Capitolul XIII. Rechinii.

Ismail se trezi într-o beznă de mormânt şi un timp toropi, fără să-şi dea seama unde se află şi cum ajunsese aici. Dacă văzu că nu-l zoreşte nimeni la nimic, închise ochii, mulţumit să mai tragă un pui de somn; vezi, de câteva zile tot ar fi dormit. Numai covorul pe care stătea întins nu-i dădea linişte, că parcă îi era cunoscut. Da, şi după miros şi după pipăit, ar fi zis că-i covorul lui, de Brussa, cumpărat cu bani scumpi în ziua nunţii cu Laleli.

— Aman, Laleli, Laleli! oftă Ismail.

Apoi tresări şi deschise un ochi; după câte îşi amintea, covorul îl dusese Ghiulsum la Bazar şi-acum nu mai era al lui.

— Hei, unde sunt? întrebă nedumerit. Mufidé, Validé, care sunteţi aici?

În loc de răspuns auzi un geamăt, pierdut. Bucătarul se frecă la ochi.

— Cine-i acolo? N-auzi? întrebă, în graiul lui, uitând de ghiauri.

— Eu, Agop, efendi Ismail!

— Dumneata? Şi ce cauţi aici? Armeanul gemu:

— Nu mai caut nimic, că mi-au luat tot; m-au nenorocit.

Bucătarul dădu să sară în picioare, dar se lovi cu fruntea de un tavan scund – şi într-o clipă se dezmetici. Simţi corabia legănându-se, auzi valurile spărgându-se în bordaj, îşi aminti cum rămăsese de pază, pe punte, şi înţelese că era închis în hambar.

— Ce s-a petrecut, cum de-am ajuns aici? întrebă, tot în graiul lui, apropiindu-se pe dibuite de armean şi zgâlţâindu-l de gât.

— Păi ce să se petreacă? răspunse Agop, tremurând. Prea bine nu ştiu nici eu, că am stat ascuns după bocaport, să nu-i văd. Ştiu că m-am pomenit cu ei grămadă în jurul meu.

— Şi eu, ce făceam?

— Dumneata dormeai, efendi Ismail, dormeai şi sforăiai cu puşca pe genunchi.

— Dar ei, cum au ajuns până la dumneata, că doar erau legaţi?

— Se vede că s-au târât uşurel, cu toţi grămadă, aşa cum erau legaţi, şi-au căzut în capul meu: „Dezleagă-ne, dacă vrei să scapi viu!”

— De ce nu m-ai strigat, de ce n-ai fugit? scrâşni bucătarul, dezmeticit pe deplin.

— N-am avut curaj, efendi Ismail, iartă-mă, n-am putut: dumneata nu ştii ce ochi aveau, să te străpungă şi altceva nimic. Pe urmă, dac-aş fi strigat, parcă dumneata m-ai fi auzit?

— Aşa?! Care va să zică, tu i-ai dezlegat, ghiaur nemernic ce eşti!

— L-am dezlegat numai pe Spânu, că el era mai fioros. Pe ceilalţi i-a dezlegat el; numai pe grecul aceia slăbuţ l-a lăsat în frânghii. Pe urmă Spânu a venit la dumneata, ţi-a luat puşca de pe genunchi şi când ţi-a dat una cu patul ei în cap, ţi-a pierit sforăitul de parcă te-ar fi vrăjit.

Bucătarul se pipăi în cap.

— Aha! Uite că mi-a rămas şi cucii.

Apoi îşi aminti unde se găsea şi întrebă, încruntat:

— Spune, pe urmă ce-au făcut?

— Pe urmă? Au ridicat ancora, au întins pânzele şi au pornit repede la drum. N-am apucat bine să ne depărtăm de ţărm, că s-au şi repezit la hambar, mi-au răvăşit avutul – ce-a fost mai de preţ au cărat dincolo, la căpitan, iar pe noi ne-au aruncat aici şi ne-au închis.

— Să fie mult timp de atunci? întrebă Ismail.

— Ştiu eu? Asta s-a întâmplat pe la prânz şi-acum o fi noapte, că altfel s-ar zări un pic de lumină de sus.

În clipa aceea, în cabina căpitanului se auzi uşa scârţâind, câţiva oameni coborâră scările şi începură să vorbească, gălăgioşi, ca unii care nu mai aveau să se teamă de nimic.

Ismail se târî peste sacii lui Agop şi îşi lipi urechea de peretele subţire, care despărţea magazia de cabina căpitanului.

— Sunteţi nişte nemernici, ar trebui să vă spânzur pe toţi, dar vă iert, fiindcă am făcut lucru bun! se auzi un glas, al lui Spânu, bineînţeles.

— Lucru bun e cam puţin spus, căpitane, răspunse cineva. Am pus mâna pe o comoară, să nu uiţi; ce-am pierdut pe insulă e nimica toată pe lângă cele găsite aici. Unde mai pui că pe deasupra ne-am ales cu o corabie cum greu se găsesc pe la noi!

— Da, încuviinţă Spânu. Pe asta, e drept c-o să putem lua bani buni. După ce-om descărca-o la Alexandria, o să-i facem vânt la Port-Said, o să-i schimbăm numele, o să-i găsim alte hârtii, că doar avem oamenii noştri prin porturi – şi pe urmă nu ne mai trebuie decât un muşteriu serios.

— Dar de ce s-o vindem, căpitane? se miră, cu un fel de împotrivire, un om. Ce, noi n-avem nevoie de ea? Nu-i mai bine s-o păstrăm?

— Nu! Am eu alte socoteli.

Omul care vorbise mai înainte, continuă, mustrător:

— Căpitane, te ascunzi de noi şi faci rău!

— Taci! răcni Spânu, aşa de tare, încât Agop, aflat în spatele lui Ismail, fugi de-a buşelea până în colţul hambarului.

Un timp, dincolo, piraţii tăcură, înlemniţi; se auzea numai răsuflarea fioroasă a căpeteniei lor. Mai târziu, un altul dintre ei îndrăzni să rupă tăcerea, arătându-şi temerile lui:

— Oricum, căpitane, în Arhipelag nu mai e rost de trăit. Trebuie să ne gândim încotro o apucăm. Oare acum nu ne-or urmări?

— Eşti un fricos! răspunse Spânu, râzând cu dispreţ. Chiar dacă Huseim sau ceilalţi ne-ar trăda şi le-ar spune încotro am pornit, cum ar putea să se ţină după noi cu prăpăditul lor de barcaz?

— Înainte să ne trădeze Huseim, o să ne trădeze fata! Spânu bătu cu pumnul în masă şi răcni din nou:

— Să nu-mi mai pomeneşti de ea! Şi ajunge cu văicărelile, muieri ce sunteţi! Hai, toată lumea afară, lăsa-ţi-mă singur, netrebnicilor!

Oamenii nu mai aşteptară o nouă poruncă, ci se repeziră pe scări, buluc. În timp ce treceau pe punte, Ismail îi auzi vorbind între ei, nemulţumiţi:

— Prea se ascunde de noi! Niciodată nu ştii ce are în gând!

— Da; te pomeneşti că ne lasă la Alexandria, iar el o şterge mai departe şi rămânem mofluzi.

— N-aţi văzut? Stă de vorbă numai cu Huseim. Oare ce-or fi plănuind?

— Naiba ştie!

— Ei, lasă că n-aş vrea să fiu eu acum în pielea lui Huseim! Nu mai are cum să scape şi-au să-l spânzure negreşit.

— Parcă noi până la urmă, nu tot în ştreang o să pierim?

— Ia ţine-ţi gura şi nu mai cobi!

Piraţii se duseră spre prova, tot vorbind aşa între ei şi pe urmă se făcu linişte sus. În cabina căpitanului se auzi dopul unei sticle, pocnind.

„Ăsta-i Cotnar!” se gândi bucătarul, înghiţind în sec.

Agop se târî spre el, cuprins de bâţâieli:

— Ce ne facem, efendi Ismail?

— Mai întâi să dormim puţin; până la Alexandria avem de mers două săptămâni; este destul timp de gândit.

Zicând acestea, Ismail căscă, îşi pipăi cucuiul din cap, apoi se întinse tacticos pe covor şi peste câteva clipe, magazia începu să răsune de sforăitul lui.

Ceasurile se scurgeau greu pentru Agop; liniştea de afară îi dădea fiori, iar sforăitul bucătarului îl scotea din minţi. Din când în când încerca să-l trezească, trăgându-l de picior, ori dându-i câte un ghiont, dar ca urmare, sforăitul creştea mai mult.

După o vreme auzi iar paşi pe punte şi oameni vorbind, apoi corabia, care mersese până atunci înclinată mult pe o coastă, se îndreptă, semn că schimbase drumul şi primea vântul din pupa. Dacă s-ar fi priceput în treburile navigatorilor, şi-ar fi dat seama că piraţii, după ce fugiseră o vreme spre est, ca să se îndepărteze de locul primejdios, luaseră drumul spre sud, lăsând în tribord insula Skyros.

La aceeaşi oră de noapte, în partea cealaltă a insulei, Penelopa naviga direct către sud-est, împinsă de un vânt bun. Anton Lupan, cu Gherasim alături, stătea aplecat deasupra hărţii, în cabina căpitanului, în vreme ce kir Iani se plimba prin spatele lor, furios.

— Cu sicriul ăsta plutitor n-o să-i ajungem niciodată! zise Gherasim, clătinând neîncrezător din cap.

— Dacă-i sicriu, poftim, dă-te jos! pufni căpitanul, muşcând din trabuc.

— Nu ţine seama de ce spune omul la necaz, kir Iani! interveni Anton Lupan, împăciuitor. Eu unul cred că Penelopa n-o să ne facă de râs.

— Pe mine nu mă priveşte asta; eu merg la Pireu!

— Fireşte, căpitan Iani, şi noi mergem tot la Pireu, dar mai întâi trebuie să-i prindem pe piraţi. Până atunci, cu voia dumitale, comanda Penelopei o s-o am eu!

— Cu voia mea? Hm!

— Atunci fără voia dumitale! Ne-am înţeles?

Kir Iani scrâşni. De patru luni şi ceva nu mai era stăpân pe corabia lui. Întâi căzuse pe mâna lui Spânu, care îl ţinuse închis în hambar, dându-i o cană de apă şi-un pesmet pe zi. Când credea că scăpase, poftim, se iviseră alţi piraţi! Ăştia ziceau că-s oameni cinstiţi, dar se purtau mai rău ca nişte tâlhari. Întâi aruncaseră în mare jumătate din grâul aflat în hambar, pe urmă curăţaseră ierburile crescute pe carenă – e drept că lungul timp cât stătuse la ancoră, Penelopa făcuse o barbă de patriarh, de n-o mai puteai urni din loc – bine, s-o cureţi, dar fără să ceri voie de la căpitan? Şi parcă asta era tot? Sfâşiaseră tenzile, adunaseră toate pânzăria de pe bord, până şi cearceafurile, şi-acum, patru haidamaci, cu acul şi cu guardamana în mână, coseau pe punte, să facă vele mai mari. Şi dacă se rupeau catargele – că şi-aşa scârţâiau de te lua cu fiori? Iar după toate astea, în loc să se îndrepte spre Pireu, voiau cu tot dinadinsul să-l ajungă pe Spânu, care fugise cu o corabie mai mare şi avea zece ore înaintea lor.

— Trebuie să ţinem seama – zise Anton Lupan, arătând pe hartă, ca şi când i-ar fi ghicit gândul – că piraţii au mers aproape patruzeci de mile spre răsărit, ca să ocolească insula Skyros, fiindcă nu le dădea mâna să navigheze aproape de ţărm; cu vântul travers, să socotim cel mult cinci noduri pe oră, asta înseamnă opt ore pierdute pentru ei. Dacă ţii seama că atunci când au pornit spre sud, au avut de întâmpinat curentul care bate de la Chios spre Salonic, pe câtă vreme noi suntem ajutaţi de contra-curentul dintre Sporade şi ţărm, înseamnă că peste zece-douăsprezece ore putem fi pe urma lor.

Gherasim clătină iarăşi din cap:

— Socotelile dumitale sunt bune, domnule, uiţi însă că Penelopa n-a făcut în viaţa ei mai mult de cinci mile pe ceas, s-o fi mânat şi dracii, nu numai vântul.

— Minţi! răcni kir Iani, repezindu-se la el, cu pumnii strânşi.

În clipa aceea, pe punte se auzi un catarg trosnind.

— Coborâţi pânzele! Mă nenorociţi! strigă căpitanul Penelopei, repezindu-se pe scări.

Anton Lupan şi Gherasim alergară după el. Mitrofan stătea la cârmă, luptându-se cu valurile care se năpusteau din pupa, smucind corabia şi încercând s-o pună travers. Adnana, Nicola, Lachi, Haralamb şi Cristea Busuioc coseau de zor pânze, la lumina palidă a unui felinar. Din când în când, câte un val năvălea peste parapet şi spăla puntea în lung, udându-i până la piele, dar ei îşi vedeau de treabă, fără să ţină seama de starea lor.

La câteva mile în stânga se simţea ţărmul apusean al insulei Skyros, în lungul căruia navigau de mult. O dată cu apropierea dimineţii, vântul se întărea; câte o rafală vijelioasă smucea pânzele, şi atunci, catargele arcuite spre prova trosneau, gata să se rupă din sarturi.

— Coborâţi pânzele, ce mai aşteptaţi?! strigă kir Iani.

— Poate c-ar fi timpul, domnule! zise şi Gherasim, Anton Lupan scutură din cap:

— Nu! Căutaţi cabluri sau parâme şi întăriţi catargele!

La fiecare rafală, Penelopa îşi afunda prova în apă şi, uneori, clipe întregi bompresul nu se mai ridica dintre valuri.

— Duceţi toate greutăţile la pupa! porunci Anton Lupan, netulburat. Goliţi toată partea din faţă a hambarului!

În prova se vedea capul Sarakimonesi, colţul de sud al insulei Skyros. Peste puţin timp, marea avea să se deschidă liberă, în stânga. Anton Lupan îşi simţi bătăile inimii; se apropia clipa cea mai grea a acestui joc plin de primejdii. Ştia că dacă la ora asta Speranţa apucase să treacă spre sud, n-o mai putea ajunge; singura şansă era să depăşească înaintea ei insula Skyros şi să-i taie drumul.

Deşi întărite cu sarturi în plus, catargele continuau să trosnească la fiecare rafală. Kir Iani alerga pe punte, frângându-şi mâinile şi înjurând pe toată lumea, dar nimeni nu-l băga în seamă.

Haig îşi scoase capul pe tambuchiul de la prova; în timp ce fiecare avea de făcut câte ceva, el găsise răgazul să se bărbierească, să se spele, să-şi scuture giubeaua plină de pleavă şi acum semăna leit cu Agop din Bazar, cel de la care se trăgeau toate necazurile.

— Păi de, domnule! pufni Gherasim. N-am spus eu că pe armenii ăştia doi trebuie să-i scărmănăm fără nici o sfială?

Căpitanul nu-i răspunse; capul Sarakimonesi se vedea în babord, înroşit de soarele care tocmai răsărea; dincolo de el se deschidea marea, pustie cât răzbeai cu ochii. Anton Lupan cercetă înfrigurat orizontul, de la un capăt la altul, fără să descopere nici un catarg, nici o pânză.

De dincolo de orizont se ridica fumul unui vapor – şi altceva nu se vedea nimic.

— Mihule!

— Da! răspunse musul, de veghe la prova.

— Urcă-te pe catarg şi vezi dacă nu se zăreşte vreun vas!

Peste câteva clipe, Mihu era la mărul catargului. Oamenii de pe punte se ridicaseră şi cercetau orizontul, cu aceeaşi înfrigurare ca a căpitanului.

— Parc-ar fi o corabie! strigă musul. Dar trebuie să fie tare departe, că-i văd numai vârful catargelor.

— Câte?

— Două.

— Încotro se duce?

— Fuge spre sud, cu vântul.

Gherasim lăsă să-i cadă braţele de-a lungul trupului.

— Am pierdut-o! Acum nimeni n-o mai poate ajunge.

— Aşa? făcu kir Iani, cuprins de bucurie. Atunci hai la Pireu; nu mai pierdem vremea!

— Sigur! încuviinţă Haig, frecându-şi mâinile. Să mergem la Pireu, căpitane!

Ceilalţi rămăseseră încremeniţi pe punte, aşteptând hotărârea lui Anton Lupan. Acesta zăbovi o vreme, privindu-i pe fiecare în parte, dar părând că nu-i vede. O clipă întâlni ochii Adnanei; fata îşi ţinea pumnul deasupra inimii, răsuflând repede; apa se scurgea de pe ea şiroaie. Întâlni ochii lui Negrilă care părea că împărtăşeşte încordarea tuturora. Se uită la Haralamb, la Cristea Busuioc, la Ieremia, la Mihu, în vârful catargului – şi se gândi că strădania tuturora avea să fie zadarnică, tot ce plănuise el, având din partea lor făgăduit ajutorul, se spulbera în vânt, se îneca în marea Egee, abia la începutul drumului – şi trebuiau să treacă iar ani de zile până să pornească iarăşi, dacă atunci ar mai fi putut să găsească alţi oameni pe măsura acestora, iar el ar mai fi avut atunci puterea să le insufle aceeaşi dârzenie.

Se uită iarăşi la Adnana, cum stătea, udă, cu pumnul pe inimă, se gândi la viaţa ei nefericită, îi veni în minte piaţa frânghierilor într-o zi plină de soare, când se gândea s-o ducă în casa părintească, la Marsilia – şi îşi simţi sufletul încărcat de o tristă duioşie. Apoi trase aer în piept, îşi scutură capul, strânse pumnii şi porunci, cu vocea liniştită, dar plină de hotărâre:

— Ridicaţi toate pânzele! Mergem înainte! Orice ar fi să se întâmple, trebuie să-i ajungem!

Mihu scoase un chiot şi îşi dădu drumul din vârful catargului.

— O să-i ajungem, domnule, să n-ai nici o grijă! Oamenii se repeziră să îndeplinească poruncile căpitanului.

— Ridicaţi tot ce se poate chema pânză! continuă acesta, simţind că marinarii îl vor asculta orbeşte. Puneţi căngile în afara bordului şi întindeţi păturile. Întăriţi mai mult catargele şi n-aveţi grijă, că n-au să se rupă. Mitrofan, ia-o două carturi mai la stânga!

— Unde vrei să mergi? sări kir Iani.

— Dac-o fi nevoie, până la Alexandria, sau chiar şi mai departe…

— La Alexandria! Cine ţi-a dat voie? Asta-i corabia mea, piratule!

Echipajul alerga pe punte, cu pânze şi parâme.

— Băieţi! strigă Anton Lupan. Aveţi încredere în voi şi-o să-i ajungem. E drept că ei au o corabie mai bună, dar asta nu înseamnă totul! Orice marinar poate să greşească – de ce n-ar greşi şi dânşii? Noi însă nu trebuie să săvârşim nici o greşeală, dar niciuna, înţelegeţi, asta e singura noastră scăpare!

Adnana, care se căţărase în vârful catargului de la pupa, ca să întindă o pânză nouă, pe o vergă făcută la iuţeală, cobori îmbujorată şi se apropie de el, lipăind cu picioarele goale pe punte.

— O să-i ajungem, sunt sigură! zise, apucându-i mâna şi uitându-se în ochii lui cu o privire arzătoare.

— Da, răspunse Anton Lupan, clipind sub această privire. O să-i ajungem! Corabia e prăpădită, dar echipajul preţuieşte cât zece corăbii!

Fata îşi scutură capul:

— Echipajul n-ar fi nimic. O să-i ajungem, fiindcă… fiindcă dumneata eşti un om puternic!

Apoi tăcu deodată, parcă speriată de propriile ei vorbe. Un val năvăli pe punte şi se prăbuşi între dânşii, îndepărtându-i. Adnana mai rămase o clipă cu mâna întinsă…

La orizont se ridicau nori negri, care curând acoperiră soarele abia răsărit din valuri – şi marea se învălui în umbre. Penelopa îşi afundă prova în apă, scârţâind din toate legăturile ei ostenite; catargele, arcuite, trosneau gata să se rupă şi sarturile întinse vibrau pe toate tonurile, împletindu-şi sunetele cu mugetul înfricoşător al mării…

Dar în timp ce Penelopa naviga astfel, în timp ce Mihu şi Adnana se urcau pe rând în vârful catargului, ca să cerceteze marea, în timp ce oamenii obosiţi picoteau în picioare, fiindcă pe bord nu mai era un singur colţişor uscat unde s-ar fi putut întinde la odihnă, în timp ce Haig îşi frângea mâinile, ascuns în cabina echipajului, îngrozit de o nouă întâlnire cu piraţii, în timp ce Negrilă lătra furios, scuturându-şi blana ori de câte ori un nou val i se prăbuşea în spinare, în timp ce Anton Lupan stătea la prova, neclintit, cu ochii aţintiţi înainte, cu pumnii şi cu dinţii strânşi, ca şi când prin încordarea lui ar fi vrut să transmită o forţă mai mare corăbiei, în sfârşit, în timp ce kir Iani alerga pe punte, molfăindu-şi furios trabucul stins, zgâindu-se de jur împrejur în nădejdea că s-ar ivi vreun vapor care să-i aducă scăparea – în timp ce se întâmplau toate acestea, oare ce făcea Ismail, bucătarul?

Apoi, ce să facă? Dormea sforăind pe covorul de Brussa, visând la dulcea şi gingaşa lui Laleli, rămasă într-o mahala a Stambulului.

— Efendi Ismail! îl striga Agop, din când în când, trăgându-l de un picior.

— Lasă-mă să dorm, mai avem până la Alexandria! răspundea bucătarul, deschizând numai un ochi.

Şi iar se apuca de sforăit.

Agop nu ştia cum trece timpul, fiindcă o ducea din leşin în leşin. Îşi dădea seama numai că se luminase de ziuă, că marea se burzuluia şi că piraţii benchetuiau, deşi după unele mormăieli nu păreau mulţumiţi; în cabina căpitanului se auzeau dopurile pocnind – se vede că Spânu, care simţea nemulţumirea lor îi îmbuna cu vin, lăsând răfuiala pentru mai târziu, când o fi momentul mai bun.

Aşa se scurse o zi – şi când lumina care răzbea prin tendă şi printre scândurile bocaportului se şterse, vestind al doilea amurg, în sfârşit Ismail se trezi.

— Măi, Agop, dă-mi ceva să mănânc! zise, căscând. Armeanul nu băgă de seamă că bucătarul încetase a-l mai domni; parcă de asta-i ardea lui acum?

— De unde să-ţi dau, efendi Ismail, că şi pe mine mă chinuie foamea, de mult!

Ismail îşi pipăi cucuiul, în clipa când alături se auzea un alt dop pocnind.

— Asta-i Cotnar, măi Agop, ştii?! Grozav o să se supere căpitanul când o vedea c-au dat iama în sticlele lui!

— De asta-i vorba acum, efendi Ismail? Mai bine ne-am gândi cum să-i îmbunăm, să se poarte mai blând, să nu ne spânzure, să nu ne jupoaie de vii!

— Ba eu mai întâi vreau să mănânc!

Zicând acestea, Ismail începu să bată cu pumnul în bocaport, de-ai fi zis că o să-l spargă şi altceva nimic.

— Ce vrei? întrebă un glas rău, de sus. Încă n-aţi murit?

— Nu; când o fi să murim, îţi spun. Acu' fă bine şi dă-mi ceva să mănânc. Vezi, ai grijă şi de-o sticlă cu vin!

Omul de sus lovi cu piciorul în bocaport şi înjură urât.

— Vezi, l-ai supărat! se văicări Agop. Acu' dacă vine şi bagă iataganul în noi?

— Nu vreţi să-mi daţi? zise bucătarul după un timp. Bine, atunci am să-mi iau singur!

Apoi prinse să se foiască pe întuneric, răvăşind calabalâcul lui Agop, şi aşa destul de răvăşit.

— Ce faci, efendi Ismail? întrebă armeanul, auzind un fel de chiţcăit ciudat.

În scândurăria barăcii de la Sulina, aruncată peste cheresteaua care trebuia dusă la Pireu, turcul găsi un piron ascuţit şi acum îl hâţâna în toate părţile, cu o încăpăţânare de catâr; peste vreun sfert de ceas de trudă, Ismail era ca pironul în mâini, gâfâind mulţumit.

În cabina căpitanului se pornise iarăşi chiolhan. Bucătarul se apropie de perete, îl pipăi până găsi un loc potrivit şi, după ce trase cu urechea dincolo, unde se auzeau dopurile sticlelor pocnind, se apucă să sfredelească scândura, răbdător şi grijuliu.

— O să te audă, efendi Ismail! gemu Agop. Într-adevăr, nu trecu multă vreme şi dincolo, un om întrebă mirat:

— Ce dracu', or fi şobolani pe corabia asta? Că doar nu-i încărcată cu grâu!

O dată cu aceste vorbe, dădu un pumn în perete – şi râcâitul conteni.

— Ale dracului vietăţi! mai zise omul de dincolo, altceva neputând face nimic.

După un timp, râcâitul începu din nou, mai încet, mai sfios, până ce în vârful pironului se ivi un fir de lumină, ca o gămălie de chibrit. Ismail îşi lipi ochiul de scândură şi privi. La început nu putu să vadă decât o bucată de slănină şi o sticlă de vin, puse pe masă, drept în faţa lui… Fie şi slănină, ducă-se naibii Coranul, că doar n-o să mori de foame, dacă n-ai berbec fript!

Două adevăruri simple trebuiesc spuse acum: întâi, că o bucată de slănină nu astâmpără foamea numai cât o priveşti, şi al doilea, dacă slănina asta e groasă de trei degete, nu o poţi face să treacă printr-o bortă cât o gămălie de chibrit. Desigur că aceste adevăruri le ştia şi Ismail. Atunci, de ce se mai ostenise atât?

Ei, iată, pentru început el nu voise decât să poată privi dincolo, căci, pentru a ajunge la slănină, avea un alt drum. De când există vameşi în lume, există şi tainiţe pe corăbii. Chiar căpitanul cel mai cinstit îşi are ascunzătorile lui, pe care nu le poate dibui nimeni, fiindcă o corabie nu e făcută din linii drepte, ca o casă de locuit. Aici, sub fiecare scândură se ascunde un ungher tainic, un colţişor nebănuit – şi nu e marinar acela care pleacă la drum fără să ştie cu de-amănuntul toate chichiţele corăbiei lui.

În cabina căpitanului, pe care am descris-o la început, dacă ne mai amintim, se afla câte un pat, în fiecare bord, iar între picioarele paturilor şi peretele dinspre hambar, câte un dulap, unul pentru haine, altul pentru felurite întrebuinţări. Locul rămas liber între aceste două dulapuri era ocupat de o masă lungă, pe care se afla acum slănina şi sticla de vin. Iată tot ce putea să vadă ochiul unui străin, şi altceva n-ar fi bănuit.

Dar dacă s-ar fi gândit că pereţii cabinei, făcuţi din panouri de lemn vopsit frumos în alb, erau verticali, pe câtă vreme bordajul corăbiei urma linia arcuită a coastelor, ar fi fost firesc să se întrebe ce se ascundea în spatele acestor pereţi. Astea însă sunt întrebări pe care ţi le pui când ai timp de prisos, sau atunci când creierul ţi-e înfierbântat de cine ştie ce bănuieli.

După ce găsiseră sipetele lui Agop şi sticlele de Cotnar, puse cu grijă de către paharnicul Ieremia într-un loc pe care dumnealui unul, bucătarul Ismail, dornic de vin, fără să fie beţiv, nu-l putuse dibui cu toate că se trudise destul, piraţii socotiseră că nu mai aveau nimic de descoperit.

Dar, dacă nu găsise vinul, în schimb Ismail cunoştea alte taine, de pe vremea când corabia se repara la Sulina şi când el, împreună cu Gherasim, îşi făcuseră anumite chibzuieli, în vederea cine ştie căror nevoi de mai târziu.

După ce mai râcâi puţin cu pironul, ca să-şi poată arunca ochiul peste toată cabina, bucătarul se târî până într-un colţ al hambarului, răsuci două cârlige, ascunse cu iscusinţă – şi nu mai trebui decât să împingă uşor scândura, ca să-şi facă loc între bordaj şi panoul dincolo de care se afla patul căpitanului.

Tocmai atunci piraţii urcau scările tropăind, desigur ca să coboare o parte din pânze, cum se obişnuieşte pe orice corabie în timpul nopţii, mai ales pe un vânt tare, ca acuma.

Ismail trase cu urechea, se încredinţă că în cabină nu mai era nimeni, apoi răsuci alte două cârlige şi panoul de scândură subţire, uşor ca fulgul, era în mâinile sale, descoperind vederea asupra mesei pe care se afla sticla de vin şi slănina.

— Efendi Ismail! şopti Agop din magazie, tremurând ca o velă pe furtună. Să nu te prindă! Ne spânzură pe amândoi, fie-ţi milă!

Bucătarul întinse mâna, care se lungi din cale-afară, prin cine ştie ce ciudată însuşire, înşfăcă lucrurile de pe masă, nu lăsă nebăgat în seamă nici un pesmete uscat ca lemnul, dar fără de care slănina n-ar fi făcut nici două parale, puse panoul la loc, răsuci cârligele şi se întoarse în magazie, întocmai ca la venire.

Curând după aceea, Spânu coborî în cabină şi începu să înjure:

— Mă, ticăloşilor, care mi-aţi furat slănina şi vinul?

— Acum o să ne spânzure! se văicări Agop, scuturat de suspine.

Ismail înfuleca din slănină, ca şi când n-ar fi existat Coran pe lume, fără să-i pese de văicăreala armeanului şi de înjurăturile lui Spânu. Păcat că îşi pierduse luleaua! La sfârşitul unei mese ca asta se cuvenea şi un pic din aroma, din balsamul tutunului!

— Bre, Agop, grăi turcul, după ce-şi puse pântecele la cale, deşertând peste slănină şi vinul, ia şi tu o înghiţitură, dar vezi să nu te apuce sughiţul, că s-a zis cu tine. Eu acu' mă mai culc o leacă. Ai grijă să mă scoli mâine seară, să mai fac rost de ale gurii.

Şi iar începură sforăiturile, şi iar începu chinul armeanului. Socoteala asta ţinu toată noaptea şi a doua zi, până căzu amurgul.

Când se trezi Ismail, alături în cabină era mare gălăgie.

— Mâine dimineaţă o să fim prin dreptul Stampaliei, spunea unul. Trebuie să ne oprim, să luăm provizii.

Bucătarul îşi ciuli urechile; ştia că Stampalia era o insulă tocmai în marginea de sud a arhipelagului; deci, iată că izbutise să „facă punctul”, neostenindu-se cu măsurătorile!

— Mută-ţi gândul! se împotrivi Spânu, răspunzând celui care vorbise mai înainte. Ce, de asta ne arde nouă?

— Păi mai avem numai zece pesmeţi şi vreo două ocale de slănină. Cum o s-o ducem până la capul drumului?

Ismail îşi lipi ochiul de perete şi privi în cabină; pe masă nu se mai vedea nimic de-ale gurii.

— Răbdaţi! strigă Spânu, mângâindu-şi cuţitul. Câte un pesmete de fiecare! Asta-i tot, ajungă-vă!

— Şi slănina? întrebă unul din piraţi, înghiţind în sec şi lingându-şi buzele.

— O ţiu la mine sub pernă; o să vă dau în fiecare zi câte o felie. Hai, acum căraţi-vă, mâncăilor!

Piraţii urcară scările, bombănind cu ciudă, mărită fiindu-le vechea nemulţumire. Rămas singur, Spânu scoase slănina, îşi tăie o halcă de vreo şase degete, puse un pesmet în apă, să se înmoaie, apoi începu să-nfulece, aruncând priviri spre uşă. După ce-şi sfârşi cina, îndesă restul de slănină sub pernă, îi strigă ceva omului de la cârmă, apoi făcu lampa mică, se trânti pe pat, fără să lase cuţitul din mână, şi începu să sforăie.

Bucătarul se scarpină în cap, ocolind cu grijă cucuiul.

— Bre Agop, zise, muncit de gânduri, aşa nu mai merge; dacă şi ei trebuie să postească, atunci de noi nici vorbă nu mai poate să fie: o să murim de foame.

— Ce ai de gând, efendi Ismail? întrebă armeanul cu teamă, simţind în glasul lui o ciudată pornire.

— Asta o să vezi îndată; tu ai grijă numai să-ţi ţii gura!

Cu aceste vorbe, bucătarul desprinse scândura din colţul hambarului, se strecură în despărţitură, ascultă o vreme sforăitul lui Spânu, apoi scoase panoul şi îşi vârî capul în cabină. Slănina era colea, sub pernă; dacă ar fi întins mâna… Dar nu, acum sosise timpul pentru altfel de ispravă, nu mai mergea să tot şterpelească dintr-o biată bucată de slănină!

Ismail se pipăi la brâu, scoase linguroiul, se aplecă deasupra patului, ridică braţul – şi lovi din toate puterile. Capul lui Spânu pocni ca o sticlă desfundată; piratul deschise ochii, îi dădu peste cap şi rămase moale, înainte de a putea scoate un singur crâcnet.

— Ce faci, căpitane? strigă omul de la cârmă, auzind pocnetul. Bei de unul singur? Ziceai că nu mai e nici o sticlă!

În hambar, Agop, pe care îl mânase necuratul să se uite pe găurică, scoase doar un geamăt şi îşi pierdu simţirile.

În acest timp, Ismail nu stătea de pomană: sări în cabină, îi scoase giubeaua lui Spânu, şi-o puse pe dânsul, la fel făcu şi cu turbanul, înfundă gura piratului cu o cârpă, apoi îl legă zdravăn, şi-l lăsă ţeapăn în fundul patului.

— Ei, aşa mai merge! zise cârmaciul, văzându-l pe căpitan că iese pe tambuchi, cu o sticlă în mână. Credeam c-ai să bei singur. Hai, vino mai repede, că mi s-a uscat gâtlejul!

Cel pe care-l lua drept Spânu, zăbovi o clipă cu spatele la el, în capul scărilor, încercând să învingă bezna cu privirile. Era o noapte neagră ca fundul ceaunului; marea în jur mugea frământată şi corabia se lupta cu valurile, sforăind şi ridicându-şi pupa în aer, ca un cal nărăvaş, care tot vrea să dea cu picioarele.

Deodată Ismail tresări, cât pe ce să scape din mână şi sticla şi linguroiul: de cruceta arborelui mare atârna o formă omenească legănându-se în întuneric…

— Hai, căpitane, ce-ai înţepenit acolo? zise omul de la cârmă, dornic să-şi ude gâtlejul.

Bucătarul simţi sudoarea scăldându-i tot trupul. Aşadar, când era vorba de ştreang, Spânu ştia să-şi ţină făgăduielile! Omul de sus nu putea să fie decât grecul acela firav, care-şi trădase stăpânul.

— Dar hai, căpitane, odată! stărui piratul de la cârmă. Ismail îşi potoli bătăile inimii, se întoarse spre el şi-l atinse în creştet cu linguroiul.

— Aha, desfundaţi mereu la sticle! strigă omul de veghe, de la prova. Păi ce, aţi uitat de mine?

Zicând acestea, porni încoace, nerăbdător să guste vinul. Dar nu apucă să se întrebe cum naiba se îmbătase cârmaciul aşa repede, de zăcea pe punte, când se pomeni cu linguroiul în frunte şi nu avu timp decât să scoată un geamăt, pe care nu-l auzi nimeni.

Până una alta, Ismail îi lăsă pe amândoi aşa, cum căzuseră în nesimţire, legă cârma cât putu mai bine şi alergă la tambuchiul de la prova, pe care îl închise cu zăvorul. Ultimii doi piraţi, căci al treilea atârna de crucetă, erau astfel puşi bine în cabină şi nu mai puteau ieşi decât dacă ar fi avut asupra lor măcar un topor, să spargă zăvorul.

Speranţa se lupta, gemând, cu valurile, bâjbâind în noaptea de smoală, fără cârmaci şi om de veghe. În vreme ce desfăcea bocaportul, Ismail zări un far în dreapta, dar n-avu când să se gândească ce colţ de pământ, ce insulă se află acolo.

— Hai afară, Agop, c-am închiriat altora hambarul! Armeanul se ridică anevoie, tremurându-i şi trupul şi inima.

— Dumneata eşti, efendi Ismail? Ai scăpat fără să te spânzure?

— Vino-ncoa' şi pune mâna! îl zori bucătarul, în loc să-i răspundă.

În câteva minute, cei doi piraţi de la cârmă, împreună cu Spânu, pe care îl scoaseră cu greu din cabină, zăceau înăuntrul magaziei.

Abia acum zări Agop umbra care se legăna de crucetă, la jumătatea catargului.

— Ce-i acolo? întrebă, ducându-şi mâna la inimă.

— Un pirat, nu te teme: l-a spânzurat Spânu ca s-avem noi mai puţin de lucru.

Armeanul îşi pipăi grumazul, gata să-l apuce leşinul.

— Efendi Ismail, eşti sigur că nu m-a spânzurat pe mine? Parcă simt un ştreang în jurul gâtului.

Drept răspuns, bucătarul coborî în cabină, luă slănina şi pesmeţii de sub perna lui Spânu, se aşeză la cârmă şi începu să-mbuce dumicaţi cât pumnul; dacă te-ai spurcat o dată, ducă-se naibii Coranul!

În stânga, unde era răsăritul, parcă încerca să se reverse o slabă lumină.

— Acum ce facem? întrebă armeanul, foindu-se pe lângă cârmă.

— Întâi mâncăm, pe urmă aşteptăm să se facă ziuă…

— Dar unde mergem? Ştii drumul?

Ismail ridică din umeri:

— De, bre Agop, după valurile astea aş zice că am ieşit în Mediterană; mai departe, Allah cu mila!

Farul pe care îl văzuse adineaurea rămăsese în urmă, iar în faţă nu se mai vedea niciunul.

— Şi dacă ne rătăcim? stărui armeanul. Dacă ne prinde furtuna?

Bucătarul ridică nasul şi adulmecă în aer. Furtună? Până una alta, vântul se mai potolise, ba chiar părea că îl cuprinde lenea, deşi pe mare se fugăreau încă valuri lungi cât lăţimea Bosforului. Dar sub această linişte înşelătoare, Ismail simţea mocnind forţe ascunse. Ceasul arăta trei dinspre ziuă şi ar fi trebuit să fie lumină; cu toate astea, marea rămânea întunecată, iar orizontul se chinuia sub nori negri, care pândeau răsăritul soarelui să-i sugrume.

— De, furtună s-ar putea să fie! zise bucătarul, fără să-şi ascundă teama.

Peste un ceas, când în sfârşit începu să se facă lumină, vântul se prefăcuse într-o briză moartă, care se legăna în pupa Speranţei, ca o trenă mâncată de molii, bâjbâind printre valuri, nehotărându-se să-şi aleagă drumul. Dar dacă cineva ar fi privit barometrul, ar fi văzut că în această oră acul lui coborâse cu vreo patru linii şi părea hotărât să înghită tot cadranul.

Acum, că se luminase, piratul spânzurat de crucetă se vedea limpede, cu ochii holbaţi şi cu limba scoasă, legănându-şi picioarele deasupra punţii, ca şi când ar fi vrut să-şi facă vânt în capul călătorilor.

— Efendi Ismail, ce facem cu el, că parcă se uită la mine?!

Ismail se scărpină în creştet; nu că-i era de spaima armeanului, dar acum, vara, cum era să ţină un mort pe punte, mai mult de două zile?

— Stai tu la cârmă, şi când ţi-oi striga, învârteşte-o la dreapta, zise, luând o hotărâre. Eu mă urc pe catarg, să-i tai ştreangul.

— Ce-are de-a face ştreangul cu cârma?

— Cine nu ştie, aşteaptă să vadă! răspunse Ismail, cu înţelepciune.

Zicând acestea, se caţără pe grijele, încălecă pe crucetă şi se târî spre locui de unde atârna frânghia.

— Pune cârma la dreapta! porunci, pregătindu-şi cuţitul.

Agop îi îndeplini porunca, bâţâind ca de friguri – şi Speranţa se roti ascultătoare, până ce se aşeză de-a lungul valurilor; tangajul de până atunci se prefăcu în ruliu, şi spânzuratul, în loc să se legene de-a lungul punţii, începu s-o ia de-a latul, Ismail pândi clipa prielnică şi reteză ştreangul, dintr-o lovitură, tocmai când, în legănarea lui, mortul atârna deasupra valurilor.

— Păzea, să nu te stropească! îi strigă armeanului. Acesta îşi acoperi ochii cu palmele, chircindu-se deasupra cârmei, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca piratul să-i cadă în creştet. Nu se auzi decât o plescăitură – şi pe urmă se făcu linişte.

Ismail dădu să coboare, când deodată se opri, cu ochii în urmă.

— Vine o corabie! strigă, cuprins de bucurie. Auzi, bre, Agop? O corabie cu două catarge. Acum o să căpătăm şi demâncare, o să aflăm şi drumul! Am scăpat de orice grijă! Ia coboară în cabina căpitanului şi vezi că mai este un ochean acolo.

— Dar n-o fi rămas vreun pirat ascuns pe sub paturi?

— Şi ce, ţi-e frică să te iei cu el la trântă? răspunse bucătarul, pus pe glumă.

Deşi vântul aproape murise, corabia din urmă se apropia aşa de repede, de parc-o mânau duhurile. Dincolo de ea se ridicau nori negri şi marea, care aici se albăstrise, părea vânătă şi învolburată, răscolită de cine ştie ce diavoli ascunşi în adâncuri. Pânzele Speranţei începură să fluture, neliniştite, aşa, fără nici o pricină.

„Ce-o mai fi şi asta?” se întrebă bucătarul, mirat de iuţeala corăbiei străine.

Apoi deodată îşi dădu seama că se pornise furtuna, pornise de undeva, din Egee, se furişase cenuşie printre insule, se răsfirase peste Mediterană, şi-acum se apropia vijelioasă, ridicând pe sus corabia străină.

„Ăştia-s nebuni, sau n-au întâlnit niciodată o furtună!” îşi zise, văzând că marinarii necunoscuţi veneau cu toată velatura, ca şi când ar fi fost hotărâţi să nimerească de-a dreptul pe gurile iadului.

Armeanul urcă scările, mai înzdrăvenit, cu ocheanul în mână.

— Bre Agop, hai să coborâm pânzele, că nu-i a bună. Rămânem numai cu focul şi cu trinca, altminteri…

Aici, Agop, care se uita cu ocheanul în urmă, ca unul dornic să vadă o clipă mai devreme de unde-i venea scăparea, scoase un strigăt de spaimă:

— Corabie de piraţi! Efendi Ismail, ai milă, ascunde-mă undeva să nu mă prindă!

Bucătarul îi smulse ocheanul din mână, privi corabia de care nu-i mai despărţea nici jumătate de milă – şi simţi puţinul păr din creştet făcându-i-se măciucă deasupra cucuiului. Pe catargul din faţă se vedea fluturând steagul negru al piraţilor, cu capul de mort şi cu cele două ciolane hâde, semnul morţii fără mântuire. La prova parcă se şi zăreau câţiva oameni, aplecaţi peste parapet, cu puştile, gata să înceapă măcelul. Măcar dac-ar fi fost din cei cu iatagane! Cu puşca lui şi cu încă un pistol, pe care-l ştia în cabina căpitanului, poate ar fi izbutit să-i ţină departe. Dar aşa? Hotărât că nu mai era nici o scăpare!

— Unde mă ascunzi, efendi Ismail, unde mă ascunzi, fie-ţi milă de mine! se văicărea armeanul, frângându-şi mâinile.

În clipa aceea, furtuna se năpusti în pânze, mugind, şi Speranţa îşi înfipse bompresul în apă, sfârtecând valurile, ca un rinocer fugărit de flăcări în jungla incendiată.

La prima rafală, corabia piraţilor rămase cu o sută de paşi în urmă.

Ismail puse mâna pe cârmă şi scoase un strigăt de bucurie. Acum nu-i mai păsa de furtună, nu-i mai era teamă că vântul ar putea sfâşia pânzele, ar putea rupe catargele. Cu fiecare rafală care făcea să geamă corabia, să şuiere sarturile, piraţii rămâneau mai departe, înconjuraţi de neguri şi acoperiţi de spumă, până ce nu se mai văzură decât pânzele, gata să zboare fâşii, risipite în toate vânturile.

— Bre Agop! strigă, încleştat pe cârmă. Ţin-te zdravăn, să nu te prindă leşinul, c-am mântuit cu piraţii. Acum rămâne să ne luptăm cu furtuna!

În urmă, la orizont, se vedeau fulgere, dar nu se auzeau tunetele, fiindcă însăşi marea, de la un cap până la altul, era numai tunet. Valurile creşteau cât munţii şi Speranţa se ridica pe creste gemând din vârful catargelor până la chilă, ca apoi să se prăbuşească în prăpăstii înspumate, de unde ai fi zis că nici o putere n-o s-o mai ridice. Dar iată, un nou munte se ivea în faţă, o nouă creastă aibă, parcă bântuită de viscol – şi bompresul, înfipt în inima iadului, se scutura de diavoli, nădăjduind să găsească sus îngeri. Numai că îngerii fugiseră până la unul, cu aripile jumulite de furtună, şi pe toată întinderea mării, alt stăpân nu era decât Belzebuth cu oştile sale.

— Ce ne facem, efendi Ismail, ce ne facem, că nu mai e scăpare! gemea armeanul, căzut în brânci pe punte, alături de cârmă.

Totul în jur era negură, vuiet, muget, trosnet şi deznădejde. Numai Ismail, cu mâinile înţepenite pe cavile, părea că nu ţine seama de încrânceneala uraganului. Nu navigase niciodată cu Speranţa pe furtună, dar nici nu-şi închipuise că o corabie ar putea să răstoarne munţi de apă, fără ca măcar un strop să cadă pe punte. Din când în când îşi arunca ochii în urmă; corabia piraţilor se vedea tot mai departe, tot mai hărţuită, numai că afurisiţii nu coborau nici o pânză şi îşi continuau drumul, pesemne hotărâţi să-şi pună capăt zilelor.

Goeleta goni toată ziua – goni „cu furtuna”, cum zic marinarii – fiindcă altceva n-ar fi putut să facă nici un căpitan şi nici un echipaj din lume. A încerca să schimbe drumul, ar fi fost o nebunie – şi apoi, Ismail nici nu ştia la ce-ar fi făcut una ca asta, de vreme ce habar n-avea de portul unde trebuia să ajungă. Uraganul venea de la nord şi el ţinea capul către sud, gata să facă înconjurul Pământului, dacă marea n-ar fi avut un capăt sau dacă furtuna nu s-ar fi potolit niciodată. Seara, din corabia piraţilor nu se mai vedea nici urmă.

— Scoală de-acolo, bre Agop, şi adă-mi o bucată de slănină! Hai, că nu mai e nici un pirat pe aproape.

Armeanul cobori scările de-a buşilea şi se întoarse în acelaşi chip, chinuit de greţuri şi dureri în pântece, spre mulţumirea lui Ismail, care nu se mai vedea nevoit să împartă pe din două bruma de slănină şi de băutură.

Peste noapte, acul barometrului, care scăzuse necontenit, se opri, şi uraganul, fără să se domolească, nu crescu mai mult. Bucătarul stătea la cârmă, fără să se gândească la nimic, fără să numere munţii de apă străbătuţi, fără să audă marea mugind, strângând cavilele timonei în mâini, cu nepăsarea încleştată cu care strângi grumazul unui vrăjmaş răpus.

Furtuna ţinu şi a doua zi, sub cerul cenuşiu şi greu, ca un clopot de plumb. Din zori până la apus nu se văzu nici o corabie, nici un vapor, nici măcar o dâră de fum. Corăbiile şi vapoarele stăteau cuminţi prin porturi, iar piraţii desigur se înecaseră de mult, căci nici cea mai iscusită mână n-ar fi putut să-i întoarcă din drum, să-i ducă undeva la adăpost şi să-i lase înjurând că le scăpase prada din mâini.

Peste noapte, furtuna se potoli, în sfârşit, iar în zori, când soarele răsări pe cerul limpede, cum nu te-ai mai fi aşteptat să-l vezi nicicând, în faţa Speranţei se ridică din valuri o nesfârşită coastă de nisip arămiu.

Ismail privi prin ochean ţărmul pustiu. Undeva, spre apus, se vedea un pâlc de palmieri, legănându-şi umbrele verzi sub ultimele adieri de vânt, ca şi cum le-ar fi urat corăbierilor bun venit.

— Bre Agop, să zici că n-ai noroc! strigă cârmaciul, râzând. Ai plătit până la Pireu şi uite că te-am adus în Africa, fir-ai tu să fii!

Apoi, până la ţărm nemaifiind mult, aruncă ancora, coborî pânzele, Ie strânse pe ghiuri, se încredinţă că hambarul era bine închis, încercă încă o dată zăvorul tambuchiului, întinse o tendă lângă catargul mic, ca să aibă umbră la somn, şi se întinse pe punte, cu mâinile sub căpătâi. Păcat că n-avea luleaua să pufăie puţin înainte de a adormi!

— Până mâine dimineaţă să nu mă scoli, că altfel te dau la rechini! îi porunci lui Agop.

— Sunt rechini pe-aici? întrebă armeanul, uitându-se speriat în jur.

— Cu duiumul! Aşa că, ai grijă cum te mişti! Pregătindu-se de culcare, bucătarul îşi scoase mai întâi îmbrăcămintea lui Spânu, că era mare căldură – şi atunci simţi în buzunarul dinăuntrul giubelei o hârtie foşnind. Deşi pica de somn, curiozitatea îl împinse să vadă ce-o fi. Deci scoase hârtia, care părea o scrisoare umplută cu slove greceşti de mâna stângace a unui om nedeprins la scris, căscă şi se întinse pe punte, citind: „Căpitane, să te ţină tartorul sănătos şi să te văd în curând venind, că se împlineşte anul de când n-ai mai fost pe la noi. Fiindcă Selim pleacă în Arhipelag, cu porunca pe care o ştii, îţi trimit veşti de la Musarah, ca să fii liniştit…”

Aici Ismail se opri, ostenit. Ce naiba era numele ăsta, Musarah, că parcă auzise de el? Să fi fost nume fie om, de oraş, sau poate un golf – tii! – cum de nu-şi putea aminti? Dar la urma urmelor, ce-l privea pe el scrisoarea piratului, mai cu seamă că somnul îi apăsa în creştet ca un turban de plumb?

Pe jumătate toropit, turcul dădu să împăturească hârtia şi s-o pună la loc; în clipa aceea, un ochi îi mai alunecă în treacăt asupra ei, şi el tresări.

„Corabia e gata de două luni, căpitane – scria în acel loc – şi nu aşteptăm decât porunca încotro să pornim…”

Ismail se ridică într-un cot, de data asta cu amândoi ochii deschişi vii, să zici că-i pierise orice urmă de somn, din cot se săltă într-o rână, tot citind, din ce în ce mai aprins, până ce sări în picioare şi începu să strige, parcă ieşit din minţi:

— Măi Agop, tu ştii ce-am găsit? Tot Coranul nu face cât un rând de-aici! Allah, Allah, fii înţelegător şi-am să mă pocăiesc dacă am greşit! Măi Agop, ce-o să se bucure căpitanul când o auzi!

Nespus de tulburat şi de fericit, bucătarul Speranţei coborî în cabina de la pupa, ascunse scrisoarea sub cărţile lui Anton Lupan, pe un raft, socotindu-l drept locul cel mai ferit, apoi ieşi pe punte şi încă o vreme umblă de colo până colo, bălăbănind din mâini, râzând, oprindu-se uneori în faţa lui Agop şi zgâlţâindu-l, încât acestuia i se părea că turcul a înnebunit.

— Măi Agop, grozav o să se bucure căpitanul! O să aibă de ce să-i mulţumească lui Ismail!

Dar osteneala care se adunase în trupul lui în atâtea zile de zbucium, îi înfrânse bucuria după un timp şi bucătarul, lăsându-se pe punte în locul pregătit dinainte, umbrit, se prăvăli în somn, ca într-o prăpastie fără fund, cât miile de valuri întâlnite în drum, puse unul peste altul, parte spre iad, parte spre cer, că altfel, numai cerul sau numai iadul nu le-ar fi încăput.

Se ştie că spaima face să-ţi pierzi şi foamea, şi somnul şi orice alte dorinţi ale trupului şi ale inimii. Dar vine o clipă când, încercat peste măsură, trupul îşi cere drepturile lui, şi atunci, dacă nu-i dormit de patru zile, omul cel mai fricos din lume nu-şi mai poate înfrânge somnul, chiar dacă simte în jur o mie de primejdii şi o sută de rechini.

Ce atâta vorbă? Marea era liniştită, vântul se dusese în pustiul Libiei, soarele începea să dogorească, şi piraţii nemâncaţi şi nebăuţi toropeau în cabina de la prova şi în magazie, dacă nu chiar muriseră între timp. O jumătate de oră după ce Ismail adormise, pe Agop îl cuprinse somnul şi căzu lat pe punte, uitându-şi şi avutul, şi toate primejdiile.

Pe la ceasul prânzului, când soarele îi ajunse în creştet, făcând să-i fiarbă creierul, armeanul se trezi, sări în picioare şi rămase trăsnit: corabia piraţilor, parcă ieşită din adânc, era în faţa lui, la câteva sute de paşi, şi se apropia încet, împinsă de ultimele adieri ale vântului.

— Efendi Ismail!

— Ce-i, Agop, ţi s-a făcut de rechini?

— Efendi Ismail, piraţii!

Bucătarul se ridică într-un cot, frecându-se la ochi.

— Bre, tu ai năluciri!

Dar în clipa aceea văzu corabia cu capul de mort pe catarg – şi înlemni.

— Să coborâm barca şi să fugim la ţărm! zise armeanul, dârdâind.

— Prea târziu! Acum nu mai putem decât să luptăm şi să murim!

— De ce să luptăm, efendi Ismail? Dumneata eşti singur, iar ei îs mulţi. Să le cerem îndurare, le dau jumătate din avutul meu – numai să ne lase vii.

Ismail nu-l asculta; luă puşca de jos, că o ţinea totdeauna cu ei, se duse la prova şi se piti după parapet, uitându-se pe deasupra numai cu un ochi, în aşteptarea clipei când să tragă primul foc, bine ţintit.

Corabia piraţilor se apropia încet, încărcată cu fel de fel de pânze, întinse iscusit în fiecare loc unde putea fi prinsă o adiere de vânt. Bucătarul rămase cu gura căscată, minunându-se de această dibăcie, uitând că avea în faţă vrăjmaşii cel mai de temut. Dar când piraţii ajunseră la vreo sută de paşi, începu să clipească din ochi, crezând că totul este vis.

— Asta-i Penelopa! strigă, uitând să mai stea pitit. Chiar dacă ar mai fi încă o Penelopă în Arhipelag, asta-i cea pe care am pictat-o eu! Ia te uită; kir Iani s-a apucat de drăcii!

În clipa aceea, pe puntea Penelopei câţiva oameni se ridicară în picioare, cu puştile în mâini. Ismail auzi o împuşcătură şi glonţul îi piui pe la urechi. Agop gemu în spatele lui, după care se prăbuşi.

— Predaţi-vă! izbucni un glas, tunând. Haide, toată lumea mâinile sus, cât nu e prea târziu!

„Dar ăsta-i căpitanul nostru!” îşi zise bucătarul, fără să mai priceapă nimic.

Şi începu să facă semne prieteneşti din mâini.

Câteva clipe mai târziu, cele două corăbii erau alături, bord la bord, şi noii veniţi îl înconjurară pe Ismail, care de care mai nedumerit.

— Unde-i Spânu? întrebă Anton Lupan, uitându-se în jur.

Bucătarul arătă spre hambar.

— Estem aici, dar poate am murit, că n-am mâncat ioc, răspunse, revenind la graiul ghiaur. Suntem toţi cinci aici, unul am spânzurat Spânu – eu am dat în mare, bâldâbâc!

— Bine, păgânule – sări Gherasim, neştiind dacă să-l îmbrăţişeze sau să-l ia în pumni – atunci de ce-ai fugit când ne-ai văzut?

— Eu nu de voi fugeam, fugeam de asta care este sus! răspunse bucătarul, arătând steagul cu cap de mort, care în lipsa vântului atârna pleoştit pe catarg.

Oamenii întoarseră capul şi rămaseră încremeniţi.

— Steagul piraţilor! se auzi un glas bâiguind.

— Cine l-a ridicat? întrebă Anton Lupan crezând că-şi iese din minţi.

Kir Iani, care rămăsese pe puntea celeilalte corăbii, se îmbujoră aşa de tare, că până şi ţepii din obraz i se făcură roşii.

Anton Lupan se repezi la el şi-l înghesui în parapet.

— Ce-a fost asta, căpitan Iani? Eşti bun să ne spui?

— Da, eu l-am ridicat! mărturisi căpitanul Penelopei, neştiind dacă să-l înfrunte sau să se facă mic.

— Şi poţi să mă lămureşti ce-ai urmărit?

— Urmăream să ne vadă vreun vapor de război şi să ne captureze, ca să scap de voi.

Ajungând aici, din moale, kir Iani se făcu băţos:

— Că eu aveam treabă la Pireu, nu în Africa! De ce mi-aţi răpit corabia, piraţilor?

Echipajele celor două corăbii începură să râdă în hohote; ai fi zis că râdea şi Negrilă, cum sărea vesel de pe o punte pe alta. Numai Adnana, care nu înţelegea toate vorbele, clipea din genele-i lungi, uitându-se întrebătoare la el.

Strigătele de veselie îl făcură şi pe Agop să deschidă ochii, tocmai în clipa când dincolo, Haig îşi scotea capul negricios pe gura tambuchiului. Cei doi fraţi se priviră cu nedumerire, se recunoscură şi se repeziră unul la altul.

— Haig, tu să fii oare?

— Agop! Nu te-au spânzurat piraţii? Apoi îşi aruncară priviri bănuitoare.

— N-ai pierdut nimic? întrebă Agop, în şoaptă.

— Numai vreo două covoare: giuvaerurile sunt toate. Tu ai totul cu tine?

— Totul; s-au rătăcit numai nişte pietre, dar din cele false; la celelalte, aşa neşlefuite, nu se uită nimeni.

Nu semănau de loc cu acea vietate hrăpăreaţă care face prăpăd în mările din sud, dar ceva în făptura lor amintea, într-un anumit chip, de nişte rechini bătrâni.

În timp ce armenii vorbeau astfel, şoptit, Ismail îşi povestea păţaniile.

— Aveam de gând să ne descotorism de tine, zise Anton Lupan, la urmă. Dar fiindcă te-ai purtat vitejeşte…

— Asta cine estem? întrebă bucătarul, uitându-se chiorâş la Adnana.

— O fată de ispravă! Dacă n-ar fi fost ea să ne spună gândurile lui Spânu şi să luăm drumul Alexandriei, pe la insula Stampalia, poate nu ţi-am fi găsit niciodată urma. Ei, dar hai să nu pierdem vremea de pomană. Ai ceva de mâncare, că suntem prăpădiţi?

— Voi prăpădeam acum! Eu prăpădeam de mult! Patru zile mâncam slănină, care nu dam voie Coranul.

— Şi cum, cambuza e goală?

— Goală ca burta lui Ismail, când veneam ramazan! Anton Lupan privi cu binoclul în zare; spre apus, coasta nisipoasă începea să se înalţe şi, departe, între palmierii adormiţi sub soare, se vedeau câteva case, albe, albastre şi galbene.

— Trebuie să fie satul Bir-Sanjé, aproape de graniţa libiană. Să aşteptăm vântul, pe urmă o să mergem acolo, după ceva demâncare. Ce-ai zice de un berbec fript în spuză, Ismaile?

Bucătarul înghiţi în sec, gata să-şi mănânce limba, aşa nefriptă şi fără sare.

— Dar până atunci, să facem ordine pe punte, că ajunge atâta harababură. Kir Iani, din clipa asta îţi dau corabia în primire. Te sfătuiesc să nu te mai bizui pe ea multă vreme, că-i putredă ca o buturugă uitată în pădure, dar, dacă vrei să ştii, de data asta a mers cu zece mile pe oră. Pentru ocol şi pentru întârziere, sper că o să te despăgubească armeanul dumitale!

— Că de al nostru, să n-ai dumneata grijă! adăugă Gherasim, rânjind amarnic.

Cei doi fraţi se uitară unul la altul şi se cocoşară.

Echipajul lui Kir Iani părăsi puntea Speranţei. Adnana puse piciorul peste parapet, apoi se uită înapoi, şovăitoare.

— Tu rămâi cu noi, o opri Anton Lupan, apucându-i mâna. Ţi-am făgăduit să te ducem acasă, la Marsilia.

Ochii fetei se luminară.

— Atunci… Atunci mă duc să-mi iau lucrurile de la monsieur Iani.

Şi, proptindu-şi o mână în parapet, îşi aruncă picioarele prin aer, rostogolindu-se zglobie pe puntea vecină.

În acest timp, echipajul Speranţei deschisese tambuchiul şi magazia şi-i scosese afară pe cei cinci piraţi leşinaţi de foame.

— Cu ceilalţi ce facem, domnule? întrebă Ieremia. Îi lăsăm de prăsilă lui kir Iani?

— Nu; eu zic că-i mai bine să lucrăm cu toptanul. Căraţi-i pe toţi încoace; altminteri te pomeneşti că scapă şi iar li se înmulţeşte neamul!

Agop, care găsise vreme să cotrobăie prin cabină, ca să-şi adune avuţiile risipite şi să închidă capacul cuferelor, urcă scările şi se năpusti în magazie. Vederea covoarelor împrăştiate, pe care piraţii se tolăniseră cu neruşinare, îi făcea rău la inimă.

— Efendi Agop, întrebă Ismail în limba sultanului, apropiindu-se şi arătând covorul de Brussa, cel cu amintirile, ăsta e al dumitale?

Agop nu băgă de seamă că bucătarul îl domnea iarăşi.

— E al meu, fireşte! Auzi întrebare!

— Şi de unde îl ai?

— Cum să ţiu minte de unde am cumpărat fiecare covor, că nu vezi, sunt multe?!

— Dar cât l-ai plătit, ţii minte?

— Mult! Zece lire!

— Efendi Agop, de ce minţi? Vrei să te dau pe mâna lui Spânu? Ai plătit numai trei lire!

— Şi ce, e treaba dumitale?

— Da, vreau să cumpăr covorul, să-l trimit la Stambul cu kir Iani.

— Poftim! Ţi-l vând cu cincisprezece lire! Gherasim, care se afla pe aproape, coborî în magazie, strânse covorul şi i-l întinse bucătarului.

— Ţine-l, Ismaile! Socoteala o s-o facem la urmă.

— Când la urmă? gâfâi armeanul.

— Ai răbdare, că trebuie să vorbim multe, dar nu-i timpul acuma… Măi băieţi, ia daţi-le tâlharilor ăstora câte o cană cu apă, altfel se prăpădesc înainte de vreme.

Piraţii zăceau pe punte, aproape fără simţire, aşa că până una-alta, nu se mai osteniră să-i lege, ci îi lăsară slobozi ca pe nişte stârvuri în putrezire.

Mihu se apropie de Ismail, cu o lulea în mână.

— Nene Ismaile, asta e a dumitale? Am găsit-o colea, pe punte!

Bucătarul scoase un strigăt de bucurie:

— Allah-Allah! Mult doream tutunul!

Şi după ce îşi îndesă luleaua, începu să pufăie mulţumit, scoţând fum ca pe coşul vaporului. Să-şi regăsească deodată şi luleaua şi covorul, era mai mult decât ar fi putut aştepta de la Allah orice credincios din lume!

Peste vreo două ore, vântul, care fugise în deşertul Libiei, se arătă înapoi la ţărm şi încreţi apa mării, mirat să vadă cele două nave în locul unde le lăsase, ca şi când n-ar fi ştiut, el a toate făcătorul, spaima şi nădejdea oricărui corăbier din lume, că în lipsa lui o corabie e mai neputincioasă decât ologul căruia i-ai luat cârjele din mână!

Lanţurile ancorelor începură să trosnească, pânzele se ridicară pe catarge, şi Speranţa, urmată cu furie de kir Iani, porni de-a lungul ţărmului…

La Bir-Sanjé, cele două echipaje se ospătară cum nu se mai ospătaseră de multă vreme, se desfătară la umbra palmierilor, încărcară şi apă proaspătă şi provizii – toate astea făr' de parale, ci în schimbul câtorva şaluri de mătase, pe care Gherasim le scoase, ca un început de dijmă, din calabalâcul armenilor, parte dreaptă de la fiecare, ca să nu supere mai tare pe vreunul.

Aproape de ţărm apa era adâncă, aşa că ancoraseră numai la câţiva stânjeni, pe un fund limpede ca al pârâului de munte. Pe bord nu rămăsese nimeni – la ce să rămână, când puntea se vedea ca în palmă şi Ieremia era colea, cu flinta lui năzdrăvană? Numai Ismail, mai târziu, după ce îşi făcuse slujba de bucătar, frigând un berbec african în spuză şi îşi îndestulase şi el pântecele spurcat cu slănină, se duse să se culce în cabina de la prova, simţindu-se mai bine acolo decât la lumină, în gălăgia ghiaurilor.

Pe înserat, oamenii coborâră pe plajă, înconjuraţi de copii tuciurii în pielea goală, se urcară în bărci şi îşi luară rămas bun de la ţărmul Africii…

O ultimă întâmplare tulbură liniştea acelei zile, pesemne ca o încununare a crâncenelor încercări pe care le înfruntaseră până acuma. Soarele cobora în spatele palmierilor şi la umbra ţărmului marea albastră se întunecase, făcându-se vânătă. Simţind că oamenii fac pregătiri de plecare şi că de acum înainte nu va mai îi rost de fugă, Spânu începu să se frământe, aruncând în jur priviri pline de spaimă.

— Căpitane! gemu piratul, văzându-l pe Anton Lupan în preajmă.

— Ce vrei?

— Unde ne duceţi acuma?

— La Pireu.

— Ne dai pe mâna judecătorilor?

— Dar cum ai vrea altfel?

Spânu îşi frecă gâtul, cu o mişcare pe care n-o poruncise creierul lui mâinilor.

— Căpitane, gâfâi el, încercând să se ridice într-o rână. Ce câştigi dumneata dacă o să ne spânzure? Dă-mi drumul şi…

La auzul acestor cuvinte, obrazul lui Anton Lupan se făcu vânăt şi, fără să vrea, ridică pumnul.

— Dă-ne drumul, mie şi lui Huseim, continuă piratul, ferindu-se, şi-ţi spun unde este franţuzul!

— Care franţuz? întrebă căpitanul Speranţei, de data asta obrazul pălindu-i.

— Pierre Vaillant, prietenul dumitale!

Oamenii, care se adunaseră în jur, rămaseră înlemniţi, numai ochii mişcându-li-se în cap, privind parcă fără înţelegere, când la căpitanul lor, când la Spânu.

Anton Lupan se aplecă spre pirat, şi-l apucă de grumaz, tremurând:

— Pierre Vaillant? N-a murit?

— Nu! Şi dacă îmi dai drumul, îţi spun unde-l poţi găsi.

— Nu minţi? Ce dovadă poţi să-mi aduci că nu l-ai ucis?

Spânu arătă spre Huseim:

— Uite, el l-a văzut!

— Alt martor nu ţi-ai găsit? întrebă batjocoritor Anton Lupan, în timp ce o sumă de gânduri se învălmăşeau în capul lui.

Era oare adevărat că Pierre Vaillant trăia, că Spânu îl ţinea undeva ascuns şi cu o singură vorbă a lui ar fi aflat acel loc, ca să-şi regăsească în sfârşit prietenul de atâţi ani dispărut? La Stambul fusese sigur că-l va regăsi, tot aşa cum o săptămână mai târziu se încredinţase că Pierre Vaillant a murit. Care era adevărul şi cum putea să-l afle, ce-i rămânea de făcut?

— Ceilalţi nu ştiu nimic, urmă Spânu, răspunzând la întrebarea lui. Nu dau niciodată toate pe mâna lor, dar crede-ne pe mine şi pe Huseim!

Auzind aceste cuvinte, ceilalţi piraţi se smuciră de jos şi dacă n-ar fi fost echipajul aproape, s-ar fi repezit cu toţii asupra căpeteniei lor.

— Da, scrâşni unul din ei. Ştiam că te ascunzi de noi – şi-acum ai fi mulţumit să ne vezi pe noi spânzuraţi; dar să scapi tu!

— Ce faci, căpitane? întrebă Spânu, ca şi când nu i-ar fi auzit.

Văzuse tulburarea lui Anton Lupan, vedea frământarea lui acum şi era sigur că l-a biruit.

— Uite, continuă el, aproape despovărat de spaima care îl stăpânise la început, dă-ne drumul să ne ducem pe ţărm, mie şi lui Huseim, nu-ţi cerem nimic să luăm cu noi, şi-ţi spun locul unde îl poţi găsi.

Căpitanul Speranţei rămase câteva clipe împietrit; nu-şi dădea nimeni seama ce se întâmplă cu el, toţi erau buimăciţi, numai Adnana, care îl privea neştiutoare, fiindcă înţelegea prea puţin limba grecească vorbită de ei, simţea că e mare frământare în sufletul lui.

— Nu! rosti înăbuşit Anton Lupan, după un timp. Orice ar fi în joc, nu am dreptul să-ţi dau drumul. Asupra sorţii voastre numai judecătorii vor hotărî!

— N-ai să-l mai găseşti niciodată pe Pierre Vaillant! scrâşni Spânu.

— Dacă trăieşte într-adevăr, am să-l găsesc, chiar fără ajutorul tău. Dar nădăjduiesc că în faţa judecăţii tot ai să spui.

— De ce? Ca să-mi pună un ştreang mai bun? Căpitanul nu-l mai ascultă, ci se întoarse spre ai săi, ascunzându-şi tulburarea care îl stăpânea, făcând să se învălmăşească o mie de gânduri în cap şi o mie de simţăminte în sufletul lui.

— Hai, băieţi, ridicaţi ancora!

Gherasim cu Mihu se repeziră să desfacă pânzele de pe ghiuri, pe când Cristea Busuioc se îngrijea de foc şi de trincă, întrebându-se cum naiba nu se trezea bucătarul în forfota dinaintea plecării; dar nu îndrăznea să-l strige, fiindu-i pe atât de tăcută şi de sfioasă firea, pe cât era el de falnic şi de semeţ la statură.

În acest timp, Haralamb şi cu Ieremia trăgeau ancora, opintindu-se în manelele cabestanului.

— Ancora la pic! vesti primul, ştergându-şi năduşeala de pe frunte.

Asta însemna că lanţul tras la bord se ridicase de pe fundul mării, prova Speranţei alunecase pe apă, venind până deasupra locului unde zăcea ancora – şi acum, la prima smucitură a cabestanului, legătura cu uscatul era ruptă, corabia putea să-şi ia drumul.

— Ridicaţi focul şi trinca! strigă Anton Lupan, punând mâna pe cârmă. Hei, dar ce, Cristea Busuioc a rămas singur? Unde-i Ismail, haimanaua?

În clipa aceea, când Haralamb tocmai se pregătea să-i dea o gură bucătarului, în bordul stâng se auziră două plescăituri, una după alta, şi Adnana scoase un strigăt de spaimă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul, lăsând cârma. Fata îşi apăsă mâna pe inimă:

— Spânu! Spânu şi Huseim au sărit în apă. Uite-i! Două dâre de spumă tulburau faţa mării, îndreptându-se spre mal cu o repeziciune uimitoare. Ieremia lăsă cabestanul şi puse mâna pe puşcă.

— Stai, nu-i ucide! îl opri căpitanul, fiindu-i în clipa asta foarte scumpă viaţa lui Spânu. Aşteaptă să ajungă la ţărm şi p-ormă şuieră-le să se oprească. Voi ceilalţi coborâţi repede barca!

Nu apucă să-şi termine vorba, când copiii de pe ţărm o luară la fugă, scoţând strigăte de spaimă. De-a lungul malului aluneca fulgerător, dar cu o linişte majestuoasă, fără să tulbure faţa mării, ca şi când ar fi fost numai o umbră, spinarea unei dihănii fioroase. În spatele ei se vedea încă una, apoi a treia – grăbindu-se să taie calea fugarilor.

— Rechinii! strigă Adnana, acoperindu-şi ochii. Anton Lupan o cuprinse de umeri şi o trase deoparte, ca şi cum ar îi vrut s-o ferească de priveliştea înspăimântătoarei întâmplări care avea să se petreacă.

În clipa aceea, primul rechin ţâşni înainte, lovi apa cu coada şi se întoarse pe spate, arătându-şi burta albă. În volbura care răscoli unda se auzi un răcnet de moarte, marea începu să fiarbă, înroşindu-se, într-o zvârcolire deznădăjduită. În clipa următoare deasupra nu mai rămaseră decât vârtejuri potolite şi o pată întinsă de sânge.

Celălalt fugar se aruncă în lături, vru să se întoarcă spre corabie, scoţând strigăte de spaimă, dar îndată, al doilea rechin lovi apa în preajmă-i, se întoarse pe spate – şi, căscându-şi gura hrăpăreaţă, îl trase în adâncuri, lăsând deasupra numai volbura purpurie.

Piraţii ceilalţi priveau pe deasupra parapetului, cu mâinile încleştate în copastie, cu ochii holbaţi de spaimă.

Ieremia îşi scutură un fior şi puse flinta deoparte.

— Iată judecata dreaptă! zise încet, ca pentru sine. Dar în liniştea grea care se lăsase, fiecare îi auzi şoapta şi fu scuturat de acelaşi fior de groază.

Volbura mării se potolise, petele de sânge se întindeau, se topeau pe valuri, ca răsfrângerile ruginii ale apusului.

Anton Lupan îşi dădu abia acum seama că o ţinea pe Adnana în braţe. Fata tremura din tot trupul, cu ochii ascunşi în palme.

— Adnana! îi zise, mângâindu-i obrazul. Se întâmplă în viaţă lucruri şi mai sângeroase.

— Ştiu! Ştiu asta de opt ani de zile! Dar el a sfârşit prea repede. Aşa nu şi-a plătit toate blestemăţiile!

Şi Anton Lupan văzu în ochii ei fulgerarea unei uri cumplite.

— Şi-acum ce-o să facem, domnule? întrebă Gherasim, apropiindu-se, cu faţa înspăimântată, cât era el de obişnuit cu toate. Cine-o să ne mai spună cum să-l găsim pe prietenul dumitale?

— Nu ştiu, Gherasime! Dar de găsit o să-l găsim, chiar dac-ar trebui să răscolim toate mările şi oceanele!

Rostise în aşa fel aceste cuvinte, încât cârmaciului nu-i mai rămase nici o îndoială.

Apoi Anton Lupan se întoarse spre prova, stăpânindu-şi toate tulburările şi porunci cu glasul căpitanului:

— Haideţi, băieţi, terminaţi cu ancora!

Speranţa se roti spre miazănoapte, gânditoare şi nedumerită, în timp ce Ismail ieşea pe tambuchiul de la prova, frecându-se la ochi, mirat că se făcuse seară. Hei, multe din cele ce vor urma s-ar fi petrecut altfel dacă în clipele dinainte n-ar fi lipsit de pe punte tocmai bucătarul, cel ce găsise acea scrisoare în giubeaua lui Spânu!

Acum soarele apunea în spate şi marea părea o baie de sânge.