Capitolul X. Glasurile mării

În după amiaza zilei de 21 iulie, Speranţa naviga pe Marmara, spre apus, sub un vânt tare, din tribord şi făcea aproape şapte mile pe ceas, după cum dovedi lochul pe care musul îl aruncă, încă smiorcăind, simţindu-se vinovat şi cu mare apăsare pe inimă, că îşi pierduse cizmele cumpărate de căpitan. Crestele valurilor începeau să se spargă şi corabia de data asta se legăna simţitor, nu chiar ca o bătrână beată, cum spusese odată Gherasim despre ea, ci ca o femeiuşcă zglobie, dornică să meargă la bal.

Echipajul forfotea pe punte, punând ordine în lucrurile pe care şederea la Stambul le întorsese pe dos. Dacă vântul nu se prefăcea în furtună – şi barometrul stătea nemişcat, prevestind timp frumos – însemna că a doua zi, la răsăritul soarelui, intrau în Dardanele; mai bine nici nu se putea. Vântul proaspăt şi răsuflarea curată a mării spăla din sufletul oamenilor, pe rând, amintirea zilelor zbuciumate petrecute în portul gălăgios, plin de ispite şi de primejdii. Numai Haralamb, Mihu şi Cristea Busuioc nu erau în apele lor.

Primul se uita chiorâş la Ismail, pizmuindu-l din toată inima pe care i-o săgetase aşa de cumplit Laleli.

Plutaşul îşi făcea îndatoririle sârguincios şi îndemânatic, dar mai tăcut ca oricând; ce naiba se întâmplase cu el, de se uita cu privirile aiurea şi tot clătina din cap, năuc?

Cât despre Mihu, necazul lui îl cunoşteau toţi, dar nu înţelegeau că pentru o pereche de cizme trebuie să te zbuciumi atât.

După ce Speranţa se aşternu la drum şi insulele Prinkipo, ultima amintire a Stambulului, se şterseră în urmă, căpitanul îl chemă pe mus jos, să meargă mai departe cu învăţătura, fiindcă pe punte toate erau puse la locul lor, nu mai rămăsese nimic de făcut.

Dar parcă de învăţătură îi ardea lui Mihu acum? Asculta lămuririle lui Anton Lupan despre nordul geografic şi nordul magnetic, despre declinaţie, deviaţie şi derivă, cunoştinţe trebuitoare numaidecât unui navigator, ca să calculeze capul la compas, fără de care nu poate să plece la drum – asculta, dar gândul lui era la cizmele lăsate la Stambul…

Şi trecea timpul – şi în cizmele noi, deşi lăcuite, se simţea stânjenit, dracu' ştie de ce, parcă îl strângeau, una la degete, alta la călcâi.

Pe punte se auzi sunând clopotul de cart, două bătăi scurte, sunetul cunoscut.

— S-a făcut ora cinci! observă căpitanul mirat. Repede trece timpul uneori!

Musul se însufleţi o clipă şi răspunse râzând:

— Fiindcă-i vânt bun, domnule! Când slăbeşte vântul, parcă şi ceasul merge şontâc.

— Măi băiete, n-ai nici o săptămână pe mare, şi-ai început să gândeşti ca marinarii bătrâni!

Cu toată lauda aceasta, Mihu îşi aminti iarăşi de cizme şi iarăşi se posomori.

Afară, viaţa îşi urma drumul obişnuit, fără nici o tulburare din partea nimănui. Gherasim rămăsese la cârmă şi în cartul al doilea – Ismail cică trebuind să gătească pentru cină – iar plutaşul era de veghe la prova, unde se tot legăna deasupra parapetului, de ai fi zis că o să-l apuce ameţeala şi o să cadă în valuri.

Ieremia dormea butuc în cabină, fiindcă peste noapte se chinuise pe o bancă în amărâta aia de gară.

Haralamb mai zăbovise o vreme pe punte, privind cum pierea în urmă Stambulul. Îl tot muşca un şarpe de inimă, îndemnându-l la lucruri rele, dar acum era prea târziu, păcat că îndemnul nu venise la vreme. Adică la urma urmelor ce treabă avea el în Grechia? N-ar fi fost mai bine să rămână pe chei, la Galata, că doar nu putea să-l ia nimeni cu sila – şi să fi căutat, într-un chip oarecare, urma turcoaicei după care-i sfârâia inima? Pe urmă îl luă oboseala, că şi el se chinuise peste noapte în gară, coborî în cabină şi, punând capul pe pernă, adormi, având în ureche gunguritul şăgalnic, iar sub pleoape surâsul gingaş al Laleliei.

Pe punte, în afara cârmaciului şi omului de veghe, mai erau şi ceilalţi doi – călătorii. Agop din Bazar stătea nemişcat deasupra hambarului, aruncând priviri speriate în juru-i. Călugărul se aşezase pe un maldăr de parâme la prova, îşi pusese pe nas nişte ochelari legaţi pe după urechi cu sfoară şi citea smerit Biblia, trecându-şi printre degete mătăniile slinoase, în mârâitul necurmat al lui Negrilă.

În babord se zăreau munţii Asiei Mici, acoperiţi de zăpadă, iar în prova, printre pânzele de corăbii şi fumul de vapoare care pluteau în depărtare, cine avea ochi buni putea să vadă insula Marmara, legănându-se în mijlocul mării ca o arcă greoaie.

Călugărul mai citi o vreme biblia, tot depănându-şi mătăniile, pe urmă se uită în lături, îşi scoase ochelarii, se ridică anevoie şi se îndreptă încovoiat spre pupa, cu cartea la subsuoară, urmat de mârâitul dulăului.

— Te trudeşti într-una, cârmaciule! zise, în greceşte, aşezându-se alături de cârmă.

Gherasim era în toane bune:

— Nu mă trudesc, părinte; îmi fac meseria.

— Frumoasă meserie, dar grea, nu-i aşa, fiule?

— De, când mai grea, când mai uşoară, dar încolo, n-am ce zice, frumoasă-i întotdeauna!

După ce tăcu o vreme, călugărul se trase mai aproape şi vorbi, cu îngrijorare:

— Taică, să nu crezi că duc averi cu mine; ia, acolo, vreo sută şaptezeci de piaştri, nici măcar două lire. Dar vezi dumneata, nu-s banii mei, ci ai mănăstirii, de aceea mi-e teamă.

— Cum adică, părinte? Călugărul scăzu glasul:

— Am auzit că umblă piraţi printre insule. Oare n-o fi primejdie să ne prade?

Cârmaciul începu să râdă:

— N-avea grijă, părinte, nu se ostenesc ei pentru două lire!

— Ei, taică, te pui cu tâlharii?

— Şi-apoi, zise Gherasim mai departe, acum, de când s-au înmulţit vapoarele, piraţii nu mai umblă pe toate drumurile; nu le dă mâna. Mai e unu', Spânu, dacă i-ai auzit numele, şi-or mai fi şi alţii, da' puţini, nu ca înainte. Aşa, se mai întâmplă câteodată să încolţească vreo corabie rătăcită, vreun barcaz aruncat de furtună pe vreo insulă pustie…

— Ei, vezi, taică! Barem, dacă ar fi să ni-i scoată satana în cale, aveţi cu ce să-i răpuneţi?

— În privinţa asta, să fii liniştit, părinte. Suntem oameni unu' şi unu'!

Călugărul se trase mai aproape.

— Dar puşti? Că pe oameni i-am văzut cu mâinile goale.

— Nu le purta dumneata de grijă. Avem fiecare câte o carabină şi gloanţe cu duiumul.

— Asta-i bine! zise călugărul, făcându-şi semnul crucii. Dar măcar, le ţineţi la îndemână, n-or fi pe undeva, prin fundul magaziei?

— S-ar putea una ca asta, părinţele? Du-te să le vezi, că le ţinem fiecare lângă pat, în cabină!

— Aşa? Apăi atunci mi-e inima mai liniştită. Căpitanul are şi el puşcă?

— Oho! Şi pe deasupra două pistoale!

Călugărul se uită la uşa cabinei, oftă, ca şi când tot i-ar mai fi fost teamă, pe urmă se ridică şi porni spre prova, târşâindu-şi picioarele.

— Păi domnul să rămână cu tine, cârmaciule! mai zise făcând asupra lui Gherasim semnul crucii. Eu mă duc să-mi mai luminez cugetul cu cărţile astea sfinte.

Aşa trecu încă o oră…

Jos, în cabină, Mihu îşi continua învăţătura, uitând, încetul cu încetul, necazul cu cizmele. Acum ştia cum se măsoară drumul pe hartă, cum i se fac îndreptările, corecţii pe limba navigatorului, şi cum apoi trebuie urmat după busolă, dar rămăsese cu o nedumerire. Navigând în chipul acesta, nu eşti niciodată sigur că ai să ajungi chiar acolo unde ai făcut socoteala; deriva, oricât ai ţine seama de ea, nu se poate măsura, cum masori unghiul de drum. În călătorii scurte, ca de pildă de la Sulina la Stambul, înrâurirea ei păgubitoare nu are când se mări; câteva mile într-o parte sau în alta, pe mare nu înseamnă nimic. Dar ce te faci când călătoreşti săptămâni şi luni în şir, fără să vezi urmă de pământ? Abaterea de azi se adună cu cea de mâine – şi la urmă te pomeneşti că ajungi unde nici n-ai gândit.

— Acum, dacă m-ai întrebat, am să te lămuresc, Mihule, răspunse căpitanul, mulţumit că mintea musului era sprintenă ca vântul bun. Despre asta aveam de gând să-ţi vorbesc mai târziu. Vezi tu, la asemenea drumuri, dacă te-ai lua numai după busolă, s-ar putea să nimereşti la dracu-n praznic, cum ai spus tu; şi nu că din asta ţi s-ar trage numaidecât vreo nenorocire, dar în primul rând ar însemna să baţi mările de pomană şi să nu fii la timp acolo unde ţi-ai pus în gând. Ca să înlăture această greşeală, navigatorii calculează în fiecare zi, sau ori de câte ori socotesc că este nevoie, locul unde se află, luându-se după soare sau după stele. Pentru asta e nevoie de instrumente şi de table astronomice, anume făcute – o să ajungem şi la ele, dar mai târziu. O dată ce-au aflat locul, navigatorii îl punctează pe hartă, de aceea, de câte ori calculezi poziţia corăbiei, se spune că „ai făcut punctul”. Dacă punctul e în afara drumului, corectezi unghiul la busolă, aşa ca să te apropii iarăşi de el – şi asta în fiecare zi, până termini călătoria…

Clopotul de cart bătu de trei ori câte două bătăi scurte, vestind ora şapte şi apropierea cinei.

— Acum haide să vedem ce mai e pe-afară! hotărî căpitanul.

Când ieşiră pe punte se apropia şi Ieremia, cu flinta lui veche, căutându-şi loc unde că se aşeze ca s-o frece de rugină.

— Fugi de-aici cu oţelele tale! îl repezi Gherasim, văzându-l că dă să se aciueze lângă cârmă. Ce, vrei să-mi zăpăceşti busola? Alt loc n-ai mai găsit, cât e puntea asta de lungă?

— Domnule, întrebă musul, oare e adevărat că fierul sminteşte magneţii busolei? Nenea Gherasim m-a repezit şi pe mine odată, când ciopleam un fluier pe lângă cârmă; zice că şi un briceag e de ajuns ca să-ţi facă încurcătură.

— Aşa e, Mihule. Fierul înrâureşte simţitor asupra busolei. Trebuie să nu uiţi asta şi să ai grijă totdeauna!

— Dar atunci fierăria de pe corabie cum n-o înrâureşte? Ancorele, sarturile, cratiţele din bucătărie?

— Astea-s prea departe. Dar fiindcă veni vorba de cratiţe, ce-ar fi să-i dăm o gură lui Ismail, să se grăbească puţin cu cina, că uite, acu' se face seară!

— Mă duc eu! zise Mihu, luând-o la fugă, spre prova.

Dar când se uită pe gura tambuchiului, văzu că bucătăria era goală; maşina de gătit dormea, rece, cratiţele în rafturi se ciocneau unele de altele, din pricina balansului şi sunetul dovedea atât de limpede că sunt goale, încât te apuca deznădejdea.

— Nene Ismaile! strigă musul, chinuit de o foame pe care n-o simţise nici în zilele când umbla fără căpătâi pe drumuri. Nene Ismaile!

Nici un semn de viaţă din partea bucătarului!

La strigătele musului, uşa se deschise şi Haralamb, trezit din somn, ieşi buimac din cabină şi urcă scara, pe punte.

— Ce-i, măi copile, de strigi aşa, că doar nu dau turcii?!

— Nu ştiu unde-i nenea Ismail – şi-i ora cinei.

— Păi unde să fie? Doarme în cabină. Hei, Ismaile, scoal' că s-a făcut ziuă!

Căpitanul cu Ieremia veneau de la cârmă.

— Doarme ca un malac, domnule! zise Haralamb, arătând pe spirai, în cabină.

Într-adevăr, bucătarul, ghemuit cu faţa la perete, dormea făcut una cu patul, de-ai fi zis că nici nu mai răsuflă şi niciodată n-o să se mai ridice în picioare.

— Scoal' mă, n-auzi?! strigă Haralamb iarăşi.

Apoi, văzând că drept urmare, Ismail abia acum începea să sforăie, luă cangea, o vârî prin spirai şi se apucă să-l îmboldească la nimereală, punând în asta toată pizma pe care i-o nutrea bucătarului.

Sforăitul crescu şi mai tare. Era un sforăit care făcea să tremure pereţii, geamurile spiraiului, puntea – şi poate chiar catargul, împreună cu straiurile.

Negrilă se ridică în picioare şi ciuli urechile. Agop din Bazar se uită speriat în lături, iar călugărul îşi luă ochit din Biblie, uitând să-şi mai depene mătăniile.

— Ei, fir-ai tu al naibii! îşi pierdu răbdarea Haralamb. Zi, nu vrei să te scoli? Stai că am eu ac de cojocul tău, păcătosule!

Şi aplecându-se pe spirai, strigă cât îl ţinea gura:

— Ismaile, păzea că vine Ghiulsum, ia uite-o!

La rostirea acestui nume, sforăitul pieri ca prin farmec, iar Ismail se rostogoli în mijlocul cabinei şi începu să-şi caute speriat şalvarii…

Vorba e că veselia nu ţine de foame, sau nu ţine multă vreme. Echipajul Speranţei râse îndelung pe socoteala bucătarului, până ce simţiră că lihneala îi doboară din picioare, în seara aceea trebuiră să se mulţumească numai cu o cină gătită la iuţeală; cu acest prilej băgară de seamă că la Stambul, în zarva şi încurcăturile ivite înaintea plecării, nimeni nu avusese grijă de cele ale gurii; nu-i vorbă că asta era în seama lui Ismail, aşa că degeaba ai fi luat la zor pe alţii – şi lui Ismail, ce să-i mai spui, că i se întâmplaseră şi lui destule! Nici măcar apă în butoaie nu avusese grijă să pună; noroc că erau aproape pline, şi puteau să ţină de acum încolo încă o lună de zile.

Acum, cu ce mai aveau în cambuză de la Sulina, puteau să se descurce două-trei zile. Anton Lupan hotărî să facă o scurtă escală la Skyros, pentru aprovizionare, că tot trebuiau să se abată într-acolo, să-l lase pe călugăr.

După ce cinară aşa ca să nu rabde foame, ouă prăjite cu slănină, din care Ismail fireşte nu se înfruptă, oprindu-l Coranul, coborâră o parte din pânze, adică săgeţile din vârful catargelor, fiindcă vântul era destul de aspru şi peste noapte ar fi putut să crească mai tare. Gherasim aprinse felinarele, apoi îşi luă pătura din cabină şi se întinse pe punte, cu un maldăr de parâme drept pernă.

— Dumneata du-te de te culcă în patul meu, îi spuse călugărului.

Acesta se grăbi să dispară sub punte, cu dăsaga la spinare, ca să scape de mârâitul lui Negrilă.

Cerul, în faţă, mai avea o geană purpurie, care se răsfrângea în câţiva nori alungiţi deasupra orizontului; în schimb, în pupa Speranţei se lăsase noapte deplină. Numai dâra palidă care rămânea în urmă, ca o cale a laptelui căzută în apă, înfrângea perdelele mai apropiate ale nopţii, făcându-le pe celelalte mai negre, mai grele. Dar şi asupra acestora, farul de la San Stefano, hăt în partea Stambulului, îşi trimitea sclipirile rare, sfâşiindu-le la răstimpuri cu spada lui ca argintul. Îndată, alt far, cel de la Eregli, pe coasta europeană, se ivi în dreapta bompresului, încrucişându-şi lama cu a celui lăsat în urma. Şi iată, nu trecu multă vreme, când se ivi şi în stânga unul, ridicându-se anevoie din valuri, ca privirea unui străjer care se uită peste ziduri.

— Far la un cart în stânga bompresului! strigă Mihu, el fiind de veghe la ora aceea.

— L-am văzut, răspunse căpitanul, de la cârmă. E farul de pe insula Marmara. Timpul se scurgea în tăcere.

Din când în când întâlneau vapoare, mai dese ca în Marea Neagră, care treceau aşa de aproape, încât se vedeau marinarii pe punte aplecaţi peste balustrade, făcând senine cu mâna.

— Efendi Agop! strigă Anton Lupan după o vreme, auzind că armeanul tot geme, chinuindu-se deasupra hambarului. De ce nu vrei dumneata să cobori în cabină, să te odihneşti ca oamenii? Aşa te mai trage şi umezeala mării şi te pomeneşti prins de junghiuri. Pe urmă să nu dai vina pe mine.

— Mulţumesc! răspunse Agop zgribulit ca o mâţă udă. Aici stau bine, efendi, stau bine!

Şi iar începu să geamă.

Aproape de miezul nopţii, în stânga, de o parte şi de alta a farului, se iviră pâlpâiri de lumină.

— Ce lumini sunt astea, domnule? întrebă Mihu, apropiindu-se de cârmă.

— Pesemne sunt focurile pescarilor.

La miezul nopţii, Ismail, care se culcase iarăşi după cină şi îi trăsese un somn zdravăn trei ceasuri şi mai bine, veni să ia cârma, iar Ieremia, trecu de veghe. Anton Lupan însă mai rămase pe punte încă vreo oră, până ce ajunseră în dreptul farului; Mihu nu coborî nici el în cabină. Acum ţărmul insulei se zărea, departe, ca o umbră nesigură care-ţi umplea sufletul de teamă şi de tristeţe. Focurile pescarilor, rare, luminau câte un colţ de stâncă ruginită, câte o bucată de faleză ca un zid de puşcărie. Mai departe, pământul se pierdea în întuneric, neîngăduindu-ţi să-l vezi nici cu închipuirea.

— E mare insula asta, domnule?

— Are vreo douăzeci de kilometri lungime.

— Şi nu-i nici un oraş pe toată lungimea?

— Ba da, un orăşel, Marmara, în partea ailaltă. Dar ce-ar fi să te duci la culcare? Nu uita că în zori o să avem treabă.

Auzind aceste cuvinte, Agop, care pesemne nu putea să doarmă, se ridică de deasupra hambarului.

— Efendi, mâine dimineaţă sosim la Gallipoli?

— Da, către ora şapte, dacă vântul rămâne acelaşi.

— Şi ne oprim în port?

— Numai pentru controlul vamal. Eu zic că-i mai bine să-l facem aici, decât la Cianak.

— N-am putea să trecem aşa, fără oprire?

— Cum crezi una ca asta? Dumneata n-ai mai călătorit niciodată prin Dardanele? Vrei să tragă cu tunul?

Armeanul vru să mai întrebe ceva, pe urmă oftă şi se duse să-şi ia în primire locul de veghe.

Înainte de a coborî să se culce, Anton Lupan mai trecu pe la cârmă.

— Ia spune, Ismaile, te-ai limpezit la cap, n-o s-o iei razna? Să mă duc la culcare sau să-ţi mai ţin tovărăşie? Mi-e teamă să nu te fure somnul.

— Domnule, când facem mâncare o dată poate greşim; când suntem la cârmă ţinem drum bun. Întrebam Gherasim!

— Lasă-l pe Gherasim, că doarme. Ai grijă să nu te apropii de ţărm; peste vreo două ore, o să vezi farul de la Carakioi, în tribord.

— Ştiam, am umblat mult Marmaraua! Ehe, cârmaci vechi Ismail!

Lui Mihu, vecinătatea insulei tainice, pe care din când în când se vedea pâlpâind un foc de pescari, îi dădea un fel de teamă, fără să ştie de unde pornea. Ar fi vrut să rămână pe punte, dar socotea că Anton Lupan s-ar fi supărat, de aceea, după ce mai aruncă o privire spre ţărm, aşa cum îl zărea, plin de umbre fâlfâitoare, în babord, la o mie de paşi, coborî în cabină. Călugărul gemu prin somn, apoi se lăsă linişte; nu se mai auzea decât răsuflarea oamenilor şi freamătul valurilor dincolo de bordaj.

Şi deodată, în liniştea aceasta, lui Mihu i se păru că desluşeşte un gungurit ciudat, asemănător cu gunguritul sfios şi plin de teamă al porumbelului care vine iarna la geam. Trase cu urechea, dar în clipa următoare gunguritul nu se mai auzea: poate fusese unul din glasurile mării, fiindcă marea, când o auzi dinlăuntrul corăbiei, nu are numai un glas; ea urlă ca lupul prădalnic, mugeşte ca taurul înfuriat, latră ca dulăii la stână, mormăie ca ursul la fragi, behăie ca oile în iernatic, plânge ca bietul cerb gonit de hăitaşi, geme ca omul bolnav, ia glasul buhnei ursuze şi strigătul cucului într-una hoinar – de ce nu l-ar lua şi pe-al porumbelului care îţi gungure iarna la geam?

Aşa se gândi musul – şi în timp ce marea vorbea cu toate aceste glasuri dincolo de bordaj, el adormi împăcat.

Soarele nu răsărise când Speranţa intră în gâtuitura de apus a Mării Marmara, care premerge strâmtoarea Dardanelelor. La ora cinci, Gherasim luă cârma; se zăreau departe ţărmurile, plutind nesigur în pâcla dimineţii. În pupa, cerul se împurpura, făcând să sângereze ici-colo o creastă de val.

Mihu deschise ochii în clipa când soarele ieşea din unde, ca un fes roşu în capul unui Neptun otoman.

Ismail se culcase abia de un sfert de oră, dar avusese vreme să-şi acordeze sforăitul pe trei glasuri, unul subţirel, ca struna de vioară, altul mijlociu, de caval, iar al treilea grav, plin de nădejde, ca buciumul de muntean. Haralamb şi Cristea Busuioc dormeau încă, întorşi cu faţa la perete, obişnuiţi cu acest concert matinal.

După ce îşi roti ochii prin cabină, întrebându-se ce nelinişte îl făcuse să se trezească aşa de devreme, căci cu sforăitul bucătarului era şi el obişnuit, Mihu îşi aduse aminte de călugăr şi se aplecă spre el, peste pat. Pe spirai intra o dâră de lumină cenuşie, în care se împleteau şuviţe purpurii, alungând prin colţuri întunericul cabinei. Călugărul dormea cu faţa în sus, cu o tichie neagră înfundată până pe urechi, şi cu mâna dreaptă atârnând în jos, încleştată în băierile dăsagei, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu-l fure cineva.

Deodată, Mihu făcu ochii mari şi începu să chicotească, fără să ţină seamă de respectul datorat unui monah. Dar ce oare în înfăţişarea călugărului acesta călător îi stârnise asemenea haz?

În clipa aceea, călugărul tresări, clipi din ochi, îşi duse repede mâna la barbă şi se întoarse cu faţa la perete, mormăind supărat.

Musului i se făcu ruşine că râsese de el. Ruşine? Da, în prima clipă; apoi alt gând prinse să i se frământe în cap…

Afară, pe punte, nu se simţea nici o mişcare… Să fie-al naibii! – erau uneori clipe când te apuca teama, când ţi se părea că în jurul tău totul a murit şi nici măcar sforăitul lui Ismail nu-ţi alunga din cuget neliniştea stârnită de această tăcere lungă şi grea. Şi după o vreme, iarăşi i se păru lui Mihu că aude gunguritul de astă-noapte, cine ştie de unde pornit. O fi fost unul din glasurile mării, dar parcă prea suna desluşit, aici, la câţiva paşi, în preajma lui!

Şi iarăşi trase cu urechea, şi iarăşi nu află nimic. Acum nu mai putea să adoarmă la loc, îl frământa un început de gând, nelămurit. Mai bine era să iasă la lumină, să audă o vorbă şi să vadă un chip omenesc.

Băiatul coborî din pat cu grijă, ca să nu tulbure încă o dată somnul călugărului. Când să-şi tragă cizmele în picioare, zări sub perna monahului Biblia, în care acesta citise ieri tot timpul drumului, cuprins de mare smerenie. Nu văzuse niciodată o carte sfântă – se simţi îmboldit să-şi arunce ochii prin ea – de aceea se apropie încetişor de pat, întinse mâna, deschise scoarţa de mucava groasă – şi rămase cu ochii mari, nespus de mirat… în clipa aceea, călugărul sări de la locul lui şi înşfăcă furios cartea, aruncându-i o privire care-l făcu să fugă pe punte, cu cizmele în mână, parcă gonit de cel necurat.

Soarele se ridicase pe cer cât jumătate de cange, risipind negurile dimineţii de deasupra mării şi dezvelind ţărmurile cenuşii. Înapoia traversului, în dreapta, farul de la Carakioi, al cărui turn se ştergea între dealuri sub lumina dimineţii, continua să clipească, palid, încercând zadarnic să se lupte cu soarele răsărit de mult; pesemne paznicul uitase să-l stingă şi sforăia şi el prin vreun ungher, ca Ismail.

În faţă, unde malurile păreau că se unesc, închizând drumul corăbiei, se şi zăreau minaretele albe de la Gallipoli.

Vântul se rotise şi bătea aproape din pupa, ca şi cum se pregătea din vreme să-şi facă loc prin strâmtoare, în urma Speranţei. La adăpostul coastei, valurile erau mai scurte şi mai îndesate; câte unul se spărgea în bordaj, cu o izbitură surdă care făcea să tremure puntea şi să zbârnâie sarturile.

Peste un ceas, goeleta românească era la Gallipoli, în gura strâmtorii, şi arunca ancora în mica radă din faţa oraşului, lângă un vapor francez care venea din Egee şi ancorase câteva minute mai devreme. O paţŕ sau un vizir, gras că i se îndoia scara sub picioare, tocmai cobora în barcă, să se ducă la ţărm, pesemne cu treburi de-ale sultanului, căci funcţionărimea portului şi a oraşului prea roia în jurul lui, speriată. După el coborî, în alte bărci, o suită numeroasă, apoi de trei ori pe atâţi servitori negri, toţi îmbrăcaţi în culori ţipătoare şi cu pielea lucioasă. Abia după aceea începură să se debarce bagajele – şi asta ţinu mai mult de un ceas, în care timp, autorităţile portului nu avură răgaz să se ocupe de o corabie românească.

Agop se frământa pe punte, dând semne de nerăbdare, care creşteau de la o clipă la alta. În sfârşit, după ce zarva stârnită de venirea paşalei se potoli, vaporul fluieră scurt, ridică ancora şi porni spre Stambul, lăsând în urmă o dâră de fum negru şi gros, care se întinse deasupra radei. Abia atunci se văzu desprinzându-se de la ţărm barca vameşului. Dar slujbaşul padişahului se duse mai întâi la un vapor englezesc, care era ancorat ceva mai departe şi îşi flutura, cu nervozitate, pavilionul majestăţii sale britanice.

Anton Lupan se uită cu ocheanul la acest vapor, probabil unul dintre primele în istoria navigaţiei cu aburi, un fost bric căruia i se adăugaseră maşini cu zbaturi. Navigase pe un vas italian, asemănător cu acesta, până în golful Persic şi îşi blestemase viaţa – de aceea se mira că astăzi, după atâţia ani, se mai găseau încă oameni să-i alcătuiască echipajul.

Între timp, barca vameşului, depărtându-se de vaporul englezesc, unde îşi făcuse îndatorirea, se apropie de Speranţa. Un funcţionar cu fes, însoţit de un başbuzuc fioros, cu puşcă în bandulieră, se urcă pe punte şi cercetă actele privitoare la încărcătură. Când ceru să se ridice bocaportul, Agop păru că leşină, dar, în zarva de pe punte, nimeni nu băgă de seamă.

— Astea ce sunt? întrebă vameşul, arătând la sacii înghesuiţi deasupra cherestelei.

— Lucruri casnice, efendi! bâigui armeanul, cu faţa pământie. Boarfe de prin casă. Eu sunt Agop, Agop din Bazar, am avut prăvălie la Stambul, dar am scăpătat şi acum mă duc să-mi încerc norocul la Atena. Poftim, lucrurile sunt vămuite, am dovadă, am plătit taxele…

Vameşul îşi vârî nasul în hârtie, dar, se vede, nu-i arătă încredere, cu toate peceţile şi iscăliturile.

— Să ne uităm puţin, efendi Agop, să ne facem datoria zise, punând piciorul peste marginea deschizăturii şi dându-şi drumul în magazie.

Armeanul, până atunci galben la faţă, se făcu roşu ca fesul vameşului şi se repezi după el, împiedicându-se în poalele giubelei. Se auziră şoapte, oftaturi, şi în sfârşit fesul se ivi în gura hambarului. Agop ieşi şi el deasupra; nu mai era nici galben, nici roşu, ci îşi recăpătase culoarea obrazului, însă sudoarea îi curgea gârlă pe faţă.

În timp ce turcul cobora scara, să plece, Gherasim se apropie de Anton Lupan şi-i spuse în şoaptă:

— Domnule, mi se pare că armeanul ăsta n-are numai boarfe…

— Altceva ce-ar mai putea să aibă?

— Păi ştiu eu, covoare, mătăsuri…

— Am bănuit şi eu asta… Dar lasă-l în plata domnului. Noi n-avem ce pierde: asta e treaba vămii. Fireşte, dacă ne-ar fi încredinţat nouă calabalâcul, să-l transportăm pe seama noastră, atunci s-ar fi schimbat treaba.

Cârmaciul ridică din umeri:

— Bine, domnule, fie după voia dumitale, dar să ştii că la Pireu eu îi mai ciupesc câţiva icosari de aur… De ce să câştige numai vameşii?

Sfârşindu-se controlul vămii, Anton Lupan luă barca şi se duse în port cu actele Speranţei, ca s-o înscrie în registrul Căpităniei. Dar mai întâi, din obişnuinţa marinarului, se opri pe chei în faţa tablei vaselor pierdute.

Timpul fusese bun în ultima vreme; din primăvară până acum, din câte vase se ştiau în drum spre Gallipoli, nu pieriseră decât patru barcazuri, unul pornit de la Pireu, două de la Salonic şi ultimul de la Alexandreta, aşa cum aduceau mărturie feluriţi căpitani şi marinari, care găsiseră epavele sau scăpaseră de la înec oameni de-ai echipajelor.

Sfârşind citirea listei, Anton Lupan îşi scoase boneta, obicei cinstit de toţi marinarii, apoi intră la Căpitănie, şi Speranţa fu înscrisă în registru, după vaporul franţuzesc Descartes, cu care venise paşaua.

Deasupra acestuia era trecut celălalt vapor, Victory, sub pavilionul britanic. Aruncându-şi din obişnuinţă ochii asupra înscrisului, Anton Lupan scoase, fără să vrea, o exclamaţie de uimire. Comandantul vasului englezesc era John Tennyson, cu care se împrietenise în anul când navigaseră amândoi pe drumul Indochinei, dar cu un vapor mai acătării decât cel de astăzi; e drept că pe vaporul acela John Tennyson nu era comandant, ci ofiţer de punte, desăvârşindu-şi ucenicia.

În radă se auzi un fluier, apoi zornăitul lanţului: Victory ridica ancora şi se pregătea de plecare.

Comandantul Speranţei se năpusti pe chei, sări în barcă şi se îndreptă spre vaporul englezesc, făcând semne cu boneta în aer; acum, dacă se întâlniseră aici, nu l-ar fi răbdat inima să nu schimbe câteva vorbe cu un prieten pe care nu-l mai văzuse de trei ani şi pe care cine ştie când şi în ce port avea să-l întâlnească iarăşi.

Peste un sfert de ceas, Anton Lupan se afla pe Victory, în cabina căpitanului şi desfăcea în pripă, cu John Tennyson, sacii cu amintiri ai marinarilor.

— De când eşti îmbarcat pe sicriul ăsta? întrebă Anton Lupan pe urmă, privind cabina murdară de fumul cărbunelui.

— De un an, răspunse prietenul. Ce vrei, e primul vas pe care îl comand de când mi-am luat brevetul. Doar n-aveau să-mi dea un transatlantic! E însă ultimul drum pe care îl face; compania s-a hotărât să-l scoată din serviciu îndată ce ajungem la Portsmouth. Dar tu? N-ai găsit să te îmbarci pe altceva decât pe o goeletă de o sută de tone?

— Ştii că eu am alte planuri, nu să comand vapoare.

— Deci tot te mai gândeşti la călătoria aceea?

— Bineînţeles, mai cu seamă că mi-am găsit prietenul. John Tennyson aflase de la el. În anul când navigaseră împreună, întreaga lor istorie, zbuciumul, planurile, strădania şi dispariţia ciudată a lui Pierre Vaillant – care iată, acum se ivise undeva, când nu mai spera nimeni.

— Prin urmare, zise căpitanul vaporului, duci cherestea la Pireu.

— Da, şi de-acolo mă întorc la Stambul, cu orice marfă. Cred că până atunci o să se întoarcă şi Pierre, ca să plecăm împreună.

— Vezi cum îţi alegi drumul, continuă John Tennyson. Am aflat că umblă piraţi printre insule. În porturile Levantului, lumea e foarte speriată.

— N-avea grijă; am oameni bravi şi goeleta e bună! După ce mai schimbară astfel câteva vorbe, Anton Lupan îşi luă rămas bun de la comandantul vaporului şi se întoarse pe bordul Speranţei, grăbit, căci se făcuse ora nouă.

Victory ridică ancora, arătând aceeaşi grabă, fluieră scurt şi porni, vărsând asupra radei fumul negru şi pufăitul greoi al maşinilor. Trecând prin dreptul goeletei româneşti salută cu pavilionul, apoi se îndreptă spre gura strâmtorii.

Peste jumătate de ceas, Speranţa îşi rotea şi ea prova şi se întindea la drum, cu vânt puternic din pupa. Alte câteva corăbii şi barcazuri, plecate mai devreme, erau în drum spre Egee, împânzind apa strâmtorii cu velele lor joase, întinse în amândouă bordurile. Aşa cum se legănau greoaie, păreau nişte măgăruşi, încărcaţi cu samare mai mari decât îi ţineau puterile.

În strâmtoare, valurile pornite din Marinară se rupeau în două, se încălecau unele pe altele, sugrumate, furioase ca nişte fiare, care, neavând unde-şi dezlănţui pornirile, rag şi mugesc făcând spume la gură. Goeleta se lua la întrecere cu ele şi, primindu-le din pupa, aproape nu le simţea furia; numai câte un val mai sălbatic scăpat întreg în gâtuitură, după ce încerca zadarnic să se urce pe punte, zgâlţâia cârma, apoi se rostogolea neputincios pe sub chilă, ca să se spargă sub vârful bompresului, aruncând stropi de ciudă.

Lochul arăta ceva mai mult de opt noduri, adică aproape viteza unui vapor de poştă şi barcazurile rămâneau unul câte unul în urmă. Rămase curând în pupa şi Victory, al cărei căpitan, aflat pe puntea de comandă, se uita cu ocheanul la goeleta năzdrăvană, uimit ce repede îl lăsa în urmă, cu toate că ridicase şi el toată velatura, nu mergea numai cu maşinile.

Întreg echipajul Speranţei era pe punte, cuprins de înfrigurare – şi chiar Agop din Bazar părăsise bocaportul, pe care până acum îl păzise cu străşnicie, ca să vină la prova, unde fierbea volbura mării, căscând abisuri pline de spumă. Numai călugărul rămăsese în cabină, pe dăsaga lui, cu cartea sfântă în mână.

Deodată, în foşnetul valurilor şi-n freamătul corăbiei, Mihu auzi un fâlfâit de aripi şi, când întoarse capul, văzu o pasăre albă, zbătându-se printre pânze, până ce se dezmetici şi îşi luă zborul spre ţărmul de apus al strâmtorii. Cunoştea pescăruşii care se roteau adesea pe deasupra corăbiei, iar uneori chiar se aşezau câte o clipă în vârful catargelor, dar aceasta părea altă pasăre.

— Uite un porumbel, măi vere! strigă Haralamb, minunându-se cu îndreptăţire.

Ce să caute un porumbel pe deasupra strâmtorii?

— S-o fi rătăcit şi el, săracul! zise Ieremia.

În capul lui Mihu, însă, zborul porumbelului se uni cu gunguritul de astă-noapte şi el rămase pe gânduri, clipind des, cu ochii printre catarge. În clipa aceea auzi un scârţâit uşor în spate, şi, întorcând capul, i se păru că geamul spiralului se mişcase. Hotărât, după păţania cu cizmele, lui Mihu toate nimicurile i se păreau fapte ciudate…

În acest timp, ţărmurile strâmtorii alunecau de o parte şi de alta, atât de aproape încât te-ai fi crezut pe un fluviu, primăvara, când apele curg vijelioase. Malul european era o înşiruire de dealuri râpoase şi sterpe, arar tărcate de câte o firavă linie de verdeaţă. Pe malul celălalt creştea o vegetaţie mai bogată, aproape mediteraneană. Într-un loc, pe plajă, se vedeau corturi şi în jur soldaţi făcând instrucţie. Sus, la creastă, se bănuiau ascunse fortăreţe cu tunuri care îşi puteau apleca repede ţevile asupra vaselor duşmănoase.

Înainte de a ajunge la Kilid Bar, strâmtoarea cotea brusc la stânga, îndreptându-se spre sud, dar vântul, care pesemne aluneca şi el printre maluri, o dată cu apa, rămase neschimbat în pupa Speranţei, fără să-şi piardă puterea. Strâmtoarea se îngusta din ce în ce mai mult, valurile, înghesuite, se luptau între ele cu mai multă furie şi corabia gonea, ca mânată de furtună. Orăşelul Kilid Bar, aşezat pe malul european, între râpe, rămase în urmă, ca o gară prin care acceleratul trece fără să oprească; la fel Cianak-Katesi, pe malul din faţă.

— Da' afurisite sunt Dardanelele în partea asta, domnule! exclamă Cristea Busuioc, privind strâmtoarea cu ochiul plutaşului. Pe-aici e mai rău ca la Toancele noastre!

După ce spusese aceste multe vorbe, avea să rămână mut ca lemnul catargelor, aproape şase ceasuri, continuând din când în când să-şi scuture capul şi să se uite aiurea, de-ai fi zis că-i ca neoamenii.

— Numai când bate vântul, se înfurie Dardanelele; altminteri să ştii că sunt liniştite, îl lămuri Anton Lupan, surprins şi el de furia apei.

Nu văzuse niciodată strâmtoarea atât de răscolită – şi acum nu se mai mira că în locul acesta valurile rupseseră podul aruncat peste Helespont de Xerxes, după cum nu se mira că, văzându-le nemernicia, regele perşilor pusese oameni să le biciuiască. Dacă ar fi avut vreun zor să navigheze spre Marmara şi nu spre Egee, poate şi-ar fi vărsat şi el furia pe valuri la fel cum făcuse războinicul rege.

Aşa cum se înfăţişa acum strâmtoarea, îi venea greu să creadă că aici era locul pe unde Leandru, îndrăgostit de Hero, se avântase înot peste apele Helespontului ca să-şi vadă iubita care-l aştepta dincolo, fluturându-şi năframa. Dar dacă aceasta putea fi numai o legendă, sigur era că un om le trecuse – şi nu un erou din antichitate, ci unul al vremurilor moderne, lord Byron – fără ca măcar pe malul celălalt să-l fi aşteptat vreo Hero a zilelor noastre…

La ora 1 după-amiază, Speranţa lăsă în stânga forturile de la Kum-Kaleh, în dreapta cele de la capul Helles, coborî de pe catarg pavilionul turcesc şi luă drumul prin Egee, sud 5 carturi spre vest, îndreptându-se către insula Skyros…