IV

— Vi-l prezint pe Grigori Litvinov, rus get-beget, băiat bun, exclamă Bambaev, prezentându-l pe Litvinov unui bărbat scund, cu înfăţişare de moşier, în ţinută de dimineaţă (purta un surtuc scurt, descheiat la gât, pantaloni gri şi papuci de casă), care se afla în mijlocul unei camere luminoase, frumos mobilate. Dânsul e! Adăugă Bambaev, adresându-se lui Litvinov. Iată-l în carne şi oase. Ştiţi cine-i? Gubariov în persoană.

Litvinov măsură curios din cap până-n picioare pe „Gubariov în persoană”. La prima aruncătură de ochi nu găsi la dânsul nimic extraordinar. Văzu în faţa lui un domn cu o înfăţişare respectabilă şi cam neroadă, holbat, botos, cu fruntea lată şi barbă mare, cu grumazul puternic, care-şi aţintea stăruitor în jos privirile piezişe. Acest domn zâmbi cu toată gura şi mormăi doar: „Mda. Prea bine. Încântat!”, pe urmă îşi duse mâna la barbă şi, înturnând spatele lui Litvinov, făcu câţiva paşi încoace şi încolo pe covor, cu mersul lui ciudat, legănat, de parcă ar fi căutat să se furişeze. Gubariov avea obiceiul să se plimbe mereu înainte şi înapoi prin cameră, trăgându-şi şi scărpinându-şi din când în când barba cu vârful unghiilor sale lungi şi tari. În afară de Gubariov se mai găsea în încăpere o doamnă de vreo cincizeci de ani, într-o rochie de mătase ponosită, cu o figură extraordinar de mobilă, galbenă ca lămâia, cu perişori negri pe buza de sus şi cu ochi vioi, gata parcă să-i sară din orbite, iar un domn îndesat şedea într-un colţ, încovoiat de şale.

— Ei bine, stimată Matriona Semionovna, începu Gubariov, adresându-se acestei doamne fără să socotească necesar a i-l recomanda pe Litvinov. Şi cum ziceaţi?

Doamna (se numea madame Suhancikova, era o văduvă săracă, fără copii, care de doi ani se muta de colo-colo) îşi urmă numaidecât povestirea cu o rară şi îndrăcită volubilitate:

— Şi, cum vă spuneam, el se prezintă la prinţ cu aceste cuvinte: „Excelenţă, cu rangul şi cu titlul ce-l aveţi, zice, ar fi o nimica toată pentru dumneavoastră să-mi uşuraţi necazurile. Nu puteţi, zice, trece cu vederea puritatea vederilor mele! E admisibil oare ca în secolul nostru să fie prigonit cineva pentru convingerile sale?” Şi ce credeţi că a făcut prinţul, acest demnitar atât de înalt şi aşa de cultivat?

— Ce-a făcut? Întrebă Gubariov, aprinzându-şi îngândurat o ţigară.

Doamna se îndreptă de spate şi îşi întinse înainte mâna dreaptă osoasă, împungând cu degetul arătător:

— Îşi chemă lacheul şi-i spuse: „Dezbracă-l numaidecât pe omul acesta de redingotă şi ia-ţi-o. Ţi-o dăruiesc”.

— Şi lacheul l-a dezbrăcat? Întrebă Bambaev, plesnind din palme.

— L-a dezbrăcat şi i-a luat redingota. Şi asta a făcut-o însuşi prinţul Barnaulov, faimosul bogătaş, înaltul dregător înzestrat cu depline puteri, reprezentantul guvernului! Te poţi aştepta la orice după una ca asta!

Trupul puţintel al doamnei Suhancikova se cutremura de mânie, faţa i se crispa, pieptul firav îi înălţa năvalnic corsetul plat. Cât despre ochi, ce să mai vorbim? Parcă îi ieşeau din orbite. Asta se întâmpla, de altfel, ori de câte ori vorbea.

— Dar e strigător la cer! Exclamă Bambaev. Nici nu există pedeapsă pe măsura vinei lui!

— Hm. hm. De sus până jos nu-i decât putregai, remarcă Gubariov, fără să-şi ridice vocea. Aici n-are nici un rost pedeapsa. Aici se cere. Cu totul altă măsură.

— Dar oare-i adevărat? Zise Litvinov.

— Dacă-i adevărat? Izbucni Suhancikova. Nici prin gând să nu-ţi treacă să te îndoieşti, nici prin gând. Rosti aceste vorbe cu atâta putere, încât parcă se frânse în două. Ţin ştirea de la cel mai serios om de pe lume. De altfel, dumneavoastră, Stepan Nikolaevici, îl cunoaşteţi: e Elistratov Kapiton. Iar el a auzit-o de la martorii oculari ai acestei scene dezgustătoare.

— Care Elistratov? Întrebă Gubariov. Cel ce-a stat la Kazan?

— El în persoană. Eu ştiu, Stepan Nikolaici, că au umblat pe socoteala lui zvonuri precum că ar fi luat bani de la nişte antreprenori sau podgoreni. Şi cine crezi că le-a răspândit? Pelikanov! Iar pe Pelikanov poţi să-l crezi? Toată lumea ştie că el nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât un spion!

— Daţi-mi voie, Matriona Semionovna, exclamă Bambaev. Sunt doar prieten cu Pelikanov. Cum puteţi să spuneţi că-i spion?

— Da, spion, şi gata!

— Zău, daţi-mi voie, pentru numele lui Dumnezeu.

— Spion, în carne şi oase! Răcni doamna Suhancikova.

— Ba deloc, ascultaţi-mă pe mine, zbieră la rândul său Bambaev.

— Ba-i spion, spion! Repeta întruna Suhancikova.

— Pentru nimic în lume! Dar dacă l-aţi fi numit pe Tenteleev, n-aş fi avut nimic împotrivă! Mugi Bambaev.

Doamnei Suhancikova i se tăie răsuflarea.

— Despre el ştiu din cea mai sigură sursă, urmă Bambaev cu tonul său obişnuit, că, fiind chemat la ohrană, s-a aruncat în genunchi la picioarele contesei Blasenkrampf, scâncind: „Salvaţi-mă! Puneţi o vorbă pentru mine!” Pe când Pelikanov nu s-ar fi înjosit niciodată în halul acesta.

— Hm. Tenteleev. Mormăi Gubariov, asta. Asta trebuie notat.

Doamna Suhancikova ridică dispreţuitor din umăr.

— Ce mi-i unul, ce mi-i altul, zise ea, dar despre Tenteleev ştiu o anecdotă şi mai şi. El se purta ca un tiran oribil cu iobagii săi, după cum ştiţi prea bine, deşi îşi lua aere de emancipat. Într-un rând, se afla la Paris, în salonul unor cunoscuţi, când intră acolo doamna Beecher-Stowe. Aia, ştiţi, Coliba unchiului Tom. Tenteleev, ca om straşnic de vanitos, rugă pe stăpânul casei să-l prezinte scriitoarei. Cum îi auzi numele, scriitoarea izbucni: „Cum? Îndrăzneşte să pretindă a face cunoştinţă cu autoarea Unchiului Tom? Lipseşte din faţa mea!” Şi harşt! Îi arse o palmă peste obraz. Şi ce credeţi? Tenteleev, şi-a luat pălăria şi a şters-o cu coada între picioare.

— Mi se pare că exagerezi, făcu Bambaev. „Lipseşte din faţa mea!” i-a spus într-adevăr. Asta aşa-i! Dar de pălmuit, nu l-a pălmuit.

— Ba i-a tras o palmă! I-a tras o palmă, repetă febril Suhancikova. N-am obiceiul, să îndrug verzi şi uscate. Uf, şi sunteţi prieten cu asemenea oameni!

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, Matriona Semionovna, niciodată nu l-am socotit pe Tenteleev ca un amic intim al meu; eu am vorbit despre Pelikanov.

— Dacă nu v-o fi prieten Tenteleev, o fi altul: de pildă Mihneev.

— Dar ce-o mai fi făcut şi ăsta? Întrebă neliniştit Bambaev.

— Cum? Parcă n-aţi şti. Zbiera în gura mare pe bulevardul Voznesenski că toţi liberalii, cică, ar trebui băgaţi la puşcărie. Iar când un fost camarad de şcoală, sărac bineînţeles, l-a întrebat într-o zi: „Pot să prânzesc la tine?”, acesta i-a răspuns: „Imposibil, dragă. Azi am doi conţi la dejun. Umblă sănătos!”

— Zău că asta-i o calomnie! Izbucni Bambaev.

— Auzi: calomnie! Calomnie! Mai întâi contele Vahruşkin, care a dejunat de asemeni la Mihneev al dumneavoastră.

— Contele Vahruşkin e văr primar cu mine, intră în vorbă îmbufnat Gubariov; totuşi nu-l primesc în casa mea. Dar s-o lăsăm baltă.

— În al doilea rând, urmă smerit doamna Suhancikova, înclinându-şi capul spre Gubariov, însăşi Praskovia Iakovlevna17 mi-a spus toate acestea.

— Aţi şi găsit pe cine să vă întemeiaţi. De altfel, ea şi Sarkizov sunt cei mai mari mincinoşi!

— Ba s-avem iertare, Sarkizov într-adevăr e un mincinos şi jumătate, el a sustras chiar giulgiul de pe cadavrul tatălui său. În privinţa asta nu mă pun împotrivă. Cât priveşte pe Praskovia Iakovlevna, ce deosebire! Gândiţi-vă numai cât de nobil s-a despărţit de soţul său. Dar dumneavoastră, desigur, sunteţi totdeauna gata.

— Destul, destul! O întrerupse Bambaev. Să lăsăm toate aceste bârfeli şi să ne ocupăm de lucruri mai înalte.

Ştiţi doar că-s om de principii vechi. Aţi citit Mademoiselle de la Quintinie? 18 O minune! Şi e în deplină concordanţă cu principiile domniei-voastre!

— Eu nu mai citesc romane, răspunse sec şi tăios doamna Suhancikova.

— De ce?

— Fiindcă acum nu-i vremea romanelor. N-am decât un singur lucru în cap: maşinile de cusut.

— Ce maşini? O întrebă Litvinov.

— Maşini de cusut, de cusut. Toate femeile trebuie azi să-şi facă rost de maşini de cusut şi să constituie o asociaţie. În chipul acesta îşi vor câştiga pâinea cea de toate zilele şi vor ajunge dintr-o dată independente. Alt chip de emancipare pentru ele nu există. Asta-i o chestiune socială de cea mai mare importanţă. M-am ciondănit pe tema ei cu Boleslav Stadniţki, care-i un om minunat, dar prea ia uşor lucrurile astea. Râde de toate. Un imbecil!

— Va veni vremea ca toţi să dea socoteală; li se va cere tuturor să răspundă, rosti încet Gubariov cu un ton jumătate sentenţios, jumătate profetic.

— Da, da, repetă Bambaev. Vor da socoteală, tocmai aşa. Dar ce zici, Stepan Nikolaevici, adăugă el, scoborând vocea, lucrarea înaintează?

— Strâng materia], răspunse Gubariov, cu sprâncenele încruntate şi, adresându-i-se lui Litvinov, care începuse să ameţească din pricina acestui ghiveci de nume necunoscute, de furia asta de bârfeli, îl întrebă cu ce se ocupă.

Litvinov îi satisfăcu curiozitatea.

— A! Vasăzică-i vorba de ştiinţele naturale. E un lucru util, ca şcoală; dar numai ca şcoală; nu ca scop. Scopul trebuie să fie. hm. Trebuie să fie altul. Dar, daţi-mi voie să vă întreb, ce păreri aveţi?

— Cum? Ce păreri?

— Adică, cum să zic, care sunt convingerile dumneavoastră politice?

Litvinov zâmbi:

— La drept vorbind, eu n-am convingeri politice. Domnul cel bine legat, care şedea în colţ, auzind vorbele acestea, ridică brusc capul şi îl privi lung pe Litvinov.

— Cum aşa? Rosti cu o blândeţe afectată Gubariov. Nu v-aţi gândit niciodată, sau aţi şi ajuns blazat?

— Cum să vă spun? Mi se pare că pentru noi, ruşii, e prematur să avem convingeri politice sau să ne închipuim că le avem. Notaţi că eu dau cuvântului „politic” înţelesul pe care îl are de drept şi care.

— Aha! Dumneavoastră sunteţi dintre aceia care nu se cred copţi la minte, rosti cu aceeaşi blândeţe Gubariov şi, apropiindu-se de Voroşilov, îl întrebă dacă citise broşura ce i-o dăduse.

Voroşilov, care spre surprinderea lui Litvinov nu rostise nici un cuvinţel de la sosire, ci numai îşi încrunta sprâncenele şi îşi rotea ochii semnificativ (de altfel, îndeobşte, el ori ţinea discursuri, ori tăcea tot timpul), îşi trase milităreşte umerii înapoi, bătu din călcâie şi făcu un gest afirmativ cu capul.

— Ei, ce ziceţi? Aţi rămas mulţumit?

— Da, cât priveşte principiile de bază; nu-s de acord însă cu deducţiile.

— Mda. Totuşi Andrei Ivanovici mi-a lăudat broşura asta. Să-mi arăţi mai târziu obiecţiile.

— Cum ordonaţi? În scris?

Gubariov rămase vădit surprins. Nu se aştepta la întrebarea asta. Totuşi după un moment de gândire răspunse:

— Fie, în scris! Dar cu acest prilej v-aş ruga să-mi expuneţi şi ideile dumneavoastră. Asupra. Asupra cooperaţiei.

— Cum porunciţi? După metoda Lassalle sau după aceea a lui Schulze-Delitsch?

— Hm. După amândouă. În chestia asta, se-nţelege, lucrul principal pentru noi, ruşii, este mai cu seamă, latura financiară. Apoi vine artelul ca germene. Totul trebuie cercetat şi aprofundat. Pe urmă se cuvine să avem în vedere lotul ţărănesc.

— Dar dumneavoastră, Stepan Nikolaici, ce părere aveţi asupra numărului de deseatine ce s-ar cuveni ţăranilor? Întrebă Voroşilov cu o respectuoasă delicateţă în glas.

— Mda. Dar obştea? Rosti cu un adânc înţeles Gubariov şi, după ce-şi muşcă o şuviţă din barbă, rămase cu privirea aţintită la piciorul mesei. Obştea. Vă daţi seama? Ce cuvânt mare! Apoi ce înseamnă aceste incendii. Aceste măsuri oficiale împotriva şcolilor de duminică, a caselor de citire, a revistelor? Apoi refuzul ţăranilor de a semna învoielile cu foştii lor stăpâni. Şi, în sfârşit, ce ziceţi despre cele ce se petrec în Polonia? Nu vedeţi unde duc toate acestea? Nu pricepeţi. hm. Că noi. Trebuie să ne contopim acum cu poporul şi să-i cunoaştem părerile? Un fel de agitaţie surdă, aproape veninoasă, îl cuprinse brusc pe Gubariov. Faţa i se întunecă. Respira cu greu. Rămase însă mai departe cu ochii în pământ, muşcându-şi barba.

— Evseev e un ticălos! Izbucni deodată doamna Suhancikova, căreia Bambaev, din consideraţie faţă de gazdă, îi şoptea ceva cu jumătate de gură. Gubariov se răsuci scurt pe călcâie şi începu să măsoare iarăşi odaia în lung şi-n lat.

Se strânseră şi alţi musafiri: spre sfârşitul serii salonul era aproape plin. Printre noii oaspeţi era şi domnul Evseev, atât de crud caracterizat de doamna Suhancikova cu puţin mai înainte. Ea se întreţinu foarte cordial cu dânsul şi îl rugă s-o conducă acasă. Mai sosi şi un oarecare Pişcialkin, un arbitru ideal în tărăşeniile dintre moşieri şi ţărani, unul dintre acei oameni de care poate avea realmente nevoie Rusia, o persoană mărginită, puţin instruită şi lipsită de talente, dar conştiincioasă, răbdătoare şi cinstită. Ţăranii lui îl adorau; iar el însuşi era plin de respect faţă de propria sa fiinţă, ca faţă de o personalitate vrednică de toată consideraţiunea. Veniră şi nişte ofiţeraşi, care se repeziseră în Europa pe vremea scurtului lor concediu, bucuroşi să se distreze – cu prudenţă bineînţeles şi fără a-şi izgoni din cap amintirea comandantului de regiment – cu nişte oameni de spirit, şi chiar puţin periculoşi. Se mai aflau aici doi studenţi (cam slăbănogi) din Heidelberg: unul privea totul cu dispreţ, iar celălalt se cutremura de ris. Amândoi se simţeau însă destul de stingheriţi. După aceştia se strecurase în salon un francez, p'tit jeune homme19, neîngrijit, sărăcuţ, prostuţ. In cercul camarazilor săi, comis-voiajori, era vestit pentru faptul că se îndrăgosteau de dânsul contese rusoaice; el însă umbla mai mult după o masă pe socoteala altora. În sfârşit îşi făcu apariţia unul Tit Bindasov, în aparenţă un student guraliv, de fapt un şarlatan şi un potlogar, terorist după vorbă, agent poliţienesc după fire, amicul precupeţelor rusoaice şi al femeilor uşoare de la Paris, pleşuv, beţivan, fără un dinte în gură. Venise îmbujorat la faţă şi dezgustător, că îşi lăsase ultimul creiţar la „canalia de Benazit”, când de fapt câştigase acolo şaisprezece florini. Într-un cuvânt se strânsese lume multă. Era extrem de curios respectul cu care toţi i se adresau lui Gubariov, ca unui mentor sau şef; îi arătau îndoielile lor şi se supuneau orbeşte judecăţii sale. Iar el răspundea printr-un mârâit, trăgându-se de barbă, rotindu-şi ochii sau rostind frânturi de cuvinte fără sens şi fară legătură care erau îndată prinse din zbor şi socotite drept expresia celei mai înalte înţelepciuni. Gubariov se amesteca rar în discuţie; în schimb ceilalţi urlau cât îi ţinea gura. Adesea trei sau patru musafiri răcneau de-a valma timp de zece minute şi rămâneau toţi încântaţi, înţelegându-se perfect între dânşii. Conversaţia se prelungi dincolo de miezul nopţii distingându-se, ca de obicei, prin abundenţa şi varietatea subiectelor.

Astfel doamna Suhancikova vorbi de Garibaldi şi de un oarecare Karol Ivanovici, biciuit de oamenii săi din curte, de Napoleon al III-lea, de munca femeilor, de negustorul Pleskaciov care lăsase să moară de foame douăsprezece muncitoare, căpătând în schimb o medalie „Pentru merit”. Nu uită nici proletariatul, şi nici pe prinţul georgian Ciucceulidzev care şi-a împuşcat nevasta cu tunul, precum nici viitorul Rusiei. Pişcialkin vorbi şi el despre viitorul Rusiei, despre concesionarea unora dintre veniturile statului, despre semnificaţia naţionalităţilor şi mai cu seamă despre oroarea lui faţă de platitudini. Deodată Voroşilov nu se mai putu stăpâni şi, într-un suflet, mai-mai să se înece, îi cită pe Draper, Virchow, pe domnul Şelgunov, Bichat, Helmholtz, Stahr, Stúr, Reumont, pe fiziologul Johann Müller, pe istoricul Johan Müller (pe care, evident, îi confunda), pe Taine, Renan, pe domnul Şciapov, şi după dânşii pe Thomas Nash, Peele, Green. „Cam ce mâncare de peşte or fi fiind şi ăştia?” bodogăni uluit Bambaev. „Sunt predecesorii lui Shakespeare. Ţin de dânsul ca ramificaţiile Alpilor de Mont Blanc! Izbucni cu glas tare Voroşilov şi trecu de asemenea la viitorul Rusiei. Bambaev dezbătu şi el viitorul Rusiei pe care îl zugrăvi chiar în culori trandafirii. Muzica rusă îi aţâţa îndeosebi entuziasmul; vedea în ea ceva „grandios„ şi drept dovadă atacă o romanţă de Varlamov. Dar vociferările generale îl întrerupseră, spunându-i că de fapt „cânta Miserere din Trovatore şi, încă înfiorător de prost„. În învălmăşeală un ofiţeraş se apucă să înjure literatura rusă, un altul recită câteva versuri din Iskra20; iar Tit Bindasov proceda şi mai simplu, declarând că toţi aceşti potlogari ar trebui stâlciţi în bătaie şi basta! Fără a determina cine anume erau aceşti potlogari. Nu puteai respira de atâta fum de ţigară. Toţi erau toropiţi de zăduf, răguşiseră, ochii li se tulburaseră, sudoarea le curgea şiroaie pe faţă. Sticle de bere rece apăreau şi se mistuiau ca prin farmec. „Ce naiba spuneai?„ întreba unul. „Mă rog, cu cine discut?” întreba un altul. Şi în tot acest vacarm înăbuşitor, Gubariov se plimba ca şi înainte legănându-se fără încetare, în timp ce-şi mângâia barba, ba trăgând cu urechea la afirmaţiile unuia, ba aruncând câte un cuvânt. Şi fiecare îşi dădea seama că el era alfa şi omega – nu numai stăpânul casei, ci, şi personajul principal.

Pe la zece Litvinov simţi, o cumplită durere de cap. Ieşi pe furiş, fără să fie observat, folosindu-se de o puternică explozie a tumultului general; doamna Suhancikova îşi aduse aminte de o nouă ispravă a contelui Barnaulov: cât pe ce era să ordone tăierea urechii cuiva.

Proaspătul aer al nopţii mângâia plăcut faţa îmbujorată a lui Litvinov şi, cu o adiere înmiresmată, îi răcorea buzele uscate. „Oare ce-i asta? Îşi zise, mergând pe-o alee întunecoasă. La ce spectacol am asistat? De ce s-au întrunit oamenii aceia? De ce au zbierat, s-au batjocorit, s-au opintit în halul ăsta? Ce rost au toate acestea?” Litvinov ridică din umeri şi se îndreptă spre cafeneaua Weber, luă un jurnal şi comandă o îngheţată. În gazetă se dezbătea chestiunea italiană; iar îngheţata era detestabilă. În clipa când Litvinov se pregătea să plece acasă, se apropie de dânsul un necunoscut, purtând o pălărie cu boruri late, îl întrebă în ruseşte: „Nu vă deranjez?” şi se aşeză la masa lui. După ce îl cercetă atent pe necunoscut, Litvinov îşi dădu seama că era domnul solid care se pitise într-un ungher la Gubariov, de unde îl privise aşa de stăruitor când venise vorba de convingerile politice. Tot timpul serii domnul acesta nu deschisese gura; iar acum, după ce se aşeză lângă Litvinov şi îşi scoase pălăria, se uita la dânsul cu o privire prietenoasă şi puţin tulburată.