putea să schimbe cu cineva două vorbe în limba maternă; destul îşi scrântea limba şi îşi strepezea cerul gurii chinuindu-se cu graiul ghiaurilor.

— Domnul e unul, fiule!

— Atunci spune-i Allah, că aşa îl cheamă.

Călugărul râse încetişor – şi pe urmă tăcu o vreme, pesemne nedoritor să înceapă cu cârmaciul o discuţie teologică.

Văzându-l că nici nu pleacă, nici nu vorbeşte, ci îi stă aşa, în coastă, ca o momâie, Ismail pufni, cu ciudă:

— Dumitale nu-ţi este somn; ai dormit toată ziua. Hai, du-te mai încolo!

În loc să răspundă, monahul se trase lângă busolă şi se aplecă asupra ei, minunându-se, ca şi cum o vedea întâia oară.

— Asta ce e, fiule?

— Asta? Busolă.

— Şi la ce e bună?

— Ce, dumneata nu ştii? Arată drumul!

Călugărul păru că se minunează şi se trase mai aproape de busolă, cu mâna pe habitaclu şi cu ochii în capacul de sticlă.

— Da' lumina asta de unde vine? Are busola aşa putere să lumineze?

Ismail, până atunci morocănos, începu să râdă de această prostie.

— Cum o să aibă lumină? Ce, este Soarele sau Luna?

— Dar atunci cum, cârmaciule? Ia spune-mi şi mie taina, că te văd om luminat la minte.

Turcul se umflă în pene:

— Are lampă înăuntru!

— Lampă? Ia te uită minune! Dar cum, că nu se vede?

— Nici nu trebuie să se vadă; altfel orbeşte ochiul. Lampa este ascunsă, uite aici, în cutie, luminează dintr-o parte, ca să vedem numai cadranul.

Şi, înveselit de neştiinţa călătorului în sutană, Ismail deschise uşiţa habitaclului, arătându-i felinarul. Călugărul se aplecă, să vadă mai bine, tot minunându-se, ca şi când lampa asta ar fi fost cine ştie ce născocire:

— Ia te uită! Şi eu care ziceam că o fi la mijloc vreo taină de-a corăbierilor! Când colo, o lămpiţă ca toate altele. Vezi, taică, dacă umbli în lume înveţi o mulţime!

Tot vorbind, călugărul se foia în jurul busolei, uitându-se când la felinar, când la cadran, care juca uşor în jurul liniei de credinţă. În sfârşit, după un timp se ridică şi închise uşiţa.

— Şi zi, maşina asta îţi arată drumul! Eu credeam că mergeţi numai după soare, ori după stele… Dar ca să-ţi arate drumul, mai cu seamă noaptea, înseamnă că aici e taină dumnezeiască!

Ismail pufni pe nas, începând să-şi piardă răbdarea.

— Mâna lui Allah! adăugă călugărul, repede, ca să-l îmbuneze.

— Are magnet; nu mă mai bate la cap! izbucni cârmaciul, scos din fire.

Apoi îşi vârî speriat ochii în busolă.

— Uite ce faci! Mă ţii de vorbă şi eu greşesc drumul!

Într-adevăr, cât stătuse de vorbă, cadranul se rotise cu vreo două carturi spre nord. Ismail învârti timona, până ce regăsi vechiul drum. Noroc că Gherasim dormea mai încolo, sub arborele mic, altminteri i-ar fi tras o săpuneală ca la baia de aburi.

— Haide, pleacă! se răsti la călugăr. Vrei să fac vreun bocluc?

Călugărul se pierdu în întuneric, spre prova.

Vela mică, legată în tribord, începu să fluture, parcă smintită, smucind ghiul. Gherasim se trezi, se frecă la ochi, buimac, apoi strigă la cârmă:

— Măi Ismaile, ce faci acolo? Vezi că ai luat-o razna! Bucătarul îşi vârî mai tare ochii în busolă.

— Ba mergem bine, bre! răspunse, trecând iarăşi la graiul ghiaurilor.

— Atunci ce dracu', s-a schimbat vântu' aşa, dintr-o dată? zise Gherasim, apropiindu-se de cârmă.

Privi şi el busola, se încredinţa că mergeau bine, apoi ridică din umeri:

— Naiba să ştie; printre insulele astea se zăpăceşte şi vântul!

Zicând acestea porni spre prova, dezlegă ghiul din tribord şi-l lăsă să treacă în bordul celălalt, luptându-se cu vântul care-i smucea scota din mâini. De aici se duse la prova, unde plutaşul, care era de veghe, îi ajută să ridice focul şi trinca.

Pe cer începuseră să se ivească stelele, aruncând între ele priviri nedumerite şi răspândind deasupra mării o lumină palidă, care aducea orizontul atât de aproape, încât ai fi zis că peste o clipă o să-l străpungă bompresul.

Gherasim se uită pe cer, căscă, apoi se întinse la loc, pe pătură, cu gândul să mai doarmă până la miezul nopţii o oră.

— Negrilă! Hai, linişteşte-te şi tu o dată, potaie!

Câinele stătea în gura tambuchiului, pe unde coborâse călugărul, scoţând la răstimpuri câte un scheunat de neputinţă şi de ciudă. Era limpede, nici lui nu-i plăcea acest călător în sutană!

Speranţa îşi urma drumul, cuminte şi neştiutoare, fără să se mire că valurile nu mai veneau din pupa, ci dinapoia traversului, lovindu-se în bordaj, ca şi cum ar fi vrut să sară pe punte şi să-i împărtăşească o taină.

Sus, pe cer, în dreapta, Steaua Polară, cea mai credincioasă călăuză a corăbierilor, clipea mirată şi raza ei se răsfrângea în geamul busolei, încercând zadarnic să lumineze ochiul cârmaciului.

— Prostănacule, prostănacule! părea că-l mustră. Dacă tu mergi acum spre Skyros, atunci eu nu mai sunt Steaua Polară, ci am intrat în constelaţia Casyopeiei6!

Mihu nu-şi dădea seama cum adormise şi cât durase somnul – când se trezi, sub apăsarea aceleiaşi nelinişti ciudate, care îl urmărea de noaptea trecută, când mai vie, când mai nelimpede, dar care parcă acum crescuse şi îl strângea de inimă. O clipă mai înainte, cineva ieşise din cabină, încet, în vârful picioarelor – şi lăsase uşa deschisă: aerul rece al nopţii pătrundea pe tambuchi şi-i lovea obrajii încinşi, alungându-i somnul. Felinarul atârnat de tavan se stinsese, îl auzea scârţâind în cârligul lui – şi cabina era cufundată în întuneric. Numai spiraiul, deasupra, se vedea ca o pată albicioasă; poate era luna răsărită târziu, poate lumina cenuşie dinaintea zorilor. Ismail sforăia, lângă uşă; în patul din faţă se auzea răsuflarea liniştită a unui om care dormea adânc, Haralamb, sau plutaşul.

Mihu se aplecă şi privi în jos; atât cât putea să vadă, acum după ce se deprinsese cu întunericul, călugărul nu era la locul lui; dăsaga se desluşea alături, ca o mogâldeaţă neagră.

Afară era linişte; se auzea numai murmurul domol al mării şi foşnetul berbecilor care din când în când se spărgeau în bordaj, mai leneş decât aseară, ceea ce dovedea că vântul slăbise şi valurile îşi pierdeau înălţimea.

Pe Mihu îl cuprinse teama, o teamă nelimpede, fiindcă nu-şi dădea seama ce anume o stârneşte. Coborî din pat, fără zgomot, se îmbrăcă pe dibuite, apoi ieşi pe uşă, desculţ, în vârful picioarelor. Văzu cerul, cu stelele palide, legănându-se deasupra tambuchiului. Afară era aceeaşi linişte care îl făcea să-şi simtă bătăile inimii; ar fi vrut să audă un glas, semn că omul de veghe şi cârmaciul trăiau – dar nu se auzeau decât valurile şi câte un scripete scârţâind, alene.

Musul puse piciorul pe scară, încet, cu fereală, şi urcă două trepte, trăgând cu urechea; deodată se opri, gata să scape un strigăt de spaimă. Călugărul şedea pe marginea tambuchiului, cu gâtul întins, să vadă peste parapet, de bună seamă cercetând zarea. Vântul îi flutura barba încâlcită, ca lâna oilor iarna. Pulpana sutanei îi atârna pe scară, de-ai fi zis că o ţine ceva ţeapănă. Pe punte se auzea, înăbuşit, mârâitul câinelui.

Deasupra, stelele începeau să se şteargă şi cerul albea, semn că zorile erau aproape. Călugărul făcu o mişcare, îşi trase sutana şi Mihu rămase cu ochii holbaţi: pe scară atârna, grea şi încovoiată, teaca unui iatagan.

— Ieremie! se auzi deodată glasul lui Gherasim, de la cârmă. Tu nu vezi nimic?

— Nimic! Numai cer şi apă. Îţi mai trebuie şi altceva? Cârmaciul înjură:

— Ce-o fi cu farul, că trebuia să-l vedem de peste un ceas?!

— Or fi suflat dracii în el! răspunse Ieremia.

Mihu stătea ţeapăn, la picioarele scării, cu pumnii la gură. Dar glasurile oamenilor, pe care acum îi ştia aici, la câţiva paşi, gata să sară cum i-ar fi strigat, îi dădură curaj. Câteva clipe stătu pe gânduri, uitându-se la călugărul care pândea în acelaşi loc, nemişcat, pe urmă se răsuci pe călcâie, uşor, coborî treptele, intră în cabină în vârful picioarelor, tot trăgând cu urechea, se aplecă asupra desagei, îi desfăcu baierele, începu să cotrobăie prin ea, înfrigurat – şi primul lucru în care i se încurcară degetele, fu sârma unei colivii… Lumina zorilor începea să pătrundă limpede, pe spirai…

— Măi Ieremie! se auzi glasul lui Gherasim, după altă vreme, acum neliniştit de-a binelea. Ia fă-te-ncoa' şi-l scoală pe căpitan!

În clipa aceea, Mihu ţâşni pe gura tambuchiului, împiedicându-se în iatagan, străbătu puntea ca mânat de draci, coborî scările în cabina de la pupa, împinse uşa, fără să ciocăne, cum era învăţat – şi nu se opri decât la patul lui Anton Lupan.

— Domnule, domnule, scoal'!

— Ce-i, Mihule? întrebă căpitanul, deschizând ochii şi privindu-l buimac.

Musul gâfâia, arătând cu mâna afară:

— Călugărul…

— Hai, măi băiete, linişteşte-te, şi spune ce s-a întâmplat?

— Călugărul e… e domnul Pierre Vaillant!

Dacă văzu că Mihu întârzie jos şi nici Anton Lupan nu vine, Gherasim strigă iarăşi spre prova:

— Măi Ieremie, fă-te-ncoa' să-l chemi pe căpitan. Ieremia străbătu puntea, coborî scările şi ciocăni în uşă.

Înăuntru auzi glasul lui Mihu, care se dezvinovăţea:

— Nu-s năluciri! Iată paşaportul: l-am găsit în sac! Cum nimeni nu-i răspunse, Ieremia mai ciocăni o dată, apoi deschise uşa şi făcu un pas.

— Domnule, m-a mânat Gherasim să-ţi spun…

Dar se opri, fiindcă deodată, căpitanul, care cerceta în lumina spiralului o cărţulie albastră, se făcu palid şi mâinile începură să-i tremure ca unui băieţandru.

— Da, e paşaportul lui! şuieră Anton Lupan, în vreme ce pereţii cabinei se roteau în jurul lui, într-un vârtej cu care nu se putea lupta.

Pe prima pagină a paşaportului scria limpede: Pierre Vaillant – şi toate celelalte date se potriveau, dar înăuntrul copertei, în stânga, fusese lipită fotografia altcuiva, a unui om necunoscut, de vreo patruzeci de ani, cu faţa prelungă, osoasă, cu nasul vulturesc, cu sprâncenele grele, umbrind ochii care parcă erau vii şi te străpungeau. Anton Lupan simţi privirea lor răscolindu-i fiinţa, şi-n clipa aceea, fulgerător, recunoscu ochii pe care-i simţise asupra sa, pe chelul Galatei, din spatele lui Agop, când acesta pleca; era în ei aceeaşi privire pe care mai târziu, o văzuse aprinzându-se trecător în ochii bătrânului vânzător de tutun din Bazar. Într-o clipă, totul i se limpezi în cap – şi un val de deznădejde îi acoperi faţa. Fericirea care îi copleşise sufletul la Stambul, când crezuse că şi-a regăsit prietenul, acum se spulbera. Paşaportul acesta era dovada definitivă a morţii lui Pierre Vaillant, fiindcă omul de sus, dacă nu l-ar fi văzut mort, n-ar fi avut îndrăzneala să-i poarte numele, folosindu-se de hârtiile lui, cum se vedea, în faţa tulburării lui, Mihu îl întrebă, aproape speriat:

— Domnule, ce s-a întâmplat, că mi s-au zăpăcit toate în cap. Domnul Pierre Vaillant vă e prieten sau duşman?

Anton Lupan lăsă paşaportul să cadă pe masă şi câteva clipe rămase abătut, cu capul plecat. Apoi tresări, se uită în jur şi-n ochi i se aprinseră scântei.

— Omul acesta nu e Pierre Vaillant, ci ucigaşul lui! răspunse, trăgând un sertar şi punând mâna pe revolver. Unde l-ai lăsat?

— Pe punte, la prova. Eu am bănuit de ieri dimineaţă că la mijloc nu-i lucru curat, dar când am găsit paşaportul, am crezut…

Mihu tăcu; în dimineaţa asta faptele se petrecuseră prea repede ca să fi avut timp să se mai gândească la ceva; ar fi trebuit să se întrebe de ce omul acesta îmbrăcase haină de călugăr, dacă era Pierre Vaillant? Voia să glumească, sau urmărea un plan?

— Mihule, du-te în cabină, la prova, şi scoală oamenii! porunci Anton Lupan, băgând revolverul în buzunar. Dar strecoară-te încet, fără să bată la ochi, aşa ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ieremia stătea în uşă şi se uita la ei năucit, de parcă l-ar fi pălit ceva în cap.

— Ce-i, Ieremie? îl întrebă căpitanul, întorcând în sfârşit ochii spre el.

— Domnule, nu ştiu ce-o fi, că s-a făcut ora patru şi insula Skyros nu se vede neam.

— Cum, dar farul?

— Nu s-a zărit nici un far, toată noaptea.

— Bine, om vedea ce-i cu asta mai pe urmă; acum avem de făcut altceva. Călugărul e tot pe punte?

— Da, nu-ş ce naiba face acolo, că pe la trei a ieşit din cabină şi stă ca o momâie, la prova.

— Bine! Să te ţii pe lângă mine, dar pune mâna pe o saulă mai groscioară, ca să ai cu ce-l lega.

Ieremia îşi duse mâna la gură:

— Adică să fie adevărat că…?

— Da; nu-i călugăr, ci pirat; e un ucigaş care trebuie să piară în ştreang!

Spre răsărit, orizontul se împurpura; stelele se stinseseră pe cerul înceţoşat; numai o fărâmă de lună, aburită şi somnoroasă, se legăna leneşă în vârful unui catarg.

Căpitanul păşi pe puntea umezită de negurile nopţii, se uită de jur împrejur, la orizontul pustiu, îi făcu semn lui Gherasim să aştepte şi se îndreptă spre prova. Agop din Bazar se trezise şi se freca la ochi; gândul că în două zile avea să fie la Pireu îl făcea să se simtă voios şi să nu-i pese de junghiurile care-l încercau când între umeri, când în genunchi, când în cot.

Călugărul stătea în acelaşi loc, pe marginea tambuchiului, cu ochii spre orizont, ca şi când ar fi rămas de veghe în locul lui Ieremia.

Anton Lupan se opri la câţiva paşi în spatele lui, îl privi un timp, cu pumnii strânşi, vărsând scântei din ochi, apoi se stăpâni şi spuse, cu glasul calm:

— Bună-dimineaţa, Pierre Vaillant!

La auzul acestor cuvinte, călugărul sări ca ars, se răsuci şi duse mâna la iatagan. Căpitanul îi întâlni ochii şi recunoscu privirea aceea ascuţită, vicleană şi crudă pe care o întâlnise cândva.

— Dacă faci o mişcare, trag! urmă, scoţând liniştit revolverul din buzunar.

Mihu urcă scările tambuchiului gâfâind, se opri o clipă privindu-l pe călugăr cu un ochi ciudat, apoi se năpusti asupra lui, îi băgă mâna în barbă şi înainte ca el să se poată feri, i-o smulse, lăsându-l cu obrazul gol.

— Spânu! strigă Gherasim, scăpând cârma din mâini. Spânu piratul! Ah, blestematule, a venit ceasul să-ţi pun ştreangul de gât!

Agop din Bazar, care se ridicase în picioare tremurând, scoase un geamăt slab şi se prăbuşi pe bocaport, leşinat.

În clipa aceea, cu o mişcare fulgerătoare, piratul îl înşfacă pe Mihu în braţe şi se trase cu el lângă parapet, ţinându-l în faţă, ca pe un scut.

— Dacă tragi, îl omori întâi pe el! scrâşni printre dinţi, fulgerându-l din ochi pe Anton Lupan.

Acesta rămase descumpănit, palid în obraz.

— Crezi c-ai să mai poţi scăpa? întrebă apoi calm, deşi se simţea neputincios şi îşi dădea seama că revolverul nu-i putea ajuta la nimic.

Pe gura tambuchiului se iviră Haralamb, apoi Cristea Busuioc, fiecare cu câte o puşcă în mâini.

— Lăsaţi armele jos şi treceţi toţi la pupa! Haide! porunci Spânu. Dacă nu vă supuneţi, îl arunc peste bord!

Toate acestea se petrecură în mai puţin timp decât ar fi fost nevoie ca să le poţi judeca. Oamenii se priveau încremeniţi, neînţelegând ce s-a întâmplat. Dar iată că deodată, o umbră neagră ţâşni de după tambuchi, zbură prin aer şi se opri în spinarea piratului.

— Negrilă! strigă Mihu, zbătându-se să scape din strânsoarea braţelor. Nu te lăsa, Negrilă, nu-l slăbi, aşa!

Spânu se prăbuşi pe punte, horcăind, se răsuci de câteva ori, încercând să descleşteze colţii, care-l sugrumau, apoi rămase pe o parte, încovrigat, bâţâind din picioare, ca un om care-şi dă duhul.

Negrilă stătea deasupra piratului, fioros, ca o fiară venită din păduri, cu ochii roşii, suflând aprig pe nări şi mârâind înfundat; amintirea strămoşului lup se trezise înspăimântătoare în sângele lui.

Mihu se ridică de jos, tremurând.

— Hai, Negrilă, că l-ai răpus!

Piratul nu mai mişca, ci numai câte un spasm făcea să-i tresară genunchii, dar Negrilă nu-şi descleşta colţii din grumazul lui.

Ieremia se apropie, cu sfoara în mâini.

— Ia, măi băiete, domoleşte-ţi dulăul, că îl dă gata! Spânu deschise ochii şi privi în jur, rătăcit; sângele îi curgea şiroaie din gât.

— Bine, măi frati-miu! îl mustră Ieremia, aplecându-se şi apucându-se să-l lege zdravăn de mâini. Om în toată firea eşti tu, să-ţi faci păcat cu un copil neştiutor şi plăpând? Ptiu!

Apoi se întoarse spre Anton Lupan:

— Domnule, cât îl leg eu burduf, poate îţi faci pomană şi-aduci o faşă de jos, să-l oblojim la gât. Altminteri, mi-e că dă ortul popii.

— Ai grijă de el, Ieremie! strigă Gherasim. Mai cu seamă dacă-i vorba de gât. Nu de alta, da' ca să am pe ce pune ştreangu', că de mult i l-am pregătit!

Căpitanul coborî în cabină, aduse o faşă, tinctură de iod şi-l pansă pe pirat. După aceea, Ieremia îl târî pe punte, ca pe un sac, şi-l legă fedeleş la piciorul arborelui mic.

— Aşa, frăţie, acu' stai cuminte aici şi aşteaptă-ţi judecata!

Îndreptându-se spre cârmă, Anton Lupan îl văzu pe Agop leşinat.

— Aveţi grijă cineva şi de armeanul ăsta! Luaţi o găleată cu apă…

De jur împrejur, marea era pustie, nu se vedea nici un semn care să arate apropierea pământului; numai spre sud, fumul unui vapor înnegrea greoi orizontul.

— Gherasime, eşti sigur că ai ţinut acelaşi drum tot timpul? întrebă căpitanul apropiindu-se de cârmă şi cercetând busola.

— Da, domnule, că doar nu-s cârmaci de ieri, de alaltăieri.

— Şi vântul când s-a schimbat?

— Pe la ceasul unsprezece.

Anton Lupan se mai uită o dată în jur, privi dâra lăsată în urmă şi păru nedumerit.

— Nu se poate; cu vântul ăsta ar fi trebuit să fim de mult la Skyros!

În clipa aceea, soarele răsărea din valuri, în pupa Speranţei.

— Nu suntem pe drum! S-a întâmplat ceva cu busola! strigă căpitanul, dându-şi dintr-o dată seama că dacă ar fi mers într-adevăr spre sud-vest, soarele trebuia să răsară în stânga, cam la patru carturi înapoia traversului.

— Uite de unde-a pornit boclucul! strigă şi Gherasim, uimit.

Cercetând busola, găsise după felinar o daltă de călăfătuit. Îndată ce o trase afară, cadranul se răsuci cuminte două carturi spre sud.

— Cred că nu mai e nevoie să ne întrebăm cine a pus-o aici! vorbi căpitanul. Tu ce zici, Gherasime?

— Aşa e. Acum bănuiesc şi când s-a întâmplat: astă-noapte, pe la unsprezece, în cartul lui Ismail. Mă miram eu, cum să se schimbe vântul aşa, din senin.

Anton Lupan rămase o clipă pe gânduri.

— Ce crezi că urmărea? întrebă apoi.

— Păi nu-i greu să bănuim; voia să ne scoată din drum şi să ne abată înspre vreo insulă pustie, unde-l aşteaptă oamenii lui. Aşa că ar fi bine s-o luăm repede spre miazăzi.

— Nu! se împotrivi căpitanul, cu un zâmbet crud. Acum, dac-am intrat în horă, să jucăm până la sfârşit!

— Ce ai de gând, domnule?

— Să mergem înainte şi să-i înfruntăm. Suntem şapte oameni, ca să nu-l mai punem la socoteală pe acest Agop.

— Păi nici să nu-l punem, tot nu-i bun de nimic.

— Ba la ceva ne-a folosit. Fără el, n-am fi pus niciodată mâna pe ucigaşul lui Pierre. Doar nu-ţi închipui că l-a momit cheresteaua lui kir Leonida!

— Dacă-i aşa, se cuvine să-i mulţumim. Cred că o să-mi dai voie, domnule, să fac asta după cum ştiu eu.

— Cum adică? întrebă Anton Lupan, nedumerit.

— Să-l uşurez puţin la calabalâc. N-o să ne punem viaţa în primejdie pentru el, fără să plătească preţ bun!

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Acum hai să ne pregătim oamenii! Numai că nu-l văd pe Ismail.

— Am încercat să-l scol, dar n-a fost chip, răspunse Mihu, apropiindu-se în fugă.

Căpitanul îl privi mulţumit:

— Bravo, băiete! Te-ai arătat isteţ! De Negrilă, nici să nu mai vorbim! Dar ia spune, cum ţi-a venit să…

— Păi să vezi, domnule, mie şi lui Negrilă nu ne-a plăcut călugărul ăsta de la început, şi-atunci ne-am ţinut cu ochii pe el… Ieri dimineaţă, când ne apropiam de Dardanele, nu-ş ce naiba mi-a tulburat somnul şi când m-am uitat în jos, că mă-ndemna ceva pesemne, l-am văzut pe călugăr cu barba într-o parte, de-ai fi zis că i-o sucise Scaraoţchi, ca să-şi bată joc de-un obraz sfânt. La început am crezut că-i doar o închipuire, d-aia nu v-am spus, dar pe urmă…

Voia să mai amintească şi de gunguritul ciudat, de colivia găsită în desagă, unde dăduse şi peste paşaportul lui Pierre Vaillant al cărui nume îi sărise în ochi îndată ce deschisese cărţulia albastră sub spiraiul albit, căci doar ştia ce-i acela un paşaport, văzuse unul vechi al lui Anton Lupan… în clipa aceea, îl auziră pe Ieremia, înjurând:

— Mă, care n-aţi avut de lucru şi mi-aţi înfundat puşca? După bunul lui obicei se apucase şi-n dimineaţa asta să-şi lustruiască flinta, dar când dăduse să cureţe ţeava pe dinăuntru, văzuse că era înfundată cu câlţi. Mihu se repezi spre ei:

— Nene Ieremia, acum ştiu! Ţii minte ce ţi-am spus aseară, că l-am văzut pe călugăr…

— Aha! strigă şi Gherasim, lovindu-se cu palma în frunte, furios de prostia lui. Măi băieţi, ia uitaţi-vă toţi la puşti, că d-aia m-a iscodit ticălosul, vedea-l-aş mai repede cu ştreangul de gât!

Într-adevăr, toate carabinele aveau ţevile înfundate cu câlţi.

— Uite de ce-a stat ieri toată ziua în cabină, urmă Gherasim. Zi, citeai Biblia, tâlharule?

Piratul scrâşni din dinţi.

— Şi ce s-ar fi întâmplat, nene Gherasime? întrebă Mihu. Nişte câlţi pot să oprească glonţul?

— Sigur că da, şi-ţi mai plesneşte şi ţeava în mâini, de te lasă ciung. Bine că am prins de veste la timp!

Abia acum se ivi şi Ismail pe punte, frecându-se somnoros la ochi.

— Ce facem zarvă, bre?

Văzându-l pe pirat, la câţiva paşi în faţa lui, se trase înapoi buimac.

— Asta de unde am picat?

— E unu' Spânu, dac-ai auzit de el, răspunse Haralamb.

Bucătarul începu să se umfle, ca un broscoi, şi toată vitejia, despre care am pomenit cândva, se trezi în el.

— Dezlegam! strigă, suflecându-şi mânecile. Scoatem frânghie, luptăm!

Spre necazul lui, tocmai atunci omul de veghe, Ieremia, se întoarse spre căpitan şi-l vesti:

— Mi se pare că se vede pământ!

Drept în vârful bompresului se ivise o pată cenuşie, pe care valurile încercau s-o dea la fund. Mihu se căţără în vârful catargului, îşi puse mâna streaşină la ochi, şi, după ce-şi aţinti privirea în zare, strigă:

— E o insulă, domnule!

— Ia uită-te în stânga ei, nu vezi nimic?

— Ba parcă s-ar zări nişte munţi.

— Trebuie să fie muntele Kokhila, de pe Skyros, şi dacă-i aşa, ceea ce se vede în faţă nu poate fi decât insula Skantsura.

La auzul acestor nume, piratul începu să se zbată în frânghii.

— Da, locul e bine ales! urmă Anton Lupan, apropiindu-se de el. O insulă pustie, pierdută din drumul vapoarelor… Ascultă, tâlharule, acum, fiindcă tot nu mai poţi face nimic, mai bine dezvăluieşte-ţi planul! Câţi oameni ai aici?

Spânu îl fulgeră cu privirea şi scrâşni din dinţi, fără să scoată un cuvânt.

— Domnule, sări bucătarul, lăsam făceam Ismail vorbeam!

— Nu te osteni degeaba, Ismaile; o să ne descurcăm noi şi fără ajutorul lui! Băieţi, veniţi încoa' să vedem ce-i de făcut!

Insula piraţilor creştea din valuri şi parcă tainele ei pâlpâiau deasupra, în boarea pe care o ridica la orizont soarele apropiat de zenit…