CAPITOLUL XV. Din cartea prieteniei.

În ziua de 5 septembrie, la răsăritul soarelui, Speranţa, care navigase de la Pireu cu vânt tare din pupa, înrudit cu cel ce le întârziase aşa de mult trecerea peste Mediterană, dubla, cum spun marinarii, Capul Males, colţul de sud-est al Peloponezului, iar seara se afla în dreptul Capului Matapan, ca să se îndrepte spre strâmtoarea Messinei, între coasta Calabriei şi Sicilia.

Era luna când vine toamna în părţile de unde pornea echipajul, dar aici, asupra mării, veghea un cer feciorelnic şi-o briză pură ca în zilele primăverii.

O hulă veche, pe cale de a se potoli, ridica pieziş în calea Speranţei valuri domoale ca nişte coline lungi, dar înalte cât catargele. În clipa când corabia se adâncea în văi, velele începeau să fluture, slăbite de vânt, apoi pe creste se umflau iarăşi – într-un ritm larg, neostenit, ca bătaia aripilor unui albatros uriaş – şi zborul acesta ciudat, peste colinele verzi înşiruite la nesfârşit, ţinu mai multe zile şi nopţi, în şir.

Vapoarele pe care le întâlneau se adânceau între valuri până la mărul catargelor – şi clipe întregi credeai că au pierit; îndată însă se iveau greoaie pe creste şi treceau pe alături, chinuite, cu maşinile gâfâind.

Viaţa la bordul Speranţei îşi urma cursul din ultima vreme, schimbat de venirea Adnanei – îl ştiţi; Levantul rămânea în urmă, cu frământările lui – şi în faţă părea că se deschide poarta altei lumi.

Dar, dacă rămânea în urmă frământarea Levantului, nu înseamnă că echipajul era liniştit; ştiau toţi încotro se duc, să ridice flota Franţei şi, aşezându-se în fruntea ei, cum se gândeau cei cu inimile fierbinţi, să vină înapoi, să cutreiere Arhipelagul şi Mediterana de răsărit, în căutarea acelui franţuz fără de care căpitanul lor nu mai înţelegea să plece la drum.

Căpitanul lor, în acest timp, stătea în cabină şi scria un memoriu amănunţit, pe care să-l ducă Amiralităţii – şi după ce-l scria, îl lua de la început, socotind că nu îl făcuse destul de convingător şi de bun… Apoi, în alte ceasuri din zi, întocmea cuvântări înaripate în gând, ca să le rostească în faţa marinarilor şi pescarilor de la Saint-Malo, spre a-i porni pe toţi înspre răsărit.

Ar fi fost frumoasă viaţa în aceste zile, dacă nu s-ar fi frământat căpitanul atât şi oamenii din echipaj n-ar fi împărtăşit, fiecare în felul său, frământarea lui. Şi pentru Adnana ar fi fost frumoasă viaţa acum, când se întorcea la casa ei, după o robie de opt ani, dacă ar fi ştiut cum îi va fi viitorul şi dacă acest ciudat căpitan de corabie i-ar fi spus măcar două cuvinte pe zi.

Spunea mii de cuvinte căpitanul pe când ea gândea astfel – şi Adnana n-avea cum să ştie că, dacă s-ar fi putut, el le-ar fi schimbat pe toate şi le-ar fi adresat ei…

Fiindcă, de când venise fata asta pe bord… Dar nu! Să-l căutăm pe Pierre Vaillant mai întâi – fără asta Anton Lupan n-ar mai fi putut să simtă gingăşia nici unei inimi de pe pământ…

Ar fi fost frumoasă viaţa pe bord – şi poate, totuşi, nu era urâtă nici azi, cu toate feluritele ei frământări. Soarele răsărea din pupa în fiecare zi, lungind umbrele catargelor peste bompres, peste valuri, peste orizont, până la infinit. Apoi umbrele se scurtau, lăsau bompresul la locul lui, veneau pe punte şovăind, până la amiază, când piereau, şi atunci, câtăva vreme părea că goeleta navighează în vid. Curând însă, umbrele se înfiripau iar şi puntea căpăta iarăşi contur. La apus, când soarele atingea apa, ridicând aburi verzui, din partea cealaltă răsărea luna, palidă şi rătăcită, ca un somnambul. Atunci cerul roşu se albăstrea, treptat, până ce căpăta culoarea apelor adânci; marea se prefăcea într-o draperie de catifea, cu falduri negre pe fundul valurilor, iar la creste cu fire de argint.

Nopţi cu lună şi numai apă şi cer în jur! Despre asta să vă spună corăbierii, nu ceilalţi navigatori, căci pe aceştia huruitul maşinilor îi împiedică să audă suflul mării, iar fumul de cărbuni le ascunde oceanul albastru de sus, cu miriadele lui de corăbii azurii care navighează în căutarea marelui nesfârşit.

Să vă spună corăbierii! O pătură pe punte şi un maldăr de parâme sub căpătâi! Dar colea jos este etrava ca obada unei roţi gigantice, înghiţind într-o rostogolire şi creasta, şi fundul văii, şi ridicând în jerbe spumegânde colbul de argint al mării, în vreme ce bompresul se leagănă şovăitor în întuneric, ca antena unei dihănii blânde care îşi caută cuminte drumul, ţinând locul omului de veghe picat în vrăjile sirenelor.

Să vă spună corăbierii, cum deapănă catargele fire aurii din stele şi le urzesc pe velele învechite, prefăcându-le în ţesături feerice… Să vă spună despre piuitul scripeţilor, ca ţipătul întrebător al unor pescăruşi de noapte care însoţesc corabia bătând molcom din aripi albăstrite. Să vă spună…

Şi peste toate acestea, care n-au contur întreg, nici sunet împlinit, ca imaginile tulburi ale visului, pluteşte tot atât de tulbure mirosul de corabie, neasemuit, lemn umed, sare, cânepă, catran – distilate laolaltă în acelaşi alambic.

În a şasea noapte, în bordul drept al Speranţei se ridică, argintat de lumina lunii, Capul Spartiovento, iar în zori bompresul arătă coasta Siciliei. Corabia luă drumul către miazănoapte, strângând vântul în tribord şi înaintând anevoie prin apele strâmtorii. La amiază ancoră în golful din faţa portului Messina, şi Ismail însoţit de Mihu şi de Ieremia se duseră la ţărm, după legume şi apă de băut.

— Cutremur! strigă musul, în clipa când păşi pe chei, după şase zile de navigaţie cu hulă, care te leagă cu toate din jurul tău în acelaşi bâţâit.

E drept că şi cizmele noi, luate de la Pireu în ultima clipă, în locul celor de la Stambul, care-i strângeau rău piciorul, se arătau cu mult prea mari decât măsura cea bună – aşa că nu călca tocmai sigur cu ele bietul mus.

— Aoleu! strigă şi Ieremia, simţind că pământul alunecă bezmetic, târând după el şi cerul.

Ismail începu să râdă:

— Nu estem cutremur, bre; asta ameţeală facem hula! îi lămuri cu ifosul marinarului bătrân, care a cutreierat mările de mic.

Dar nu apucă să pună pasul mai departe, când deodată simţi cum i se taie picioarele – şi se întinse moale la pământ, lăsând găleata să-i scape din mână şi să se ducă zdrăngănind…

Speranţa nu zăbovi aici mai mult de două ore. Barca se întoarse încărcată cu pătlăgele roşii, cartofi, pepeni, portocale, lămâi şi banane dulci…

Nimic deosebit până acum! Dar iată ce se întâmplă în zorii zilei care veni: la capătul strâmtorii, în pânze se năpusti, când nimeni n-ar fi bănuit, una din acele răbufniri de vânt, prăvălită din vârful munţilor Nebrodici, care coate să culce o corabie pe valuri şi chiar s-o ducă la fund.

Speranţa nu se duse la fund, răbufnirea aceea de vânt nu avu urmări nefericite asupra ei, decât că, un sfert de oră mai târziu, o făcu să descrie o voltă largă şi să pornească înapoi, lăsând drumul Marsiliei şi îndreptându-se spre Port Said.

Chiar dacă asta ar părea de neînţeles, faptele se petrecură întocmai cum e scris mai sus.

În clipa când veni acea rafală de vânt, Gherasim era la cârmă, plutaşul de veghe la prova, Haralamb se bărbierea, cu oglinda prinsă pe arborele mic, aruncându-i ocheade Adnanei, care stătea tăcută pe tambuchiul de la pupa, ţinându-şi bărbia în pumni şi întrebându-se ce făcea Anton Lupan în cabină. Ieremia îşi lustruia flinta, fiindcă nu mai avea nici un îndemn să se lustruiască pe sine, iar Ismail cu Mihu orânduiau în cambuză proviziile proaspete luate de la Messina.

O clipă mai târziu, oglinda lui Haralamb sărea în capul lui Negrilă, întins la soare lângă Adnana, fata aluneca pe scări până în uşa cabinei, Cristea Busuioc cădea peste ancora mare, Gherasim, oricât de încercat marinar era el. scăpa cârma din mână, iar la prova, sub punte, fruntea lui Mihu se pocnea, cu un sunet sec, de ţeasta pleşuvă a bucătarului.

— Allah, Allah! făcu Ismail, frecându-se în creştet, unde-i şi ieşise cucuiul.

Anton Lupan, care scria în cabină, văzu peretele din faţă, aflat în partea magaziei, aplecându-se spre dânsul – şi cărţile din raft căzură pe masă, pe paturi, pe jos, pe panouri, fluturându-şi miile de file.

Iată toată întâmplarea! Altceva, nimic care să aducă vreo pagubă sau să te înspăimânte. Numai Adnana, căzând pe scări, se lovise la un genunchi, se vede destul de tare, fiindcă păli şi când vru să se ridice, îşi simţi ţeapăn piciorul.

Repezindu-se afară, căpitanul trecu pe lângă ea, dar până să ajungă sus, rafala se dusese, Gherasim înşfăcase iar cârma în mâini şi Speranţa îşi urma drumul liniştită, ca şi când nu se întâmplase nimic.

— Ce-a fost asta, Gherasime? întrebă Anton Lupan, uitându-se nedumerit în jur.

— Marea Tireniană, domnule, ne-a urat bun sosit!

— Allah, Allah! se văieta între timp în bucătărie sărmanul Ismail.

Adnana, în schimb, îşi muşca buzele, fără să scoată un singur cuvânt.

— Ce-ai păţit? o întrebă căpitanul, trecând pe lingă ea şi văzând-o că se rezeamă de uşor, neputând păşi.

— Nimic; m-am lovit…

— Dar văd că nu poţi să mergi! De ce te ascunzi?

— Mă doare puţin genunchiul; lasă, nu te îngriji! bâigui fata, aci roşindu-se, aci pălind.

— Vino încoa', să vedem ce ai, haide, nu te sfii!

— Nu-i nevoie, mă duc…

Şi Adnana încercă să urce pe scară, dar după prima mişcare se opri, gemând.

— Ţi-ai scrântit piciorul! observă căpitanul, uitându-se cu milă la chipul ei chinuit.

Apoi nu mai zăbovi, arătându-se pe atât de hotărât acum, când trebuia să-i dea îngrijiri, pe cât de şovăitor fusese deunăzi, la Atena şi după aceea, pe drum. Deci, luând-o în braţe, mişcându-se tot timpul cu mare grijă, ca un infirmier bun, o întinse uşor în patul lui, pe care de altminteri i-l lăsase ei, încă de mult.

Sub marginea şalvarului cenuşiu, de pânză groasă, genunchiul arămiu i se părea căpitanului că seamănă cu mărul din vârful catargului, dar strunjit altfel, cum nici mâna cea mai dibace nu-l poate strunji.

— Nu-i scrântit, zise el, nefiindu-i greu să dibuie alcătuirea unui genunchi şi părţile articulaţiei, aceasta fiind o treabă aproape inginerească. Doar rotula a suferit o lovitură şi pare puţin umflată.

Ca să-ţi pară ceva, într-un fel sau altul, trebuie să ai un mijloc de comparaţie; Anton Lupan, nefiind medic, nu îşi îngăduia să se uite şi la genunchiul celălalt, să-l dezvelească, dar spunea ceea ce socotea că e firesc să se întâmple cu o rotulă lovită, fiindcă altminteri, nu văzuse niciodată una mai fermecător rotunjită şi mai frumoasă.

— Va trebui să te odihneşti câteva zile! adăugă, dând leacul după ce diagnosticase.

Apoi se ridică, aduse o compresă rece, o faşă şi obloji genunchiul fetei, aşa cum se cuvenea într-o împrejurare ca asta.

— Îmi iau hârtiile şi mă duc să lucrez în cabina echipajului, zise pe urmă, ridicându-se şi apropiindu-se de masă.

Până atunci Adnana stătuse cu ochii închişi, tăcută, palidă, încleştată şi speriată de atâtea câte i se întâmplau dintr-o dată. Auzindu-l că pleacă, deschise ochii, îl privi pe furiş şi începu să se vaiete, desigur mai gingaş decât se văieta bucătarul:

— Nu te duce! O să mă doară! Au! Crezi că rotula nu-i spartă?

Dar ce văzu: căpitanul rămăsese pironit cu ochii pe masă, părând c-a uitat de genunchiul ei, părând că nu-i aude vaietul. Printre lucrurile răsturnate zăcea o hârtie, o scrisoare pesemne, cu slova strâmbă şi păcătoasă, semnată de unul, Abdulah, să te miri cum ajunsese aici laolaltă cu cărţile lui de navigaţie.

„Căpitane – citi Anton Lupan în scrisoarea ciudată – să te ţină tartorul sănătos şi să te văd…”

Adnana, care până acuma destul pălise, destul se îmbujorase, îl văzu pe căpitan la rândul lui făcându-se palid, apoi roşu ca racul.

„… îţi trimit veşti de la Musarah… – citi el mai departe. Corabia e gata de două luni şi nu aşteptăm decât porunca încotro să pornim, după chibzuinţă dumitale…”

Aici, Anton Lupan clipi repede, îşi scutură capul, trase aer în piept şi, strângând hârtia în pumni, citi rândurile următoare, crezând că visează: „Am avut necaz cu tâlharul de franţuz, Vaillant – lua-l-ar boala! – că era să-mi crape ţeasta într-o zi, cum i-a crăpat-o lui Ali-el-Ard, când l-am adus la Musarah, pricină pentru care bucuros l-aş fi băgat într-un sac cu pietroaie, să-l arunc în mare. Dar m-am supus poruncii dumitale şi i-am îndurat toanele. Ce-i drept, corabia pe care ne-a făcut-o întrece tot ce-am văzut eu de când mi-a dat ochi Allah, căpitane. Acum însă, fiindcă e gata corabia, n-ai să-mi dai oare îngăduinţa să-i crap şi eu ţeasta spurcatului, să văd unde i se ascunde ticăloşia şi răzvrătirea?”

Anton Lupan nu citi mai departe, ci se repezi pe scări, împleticindu-se, cu scrisoarea în mână, uitând de Adnana. Ea îl auzi deasupra alergând pe punte şi strigându-şi oamenii:

— Băieţi! I-am găsi! urma! Urma lui Pierre Vaillant! Uite, Spânu a uitat scrisoarea asta printre hârtiile mele!

Afară de Gherasim, care nu putea să lase cârma, toţi se strânseră în jurul căpitanului. Nu înţelegeau, nu credeau, se uitau unul la altul, aşteptând să li se aşeze judecata în creier. Numai Ismail făcu un pas înainte, se bătu în piept şi zise cu îngâmfare:

— Spânu? Spânu nu uitam scrisoarea! Eu puneam acolo, şedeam bine!

— Ce spui? bâigui căpitanul. Ismail se umflă şi mai tare:

— Eu căutam giubea, luam scrisoarea!

— Şi de ce n-ai spus până acum, tâlharule?! izbucni Anton Lupan, înţelegând în sfârşit fapta bucătarului şi zgâlţâindu-l furios de umeri.

— Uitam! răspunse Ismail cu nevinovăţie.

— Ptiu! Fi-ţi-ar Coranul să-ţi fie! înjură Gherasim de la cârmă.

Toţi înjurau, toţi îl ameninţau cu pumnul, deşi pe de altă parte, în sufletul lor n-avea margini bucuria. Până şi Negrilă îl lătra şi-l mârâia, ca şi când ar fi înţeles şi el, o dată cu oamenii, ce ticăloşie făcuse, în uituceala lui, bucătarul.

Dar Ismail nu le înţelegea furia şi înjurăturile, ci tot spunea, nedumerit, păstrându-şi aceeaşi nevinovăţie:

— Spânu nu uitam scrisoare… Dacă eu nu căutam giubeaua…

Între timp, căpitanul citea încă o dată scrisoarea, luptându-se să-şi limpezească mintea, să ia după cuviinţă hotărârile.

— Gherasime, tu ştii unde-i Musarah?

— Parc-am auzit, dar n-aş putea să spun unde-i, domnule!

— Şi eu auzeam! adăugă bucătarul. Anton Lupan se repezi pe scări, în cabină.

— Mă duc să caut pe hartă! Fiţi gata să schimbăm drumul!

Adnana îl întâmpină, palidă, cu ochii măriţi peste măsură.

— Ce-i? Te doare rău piciorul?

Ea clătină din cap, privindu-l cu spaimă.

— Ştiu unde-i Musarah! Dar să nu vă duceţi acolo! Acolo sunt cei mai sângeroşi piraţi din lume!

— Şi unde-i?

— În Marea Roşie, e o insulă, lângă…

— Lasă, o să mi-o arăţi pe hartă, avem vreme destulă.

Era în ziua de 12 septembrie 1881, la ora 6 dimineaţa, cum se notă în jurnalul de bord, mai pe urmă.

Căpitanul ieşi pe punte, urcând treptele două câte două.

— Volta în vânt! strigă, cuprinzând în gând toată lungimea albastrei Mediterane. La Port Said, Gherasime!

Nici iadul nu-i prea în adâncuri, nici cerul nu-i prea departe, când mergi să-ţi scapi prietenul de la pieire. Nici cremenea nu e prea tare, dacă trebuie să-ţi sapi drum prin ea, să ajungi la dânsul, nici apele prea adânci, dacă îţi ţin calea, nici flacăra focului nu-i mistuitoare – nimic nu poate, nu trebuie să-ţi stăvilească drumul…

Aşa stă scris în cartea prieteniei!

La 12 septembrie, când mai aveau de mers zece zile până la Marsilia, Speranţa se întoarse din drum – şi aproape o lună de zile navigă de-a lungul Mediteranei, către Port Said, oprindu-se o singură dată, în insula Gozzo, la sudul Cretei, ca să ia provizii, câte găsiră, şi apă pentru restul drumului.

— Păcat că n-am ştiut din vreme că mergem la Port Said, domnule! oftă în acea zi cârmaciul, plângându-se căpitanului.

— De ce, Gherasime?

— Să fi luat câţiva saci cu haşiş de la Pireu; grozavă treabă am fi făcut cu ei aici, multe parale!

— Nu te-ai săturat de haşiş, contrabandistule?! Credeam că ţi-a pierit năravul ăsta, de când eşti cu mine!

— Mi-a pierit, domnule, dar îmi vine iarăşi cum simt aerul din părţile astea ale Mediteranei.

— Lasă, Gherasime, că avem sipetul cu giuvaeruri!

— Sipetul e una şi marfa de trecut pe sub mână – alta, asta nu-i pe înţelegerea dumitale. Cu ce ne ducem noi la arapi? Pthiu! cu untdelemn de măsline, când lor le place doar seul de oaie!

Untdelemnul lui kir Nicolachi făcea o călătorie la care nu se gândise nimeni; dar cui îi mai păsa acum de el? De mult ar fi aruncat butoaiele peste bord, căpitanul, dacă n-ar fi avut nevoie de ele, ca lest, în magazie. Fiindcă bătea vânt tare câteodată, bandând corabia, până ce valurile ajungeau pe punte, şi scutind echipajul să mai scoată apă cu ghiordelul, ca s-o spele.

Bătea vânt tare câteodată, alteori rămânea doar o briză călduţă – şi atunci Speranţa îşi flutura velele, cu nemulţumire, dar venea şi furtuna în unele zile.

Asta e viaţa corăbierului; pe vânt potrivit, pe vânt tare, pe furtună, el trebuie să-şi urmeze drumul!

Altminteri, adunând zilele rele cu zilele bune, nu era grea viaţa pe bordul Speranţei şi oamenilor le rămânea destul timp de râs şi de glume.

Posomorât într-una rămânea numai bucătarul, care nu înţelegea de ce Anton Lupan, şi ceilalţi, în loc să-i fie recunoscători pentru descoperirea lui, se uitau la el chiorâş, cu priviri haine.

Altceva, ai fi zis că nu se schimbase nimic pe puntea corăbiei, decât că soarele, în loc să răsară din pupa, ca în drumul către Marsilia, răsărea din faţă, întinzând altfel umbrele pânzelor – iar cârmaciul trebuia să ţină alt unghi la busolă. Încolo, la fel scârţâiau scripeţii, la fel mirosea catranul încălzit de soare, acelaşi farmec îşi păstra nopţile, când luna arginta totul pe punte.

La fel se ferchezuiau oamenii, pe întrecute, ca apoi, aşa ferchezuiţi proaspăt, să se fâstâcească în faţa Adnanei. Dar fata acum se socotea intrată în rândul marinarilor şi îşi făcea cartul, de veghe sau la cârmă, după cum hotăra şi îi poruncea nostromul. N-o mai durea genunchiul de multă vreme – putea să alerge pe punte în voie, fugărindu-se cu Negrilă, putea să se urce şi pe catarge, când era trebuinţă – şi zadarnic aştepta încă o întâmplare ca aceea, să vină o rafală care să răvăşească totul pe punte, iar ea, nimerindu-se în capul scărilor, să se prăbuşească până în uşă, lovindu-şi piciorul.

În acest timp, Anton Lupan nu mai scria memorii Amiralităţii, nu mai pregătea cuvântări în minte, ca să înflăcăreze pescarii de la Saint-Malo şi să-i pornească spre insule. Deci, ar fi avut mai mult timp să îngrijească vătămătura, dacă Adnana s-ar fi lovit iar la rotulă.

Dar ce vrei, ei navigau acum spre răsăritul Mediteranei şi munţii Nebrodici, cei cu rafala, rămăseseră de multă vreme în urmă!

Iar căpitanul, deşi despovărat de unele gânduri, avea altele care să-i umple orele, încât uitase de Adnana, uitase chiar că îi asemuise genunchiul cu mărul din vârful catargului, viu parcă – ciudată asemuire pentru cel ce nu cunoaşte poezia întregii alcătuiri a unei corăbii!

Desigur, Anton Lupan nu putea să aştepte nepăsător scurgerea zilelor. Gândul că la capătul câtorva sute de mile se afla prietenul său pierdut cu patru ani în urmă şi că el îi aducea scăparea, stârnea în sufletul lui atâta fierbere şi frământare, altele decât cele de până acum, încât nu era de mirare că prea rar îşi mai amintea de Adnana.

Plecând de la insula Gozzo, în ziua de 25 septembrie, Speranţa nu mai întâlni uscatul până la 2 ale lunii următoare, când în tribord se ivi, amestecat laolaltă cu orizontul dantelat de valuri, ţărmul african, în dreptul Alexandriei. Aveau şi aici un cuib piraţii lui Spânu, şi ei poate aşteptau în port porunci de la dânsul, neştiind că îl mâncaseră rechinii. Ar fi putut fi dibuiţi cu uşurinţă acuma, şi mare dorinţă era în Anton Lupan să le pună laţul de gât tuturora, până la unul, dar nu avea timp pentru asta, trebuia să meargă înainte, unde îi poruncea cartea prieteniei.

Două zile, Speranţa navigă în apele tulburi de la gurile Nilului, până ce, la 5 octombrie dimineaţa, în zori, omul de veghe văzu în dreapta o pădure de palmieri, printre care creştea o altă pădure, de catarge, ciudat amestec de arbori. Era portul Damieta, aflat la vărsarea celei mai mari guri a fluviului, care răsturna aici, în Mediterană, mâlul adus din inima Africii, strămutând pământul continentului fărâmă cu fărâmă.

În seara aceleiaşi zile, după ce corăbierii navigară zece ore de-a lungul lacului Mensaleh, care pe-alocuri pare a se uni cu marea, încercând să arunce asupra ei miasma putreziciunii, în faţă văzură minaretele Port Saidului ridicându-se din unde, ca şi când ar fi fost acolo un oraş clădit pe apă de zeităţile mării.

Speranţa ocoli digul nesfârşit care apără gura canalului ca să nu se astupe cu nămolul aruncat într-una de Nil – şi intră în port o dată cu întunericul.

— Gherasime, vorbi căpitanul, apropiindu-se de cârmă. Cred că e mai potrivit să vestim autorităţile, să luăm ceva întăriri, poate o canonieră, altfel, după cum spune Adnana, e mare primejdie în părţile acelea. Piraţii sunt numeroşi, au puşti şi chiar tunuri pe insulă, nu luptă numai cu iataganele, ca bandele din Egee.

— Ferească Dumnezeu, domnule! Nu trebuie să vorbim cu nimeni; dimpotrivă, să păstrăm cât mai mare taină. Să spunem, de pildă, că mergem la Berbera… Or fi tari piraţii, nu-i vorbă, dar trebuie ori să-i lăsăm în pace, ori să-i înfruntăm singuri. Ce, dumneata crezi că ei n-au iscoadele lor prin porturi? Ba cred că au cumpăraţi până şi pe unii slujbaşi de la vamă, de la poliţie, de la Căpitănie. Ar fi de-ajuns să scăpăm o vorbă, ca să găsim insula pustie. Ori, mai ştii, ar putea să ne pregătească o capcană!

Avea dreptate cârmaciul, Anton Lupan îşi dădea seama, aşa că, ajungând la cheiul Port Saidului, nu făcu alta decât să coboare singur şi să se ducă la Căpitănie, după ce mai întâi se uită pe tabla vaselor pierdute, din aceeaşi obişnuinţă care îl urmăreşte pe marinar în oricare port din lume.

Fiind ora târzie, rămase să se facă pe a doua zi formele de plecare – şi Speranţa zăbovi în acea noapte la chei, între două uriaşe vapoare ale Companiei de mesagerii maritime.

La lumina torţelor, felahi în pielea goală, sau numai cu o cârpă legată în jurul şoldurilor, cărau cu sacii cărbuni pe vapoare, semănând cu nişte draci istoviţi, prinşi într-un ciudat dans al infernului.

Făcându-se ziuă se văzu şi oraşul, care din ce avusese înainte păstra doar minaretele moscheilor; încolo, pretutindeni, Societatea canalului ridicase mari clădiri europene, deşi încercase să le păstreze cât de cât linia arhitecturii orientale, poate ca să nu strice decorul.

Îndată ce se deschise biroul Căpităniei, Anton Lupan coborî iarăşi, având grijă să nu intre în vorbă cu nimeni, văzând iscoade în toţi oamenii, îşi înscrise în registre vasul şi echipajul, apoi plăti taxa de trecere prin canal şi taxa remorcherului.

Din fericire, un convoi de caice şi barcazuri era gata de plecare, aşa că Speranţa sosise la vreme ca să fie legată cu remorca la urmă. Altfel ar fi trebuit poate să aştepte două-trei zile ca să se adune alte vase cu pânze, căpitanului nedându-i mâna să plătească un remorcher pentru el anume, fiindcă vasele cu pânze nu pot naviga singure pe apele înguste ale canalului, unde vântul bate la nimereală şi unde drumul trebuie ţinut drept, ca şinele trenului.

La ora prânzului, convoiul porni spre sud, printre nisipuri, ca o caravană de cămile şi tot timpul, până căzu întunericul, călătorii nu văzură altceva decât tristeţea canalului. Anton Lupan îşi amintea fără să vrea de Pierre Vaillant, de anii când prietenul său fusese în locurile acestea şi, privind săpăturile, se întreba pe unde călcase el atunci, ce parte a canalului îi mărturisea truda?

Remorcherul mergea încet, cum cerea regulamentul, ca să nu stârnească valuri care să surpe malurile.

Fiind vremea toamnei, arşiţa nu era apăsătoare şi când mai venea şi briza de la răsărit, aciuând umezeală din marea ţesătură de ape a Deltei Nilului, viaţa pe punte se putea socoti bună.

Canalul se desfăşura în faţă, ca o panglică subţire, albastră, pierzându-se între nisipuri şi părând că seacă în depărtare, ca râurile subterane.

Cete de delfini urmăreau convoiul, făcând sărituri hazoase şi stârnind valuri, ei netemându-se de regulamentul Canalului.

Dar convoiul mai avea însoţitori şi pe ţărmuri; cete de felahi, mulţi din ei în pielea goală, alergau pe lângă corăbii, cu mâinile întinse, cerând de pomană, şi când banul aruncat de pe punte nu ajungea până la dânşii, ci cădea în apă, se aruncau după el, cel mai dibaci şi mai ager prinzându-l în gură.

Mai departe, peste nisipuri, se vedeau trecând caravane de cămile, zorite parcă fiind animalele să ajungă – unde? – ca şi când de acolo nu trebuiau să plece mai departe, viaţa lor unindu-se cu a deşertului nu doar o zi, ci de-a pururi.

Din loc în loc, apărea pe mal câte un canton împresurat de verdeaţă, ridicat acolo pentru îngrijirea şi paza canalului – şi după ce rămâneau în urmă palmierii lui, fluturându-şi umbrelele, mai tristă se desfăşura în faţă panglica albăstruie.

Apoi se făcu seară dar convoiul îşi urmă drumul la lumina reflectoarelor electrice puse pe catargul remorcherului. Nici o minte omenească nu-şi mai putea închipui acuma ce făcea deşertul pe întuneric, ce taine se ascundeau dincolo de dune, ce ochi pândeau trecerea călătorilor. Doar stelele de pe cer îşi puteau arunca privirile acolo, din acea mare înălţime, dar clipitul lor, dacă spunea ceva, nu era pe înţelesul omului.

Spre zori, convoiul naviga pe lacul Bitter, care uşurase atât de mult înfăptuirea canalului şi când se lumină bine, în faţă se zăriră înălţimile Agerna, vestind apropierea Suezului.

— Ce copaci sunt aceia, domnule? întrebă Mihu, uitându-se în zare.

Coama dealurilor era tivită cu un şir de ţepuşe, care, de la depărtare, puteau fi asemuite cu nişte palmieri de o specie ciudată.

Căpitanul se uită cu ocheanul şi, deodată, prin trup îi trecu un fior de groază, deşi nu vedea prima oară priveliştea aceasta.

— Nu sunt copaci, ci spânzurători, Mihule!

Oamenii veniseră cu toţii aproape, neîncumetându-se să creadă că e cu putinţă să răsară într-un singur loc atâtea semne de moarte.

— Cincisprezece! numără Ieremia.

— Ba şaptesprezece! se împotrivi plutaşul, scoţând prima vorbă astăzi.

Şi unul şi altul, deşi cu spinările îngheţate, se puseră să numere iarăşi; în clipa aceea, Mihu, cu ochii mai ageri, zări un şir nou de spânzurători, pe a doua creastă.

— Ia uitaţi-vă! Altele!

— Ce-o fi fost aici, domnule? întrebă cârmaciul.

Şi el mai văzuse spânzurători în marginea oraşului, dar niciodată în numărul de astăzi, să te îngrozească.

— Pesemne a fost prinsă o bandă întreagă de tâlhari, din cei care pradă caravanele.

— N-or fi piraţi?

— Şi asta se poate!

În anii aceia, ştie toată lumea, piraţii în Marea Roşie erau mai deşi decât broaştele în apa lacului.

Adnana stătea şi ea în rând cu oamenii, privind spânzuraţii, şi îşi muşca buzele palide.

— O să fie mare primejdie, mare primejdie, îi şopti căpitanului, spânzurătorile de aici amintindu-i putinţa întâlnirii cu moartea.

Cunoştea insula Musarah, trecuse de multe ori pe acolo cu corabia lui Huseim şi văzuse ce greu puteau fi încolţiţi piraţii. Dacă fuseseră prinşi unii şi îşi primiseră pedeapsa, nu însemna că n-au rămas alţii. Iar insula aceea înfăţişa pentru ei cea mai sigură şi mai temută cetate. Chiar vasele de război găseau mai nimerit să o ocolească, oricâte tunuri ar fi avut şi oricâtă armată; pentru ele primejdia stătea în puzderia de stânci ascunse sub apă. Spânu cu ai lui îşi aleseseră aşa de bine sălaşul, că nu puteau să se apropie de el decât cei ce cunoşteau calea întortocheată.

În drumul peste Mediterana, Adnana stătuse multe ceasuri cu Anton Lupan, aplecaţi peste hartă, şi apoi căpitanul făcuse sfat cu Gherasim şi cu oamenii alte multe ceasuri, socotind cum să calce cuibul piraţilor. Ar fi fost greu să se spună dacă în unii era vreo teamă – toţi păreau gata să-şi urmeze căpitanul, dar poate că ei încă nu-şi dădeau seama ce-i aşteaptă.

Pe la ceasurile zece dimineaţa, goeleta noastră, care venea de atât de departe, nu fiindcă ar fi avut de adus aici sau de luat marfă, ci ca să împlinească datoria scrisă în acea carte, se afla la cheiul Suezului şi avea Marea Roşie în faţă.

— Gherasime, hai cu mine! zise căpitanul, îndată ce schela fu aruncată. Ceilalţi rămâneţi pe bord şi fiţi cu ochii în patru!

Peste o jumătate de ceas, oamenii îi văzură întorcându-se, cu o gloată de hamali felahi, care purtau pe umeri greutăţi ciudate. Abia când fură aproape, îşi dădură seama că felahii aduceau două ţevi de tun şi două afete, care îşi găsiră locul la prova, de o parte şi de alta a ancorelor. Alţi doi hamali cărau câte un butoiaş de pulbere, şi, în sfârşit, ultimii patru, lăzi cu ghiulele – să ţi se facă părul măciucă în creştet.

— Măi, care-aţi fost la artilerie, veniţi încoace! strigă Gherasim, către oamenii echipajului.

În vremea aceea, micile vase care străbăteau Marea Roşie, nu se încumetau niciodată să plece dacă nu erau înarmate. La Suez şi la Bab-el-Mandeb, în partea cealaltă, găseai totdeauna pe chei asemenea tunuri, pe care puteai să le cumperi, cum s-ar zice astăzi, de ocazie. După ce străbăteau marea primejdioasă, căpitanii le vindeau îndată, şi astfel, tunurile călătoreau de la nord la sud cu o corabie, ca peste o lună să facă drumul înapoi cu alta.

Deci nu se miră nimeni în port, văzând cum Speranţa se înarmează – n-aveai să te temi că fapta aceasta putea să bată la ochi iscoadelor. În schimb, cu preţul tunurilor, al pulberii, al ghiulelelor, cu taxele de trecere prin canal, cu plata remorcherului, cu ce mai dăduse pe provizii, punga căpitanului se uşurase, nu mai rămăseseră în ea decât treizeci din icosarii lui kir Nicolachi.

— Ce ne facem, Gherasime? spusese căpitanul, în timp ce veneau cu tunurile spre corabie.

— Ne-om descurca noi într-un fel, domnule. La nevoie om vinde ceva marfă.

— Covoare şi mătăsuri? Aici n-au preţ; înseamnă să le dăm de pomană. Şi pietrele rare, de asemenea.

— De, dacă n-am luat haşiş! oftase cârmaciul.

Până una alta însă, aveau cele trebuitoare spre a pleca mai departe; lipseau numai tunarii – strigarea lui Gherasim rămăsese zadarnică; şi Ieremia, şi Haralamb, şi plutaşul făcuseră războiul cu dorobanţii. Numai Ismail zicea, fudulindu-se, că trăsese cu tunul o dată, luptându-se tot cu piraţii, şi dovedi că se pricepea la treaba aceasta, slobozind o ghiulea la iuţeală, fără să-i fi poruncit căpitanul.

Bubuitura stârni spaimă printre felahii care împânzeau cheiul, puse în picioare Căpitănia, poliţia şi celelalte puteri ale portului. Noroc că ghiuleaua se duse în apă, fără să facă stricăciune, aşa că Anton Lupan trebui să plătească amendă doar pentru bubuitură – şi rămase numai cu douăzeci şi cinci de icosari, din treizeci câţi mai aveau înainte ca Ismail să-şi fi arătat bravura.

Dar, lăsându-i la o parte zorul care speriase mulţimea, Ismail dovedise pricepere la tunuri şi ca urmare, îndată ce părăsiră apele portului, începu să facă instrucţie de artilerie cu puşcaşii. După două zile, fiecare din ei ştia să încarce tunul şi să ochească, spre marea îngâmfare a bucătarului.

Speranţa în acest timp străbătea Marea Roşie, pregătit fiind totul pe punte şi-n sufletul oamenilor, pentru crâncena întâlnire cu stâncile şi cu piraţii.

Pe coasta de răsărit a Mării Roşii, între a 25-a şi a 26-a paralelă, răsare din unde una din cele mai răvăşite îngrămădiri de insule cunoscute în lume, arhipelagul Şeiharat, pe care îl ocolesc navigatorii cum ocoleşte dracul biserica. Garduri de corali, ascunse la câteva palme sub apă, ţes între insule o urzeală pe care nu ştiu s-o descurce decât vietăţile mării şi astfel, trecerea unei corăbii pe acolo înseamnă sigura ei pieire.

În mijlocul acestei ciudate cetăţi clădită din fire, insula Musarah pare reduta cea mai ferită, aceea unde se adăpostesc comandanţii oştirii. Alcătuită din trei stânci înalte, între care s-au ridicat recifuri, unindu-le, ea seamănă într-adevăr cu un bastion de formă triunghiulară, putându-se împotrivi, cu colţurile, atacatorului venit de oriunde.

Pe fiecare din cele trei stânci, ştia Adnana, piraţii aveau puse tunuri, înţepenite în piatră, şi la fiecare tun stătea om de pază, uitându-se cu ocheanul în zare. Nu se putea apropia om străin de sălaşul acesta, mai ştia Adnana, fără să se dea alarma pe insulă şi piraţii să nu-şi ia locurile de luptă, la tunuri unii, alţii cu puştile, în redutele săpate în coral tot lungul ţărmului.

Oricât ar fi fost de viteji şi de dibaci oamenii din echipajul Speranţei, pentru ei rămânea deschisă o singură cale să ajungă acolo – şiretenia, unită cu hotărârea lor de-a învinge, spre a împlini porunca prieteniei.

De la Suez la Şeiharat sunt cam trei sute de mile, pe care, având vânt bun, goeleta românească le străbătu într-o săptămână, astfel încât la 13 ale lunii octombrie, omul de veghe zări primele insule ridicându-se deasupra orizontului, o dată cu lumina zilei.

Tulburat fusese tot timpul drumului căpitanul, tulburat de îndoieli, de speranţe – dar în clipa când auzi strigătul omului de veghe, simţi o clipă că i se opreşte inima.

Pierre Vaillant se afla aici, la câteva mile depărtare, şi după ce îl aşteptase aproape cinci ani de zile, după ce îl căutase prin toate porturile Mediteranei şi Egeei, mai avea câteva ceasuri să fie lângă el şi să-l îmbrăţişeze. Dar ieşind pe punte, i se părea că aceste ceasuri vor fi mai lungi şi mai grele decât toată cealaltă aşteptare de până acuma.

Speranţa purta la catargul din prova steagul negru, semnul piraţilor, iar la capetele crucetei câte o flamură roşie.

— Dacă nu şi-au schimbat înţelegerea, putem să ne apropiem aşa până la o sută de metri, zise Adnana. Acum trei ani, când am fost aici ultima oară, semnul de recunoaştere erau flamuri roşii în zilele cu soţ ale lunii, iar în zilele celelalte, flamuri galbene. Dar ştiu că mai târziu Spânu a poruncit să se răstoarne culorile, fiindcă îi fugise una din căpetenii şi se temea de trădare.

— Uite-ai dracului ce socoteli stau ei să-şi facă! bombăni Gherasim, cu ciudă. Ei, dacă-i aşa, când o fi să-i spânzurăm, am să-i întreb ce culoare doresc să aibă ştreangul!

Între timp corabia îşi urma drumul spre insule, care îşi arătau tot mai limpede contururile.

— Ia, băieţi, acum e timpul să vă schimbaţi hainele, că începe comedia! porunci căpitanul.

Oamenii coborâră în cabină şi peste un timp reveniră, unul câte unul, legaţi la cap cu turbane, având pe umeri şaluri şi mătăsuri dintr-ale armeanului, strânse aşa fel să semene cu nişte caftane. Căpitanul, la rândul său îmbrăcă giubeaua lui Spânu, cum se şi cuvenea unei căpetenii.

Când primul dintre ei apăru pe punte, Negrilă se repezi la el, dar după doi paşi se opri, cuprins de nedumerire, uitându-se întrebător la caftanul omului şi numai că nu-l apucă râsul, lipsindu-i această însuşire, cu toată credinţa contrară pe care o avea stăpână-su.

Bineînţeles, dacă se costumaseră oamenii, nu însemna că putea fi costumat şi câinele; numai el şi Adnana îşi păstrară vechea înfăţişare.

Mulţumit de îmbrăcămintea oamenilor, căpitanul îşi întoarse privirea spre prova:

— Ismaile, încarcă tunurile!

— Încărcăm! se fuduli bucătarul.

Ieremia stătea la unul din tunuri, Haralamb la celălalt, Mihu căra săculeţii de pulbere, târşâindu-şi cizmele grele, Cristea Busuioc pregătea ghiulelele, iar Ismail, între dânşii, dădea porunci cu ifos, el fiind mai mare peste artilerie.

Dar, nefiind încă începută bătălia, când era nevoie de ei ca să slăbească sau să întindă pânzele, oamenii se repezeau pe punte, la comanda căpitanului, şi puneau mâna pe scote, căci nu aveau în grijă numai artileria, ci şi manevra corăbiei.

— Iat-o! strigă Adnana, arătând cu mâna în zare. Printre două insule scunde, care parcă se trăgeau în lături, ca o cortină, se iviră cele trei colţuri ale bastionului.

Aşa cum se desfăşura marea în faţă, până acolo, n-ai fi zis că pune vreo piedică în calea corăbierilor. Dar cei ce ştiau să citească în valuri, îşi dădeau seama, din încâlcita lor unduire, ce colţi de stâncă erau ascunşi pretutindeni, ce spinări de piatră, ce ferăstraie cu zimţii ascuţiţi, să taie etrava, bordajul şi chila.

Anton Lupan şi Gherasim stăteau de o parte şi de alta a Adnanei, care ţinea cârma.

— Recunoşti drumul? o întrebă, îngrijorat, căpitanul. Ea nu răspunse, ci clătină doar din cap, fără să-şi ia ochii de pe faţa mării. În clipa asta părea că îi pierise orice urmă de teamă, pe chipul ei se citea numai încordarea cu care urmărea drumul.

— Se vede ceva la tunuri? îl întrebă pe căpitan. Acesta cerceta insula cu ocheanul.

— Ciudat, dar nu mişcă nimeni!

— Pesemne am nimerit bine semnul de recunoaştere! Altfel s-ar fi pornit forfotă până acuma.

Vorbind, Adnana învârtea de cârmă, cu mişcări scurte – şi goeleta lăsa în urmă o dâră şerpuitoare. În unele clipe, în borduri, valurile dezgoleau câte un colţ de stâncă, numai la douăzeci de paşi depărtare şi privindu-l, oamenii îşi dădeau seama ce s-ar fi întâmplat dacă bravul cârmaci nu l-ar fi ocolit la vreme.

În clipele acestea, căpitanul se simţi ruşinat că nu avusese încredere de la început în priceperea Adnanei, la trecerea peste Mediterană, purtându-se cu ea nu cum te porţi cu un marinar vrednic, ci cu o domnişoară.

— În scrisoarea aceea era vorba de o corabie, zise Adnana, arătându-se nedumerită, în timp ce continua să strângă cârma cu aceeaşi înverşunare. Nu înţeleg unde poate să fie. Locul de ancorare e acolo, în stânga.

— Poate au ascuns-o după insulă, răspunse căpitanul.

— Nu; în partea cealaltă nu poate ajunge nimeni, recifele n-au mai lăsat un colţ liber.

Lăsaseră în urmă insulele care păzeau intrarea în radă şi până la ţărmul redutei nu mai rămăseseră decât cinci sute de metri. Piraţii erau acolo, aşteptându-i fără nici o bănuială. Dar printre ei se afla şi Pierre Vaillant, desigur împreună cu alţi prizonieri – şi dacă nu erau în lanţuri, în clipa când ar fi izbucnit prima împuşcătură, aveau să se arunce şi ei asupra paznicilor. Anton Lupan îşi cunoştea prietenul, şi chiar dacă nu l-ar fi cunoscut prea bine, din scrisoarea primită de Spânu se înţelegea limpede ce învrăjbit se purtase el în robie. Deci, pe lângă puterile lor, întărite de puterea tunurilor, eliberatorii de pe Speranţa se puteau aştepta la un ajutor pornit chiar din mijlocul redutei.

Gândind astfel. Anton Lupan continua să cerceteze cu ocheanul ţărmul şi întăriturile.

— Dar ce-i asta?! exclamă deodată, strângând mai tare ocheanul în mină. Ia te uită, un om spânzurat, pe stânca din mijloc!

Apoi simţi amorţindu-i mâna, amorţindu-i trupul şi inima. Dar dacă omul spânzurat era Pierre Vaillant, atins de răzbunarea piraţilor, pentru răzvrătirea lui, acum când nu mai aveau nevoie de el, când le terminase corabia?

— E şi-n dreapta unul, domnule! strigă Mihu, a cărui privire aproape că se lua la întrecere cu ocheanul.

În acest timp, Speranţa îşi urma drumul, manevrând cu dibăcie şi până la insulă nu mai rămăseseră decât două-trei sute de metri. Mihu arătă cu mâna:

— Uite şi-n stânga încă unul!

— Doamne, dar aici pare că s-a dat o bătălie! murmură Anton Lupan, neştiind dacă să-i pară rău, sau să se bucure. Parc-ar fi nişte leşuri pe ţărm, tu vezi, Mihule?

Musul se urcă pe parapet, ţinându-se cu mâna de straiuri şi un timp nu răspunse, ci îşi încorda privirea, cercetând ţărmul.

— Da, domnule! exclamă pe urmă. Sunt piraţi morţi, îi cunosc după turbane.

— Să nu fie o cursă! zise Adnana, căutând cu ochii încordaţi drumul până la locul de acostare.

Aici, în radă, valurile erau mai liniştite, dar culoarea lor neagră-roşiatică, tot nu îngăduia să vezi stâncile ascunse, dacă nu le cunoşteai dinainte.

— Ai dreptate! încuviinţă căpitanul. Nu trebuie să ne pripim. Hei, Ismaile, fii gata cu tunurile. Şi voi, băieţi, pregătiţi-vă să luaţi puştile, dacă o fi nevoie!

Tunurile sunt bune de la o depărtare. Când ai ajuns în faţa duşmanului, puşca se dovedeşte mai folositoare, de aceea, fiecare tunar şi-o avea pregătită lângă parapet, cu glonţul pe ţeavă, numai s-o ia la ochi şi să apese trăgaciul.

În clipa aceea, Negrilă, care stătea cu picioarele de dinainte pe parapet, lângă Mihu, plimbându-şi ochii iscoditori de-a lungul insulei necunoscute, îşi ridică deodată capul în aer, adulmecă plin de nelinişte – şi deodată începu să urle. Urla într-un fel cum nu-l auzise nimeni înainte, nu cu furie, nu cu teamă, nu cu neputinţă, un urlet de jale care îţi rupea inima.

Şi-atunci, fiindcă până la ţărm nu mai aveau decât o sută de metri, văzură cu toţii că asupra insulei apăsa moartea şi pustiul, nu mişca nimic, nicăierea, numai cei câţiva palmieri firavi care creşteau în pământul sărăcăcios, adus de vânt pe recifuri, îşi legănau frunzele negricioase ca pe nişte flamuri de doliu.

— Insula e părăsită! murmură dezamăgit căpitanul.

— Au fugit! adăugă Adnana.

— Mai degrabă au fost izgoniţi, după semne.

Se vedeau acum limpede, pe ţărm, leşurile, se vedeau pe stânci tunurile adormite – şi vântul aducea apăsător, în unele clipe, mirosul stârvului.

— Par intrate în putrezire! urmă căpitanul, fiindcă ochii lui continuau să vadă, mintea să judece.

Dar nici ochii nu puteau să dezvăluie taina celor petrecute aicea, nici mintea nu putea să îl ajute şi el, deşi îşi ţinea firea, se întreba deznădăjduit, în ce parte a insulei va găsi leşul prietenului zăcând pe recifuri.

— Fiţi gata pentru acostare! porunci, luându-şi datoria şi glasul căpitanului din obişnuinţă.

Oamenii se repeziră la pânze; oricât de temător ai fi fost, se vedea limpede, nu rămăsese fiinţă vie pe insulă, nu mai era nevoie nici de puşti, nici de tunuri.

Speranţa făcu o voltă sub mâna Adnanei, îşi puse prova în vânt şi, în timp ce velele fluturau liniştite, îşi lipi bordul drept de cheiul săpat în stâncă. La o sută de metri în pupa ei se vedea o bucată de plajă, şi după urmele lăsate pe ţărm, acolo era locul unde corabia piraţilor fusese dată la apă. Ceva mai sus zăceau mormane de cioplitură, capete de scânduri, buşteni, talaş, semnele lucrului care se desăvârşise acolo. Dar corabia nu mai era aici, pornise – şi nu puteai şti în ce parte a lumii.

Primul care debarcă fu Negrilă. Înainte ca Speranţa să fi acostat bine, el sări peste parapet şi începu să alerge de-a lungul ţărmului, scoţând într-una aceleaşi urlete.

În vârful celor trei stânci ale bastionului, se vedeau spânzuraţii, legănându-se în bătaia vântului – toţi aveau caftane, cum nu puteau să poarte prizonierii, ci numai paznicii lor, piraţii lui Spânu.

Peretele stâncii din stânga, unde pesemne fusese o grotă, era prăbuşit, dezvelind o adâncitură hâdă; după fumul risipit pe piatră, după forma rupturii, se vedea că în grotă se produsese o explozie cumplită, care desigur mişcase întreaga temelie a insulei.

Dar nu, degeaba îi stătea inima în cumpănă căpitanului, zbuciumându-se: toate stârvurile aveau pe ele caftane, înnegrite de sângele putred. Şi dacă zăceau aici, pare-se de multă vreme, în bătaia soarelui şi a vântului, însemna că ei fuseseră învinşi, altfel, ai lor s-ar fi îngrijit să le facă morminte.

— Risipiţi-vă pretutindeni – le porunci căpitanul oamenilor – şi vedeţi dacă…

În clipa aceea, Negrilă, care alerga pe ţărm urlând într-una, se opri deodată, cu urechile ciulite, cătând către stânca din dreapta insulei, apoi îşi înfipse ghearele în nisip şi se aruncă într-acolo, lătrând de data asta, în loc să urle – sub stăpânirea furiei.

— După el! strigă căpitanul, schimbându-şi porunca.

De sub peretele stâncii izbucni o împuşcătură şi glonţul se înfipse în piatra găunoasă a recifului, spulberând-o în ochii lui Negrilă.

Câinele făcu un salt în lături, se uită la ai săi, apoi se repezi iar înainte, continuând să latre cu furie.

Un nou glonţ piui prin aer, o nouă zburătură de piatră îi tăie drumul, făcându-l să se prăbuşească în lături, de-a rostogolul.

— L-a lovit! strigă Mihu ducându-şi pumnii la gură. Dar Negrilă se ridică de jos, îşi scutură coama şi iar se repezi spre stânca de unde porneau împuşcăturile, săltând strâmb de data asta, numai în trei picioare, al patrulea, un picior din faţă, ţinându-l chircit, semn că avea o vătămătură.

În faţa stâncii era un dâmb de piatră şi acolo câinele se opri, trântindu-se pe burtă, ca soldaţii care aşteaptă întăriri să vină din urmă.

Câteva clipe mai târziu, întreg echipajul era alături, înconjurându-l, cu puştile sprijinite pe muchia dâmbului.

Sub peretele stâncii, luci o ţeava de armă, ascunsă printre tufişuri. Ieremia nu zăbovi, ci trimise unul din gloanţele lui care îi făcuseră faima; fierul puştii duşmane sări în sus, prefăcut în fărâme.

— Măi vere, să fii al naibii, dar bine ştii să iei linia de ochire! izbucni Haralamb, uitând primejdia clipei.

Primejdie? Fusese! Îndată ce se duseră şuierând oţelele fărâmate, din spatele tufişurilor se ridică o arătare, un om odată, astăzi o umbră cocârjată, cuprinsă de spaima jivinei încolţite care nu mai vede scăpare.

— Ţine puşca la ochi, Ieremie! porunci căpitanul. Voi haideţi după mine!

Şi ridicându-se, porni înainte, cu tot echipajul şi cu Negrilă şchiopătând pe lângă dânşii, scoţând mârâituri înăbuşite.

Când fură la zece paşi, arătarea, care îi urmărea tremurând, cu privirile înnebunite, dădu să facă un salt în lături, o ultimă încercare de fugă, cu aceeaşi lipsă de judecată pe care o arată şi fiara când o împresoară vânătorii.

— Stai! strigă căpitanul.

Omul se prăbuşi la pământ, dându-se cu fruntea de ţarină.

— Îndurare, stăpâne! gemu, cu un glas care-şi pierduse deprinderea vorbirii, glasul omului preistoric grăind prima oară.

— Cine eşti tu? îl întrebă căpitanul, vorbindu-i cum putea, în limba grecească pe care o folosise şi prizonierul.

Acesta răspunse, tremurând, fără să-şi ridice fruntea din ţărână:

— Abdulah!

Anton Lupan simţi în trup o tresărire.

— Tu eşti omul lui Spânu? Tu i-ai scris astă primăvară?

— Eu, stăpâne!

— Unde-i franţuzul?

— A fugit, nu e!

— Când a fugit?

— De trei luni, stăpâne.

— În iulie?

— Da, la 20 iulie, atunci a fost măcelul.

— Şi încotro s-a dus?

— Nu ştiu; fiţi îndurători cu mine!

Anton Lupan îşi simţea mintea tulbure; fireşte că arătarea din faţa lui nu putea să ştie încotro s-a dus prizonierul – dar ce se întâmplase în aceste trei luni, unde ajunsese Pierre Vaillant, cum de nu-i dăduse un semn de viaţă, cum nu îşi găsiseră urma?

— Ridică-te! îi porunci arătării.

Omul se ridică, arătându-şi trupul deşirat, ciolănos, cu pielea murdară ieşind prin zdrenţele caftanului. Părul îi crescuse lăţos, până pe umeri, iar barba îi acoperea chipul, nelăsând să i se vadă decât ochii sălbăticiţi, rotindu-se în neştire.

— Eşti arab?

— Arab, stăpâne, dar am învăţat greceşte în insule, am fost mult timp acolo cu Spânu.

— Ia spune, cum s-a întâmplat, cum a fugit franţuzul? continuă Anton Lupan, punând întrebările în neştire, căci adevăratul lui gând era aiurea – cum să-l caute pe Pierre Vaillant, cum să-i găsească iar urma.

Nu-şi dădea seama dacă avea în suflet bucurie sau dezamăgire. Dacă prietenul său fugise, însemna că era liber şi îşi luase iar soarta în mână, după ce aproape cinci ani i-o stăpânise Spânu. Dar încotro să pornească, în ce fel să-i ia urma, când între ei se aşternuse iar timp lung, timpul din iulie până acum, şi sute, poate mii de mile. Când fugise el de aici, Speranţa se afla la Stambul, abia plecase de câteva zile de la gurile Dunării. Dacă Pierre Vaillant i-ar fi ieşit în întâmpinare, la ce dată oare ar fi putut el să fie în Dardanele? Dar nu, îi era peste putinţă să facă socoteli acuma…

Oamenii stăteau în jurul piratului, cu puştile în mâini, amuţiţi de uimire, neputând să scoată un cuvânt, să întrebe, bănuind ce se întâmpla cu căpitanul, dar neştiind nici ei dacă să se bucure sau să se lase în prada dezamăgirii.

Numai Mihu rămăsese deoparte, îngenuncheat pe pietre, cu ochii înlăcrămaţi, mângâind laba lui Negrilă.

— L-a atins glonţul, domnule! plângea musul. Şi-l doare şi nu poate să spună!

— Lasă-l, măi băiete! îl linişti Gherasim, socotind că faptele celelalte sunt mai însemnate decât rana câinelui. O să-l îngrijim şi o să se facă bine. Doar nu i-o fi rupt osul!

— Ba da, nene Gherasime!

Tot plimbându-şi în neştire privirile asupra oamenilor, piratul ajunse cu ochii la Adnana şi văzându-o abia acuma, începu să tremure.

— Tu eşti Ad…

— Da, Abdulah! Mă mai ţii minte?

Pe chipul blând al fetei se ivise o aspră şi crudă învrăjbire.

— Şi… şi Huseim?

— L-au mâncat rechinii!

Ochii piratului se măriră şi începură să se rotească iar în neştire. Soarele ajunsese în înaltul cerului, şi cu toată vremea toamnei, căldura, în mijlocul recifurilor încinse, ajunsese ucigătoare. Când venea câte o adiere de vânt, în loc să aducă răcoare, purta mirosul de hoit, umplându-i de scârbă pe oameni.

— Spune, ce s-a întâmplat aici? vorbi căpitanul.

— S-au răzvrătit prinşii, stăpâne: erau paisprezece, cu franţuzul, oamenii noştri dormeau şi i-au răpus cu viclenie…

Prin ochii rătăciţi ai piratului trecu limpede o undă de ură.

— Spune!

— Au gâtuit întâi santinela de jos, i-au luat caftanul şi puşca… Aşa, unul din ei a putut să ajungă până la grotă, unde ţineam pulberea; i-au pus foc şi p-ormă… A fost mare măcel, stăpâne!

— Voi câţi eraţi?

— Treizeci şi şapte; au ucis doisprezece, pe căpetenii, afară de mine, i-au spânzurat sus, la tunuri, pe ceilalţi, răniţi sau teferi, i-au pus în fiare şi i-au dus cu dânşii pe corabie.

— Spânzuraţii de la Suez, Gherasime! spuse căpitanul.

— S-ar putea, domnule.

— Nu că s-ar putea; sunt sigur! Spune, tu cum ai scăpat, păgânule?

— Am fugit înot până la insula de colo, am stat ascuns, că mă căutau anume pe mine – şi când i-am văzut plecaţi, m-am întors. Credeam că mai scăpaseră şi alţii – dar, cei care nu fuseseră luaţi, erau morţi, şi am rămas singur.

— De atunci stai aici?

— Da; am avut merinde…

— Şi ce aşteptai? Ce credeai că o să se întâmple?

— Nădăjduiam că o să vină Spânu.

— Spânu n-o să mai vină niciodată! L-au mâncat şi pe el rechinii!

Auzind această veste, prin ochii piratului trecu iar o undă de ură, apoi privirea i se împrăştie şi el se prăbuşi la pământ, lovindu-se cu fruntea de ţărână.

— Îndurare, stăpâne!

Anton Lupan aşteptă o clipă, înainte de a lua o hotărâre, îşi roti capul, cercetând jalnica înfăţişare a insulei, palmierii firavi, tufişurile sărace, piatra recifului încinsă de soare, cele trei stânci ale bastionului, grota prăbuşită, leşurile putrezite, ale căror ultime miasme îi otrăveau plămânii… O clipă refăcu în minte încăierarea piraţilor cu prinşii, auzi parcă explozia depozitului de pulbere, împuşcăturile, răcnetele răniţilor, simţi sub picioare zguduirea adâncă la temelia insulei, îl văzu pe Pierre Vaillant – cum îl văzuse moş Ifrim atunci căţărându-se pe catarg, cu pistolul în mână – îi urmări paşii, punându-şi pe goană asupritorii, slobozind după ei gloanţele puştii… Apoi, după huietul care însoţea în închipuirea lui toate aceste clipe, se lăsă o linişte adâncă – şi din mijlocul ei se ridică o muzică biruitoare, sunet de cornuri şi de trâmbiţe, şi-n acordurile ei văzu, parcă aievea, o corabie, cu pânzele întinse, pornind de la ţărm pe drumul eliberării.

Şi această muzică triumfătoare şi această imagine a biruinţii, trezi în el toate speranţele ostenite în clipele dinainte.

— Luaţi-l, băieţi! porunci, arătând omul prăbuşit în ţarină. Toată lumea pe bord, repede! Nu mai avem nimic de făcut aicea.

— Şi încotro pornim, domnule? întrebă cârmaciul, aplecându-se să-l ia în braţe pe Negrilă.

— După Pierre Vaillant, Gherasime!

În aceeaşi zi, Speranţa naviga înapoi, spre Suez, lăsând în urmă insula blestemată şi mirosul stârvurilor.

Căpitanul stătea la cârmă, de veghe stătea Adnana, piratul, legat în frânghii lângă catargul de la prova, îşi plimba asupra punţii privirile rătăcite, oamenii, osteniţi, se odihneau la umbra pânzelor. Negrilă zăcea pe bocaport, cu piciorul în faşa însângerată prins între două scândurele, iar Mihu, aşezat alături, îi mângâia coama, şoptindu-i la ureche cuvinte pe care nu le auzea nimeni.

Aşa naviga goeleta noastră la ora acea.

Făcuse aproape o mie cinci sute de mile ca să ajungă aici – o lună de zile – şi încă pe atât îi cerea înapoierea, iar o mie cinci sute de mile înseamnă nopţi nedormite, luptă cu furtunile, apăsătoare zile de acalmie, pânze şi parâme rupte, sute de ore de veghe, sute de ore de încordare şi de nelinişte – o, dar înseamnă atâtea! Şi la capul drumului, după ce oamenii îşi oţeliseră inimile să calce sălaşul celor mai sângeroşi piraţi din lume, nu ca să ridice de pe insulă vreo comoară, nici să secere grâu, ca să aibă de pâine, nici să adune fructe, spre a-şi potoli arşiţa gurii, nefiind de găsit acolo decât un prieten – se întorceau azi, istoviţi, spre a face alte o mie cinci sute de mile, fără nici un folos, ai fi zis, pentru nimeni.

Nu, Speranţa nu-şi izbândise ţelul călătoriei, dar împlinise până la capăt poruncile din cartea cea mare a prieteniei!