CAPITOLUL XIV. Altfel de primejdii.

Începea să se lumineze de ziuă, a treizecea zi de când Speranţa se lupta cu vântul de nord, să se apropie de Pireu, peste Mediterană.

Îi trebuise numai patru zile corăbiei să ajungă de la Skantsura la Bir-Sanjé, pe coasta africană, şi într-o lună împlinită nu izbutise să facă înapoi nici trei sferturi drumul, fiindcă abia se apropia de Egee.

Bătea acelaşi vânt de treizeci de zile, dinspre Arhipelag, oprindu-se la răstimpuri şi dând nădejdi corăbierilor c-o să se rotească măcar câteva carturi, să nu-l mai aibă în prova, dar, după o scurtă, odihnă, se pornea iarăşi, făcându-i pe toţi să strângă pumnii şi să blesteme.

Navigau astfel în volte, „strângând” vântul cit se putea mai bine, tăind zig-zaguri mari peste Mediterană, o zi îndreptându-se spre nord-est, spre nord-vest ziua următoare, dar jumătate din câştigul lor asupra mării se pierdea, fiind mare deriva şi tot împingându-i în urmă. Barem Penelopa, care avea liniile mai greoaie şi velatura nu tot aşa de bună, deşi pornise o dată cu dânşii, se pierduse de multă vreme în zare, poate orbecăind şi-acum, neputincioasă, pe lângă nedorita coastă de nisip africană.

Dar, în sfârşit, aseară, Speranţa ocolise capul Krio şi, o dată cu zorile, vântul, aşezat printre insule, după ce mai smuci o dată velele din prova, se abătu în lături, apăsându-i tribordul. Acum, corabia noastră naviga de-a lungul coastei de apus a insulei Creta, pregătindu-se să se întoarcă, ostenită, în marea Egee. În faţă se zărea Capul Busa, învăluit într-o gingaşă boare albăstrie. Pe mal pescăruşii îşi scuturau somnul, bătând alene din aripi, apoi, după ce îşi înmuiau ciocul în apă, îşi luau zborul, scoţând sfios strigăte întrebătoare.

Totul în jur era albastru, la această oră – marea, ţărmul, cerul, pescăruşii şi pânzele Speranţei – albastrul sumbru dar plin de limpeziciune al prunelor atinse de brumă. Apoi, culoarea începu să se deschidă, străbătută de dâre albicioase, printre care, în partea răsăritului, se împleteau şuviţe palid-roşiatice, ca floarea trandafirului.

Se lumina de ziuă şi Adnana se spăla pe punte, îngânând un cântec ciudat, cu vorbe neînţelese, din ţara ei pierdută în copilărie, uitată la celălalt capăt al Mediteranei. Întinsese un cearceaf, între catarg şi sarturi, şi în spatele lui nu i se vedea decât capul, cu părul arămiu înnodat în creştet.

Anton Lupan îi asculta cântecul, ca un gungurit copilăresc şi dulce, străbătut de inflexiuni grave, câteodată triste, care îl făceau când să zâmbească, când să se încrunte. Se trezise de câteva minute, dar stătea nemişcat, privind printre pleoape cerul care începea să se lumineze şi încercând să ghicească mişcările fetei. De o lună încheiată dormea în hamac, lângă arborele mare, ca să-i lase Adnanei cabina, deşi ea se mulţumea să-şi facă, în fiecare seară, culcuşul pe punte.

Acum îi auzea cântecul şi ar fi vrut ca răsăritul să întârzie, să nu rupă vraja acestei clipe, căci o dată cu venirea dimineţii, pe bord începea o zarvă pe care Speranţa nu o cunoscuse înainte. În această lună de navigaţie trudnică nu se întâmplase nimic – şi totuşi, se schimbaseră atâtea!

Puntea, care fusese întotdeauna curată, acum strălucea ca duşumelele în casa vrednicelor gospodine. Alămurile erau frecate în fiecare dimineaţă, de te orbeau când o rază de soare se răsfrângea în ele. Echipajul îşi văcsuia cizmele, cu o stăruinţă ciudată, umbla numai cu tricouri curate şi cu pantalonii călcaţi pe dungă – ca şi când s-ar îi pregătit de nuntă.

Ieremia se bărbierea în fiecare dimineaţă, de unde până acum umbla cu obrazul ţepos, nepunând mâna pe brici decât o dată la o săptămână; dar privindu-şi chipul de păsăroi în oglindă, cu ochii mici, cu nasul ascuţit şi subţire, îl cuprindeau amărăciuni pe care nu le cunoscuse nici când o iubea în taină pe Ghiocica, fata sacagiului. Cum să se pună el cu mândreţea de vără-su, ai cărui ochi verzi nu fuseseră niciodată mai galeşi decât acuma? Cum să se pună chiar cu plutaşul, care, deşi tăcut şi sfios, cum îi era firea, umbla mai falnic ca niciodată pe punte, iar barba şi-o pieptăna şi la prânz, şi seara?

Dar cu cine ar fi putut să se pună bietul Ieremia, dacă toţi se ferchezuiau pe întrecute, fiecare vrând să se arate mai chipeş decât îl făcuse mumă-sa? Chiar Gherasim, care se uita la ei cu un zâmbet de batjocorire, se pomenea uneori răsucindu-şi mustaţa ceruită, fapt necunoscut înainte.

Bucătarul îşi pieptăna de cinci ori pe zi părul pleşuv – şi în clipele de răgaz, la bucătărie, cine-şi arunca ochii pe gura tambuchiului, îl putea surprinde uitându-se pe furiş într-un ciob de oglindă, ascuns cu grijă în raftul cu oale şi cratiţe; las' că şi oalele, uneori mai afumate, luceau acum atât de tare, încât te vedeai în ele destul de limpede ca să te lipseşti de orice oglindă. Cât despre bucate, niciodată nu pusese Ismail în pregătirea lor atâta grabă, iscusinţă şi tragere de inimă. Dar, în alte ore ale zilei, bucătarul simţea mustrare de cuget pentru neîngăduita lui fierbinţeală şi atunci, uitând de Adnana, lua în braţe covorul redobândit din calabalâcul armeanului şi se gândea fericit la ziua când i-l va putea trimite, la Stambul, Laleliei.

Până şi Mihu îşi schimbase înfăţişarea şi apucăturile în această lună de zile. De unde în ultima vreme, după ce-şi uitase necazul cu cizmele, începuse să se poarte bărbăteşte, ca unul care era marinar cu oarecare vechime, acum se arăta mai sfios decât în ziua când debarcase la Sulina, singur, numai cu Negrilă şi cu fluierul lui de la stână. După-amiezile, Anton Lupan îl lua la învăţătură, dar parcă şi unuia şi altuia mintea le era auirea. Când auzea glasul Adnanei sau când dădea piept în piept cu ea pe punte, băiatul se înroşea ca o fecioară şi un ceas după aceea părea dus pe altă lume.

Însă schimbarea cea mai mare se petrecuse cu Negrilă. Dacă ceilalţi, din sfială sau din cumpănire, îşi mai ascundeau simţămintele măcar aşa, de ochii lumii, Negrilă se arăta pe faţă cucerit o dată pentru totdeauna de blândeţea şi gingăşia Adnanei. Zadarnic îl mustra stăpână-su, poate din pizmă, zadarnic îl ademenea bucătarul cu ciolanele cele mai bune – el nu mai ştia de nimeni.

Nimeni nu-i văzuse vreodată scoţând lătrături mai vesele, făcând tumbe mai năstruşnice, alergând mai zvăpăiat pe punte, după cum, dacă fata, obosită de atâta zbenguială, se oprea să-şi tragă răsuflarea sau se aşeza gânditoare pe un colac de parâme – nimeni nu-l văzuse pe Negrilă mai potolit şi mai cuminte.

Cât era ziua de mare, câinele nu făcea decât să urmărească mişcările Adnanei, iar seara, când ea se întindea în hamacul ei, la pupa, el se ghemuia tăcut alături, cu ochii vii şi urechile ciulite, ca să mârâie şi să-şi arate colţii îndată ce ar fi auzit un pas pe punte.

Se lumina de ziuă; până să se trezească toată lumea şi să înceapă forfota dimineţii, Anton Lupan zăbovea în hamac, zâmbind cu încântare şi cu o urmă de amărăciune. La adăpostul cearceafului înfiorat de briza caldă, Adnana se apleca din când în când peste parapet, ca să scoată apă din mare cu ghiordelul şi să şi-o toarne pe umeri. Atunci îi vedea braţele, arse de soare, mişcându-se cu graţia zeiţelor de pe frize – şi se gândea că poate braţele ei preţuiau mai mult decât toate năzuinţele lui, pentru care pornise să vânture lumea. Ele înfăţişau farmecul, blândeţea şi căldura vieţii – pe când numai un pas mai departe se desfăşurau valurile, zbuciumul şi surprizele, neîngăduindu-ţi niciodată să ştii ce drum vei lua mâine.

Şi era încruntat căpitanul, în afara zâmbetului pe care i-l stârnea gingăşia Adnanei, şi se pornea încă multă frământare într-însul, când se gândea cum îl scăpase din mină pe Spânu şi cât de grea avea să fie fără el găsirea drumului. Fiindcă, orice ar fi fost să se întâmple, oricâtă mulţumire şi oricâtă încântare i-ar fi adus altceva în lume, el nu înţelegea să aibă odihnă înainte de a-l găsi pe Pierre Vaillant, sau măcar dovada că piratul minţise pentru a scăpa de ştreangul judecătorilor.

Încercase să-i descoasă pe ceilalţi, dar nu putuse să afle un cuvânt de la dânşii şi era limpede că nenorociţii dacă ar fi ştiut, ar fi mărturisit bucuroşi, în nădejdea că vor fi judecaţi mai cu milă. Era limpede, după cum întărea şi Adnana, că Spânu nu-şi dădea pe mâna oamenilor săi toate tainele.

Aceste gânduri îl zbuciumau pe Anton Lupan de o lună încheiată, de când naviga spre nord, peste Mediterană. Avusese oare odihnă sufletul lui în acest timp? Ai fi spus că nu, dar, dar…

Dar iată că pe dealurile înverzite care se legănau paşnice în lumina albăstrie dinaintea răsăritului se arătă soarele, înroşind pânzele şi cearşaful vrăjit întins pe punte. Gherasim se ridică de lângă arborele mic, se scarpină în creştet, căscă ferindu-şi ochii de ispită şi se apropie de clopot, pe care începu să-l tragă, fără nici o socotinţă, poate numai aşa, să-şi verse vreo mânie nemărturisită.

Negrilă începu să mârâie… Cântecul Adnanei se stinse… Pe scările de la prova se auzi tropot, se auziră uşi trântite, cratiţele lui Ismail prinseră să zăngăne, forfota cuprinse puntea – şi o dată cu aceste zgomote, Anton Lupan, desprins din vrajă, îşi scutură tristeţea şi rămase numai cu zâmbetul.

În stânga bompresului se zărea insula Cithera, vestind apropierea continentului şi sfârşitul acestei etape zbuciumate, prelungită mai mult decât ar fi putut prevedea mintea cea mai chibzuită.

Adnana îşi scoase capul de sub cearceaf, îşi scutură părul ud, îndepărtându-şi-l de pe frunte, şi dădu cu ochii de oamenii care, după ce se ferchezuiseră ei, începeau să ferchezuiască şi puntea.

— Bună-dimineaţa! le strigă, împărţind fiecăruia câte un zâmbet.

— Bună-dimineaţa! răspunseră cu toţii, îmbujoraţi de lumina răsăritului.

Negrilă începu să se zbenguie pe punte.

— Bună-dimineaţa! se grăbi să strige şi Ismail, din bucătărie. Am dormit bine? Acum estem gata cafeaua. Aşteptam, repede caldă aduceam!

Numai Agop stătea zgribulit pe marginea bocaportului, cu ochii roşii, cu barba crescută, aruncând priviri speriate spre piraţii legaţi alături. De când îşi adunase bogăţiile la loc în cufere şi le adusese înapoi în magazie, nu mai avea linişte să închidă ochii. Dacă ar fi fost ca drumul să mai ţină încă o săptămână, ar fi înţepenit acolo, gata prefăcut în mumie.

După ce-i aruncă o privire plină de ciudă, Gherasim se apropie de Anton Lupan, care trecuse la cârmă, şi-i spuse, abia stăpânindu-se:

— Domnule, mâine dimineaţă sosim la Pireu, dacă nu şi-o bate iar joc de noi vântul; eu cred că a venit timpul să-l judecăm puţin pe armeanul ăsta; pe urmă n-o să mai avem când – şi mi-e să nu ne scape printre degete.

— Fără îndoială, Gherasime! Mai ales că ne trebuiesc bani, bani mulţi, să ne ajungă luni de zile, ca să răscolim Arhipelagul şi răsăritul Mediteranei, pe unde îşi aveau piraţii cuiburile. O să mergem până la Alexandria, până la Port Said, dacă o fi nevoie; nu pot să-l las pe Pierre Vaillant în părăsire acum când ştiu că trăieşte.

— Aşa e, domnule! Nici eu n-aş avea linişte dacă aş şti că nu ne-am făcut datoria.

— Oamenii ceilalţi ce gândesc?

— La fel ca mine. Sunt gata să te urmeze toţi, oriunde.

— Ei, atunci nu ne mai lipsesc decât banii – că poate n-o să avem totdeauna prilejul să luăm mărfuri. E nevoie, după cum vezi, să cerem plată armeanului. Vorba-i, care dintre noi să-l judece?

— Lasă-l pe mine: mi-e că dumneata ai inima prea bună.

Căpitanul se uită la Adnana. „Mâine o să fim la Pireu, îşi zise. Iar apoi, ce voi face? – fiindcă i-am făgăduit s-o duc tatălui ei, la Marsilia…”

— Bine, judecă-l! încuviinţă, cu gândul aiurea. Dar mai întâi trimite-l încoace, să-l întreb şi eu unele.

Armeanul se apropie, codindu-se, tot aruncându-şi privirea în urmă.

— Stai jos, efendi Agop! îl îmbie Anton Lupan, arătându-i un colac de parâme – că pe puntea Speranţei, parâmele nu mai stăteau maldăr, ci orânduite frumos, ca la prăvălie. Ia să-mi spui, de ce, dacă ai vrut să-ţi strămuţi sărăcia de la Stambul la Atena, ai ales drumul pe mare?

— Pe uscat, cu caravanele, ţine mai multă vreme – şi-s o mulţime de primejdii.

— Dar, după cum vezi, nici pe mare n-am mers tocmai în deplină linişte!

— Cine-ar fi bănuit? Gândeam că piraţii n-au să se lege de o corabie ca asta.

— Şi nici nu s-ar fi legat, efendi Agop, ţine seama! Nu ne pare rău de întâlnirea noastră cu dânşii, dar vreau să fii lămurit că dacă ne-au luat urma, întâmplarea ţi se datoreşte numai dumitale. Asta pentru noi înseamnă o întârziere de aproape patruzeci de zile, ceea ce costă multe parale, ca să nu mai spun c-ar fi putut să coste viaţa unora dintre noi, adică s-ar fi putut prea bine ca unii să moară, apărând avutul dumitale. Şi-acum, dacă ai priceput cum stau treburile, du-te să vorbeşti mai pe îndelete cu cârmaciul nostru, să încheiaţi socotelile.

Agop îi aruncă o privire speriată lui Gherasim, care aştepta alături, şi începu să vorbească repede:

— Efendi căpitan, ştiu, m-aţi scăpat de la moarte; am să vă răsplătesc cum se cuvine.

— Tocmai despre asta vrea să-ţi vorbească şi cârmaciul.

— De ce să mai vorbesc cu el, când pot să mă înţeleg cu dumneata, ca oamenii? Îţi dau jumătate din averea pe care o am la mine.

Cârmaciul îşi zâmbi pe sub mustaţă, cu ascunsă şiretenie, fără să se lase momit de dărnicia călătorului. „Vorba e, ce fel de jumătate, după cântar, sau după preţul lucrului? Că, dacă e să dai boarfele, iar tu să rămâi cu avuţiile, mai bine nu te arăta aşa filotim, jupâne.”

— Jumătate e prea mult! zise, cu o cumpătare la tare nu se aştepta nimeni. Eu mă gândisem să-ţi cer numai un sfert, dar dacă dumneata eşti aşa de darnic, hai să ne oprim la o treime.

— Fie! încuviinţă armeanul. Când ajungem la Pireu…

— Nu, acolo o să fie zarvă multă şi nu vreau să mă las la mila dumitale. Hai cu mine în hambar, să facem împărţeala în linişte.

Agop îi aruncă lui Anton Lupan o privire rugătoare:

— Efendi, nu-l lăsa să vină. O să mă jupoaie!

— Nu-ţi fie teamă, jupâne, răspunse cârmaciul, în locul căpitanului. Aşa cum ne-am înţeles, aşa rămâne! Dar vreau ca treimea să fie treime, după socoteală dreaptă, nu după a dumitale. Hai amândoi în magazie!

Gherasim zăbovi cu Agop în hambar aproape toată ziua. Ce făceau acolo şi ce vorbeau, nu ştia nimeni; numai din când în când îl auzeau pe armean scoţând câte un geamăt, de-ai fi zis că îl înjunghie.

În acest timp, Speranţa naviga netulburată în Egee; era o zi liniştită, după atâtea zile zbuciumate pe care le întâlnise înainte. Curând după-amiază lăsă la o jumătate de milă în stânga insula Kaymene şi de-acolo ţinu drumul către capul Zurba, în dreptul căruia ajunse odată cu amurgul.

Anton Lupan stătuse aproape toată ziua la cârmă; nu că n-ar fi avut încredere în Cristea Busuioc, în Haralamb sau în Ieremia, cărora ştia că le-ar fi putut da corabia pe mână chiar pe o mare mai puţin blândă decât era acuma – făcuseră destulă ucenicie. Dar îl stăpânea un fel de teamă la gândul că, rămas fără o îndeletnicire, fiind în sfârşit şi prima zi bună, când răsufla fiecare, după ce se luptase cu vântul o lună, ar fi trebuit să intre în vorbă cu Adnana – şi n-ar fi ştiut ce să-i spună. Ea stătea liniştită la prova, cu ochii sub gene, fără să ştii ce i se ascunde în privire.

Aşa văzută, puntea Speranţei părea cea mai tihnită punte de corabie din lume. Vântul sufla blând, cerul era albastru, marea verzuie, pânzele albe, soarele se răsfrângea orbitor în unde şi nici un nor nu întuneca drumul de argint, deschis în faţa corăbierilor.

Dar sub această tihnă a firii, în sufletele oamenilor era pare-se multă frământare – şi mai cu seamă în sufletul bucătarului. Şi cum să nu se zbuciume şi cum să nu se perpelească bucătarul, dacă pilaful făcut de el în ajun, pilaf cu seu de oaie luat de la Bir-Sanjé, care fireşte nu putea să le placă ghiaurilor, nu-i plăcuse nici Adnanei, ca şi când n-ar fi fost o fiică a Coranului?! Acum Ismail îşi storcea creierul şi îşi frământa inima să găsească un fel de bucate cu care să recâştige inima năzuroasei pasagere şi afară de asta, nu mai avea gând pentru nimic de pe lume.

Biata Adnana! Parcă gândul ei putea fi la mâncare! În anii de robie dusese o viaţă amară şi nu auzise o dată din gura cuiva o vorbă bună; dar, de bine de rău, cu ghionţii lui Huseim, cu rânjetul lui Spânu, se chema că avusese un hram pe lume. Acum n-o înghiontea nimeni, nu mai vedea rânjete, ci numai chipuri senine, şi în jurul ei nu auzea decât vorbe bune. Putea să cânte, să se plimbe pe punte, să se joace cu Negrilă – însă, după ce termina cu toate acestea, i se părea că de altceva nu-i bună şi oamenii se poartă cu ea bine, numai aşa, din milă.

Ar fi vrut să le arate că gândul ei nu-i doar la zbenguială şi odihnă, că nu-i nici proastă, nici nepricepută. Ştia şi rosturile bucătăriei, putea să spele şi puntea, să mânuiască şi pânzele, să stea şi la cârmă. Iată însă că nimănui nu-i dădea prin minte să-i încredinţeze vreo treabă, toţi îi zâmbeau, toţi erau gata să-i citească în ochi dorinţele, dar cum se apropia de vreunul, gândindu-se să-i ajute la lucru, acesta făcea feţe-feţe, se uita speriat la ceilalţi şi o alunga cu vorbele cele mai blânde…

Până şi căpitanul, care în primele zile îi arătase prieteşug şi mărinimie, stătea toată ziua la cârmă, fără s-o cheme, fără să-i spună o vorbă, ţeapăn şi fudul ca păunul…

Adnana aşteptă astfel, chinuită de aceste gânduri, până la vreun ceas înaintea amurgului. Curând avea să se facă seară, să apună soarele, să răsară luna, Ismail s-o poftească la cină, iar după aceea fiecare să-şi vadă de treburi, urându-i noapte bună.

Era ora aceea blândă, când soarele nu dogoreşte mai tare decât obrazul încă încins de căldura amiezii, iar briza răcorită aduce dintre insule mireasma acrişoară a portocalului, stăruind la zeci de mile departe de ţărmuri. Marea îşi schimba culorile, valurile desfăşurându-se ca nişte lungi panglici, unele verzi, altele trandafirii, violete cele din marginea zării.

Asupra acestei clipe, Anton Lupan, care privea tulburat şerpuirea culorilor schimbătoare, întoarse capul şi se pomeni cu Adnana alături. Nu o simţise ridicându-se de la prova, nu-i auzise paşii pe punte.

— Pot să stau şi eu la cârmă! îi spuse fata, regăsindu-şi în sfârşit vechea îndrăzneală.

El ridică mirat din umeri:

— Suntem destui bărbaţi pentru asemenea treburi.

— Şi de ce nu-i pui pe dânşii? Ai stat aici toată ziua: oare asta-i treaba căpitanului?

— Care ar putea să fie alta?

Adnana îşi muşcă buzele, negăsind îndată răspunsul.

— Atunci la ce mai ţii cârmaci şi marinari, că-s şase la număr?

— Ca să ai dumneata de la cine lua câte ceva de îmbrăcăminte.

Într-adevăr, Adnana, care în bocceaua ei nu avusese mare lucru, purta un tricou şi-o pereche de pantaloni marinăreşti, împrumutaţi de la musul Speranţei.

— La Pireu o să trebuiască să-ţi căutăm o îmbrăcăminte mai potrivită, urmă Anton Lupan, cu nasul în busolă.

— Dacă asta-i dorinţa dumitale, am să mă supun fără împotrivire; când vom ajunge la Marsilia, tatăl meu o să-ţi înapoieze banii cheltuiţi cu mine… îmi pare rău că nu mi s-a dat o treabă ca prin asta să-mi plătesc hrana şi drumul.

— Treburile pe o corabie sunt prea aspre pentru mâna dumitale.

— Uiţi că opt ani de zile asta mi-a fost îndeletnicirea; şi te rog să mă crezi, nu mi s-a arătat nici o cruţare.

— Cred, însă noi nu putem să ne purtăm cu dumneata cum s-au purtat Huseim şi Spânu. Noi nu avem altă dorinţă decât să te simţi bine şi… să fii fericită în mijlocul nostru.

— Atunci pune-mă la cârmă! Nu te teme că aş fi nepricepută; când eram pe Lohaja am ţinut cârma chiar şi pe furtună!

Căpitanul îşi ridică ochii:

— În alt chip n-ai putea fi fericită? De data asta ea îşi feri privirea.

— Nu ştiu! răspunse, doborâtă deodată de vechea-i sfială.

Dar după o scurtă tăcere urmă, mai hotărâtă, totuşi fără să-şi fi recâştigat îndrăzneala cu care se apropiase de cârmă:

— De altfel, dacă n-am să-l găsesc pe tată! meu, vreau să mă îmbarc pe o corabie.

— Ai să cauţi zadarnic căpitanul dornic să aibă un cârmaci cu chipul dumitale.

— De ce? întrebă fata, mirându-se.

În clipa aceea Gherasim se ivi pe gura magaziei, cu obrazul roşu, lac de năduşeală, ducând în braţe unul din sipetele armeanului, pe care îl puse gâfâind lângă cârmă – gâfâind de emoţie nu de trudă, că doar sipetul nu cântărea, cu tot ce era într-însul, mai mult de zece ocale.

— A mers greu, dar acum avem aici o adevărată avuţie. Mă duc să car covoarele şi mătăsurile, partea care ni se cuvine.

Înţelegând că nu mai avea nici un rost să rămâie, Adnana se îndepărtă şi se aşeză la locul ei la prova, cu chipul umbrit de un amestec de ciudă şi de mâhnire.

Soarele apunea peste piscurile insulei Hydra. Pe colinele acoperite cu viţă de vie, care coborau până la marginea plăjii înguste, se vedeau fete cu basmale roşii, purtând coşuri pe umeri, adunându-se în pâlcuri; pâlcuri de flăcăi le ieşeau în cale şi apoi plecau împreună, peste dealuri, profilându-se pe creasta înroşită de lumina apusului, ca nişte umbre înlănţuite.

Se sfârşea luna august; în părţile astea se coceau strugurii dulci şi ruginea frunza de vie.

Adnana se uita la fetele acelea şi fi părea rău că nu-i printre ele, cu o fustă neagră, încreţită, cu o bluză albastră, cu o basma roşie şi cu un coş de struguri pe umeri.

— Suntem nişte oameni bogaţi, domnule! zise Gherasim, trântind lângă cârmă un maldăr de covoare, Ne-a lovit fericirea!

Dar, în chip ciudat, glasul lui nu arăta cine ştie ce mulţumire.

Anton Lupan îşi îndreptă ochii spre prova şi întâlni privirea Adnanei.

— Ce-o fi aceea fericire, Gherasime?

Cârmaciul ridică din umeri, ştergându-şi năduşeala care-l năpădise cărând avuţiile.

— Poftim mâncam! strigă Ismail, arătându-şi deasupra punţii capul luminat de cel mai îmbietor zâmbet din lume.

„Acum o să mâncăm, apoi au să-mi dorească noapte bună!” se gândea Adnana.

Şi deodată simţi în suflet valuri de răzvrătire.

— Du-te şi mănâncă; mie nu-mi este foame! a spus cu hotărâre, apropiindu-se de Anton Lupan şi punând fără nici o şovăială mâna pe cârmă.

El o privi cu mirare, neştiind dacă să râdă sau să se încrunte.

— Te mulţumeşti cu cârma? Poate vrei să-ţi predau comanda Speranţei.

Fata nu răspunse, ci se uită stăruitor la busolă, ca un cârmaci conştiincios ce voia să fie.

— Dacă-i aşa, îmi iau înapoi vorba de adineauri; nu văd ce căpitan ar putea să ţi se împotrivească.

Ea nu răspunse nici de data asta.

— Aşa?! făcu Anton Lupan, căutând cu desperare mijlocul să iasă din încurcătură.

Şi negăsind unul mai bun, îi strigă lui Gherasim, care tocmai se apropia de dânşii:

— Gherasime, în cartul de la opt la miezul nopţii, o pui pe Adnana la cârmă!

Şeful echipajului îl privi cu mirare, dar nu găsi nimerit să arate vreo împotrivire; de când navigau împreună trecuseră prin primejdii mai mari decât acuma.

— Bine, încuviinţă cu supunere. Şi de veghe, pe cine?

Anton Lupan o privi pe Adnana, cum strângea înverşunată în mâini cavilele cârmei; în lumina firavă a amurgului nu-şi putea da seama dacă e încruntată sau zâmbeşte; numai ochii e limpede că îi luceau ca nişte felinare.

— De veghe? Hm! De veghe pune-mă pe mine!

A doua zi înaintea prânzului, după ce străbătuse toată pădurea de catarge care împânzea bazinul portului, Speranţa era ancorată la Pireu, între două bricuri de câte 300 de tone. În faţă scoteau fum puzderie de vapoare, toropeau corăbii, cu două, trei şi patru catarge, unele venite din cele mai îndepărtate mări ale lumii. Pavilioanele lor, fluturate de briză, întindeau de la un chei la altul un freamăt în care se împleteau toate culorile, vestind prezenţa tuturor continentelor, tuturor ţărilor.

Printre aceste vase, în lumina orbitoare a zilei alunecau greoaie mahoane negre, bărci, şalupe şi remorchere, ducând mărfurile la cheiuri, sub privirile bănuitoare ale vameşilor şi grănicerilor. Barcagiii se tocmeau cu pasagerii, mai mult prin semne, ceea ce era uimitor după hărmălaia din portul Stambulului. Chiar şi hamalii, marinarii şi negustorii, care forfoteau pe cheiuri, vorbeau o limbă mai potolită, îndemnându-te să te întrebi cu teamă dacă nu ţi-a slăbit simţul auzului.

Poate întinderea bazinului făcea să se topească zgomotele, poate lipsa colinelor îndepărta ecoul – fapt este că deasupra portului plutea doar un zumzet domol, ca în preajma unui stup de albine. Numai arar se desprindea din această monotonie huruitul unei macarale, buşitura unui balot scăpat pe punte şi câte un strigăt peltic care răsuna ca ţipătul cocostârcului în pustie:

— Kali-mera, căpitan Iacovachi!

— A! Kali-mera, căpitan Iani! Căpitanul unei corăbii se saluta prieteneşte cu barcagiul care trecea prin faţă, trăgând alene la vâsle şi care, pe barca lui, nu era socotit de nimeni căpitan mai mic decât primul.

Îndată ce Speranţa aruncă parâmele la chei, în port se stârni mare fierbere. Întâi unul, apoi doi, apoi o sută de oameni se strânseră în capul schelei, silabisind numele vasului, privind cu îndoială echipajul, schimbând priviri unul cu altul, vorbindu-şi repede şi tot scoţând exclamaţii de uimire.

— Ce-i cu voi aici? strigă Gherasim, deschizându-i drumul lui Anton Lupan, care trebuia să se ducă la poliţie şi Căpitănie.

Drept răspuns, un om din mulţime făcu un pas înainte şi întrebă, privind iarăşi cu îndoială numele vasului:

— Asta-i Speranţa?

— Păi vezi bine!

— Şi… şi cum, nu v-au prins piraţii?

Cu greu îşi deschise drum căpitanul prin mulţimea care continua să se îmbulzească pe chei, făcând tot mai mare gălăgie. Dar mergând câţiva paşi ajunse în dreptul tablei vaselor pierdute şi aruncându-şi ochii pe listă, se dumeri dintr-o dată, înţelegând tulburarea lumii. Speranţa era de multă vreme înscrisă acolo, socotindu-se pierdută de la sfârşitul lunii iulie, după mărturia căpitanului John Tennyson, comandant pe vaporul englezesc Victory, care o văzuse plecând de la Gallipoli.

Fireşte, când o goeletă cu velatura bună pleacă din Dardanele la 23 iulie şi nu soseşte la Pireu, în cel mai rău caz în zece zile, pe vânt prielnic şi fără furtună – înseamnă că s-a întâmplat cu ea o nenorocire. Iar această bănuială se întăreşte, nemailăsând nici cea mai slabă urmă de îndoială atunci când trec încă zece zile, fără să vină nici vasul, nici vreo veste din partea lui, rea sau bună.

De la 20 ale lunii august, mai ales că între timp venise întărire şi de la un negustor, kir Nicolachi, care declara că aşteaptă marfă îmbarcată pe această corabie, dar că nu mai e nici o nădejde, dată fiind nefireasca întârziere, Căpitănia portului decorase în chip oficial pierdută goeleta Speranţa, sub pavilion român, având căpitan pe Anton Lupan şi echipaj pe cutare, pe cutare şi pe cutare – toţi la rând puşi acolo, spre ştiinţa mulţimii, după lista trimisă cu vaporul de la Gallipoli, unde vasul pierdut făcuse ultima escală.

Bineînţeles, între alte zeci de vase pierdute era trecută şi Penelopa lui kir Iani, pierdere mai veche, care de mult nu mai tulbura pe nimeni, fiind obişnuită lumea porturilor cu orice fel de nenorocire.

Anton Lupan se întoarse pe punte, neştiind dacă să facă haz sau să se înfurie.

— Voi aţi auzit? îi întrebă pe oameni, care stăteau la pupa şi continuau să schimbe vorbe cu oamenii din mulţime.

— Da, răspunse cârmaciul. Ăştia cred că venim de pe lumea cealaltă. Numai de n-ar fi ajuns vestea la nevastă-mea, deşi sunt vreo treizeci de kilometri până la mine acasă…

— Te pomeneşti că se crede văduvă, măi Gherasime! zise Haralamb, făcând haz de necazul cârmaciului.

— Ia ţine-ţi gura! îl mustră vără-su. Tu numai la văduve te gândeşti, potlogarule!

În mulţimea de pe chei se stârni fierbere şi mai mare – şi acum se adunaseră acolo peste cinci sute de oameni – când se află că Speranţa nu numai că nu pierise, dar îi şi înfruntase pe piraţii lui Spânu, cunoscuţi în Egee, şi-i aducea în frânghii, să-i dea pe mâna judecătorului.

— Gherasime! zise Anton Lupan, văzând că pe chei se îmbulzea prea multă lume, că începeau să se audă strigăte ameninţătoare. Eu nu mai plec de-aici, să nu se întâmple vreuna. Du-te şi vesteşte-l pe căpitanul portului, să vină cu poliţia. Altminteri mi-e că judecata s-ar putea face în lipsa judecătorilor.

Speranţa rămase la Pireu cinci zile. Să nu mai zăbovim prea mult asupra escalelor, că şi aşa am întârziat călătoria. Să trecem peste strigătele şi huiduielile mulţimii, care izbucniră în clipa când piraţii, legaţi doi câte doi, cu mâinile la spate, fură târâţi pe chei şi porniţi pe drumul închisorii! Să nu aşteptăm aici ziua judecăţii; Anton Lupan, Adnana, Gherasim şi ceilalţi depuseră mărturie scrisă, în faţa judecătorului. Numai pe Agop nu-l mai prinse nimeni – şi doar mărturia lui s-ar fi cuvenit să nu lipsească, dat fiind că de la el se trăgeau toate încurcăturile. În acel timp însă, armeanul avea alte zoruri; să trecem peste ele, să nu-l mai însoţim în clădirea vămii, să-l lăsăm cu văicăritul lui şi cu năduşelile.

Agop se făcu nevăzut, fără să-şi ia rămas bun de la echipajul Speranţei.

După-amiază, în timp ce hamalii descărcau cheresteaua… Să mai amintim acum că stăpânul ei, kir Nicolachi, era în culmea fericirii? De mult îşi pierduse el orice nădejde că va mai vedea vreodată marfa comandată de atâta vreme. Dar iată că în această lună de întârziere, când îşi blestemase soarta, preţul cherestelei se dublase – ceea ce însemna aproape 3000 de drahme câştigate fără nici o trudă.

Să lăsăm bucuria negustorului, că nu facem decât să întârziem călătoria! Mai trebuie spus atâta: prinzând de veste cum stau socotelile, Gherasim nu pierdu prilejul să-i vândă cei câţiva metri de brad, baraca de la Sulina, şi asta, împreună cu costul transportului, pe care, în faţa hârtiei lui kir Leonida, kir Nicolachi îi plăti fără cârtire, făcu să se rotunjească punga Speranţei cu o mie de drahme, adică cincizeci de icosari de aur, cu muchia zimţuită.

Să trecem şi peste această întâmplare, căci suma ar părea neînsemnată pe lângă bogăţiile din sipetul armeanului.

În timp ce hamalii descărcau cheresteaua, pe chei se iviră două femei, una mai vârstnică, alta tânără de tot, dar cu obrazul brăzdat timpuriu de necazuri. Zărindu-le, Gherasim se făcu alb ca varul.

— Domnule, învaţă-mă ce să le spun! şopti, apucându-l pe căpitan de deasupra cotului şi trăgându-l în faţă, ca femeile de pe chei să nu-l vadă.

— Ce s-a întâmplat? Cine sunt femeile astea?

— Una e nevasta lui Nicola; cea tânără e văduva lui Marulis. Sărmanele! Pesemne că de două luni bat cheiurile portului şi îşi aşteaptă bărbaţii!

Femeile aruncară o privire pe punte, văzură că era o corabie sosită abia astăzi, dădură să întrebe ceva, apoi lăsară capul în pământ, lipsite de orice speranţă şi plecară mai departe.

În ochii lui Gherasim se iviră lacrimi.

— Du-te după ele, de ce stai? îl îndemnă căpitanul, cu inima tulburată.

Înainte de a pune piciorul pe schelă, Gherasim şovăi iarăşi:

— Cum să fac, domnule? E uşor să-i duc vestea bună uneia, că-i trăieşte bărbatul şi că are să vină, dar aşa înseamnă s-o împing mai rău în nenorocire pe cealaltă… Ah, viaţă câinoasă, că nu ştii cum să te porţi cu oamenii!

Apoi, pe chipul cârmaciului, îndurerat până atunci, se lăsă o mare asprime.

— Dar să ştii, domnule, când o veni Penelopa, cred că sunt dator să mă socotesc puţin şi cu armeanul celălalt.

— Asta e treaba lui kir Iani. Să nu ne băgăm peste el, că şi aşa e gata să înnebunească.

— Şi cum, femeia asta, cu copilaşii, să moară de foame, iar Haig să-şi vadă de treburi fără nici o supărare? Nu că viaţa unui om s-ar putea preţui în bani, dar dacă Marulis a murit în luptă cu piraţii, nu se cuvine oare…

— Da, aşa e! Ai grijă atunci, când vine kir Iani. Va trebui să descărcăm şi lucrurile luate din peşteră, să le încredinţăm judecătorului, până s-or găsi păgubaşii.

— Dacă aşa e legea, s-o facem şi pe asta, domnule, cu toate că, după mine, s-ar cuveni să le oprim noi, ca răsplată.

— Lasă, Gherasime, să nu ne îmbogăţim din paguba altora.

— Parcă ştii dumneata ce fel de om e păgubaşul?

Dar haide, încă o dată, să trecem peste toate astea, căci mările ne aşteaptă.

În cursul dimineţii, Anton Lupan, lăsând la o parte celelalte treburi, dădu o fugă în oraş să cumpere îmbrăcăminte cuviincioasă pentru Adnana şi daruri pentru nevasta şi copilaşii lui Gherasim, fiindcă a doua zi acesta pleca la Liopese, satul lui, aflat la vreo treizeci de kilometri, peste munţii Hymattios, în partea de răsărit a Pireului.

De pe un vapor care sosise de la Liverpool debarca un grup de turişti, englezi şi englezoaice, cu căşti coloniale, ca şi când ar fi fost în Africa, şi cu ochelari de soare, verzi sau albaştri. Cum barca ii aduse la chei tocmai la pupa Speranţei, Ieremia avu prilejul să-i privească de aproape – şi pe chipul lui de păsăroi se ivi un zâmbet şoltic, ceea ce i se întâmpla rar în viaţă.

— Măi Gherasime, ia fă-te încoace!

— Ce e? întrebă cârmaciul.

— Tu vezi ochelarii ăştia?

— Îi văd.

— Ştii ce m-am gândit eu? Tot te-am auzit plângându-te că pe la voi pe-a casă creşte iarbă firavă, gălbuie şi uscată…

— Aşa e; avem pământ pietros, sterp, d-aia-i şi lumea săracă.

— Şi d-aia nu-ţi dau caprele lapte.

— Nu-mi dau; am trei – şi toate trei fac nazuri când văd iarba asta.

— Păi ştii ce, măi frate? intră în vorbă cu englezii şi cumpără-le ochelarii, dar din cei verzi, nu albaştri. Dacă ai să-i pui la ochii caprelor, să vezi tu comedie, au să creadă că pasc iarbă proaspătă şi o să li se pară mai gustoasă.

Gherasim începu să râdă – râseră şi ceilalţi de pe punte, care îi cunoşteau necazul cu caprele – şi vorba lui Ieremia se duse prin tot portul, ba încă se duse şi mai departe, prefăcându-se în anecdota de care se mai face haz până şi astăzi.

A doua zi dimineaţă, cârmaciul tocmi doi măgăruşi, le încarcă samarele şi porni spre casă.

— Să-i urezi nevestei tale şi copiilor sănătate din partea noastră, deşi nu ne cunoaşte, îi spuse Anton Lupan, în clipa plecării. Dacă n-ar fi aşa departe, am veni şi noi să-ţi vedem casa.

Cât era el de aspru şi de nepăsător cu toate, Gherasim se îmbujoră ca un copilandru.

— Şi n-aţi face rău, domnule; nevastă-mea s-ar bucura tare mult, fiindcă e de prin părţile dumneavoastră.

— Nu cumva o fi româncă?

— Ba chiar – şi încă din munţii Vrancei…

Şi după ce şovăi o clipă, tulburat până în fundul inimii, Gherasim ridică ochii spre Anton Lupan, îi întâlni privirea caldă, de frate, şi atunci simţi nevoia să-şi dezvăluiască gândul până la capăt:

— Să nu te prindă mirarea dacă am să-ţi spun că nici eu nu sunt grec decât pe jumătate.

— Cum adică?

— Uite-aşa: taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, era român, ca tatăl dumitale, dar a fugit din ţară încă la tinereţe, fiindcă-a avut o daravelă cu vătaful şi decât să-nfunde ocna…

— Ia te uită! Mă miram eu de unde vorbeşti aşa de bine româneşte!

— Păi numai româneşte s-a vorbit la noi în casă, cu toate că mama a fost grecoaică…

— Domnule, zise Mihu, apropiindu-se cu obrajii roşii ca macul, eu am simţit de mult că nenea Gherasim e de-ai noştri…

Cuvintele nu-l ajutau să-şi spună gândul mai departe, dar era în glasul lui atâta căldură, atâta sinceritate, încât căpitanul îşi simţi inima tulburată. Gherasim se apropie de Mihu, îl cuprinse în braţe şi-i sărută obrajii cu o dragoste părintească.

După plecarea cârmaciului, Anton Lupan se duse la judecătorie, unde se întâlni cu văduva lui Marulis, după cum fusese înţelegerea de cu seară. Acolo el scrise o declaraţie, pe care judecătorul o întări cu semnătura lui şi cu pecetea, precum că echipajul Speranţei dăruia femeii partea care i se cuvenea după lege din prada scăpată din mâinile piraţilor – împărţirea urmând să se facă la ivirea păgubaşului sau cel mult în trei luni de zile dacă păgubaşul n-ar da nici un semn de viaţă.

Când se întoarse, kir Nicolachi îl aştepta pe punte.

— Sunteţi în drum spre Marsilia, căpitane, sau am înţeles eu anapoda?

Anton Lupan spusese într-adevăr, aseară, o vorbă în privinţa asta, echipajului, deşi nu avea încă hotărârea luată. Oamenii credeau că se gândeşte s-o ducă pe Adnana acasă, nevrând să-şi amintească niciunul că mai erau şi vapoare pentru o treabă ca asta.

Dar căpitanul se frământase toată noaptea, cu harta Arhipelagului în faţă; încotro să pornească mai întâi, ce drum să aleagă şi cum să poată ei cerceta, cu un singur vas, toată puzderia de insule care împânzea harta? Ar fi fost – îşi dădea seama acum – o treabă şi nespornică şi nesănătoasă.

Şi stând el aplecat peste hartă, îi venise alt gând peste noapte: să se ducă în Franţa, la Marsilia, nu pentru Adnana, ci fiindcă portul acesta era cel mai aproape, să urce scările Amiralităţii, să spună şi să se roage: este un marinar francez ascuns de piraţi în insulele Arhipelagului, un om a cărui familie a făcut cinste marinei franceze în celelalte veacuri; să dea poruncă Amiralitatea unei mici escadre ca, în loc să-şi facă manevrele de toamnă în altă parte, mai bine să cutreiere Arhipelagul, scăpându-l şi pe Pierre Vaillant, stârpind şi piraţii.

Dar, cu toate că se înfierbântase plănuind astfel, Anton Lupan se gândise şi la putinţa neizbânzii, fiindcă, ştia el, nu toţi amiralii au fost marinari adevăraţi în viaţă. Şi-avea de gând, dacă nu se urnea Amiralitatea, să ia trenul şi să se ducă la Saint-Malo, în nordul Franţei, unde poate mai trăia moş Léon şi moş Gir, şi ceilalţi, marinari şi pescari de o viaţă întreagă şi să le spună lor astfel: „Oameni buni, dragii mei, fraţilor, nepotul lui moş Léon se află de patru ani în mâinile piraţilor…”

Şi unde avea să pornească deodată întreaga escadră a pescarilor, zeci, sute de vase, nepoţii corsarilor Franţei, să împânzească Mediterana şi Arhipelagul, şi unde aveau să răscolească ei insulele, şi unde aveau să se arunce în apă piraţii, scoşi din culcuşurile lor ca şobolanii!

Deci, înainte, la Marsilia cu Speranţa!

Fireşte, după ce se dezmeticea şi-i trecea fierbinţeala, Anton Lupan se gândea că ar fi de ajuns să înfăptuiască din planul lui măcar un sfert, dacă nu jumătate.

În clipa când veni kir Nicolachi să-l întrebe, el avea la drept vorbind hotărârea luată, aşa cum credea şi echipajul. Totuşi, fiindcă învăţase câte unele de la Gherasim, nu răspunse îndată. Îi părea rău că nu mai era aici cârmaciul, el s-ar fi priceput mai bine să poarte acum conversaţia. Totuşi îşi călcă pe fire şi răspunse, ridicând din umeri, cum ar fi făcut şeful echipajului:

— Îmi pare rău, kir Nicolachi. dar cu Marsilia fusese numai aşa, o vorbă. Cred că o să ne întoarcem la Stambul, că ne îmbie un negustor cu ceva marfă.

Nu era nevoie ca echipajul să ştie multe vorbe greceşti ca să înţeleagă ce spune căpitanul, dar oamenii se făceau că nu aud această scorneală; se deprinseseră şi ei cu socotelile Levantului. Numai Adnana, auzind de Stambul, scoase un strigăt înăbuşit şi rămase cu ochii mari, mirată şi nedumerită de hotărârea căpitanului.

— Păcat! oftă kir Nicolachi.

— Dar ia spune, reluă Anton Lupan, cu nepăsare, ai vreo treabă la Marsilia? Mi se pare că pleacă un vapor deseară.

Să nu mai lungim vorba de pomană. Nu se ştie dacă Gherasim ar fi sucit treburile mai bine; fapt e că după o jumătate de oră de ciorovăială, căpitanul Speranţei se învoi să încarce trei sute de butoaie cu untdelemn de măsline, a două sute de litri fiecare, ca să-i ducă la Marsilia, la preţul de 40 de leptas kilogramul – ceea ce făcea 2400 de drahme, adică 120 de icosari de aur.

În timp ce hamalii rostogoleau butoaiele pe punte, Anton Lupan se gândea cu mulţumire, că nici cârmaciul n-ar fi scos un preţ mai mare, sau poate, cel mult, ar fi rotunjit suma cu încă o sută de drahme. Căpitanul Speranţei se simţi dator, în faţa propriei sale conştiinţe, să treacă diferenţa în carnetul de socoteli, drept cheltuială personală, ca să nu se poată mustra vreodată că le-a adus celorlalţi vreo pagubă, fie chiar închipuită.

Încărcatul ţinu toată ziua, toată noaptea şi ziua următoare, căci trei sute de butoaie nu se mânuiesc la repezeală. Nimeni nu se întreba, nici vameşii, nici grănicerii, ce rost are să duci asemenea marfă la Marsilia, unde untdelemnul se găseşte pe toate drumurile, toată coasta de sud a Franţei fiind umbrită de arborele măslinului.

Anton Lupan avu prilejul în aceste zile să treacă pe la birourile Lloyd-ului, pentru asigurare; întâmplările din marea Egee îl sileau să grăbească această formalitate, ca oamenii săi să nu rămână în vânt, în cazul când ar fi trebuit să înfrunte o nouă primejdie, cu mai puţin noroc decât prima oară.

A patra zi, echipajul îşi puse hainele de sărbătoare, căpitanul tocmi o trăsură şi porniră cu toţii să vadă străvechea Atena. Fireşte, Ismail rămase de vardie, aşa cum se înţeleseseră din vreme.

Adnana se gătise în rochie albastră, cu volane, cu flori de trandafir la umăr şi la cingătoare, şi încălţase, nefericită, în locul papucilor, botine galbene. Gândul că scăpase din atâtea primejdii şi recunoştinţa faţă de cel ce o salvase o făcea să îndure supusă această îmbrăcăminte de închisoare, în care ea, deprinsă cu toate dezamăgirile, vedea semnul altor închisori viitoare. Căci încă de pe acum, când ar fi vrut să zburde liberă pe străzi, cu părul bătut de vânt, cu bluza ei cenuşie din pânză de corabie, cu picioarele goale, trebuia să stea în trăsura asta, cuminte şi cuviincioasă ca o domnişoară.

Dar să lăsăm amărăciunile Adnanei, să nu pierdem prea multă vreme cu plimbarea. Drumul de la Pireu la Atena străbate vestita pădure de măslini care împodobeşte colinele dintre cele două oraşe. O pădure de măslini, la începutul lui septembrie, dimineaţa, curând după răsăritul soarelui! Nu, s-o lăsăm pentru altă dată, să dăm bici telegarilor!

— Domnule, ce minunăţie! Şi toată marmura asta a fost cioplită numai de mâna omului! exclamă Mihu, în faţa cariatidelor, pe Acropole, după ce ocolise cu gura căscată ruinele Parthenonului.

Anton Lupan îşi dădea seama că nu era o exclamaţie neghioabă, ci chipul lui de a se minuna, din toată inima, în faţa frumuseţii depline, altfel neputând-o face, în lipsa unor cuvinte mai iscusite. Se uită la ceilalţi, văzu pe feţele lor aceeaşi minunare simplă şi cinstită, nestăvilită de învăţături greşite, şi se gândi că ei simţeau frumuseţea mai bine, mai întreagă decât turiştii înarmaţi cu cărţi, cu ghiduri şi cu ochii reci ca obiectivul aparatului fotografic.

Oamenii săi nu învăţaseră nici istorie, nici artă, dar ei cunoşteau preţul frumuseţii de la brazii înalţi de pe povârnişuri, de la cerul albastru, de la florile de pe pajişti, de la iarba bătută de vânt pe coline. Toţi păreau fermecaţi, oricât de proşti i-ar fi crezut cineva înainte – numai plutaşul, mişcându-se falnic printre ruine, ofta, gândindu-se că prea era multă marmură şi nici un colţ de pădure! Un soldat din garda palatului, cu pantaloni albi strânşi pe pulpă ca nişte cioareci, cu fustanelă încreţită, cu opincuţe arcuite în sus la vârfuri, ca o etravă de galeră, privea plictisit în vale cercurile concentrice de marmură ale teatrului lui Dionisos, abia dezgropat de sapele arheologilor.

— Ce frumuseţe, domnule! exclamă a nu ştiu câta oară Mihu, încă nedeprins să-şi înfrâneze simţămintele.

— Da' de unde frumuseţe, fraţicule! Numai piatră goală! Mai frumos e la noi, la Brăila, ţe se potriveşte! răspunse soldatul, întorcând spre el faţa-i plictisită.

Oamenii se cruciră…

Dar haide, să mergem mai departe, să nu ne pierdem vremea cu soldatul Atenei, născut pe malurile Dunării, la negoţ mănos de cereale, care tânjea după Brăila, unde-şi avea casa, mama, tatăl, logodnica, prietenii, unde avea să se întoarcă, să ducă trai ferice, să îmbătrânească şi să moară, dar care la anii potriviţi venea să-şi facă slujba ostăşească la Patrida, cum cerea legiuirea grecească.

Să mergem, să mergem, să scurtăm escalele!

Speranţa zăbovi la Pireu şi ziua următoare, aşteptând întoarcerea cârmaciului. De data asta oamenii se risipiră prin oraş, fiecare după pofta inimii.

Cristea Busuioc, tăcut şi singuratic cum îi era firea, se desprinse de ceilalţi şi, neîndrăznind să se avânte până la pădurile care se vedeau departe, pe coline, rămase în port, bătând cheiurile, uitându-se la catargele corăbiilor şi încercând cu muchia toporiştei cheresteaua pusă în stive la tot locul; sub văpaia soarelui, lemnul îşi ridica în aer mirosurile, mirosea a răşină bradul, a tanin stejarul, fagul a leşie umedă şi toate umpleau sufletul plutaşului de dorul amărui al codrilor lăsaţi în urmă.

Haralamb cu Ieremia, avându-l între ei pe Mihu, căscară gura pe străzile Pireului până la vremea prânzului. Musul se uita chiorâş la lustragiii care se repezeau să le văcsuiască cizmele şi din când în când îşi pipăia carâmbii, pe dedesubtul pantalonilor. Întâlneau în calea lor grecoaice sumedenie, frumoase unele să-ţi oprească bătăile inimii – şi toate aruncau ocheade după cei trei marinari din echipajul Speranţei.

„A naibii puşlama!” se gândea Ieremia, uitându-se pieziş la văru-su.

Se vedea în geamurile prăvăliilor, ciolănos şi deşirat, adus de umeri, cu flinta lui la subsuoară, şi nu-i era greu să-şi dea seama că dintre toate ocheadele grecoaicelor, pentru el nu era niciuna.

După ce prânziră tustrei într-o ospătărie, că Anton Lupan le dăduse destui bani de cheltuială, Ieremia nu mai simţi nici un îndemn să-şi poarte sluţenia pe străzile Pireului.

— Apăi eu, măi vere, mă întorc în port, să-i ţiu tovărăşie lui Ismail şi să-mi mai frec puşca asta, barem să am grijă de ea, dacă maică-mea n-a avut grijă de mine. Mergi şi tu, Mihule?

— Eu m-aş mai plimba, nene Ieremie.

— Atunci plimbă-te singur! îl repezi Haralamb, de obicei bun la inimă.

Ce folos avea de la ocheadele grecoaicelor, dacă nu putea să intre în vorbă cu niciuna, atâta vreme cât copilul ăsta se ţinea după el ca scaiul de coada câinelui?

Rămas singur, Mihu porni pe străzi, mândru să se plimbe de capul lui prin ţară străină, fără să-i pese de cineva, ca unul care avea carte de marinar în haină, mai tare decât paşaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalţi, nemarinari de meserie.

Aşa căscă el gura pe străzi, preţ de vreo oră, ferindu-se de lustragii şi gândindu-se cu ciudă la Negrilă, care rămăsese cu Adnana şi cu căpitanul. Oraşul era întins, scund, cenuşiu şi îndestul de murdar la vremea aceea; numai la marginea lui dinspre Atena, Mihu nimeri într-un parc cu copaci ciudaţi, unde aerul era proaspăt şi înmiresmat. Bâzâiau gâze pe sus, ciripeau păsări în platanii înalţi, foşneau frunzele palmierului, iar dintr-o livadă aflată mai sus, pe colină, cobora miros de portocal.

Mihu se mai plimbă o vreme pe potecile care şerpuiau printre desişuri de mirt alb, până ce, simţindu-se ostenit, se întinse pe iarbă, la umbra unui castan. Mişuna felurită lume prin parc, erau şi vânzători de alune, şi limonagii şi salepgii, dar nu se vedea nici un lustragiu şi din partea asta musul Speranţei se simţea împăcat.

Linişte, şi pace, şi bâzâit de gâze, şi ciripit în copaci, şi miros de portocali, toate îl trăgeau la somn, mai ales că prânzise îmbelşugat. Numai o supărare avea în acest ceas: băgase de seamă că blestematele de cizme îl strângeau din ce în ce mai rău când stătea întins; altminteri, în picioare, se mai făcea şi el că nu le simţea. Dar poţi oare să guşti tihna unei asemenea clipe, dacă te strâng cizmele, poţi să te mai bucuri de zumzetul adormitor al văzduhului plin cu miros dulce de portocal?

Haide, Mihule, scoate-ţi uşurel cizmele, şterge-le de praf, aşează-le carâmb peste carâmb, puneţi-le sub cap şi acum bucură-te pe deplin de liniştea locului, că destul te-ai zbuciumat în goana aceea după piraţi, trage până în fundul pieptului mireasma mirtului alb, desfată-te de ciripitul păsărelelor, de foşnetul palmierului – ce copac ciudat!

În acest timp, Ismail stătea de vardie pe puntea Speranţei, aşezat pe o bintă, la pupa, să fie aproape de schelă şi, cu o bucată de mucava pe genunchi, cu vopselele şi penelurile alături, picta portul Pireului.

Venise şi Ieremia, de o vreme, tare cătrănit, fără să spună pricina şi se băgase în cabină, de unde nu mai scosese nasul, părând în mare supărare cu toată lumea.

— Kali-mera! se auzi, la un timp, un glas din marginea cheiului.

Un pescar amărât venise cu undiţele şi se aşezase la pupa Speranţei, nădăjduind să prindă vreun peşte din cei care ciuguleau ierburile de pe carenă.

Cufundat în pictură, Ismail nu-i răspunse, ceea ce nu-l împiedică pe pescar să intre în vorbă, după obiceiul din porturi, arătându-şi o anumită nedumerire:

— Dar unde aţi fost de v-aţi întors aşa de repede? Sau aţi făcut numai o plimbare?

De data asta Ismail ridică ochii din pictură şi se uită la el, să-l vadă cum arată la chip dacă spune vorbe aiurea.

— Plimbare?! mormăi el, în limba pescarului. Ce tot spui dumneata, omule? Noi venim din Africa.

— Din Africa?! Ia fugi încolo! Cum să te duci în Africa şi să te întorci în câteva zile? Că doar săptămâna trecută v-am văzut la chei, colea!

— Pe noi?

— Dar pe cine? Chiar că m-am mirat de ce-aţi stat aşa de puţină vreme. Abia aţi aruncat ancora, şi îndată aţi plecat iarăşi. Nu cred să fi zăbovit mai mult de o oră.

Bucătarul Speranţei lăsă mucavaua deoparte şi se uită mai stăruitor la omul din marginea cheiului; aşa cum stătea el acolo, cu ochii limpezi şi cu faţa senină, n-ai fi zis că are mintea scrântită.

— M-ai văzut dumneata pe mine acum o săptămână? întrebă Ismail, apăsând asupra cuvintelor, cum faci când vorbeşti copilului sau nebunului.

— N-aş putea spune, că nu ţiu minte cum arătau toţi de pe punte, dar corabia asta a fost, ce mai încoace-încolo! Uite, la fel pupa, la fel parapetul, tambuchiurile, la fel catargele – ce naiba, am văzut bine că doar ochii n-au albeaţă niciunul!

— Corabia asta? stărui bucătarul, simţind că începe el să aibă nu ştiu ce ferbinţeală şi îndoială în creier.

— Asta, păi care?!

— Speranţa?

Pescarul se uită la literele de bronz, de la pupa, cele ce lui Ismail îi mai stăteau şi astăzi pe inimă.

— Parcă Speranţa! răspunse, numai cu o umbră de îndoială. Eu nu mă uit atâta la nume; cunosc corăbiile cum cunosc şi oamenii, chiar dacă nu ştiu cum îi cheamă.

— Ia du-te de-aici! izbucni Ismail, simţind că înnebuneşte el, în locul pescarului.

Şi se aplecă din nou asupra picturi, bombănind câte ceva din când în când, de data asta pe limba lui, neînţeleasă celui ce-i zăpăcise mintea şi creierul.

Acela nu se duse, fireşte, că era slobod cheiul pentru oricine, dar nici nu mai spuse alte cuvinte, mulţumindu-se să cerceteze curios goeleta din faţă şi să ridice într-una din umeri, ca omul rămas fără lămurire.

Dacă Anton Lupan ar fi fost atunci de faţă, poate ar fi primit altfel vorbele pescarului, poate l-ar fi iscodit să afle mai multe, căci doar nu se trece cu nepăsare pe lângă o asemenea ciudăţenie.

Dar la ceasul acela, căpitanul Speranţei se afla tocmai în partea Atenei. Astăzi, să vezi, rămăsese el singur, numai cu Adnana, printr-o orânduire a faptelor la care voinţa lui nu avusese nici un amestec, oricât ar părea de nefirească asemenea sfială din partea unui bărbat şi căpitan de vas, ba încă a unuia care nu se temuse de cei mai fioroşi piraţi. Oamenii plecaseră, şi ei rămăseseră faţă în faţă, ca doi logodnici pe care părinţii au grijă să-i lase singuri, gungurind, în vreun salonaş.

Trăsura din ajun îi duse iarăşi la Atena, unde rătăciră toată ziua pe străzi, cu Negrilă după ei, de la templul lui Jupiter, în câmpia de la marginea răsăriteană a oraşului, până pe colinele de la apus, în faţa Thezeionului, străbătură una câte una sălile şi galeriile muzeului – uitară ora prânzului şi iarăşi urcară pe Acropole. Acesta e cel mai bun mijloc de-a face să treacă timpul într-un oraş străin (din fericire plin de monumente vechi), atunci când te temi să rămâi faţă în faţă cu însoţitoarea ta, căreia nu ştii ce se cuvine să-i spui.

La umbra din templul Victoriei Aptere7, Anton Lupan băgă de seamă că botinele Adnanei se făcuseră albe; nu era praf de rând, ci pulbere de marmură, marmura pe care o cioplise Phidias – şi o botină nouă, cumpărată la Pireu ieri, părea un sacrilegiu în aceste locuri.

Adnana îi observă privirea şi se aplecă, încercând să-şi ascundă piciorul cu poalele rochiei albastre. În această mişcare, faldurile rochiei împrumutară pentru o clipă simplitatea şi graţia peplumului antic, ca pe bucata de marmură rezemată de perete, alături, înfăţişând o Victorie care îşi dezlega sandala.

— Dacă n-aş şti de la dumneata că e necuviincios, m-aş descălţa şi aş merge în picioarele goale, spuse fata, stânjenită mai mult ca oricând în veşmintele ei de domnişoară.

— Ai dreptate! încuviinţă Anton Lupan, recunoscându-şi greşeala. Aici ar îi trebuit să vii în peplum şi în sandale.

Apoi începu să râdă:

— Haide, să nu vorbim de pomană; lumea nu poate fi prefăcută în muzee. Cine ştie dacă Victoria asta care îşi dezleagă sandalele, nu ar fi dorit să aibă o pereche de botine din zilele noastre! Dar ia spune-mi, ce ai să faci la Marsilia?

Adnana ridică din umeri:

— Probabil că am să port rochii lungi – şi am să sufăr că nu s-a găsit nici un căpitan să mă ia pe o corabie…

Anton Lupan o privi în ochi, cu o tresărire întârziată, însă înainte ca privirile să li se împletească, ea îşi feri faţa şi porni mai departe, chinuindu-se cu botinele prin praful de marmură.

Când ajunseră în port, seara, Gherasim se întorsese de vreo două ceasuri, la timp ca să-l întâmpine pe kir Iani, care sosise cu Penelopa şi tocmai arunca schela. Bineînţeles, echipajul nu aşteptă lunga lămurire din partea cârmaciului, ca să dijmuiască după cuviinţă bunurile lui Haig, spre a-i aduce măcar atâta alinare văduvei lui Marulis, să aibă biata femeie cu ce-şi ţine traiul şi cu ce-şi creşte copilaşii.

În lipsa căpitanului, Gherasim avu grijă să se ducă şi la judecătorie, vestind portăreii, ca nu cumva kir Iani să se creadă stăpânul avuţiilor pe care echipajul Speranţei le ridicase de pe insula Skantsura, unul din sălaşurile piraţilor.

Se întorsese până seara şi plutaşul, şi musul, pe care Anton Lupan îl găsi amărât în marginea cheiului.

— Unde-ţi sunt cizmele? întrebă căpitanul, cu asprime, văzându-l în picioarele goale.

Doar n-avea să-l încalţe din nou la fiecare escală! Asta nu putea fi o socoteală nici pentru cel mai înţelegător căpitan din lume.

— Sunt în cabină, domnule! N-am mai putut să le încalţ, fiindcă mi s-au umflat picioarele.

— Atunci de ce ai mutra asta amărâtă?

— Nenea Haralamb nu s-a întors încă şi uite că s-a făcut seară. Mi-e să nu fi păţit ceva cu grecii ăştia…

Într-adevăr, lipsa lui Haralamb, pe care de la prânz nu-l mai văzuse nimeni, stârnea multe temeri în mintea fiecăruia; n-ar fi fost de mirare să zacă pe vreun maidan, cu capul spart sau cu un cuţit între umeri.

— Gherasime, spuse căpitanul, înţeleg că eşti obosit de drum, dar tu cunoşti bine portul şi partea asta a oraşului. Ce-ar fi să te duci să-l cauţi? Să nu fi făcut vreuna boacănă…

Nu-şi sfârşi bine vorbele – şi Haralamb se ivi pe chei, strecurându-se printre lăzi şi baloturi, urmat de o femeie durdulie – dar altminteri sprintenă şi iute în mişcări ca o leoaică tânără.

— Hait! Iar ni se măreşte echipajul! zise Ieremia, uitându-se nu fără pizmă la vără-su, care păşea pe punte, fudul şi totdeodată sfios, ca un mire.

— Ce-i, Haralamb, cu tine? îl întrebă Anton Lupan, ieşindu-i înainte.

Femeia rămăsese pe chei şi îşi legăna şoldurile, cu lenevia valurilor la ţărmul mării, într-o zi de acalmie.

— Domnule, mi-e că-ţi fac o mare supărare, începu Haralamb, neîndrăznind să ridice ochii mai sus de copastie. Să nu mă ocărăşti pentru cele ce ţi-oi spune; eu rămân aici şi mă însor, că am găsit o femeie după pofta inimii.

— Ce-ai căpiat? strigă Ieremia, apropiindu-se de el cu furie.

— N-am căpiat, dar ştii că vreau să intru şi eu în rândul lumii.

Ceilalţi rămăseseră năuci pe punte.

— Bine, măi Haralamb, zise căpitanul mustrându-l, măcar să ne fi spus din vreme! Aşa, dacă mâine dimineaţă plecăm, de unde să găsim alt om, acum la căderea serii?

— Păi mai din vreme n-am ştiut nici eu, domnule. Treaba asta e pusă la cale abia mai adineauri.

— Trăsni-te-ar să te trăsnească! îl blestemă Ieremia, stăpânindu-se cu greu să nu-l ia la bătaie. Şi unde ai găsit-o, măi nerodule?

— E o femeie cumsecade, să nu spui rău de ea, vere Ieremie!

— Care cumsecade mă, dacă te ia pe tine?

— Păi ce să facă, biata femeie? I-a murit bărbatul de vreo şase luni de zile şi de atunci se trudeşte singură cu prăvălia.

— Ce prăvălie?

— Păi are colea, peste chei, cafenea şi ceainărie.

— Aha! Şi tu vrei să te bagi rândaş la dânsa, să dai muştele afară şi să speli duşumelile?

— Ba nu; a zis că eu o să fiu stăpânul.

— Şi cum naiba v-aţi înţeles la vorbă, că tu nu ştii o boabă greceşte?

— Parcă mare nevoie ai de vorbe! Te mai înţelegi prin semne.

Anton Lupan ridică din umeri.

— De, Haralamb, eu ce pot spune? Fă cum te îndeamnă inima… Hai, vino jos, să descurcăm socotelile şi să-ţi dau partea care ţi se cuvine.

— De asta nu-i mare nevoie, domnule; zice ea că are parale destule. Dă-mi numai aşa, vreo sută de drahme, să nu mă duc cu buzunarele goale. Restul i l-oi da dumneata lui văru Ieremia, poate să-l ducă bătrânilor, la înapoiere.

— Şi cum, mă, te însori în toată regula, cu popă, cu cununie? întrebă Ieremia, crucindu-se.

— Mă însor; ce, e ruşine?

Adnana ieşi pe punte, cu bluza ei de pânză de corabie, cu şalvarii strânşi pe gleznă şi cu papucii arăbeşti în picioare, lăsând să i se vadă călcâiele cu pielea trandafirie. Îndată Negrilă îi ieşi în faţă şi începură să zburde împreună, fără să bănuiască impasul în care se afla echipajul Speranţei.

În timp ce Haralamb îşi aduna boarfele în cabină, iar Anton Lupan se sfătuia cu Gherasim cum să iasă din încurcătură, hop, se ivi şi Ismail, cu covorul lui de Brussa, căruia îi cunoaştem toate peripeţiile.

— Domnule, zise bucătarul, cruceam la Nicola, dam covorul.

— Bine, Ismaile, du-te, numai ai grijă să nu rămâi şi tu pe-acolo, că şi-aşa ne-am împuţinat la număr.

— Nu rămâneam; dam numai covor duceam Stambul, Laleli.

— Hai, du-te! Când pleacă kir Iani?

— Ailaltă săptămână…

Văzând că bucătarul nu se duce, ci stă şovăitor, cu ochii aplecaţi sfios în punte, Anton Lupan îl privi cu nedumerire:

— Ce mai vrei, Ismaile?

— Puteam dam zece lire?

— Vezi, bine că mi-ai adus aminte, răspunse căpitanul. Sigur că am să-ţi dau, şi chiar mai mult decât zece lire, fiindcă o să întârziem îndelungată vreme pe drumuri.

— Dam şi Ghiulsum?

— Da, şi pentru Ghiulsum, şi pentru Validé – să fie mulţumite.

— Mufidé nu dam?

— Cum să nu; uitasem de dânsa; de, dacă-s aşa multe!

— Fir-aţi ai naibii cu nevestele voastre! înjură Ieremia, scos din fire, după ce bucătarul plecă într-o parte, cu covorul la spinare, iar Haralamb în alta, însoţit de grecoaica durdulie, care de data asta îşi mişca şoldurile, cu mai multă râvnă decât la venire.

— Lasă, Ieremie! îl linişti Anton Lupan, cu înţelepciune. Slăbiciuni omeneşti se găsesc cu duiumul; să nu judecăm pe nimeni!

— Ba eu unul, domnule, zic că nevasta şi marinăria se potrivesc ca aripile heruvimilor cu coarnele lui Sarsailă!

În clipa aceea Adnana, fugărită de Negrilă, se năpusti râzând printre dânşii, se opri în parapet, mlădie ca un fir de trestie, şi răsucindu-se cu iuţeala veveriţei rămase nemişcată, cu coatele în balustradă, cu sânii aburind sub bluză, privindu-şi şoltic urmăritorul, gata să se ia cu el la trântă. Dar simţind privirea căpitanului asupră-i, râsul îi pieri pe buze, obrazul înfierbântat i se făcu palid, iar genele începură să-i clipească repede, cu un fel de spaimă, ca şi când ar fi săvârşit cine ştie ce mare drăcie. Negrilă mai aşteptă o clipă, apoi văzând-o atât de schimbată, se aşeză cuminte la picioarele ei, nu înainte de a-i arunca o privire mustrătoare căpitanului care le stricase joaca.

— Domnule! zise Ieremia în şoaptă, uitându-se ca prostul, când la Anton Lupan, când la Adnana. Nădăjduiesc să nu te fi supărat prea tare cu vorba mea neghioabă!

Şi plecă repede spre prova, speriat de noua primejdie care ameninţa, mai rău decât piraţii, viaţa paşnică la bord şi drumul Speranţei în lume.

A doua zi dimineaţă, în timp ce Ismail, la îndemnul căpitanului, umbla prin prăvăliile din preajma portului ca să-i cumpere lui Mihu cizme mai chibzuit alese, pe măsura piciorului, Gherasim bătea zadarnic cheiurile, în căutarea unui marinar slobod, care să meargă măcar până la Marsilia. Era vremea marei navigaţii, în port vapoarele şi corăbiile veneau cu nemiluita – iar nostromii căutau cu limba scoasă oameni ca să-şi întregească echipajele.

Se făcuse ora nouă şi căpitanul remorcherului tocmit de cu seară ca să-i scoată în afara portului, începea să-şi piardă răbdarea.

Pe la nouă şi jumătate, când echipajul Speranţei se frământa pe punte, aşteptând întoarcerea nostromului plecat să dea încă o raită prin cârciumi şi prin cafenele, în capul cheiului se ivi Haralamb, cu o înfăţişare sub care la început nu-l recunoscu nimeni. Oamenii văzură un tânăr spilcuit, plimbându-se agale, ca unul fără nici o treabă, cu pantaloni negri peste cizmuliţe galbene, cu giubea albastră, cu tichie verde şi cu ciubuc de chihlimbar, lung de doi coţi, ca al negustorilor.

Tânărul merse astfel, ferindu-se cu ifos de lăzile, baloturile şi butoaiele murdare, până ce ajunse la pupa Speranţei, unde se aşeză tacticos, picior peste picior, pe o bintă din marginea cheiului, nu înainte de a-şi aşterne dedesubt batista liliachie, purtându-se cu mare grijă faţă de îmbrăcămintea lui nouă şi strălucitoare. După aceea îşi potrivi tichia din creştet şi începu să tragă din ciubuc, slobozind fudul fumul în aer.

— Păi… păi ă-ăsta-i nenea Haralamb! zise Mihu, bâlbâindu-se de mirare.

Oamenii se îngrămădiră buluc în capul schelei; Negrilă o lăsă pe Adnana şi, apropiindu-se de dânşii, rămase încurcat, cu ochii la cel de pe mal, neştiind dacă să se gudure sau să-l mârâie.

— Pthiu! dar-ar boala-n tine! Tu erai, măi vere? strigă Ieremia, gata să-l lase picioarele.

Tânărul îşi scutură ciubucul, apoi răspunse cu multă îngâmfare:

— Eu sunt! Ce, te prinde mirarea?

— Ia te uită la el! S-a înţolit la iuţeală. Ce mă, ai şi făcut nunta, sau ţi-a dat cafegioaica arvună?

Haralamb nu mai găsi nimerit să răspundă la această întrebare grosolană. Văzându-l pe Anton Lupan, care se întorcea dinspre prova, unde se ciorovăise iarăşi cu căpitanul remorcherului, îşi duse mâna la piept şi se înclină, fără să se scoale, salutându-l cu demnitatea palicarului.

— Domnule, zise alegându-şi vorbele, când vă întoarceţi la Pireu, vă rugăm să treceţi pe la cafeneaua noastră. O să ne facă mare onoare.

— Îţi mulţumim, kir Haralamb! răspunse Anton Lupan, abia stăpânindu-şi râsul. Vom veni cu cea mai mare plăcere; onoarea va fi a noastră, nu a dumitale!

Mulţumit de acest răspuns, Haralamb trase din ciubuc, îşi scutură cu degetul o scamă de pe poalele giubelei şi se aşeză mai îndesat pe bintă, după care îşi continuă convorbirea cu echipajul Speranţei, având grijă să nu se mai lase tutuit de nimeni.

Peste vreo jumătate de ceas sosi şi Gherasim, năduşit şi înjurând în neştire, ca unul care bătuse de pomană drumurile.

— Ce facem, domnule, plecăm aşa sau mai aşteptăm vreo zi, două? întrebă păşind pe punte, fără să se uite la musafirul care plesnea de ifos în marginea cheiului.

— Cred că putem pleca, răspunse căpitanul. La drept vorbind, nici nu ştiu de ce-am mai zăbovit până acuma. N-o să ne mărim prea mult truda, dacă o să luăm în seama noastră şi treburile lui Haralamb. Şi-apoi, să nu uităm că…

Aici Anton Lupan tăcu şi-şi aruncă ochii spre Adnana; ea nu le înţelegea vorba, dar această privire fu lămuritoare.

— Eu? întrebă, apropiindu-se fuga şi arătând cu degetul la piept, cum făcuse prima oară, când Anton Lupan o găsise prizonieră pe corabia lui kir Iani. Pot să fac orice: să ridic pânzele, să spăl puntea, să stau la cârmă…

— Bine! hotărî căpitanul. De aici până la Marsilia faci parte din echipajul Speranţei. Haide, băieţi, fiţi gata de plecare!

Oamenii se risipiră pe punte, fiecare acolo unde avea datoria. Haralamb rămase singur, cu gura coclită de la ciubucul din care trăgea prima oară. Îşi privi giubeaua, îşi privi cizmele şi-l prinse mirarea. Remorcherul fluieră scurt, vădind nerăbdarea căpitanului. Lanţul ancorei începu să zornăie; cine învârtea cabestanul? Ia te uită: Haralamb crezuse că treaba asta o să-l privească totdeauna numai pe el şi pe vără-su Ieremia. În vârful bompresului, Adnana desfăcea legăturile focului; cum naiba nu cădea în apă, că stătea pe bompres ca pe scaun?

— Hei, Gherasime! strigă Anton Lupan, care urmărea trasul ancorei. Nu ridici schela? Ori vrei s-o laşi la Pireu, amintire?

Gherasim se îndreptă spre pupa şi dădu cu ochii de Haralamb, fudul.

— Ce faci aici, mă, cafegiule? zise, fără să ameţească la vederea giubelei strălucitoare.

— Ia, te rog, kir Gherasim, vorbeşte cum se cuvine, că n-am cafegit împreună!

Nostromul căscă gura – şi abia acum îl apucă a ameţeala.

— Domnule, ăsta nu-i Haralamb, ori am eu orbul găinilor?

— E kir Haralamb, Gherasime, ţine seama! Şi haide, ridică o dată schela, că doar n-o să stăm aici pân' şi-o fuma dumnealui ciubucul!

Ancora se ivi greoaie, plină de nămolul adâncurilor, arătând ochiului obişnuit să desprindă din puţin marile tâlcuri, ceva din fundul tainic al mării. Remorcherul fluieră a doua oară – şi începu să frământe apa cu zbaturile…

Trebuie să cunoşti forfota asta de pe puntea unei corăbii, în clipa plecării, freamătul oamenilor, freamătul lemnului şi-al fierului, al pânzelor şi-al parâmelor, să simţi cum etrava, care a dormit nepăsătoare în apele moarte ale portului, începe să vibreze, presimţind valul, să auzi trosnetul surd al catargelor, zbârnâitul sarturilor, piuitul scripeţilor, trebuie să-ţi fi intrat în sânge balsamul dulce şi amar al depărtărilor, ca să înţelegi cele ce urmară, fiindcă întâmplarea de acum nu va avea nici o legătură cu o întâmplare asemănătoare, petrecută nu de multă vreme, când însă fuseseră în joc cu totul şi cu totul alte îndemnuri.

Gherasim sări pe chei, desfăcu ultima legătură cu uscatul, apoi, întorcându-se la bord, puse mâna pe schelă. Remorcherul mai fluieră încă o dată, cablul remorcii se întinse, iar Speranţa se urni greoaie, ca un pom smuls din rădăcină.

Mai mult decât atâta, Haralamb nu putu să-ndure. Numai o dată îşi întoarse capul, privind peste cheiul înţesat de mărfuri, numai o clipă mai păru că şovăie – apoi aruncă ciubucul, îşi lepădă giubeaua şi sări pe schelă.

— Stai că-ţi ajut eu, măi Gherasime!

Rămâneau în urmă catarge, coşuri de vapoare, cheiuri, magazii, cârciumi, cafenele… începea să se simtă vântul şi freamătul mării…

Ismail ieşi pe punte, cu un filigean în mână:

— Cafeaua poftim, kir Haralamb!

Şi, cu toate grijile pe care le ducea căpitanul în minte, cu tot zbuciumul care-i frământa inima, parcă niciodată etrava Speranţei nu tăiase valuri mai albastre ca în dimineaţa aceea!