V
— Domnul Gubariov, începu el, la care am avut plăcere să vă văd astăzi, nu m-a prezentat. De aceea, dacă-mi daţi voie, am să mă prezint singur: mă numesc Potughin, consilier civil în retragere. Am făcut serviciu la Ministerul de Finanţe din Petersburg. Nădăjduiesc că purtarea mea n-o să vă pară stranie. De altfel nu-mi stă în obicei să intru în vorbă cu oameni necunoscuţi. Dar cu dumneavoastră e altceva.
Aici Potughin se opri puţin cam încurcat, şi rugă pe chelner să-i aducă un păhăruţ de kirschwasser. „Pentru curaj”, adăugă el surâzând.
Litvinov examina cu o îndoită atenţie pe acest ultim personaj din noianul de cunoştinţe făcute în ziua aceea şi îşi zise numaidecât: „Acesta nu seamănă cu ceilalţi”.
Într-adevăr, Potughin era cu totul altfel. În faţa lui şedea un om lat în umeri, bătând uşor toba pe colţul mesei cu mâinile lui delicate; avea un trup solid pe nişte picioare scurte, un păr creţ ciufulit, ochi foarte inteligenţi şi nespus de trişti sub nişte sprâncene stufoase, şi o gură mare frumos conturată, dinţi stricaţi şi un nas autentic rusesc, numit îndeobşte cartoafa. Bărbatul acesta avea un aer stângaci şi chiar sălbatic, dar se vedea că nu-i un tip de duzină. Era îmbrăcat neglijent. O redingotă de modă veche îi cădea pe corp ca un sac, iar cravata îi stătea strâmb. Încrederea atât de neaşteptată ce i-o arăta nu-i păru lui Litvinov un act de îndrăzneală, ci dimpotrivă, îl măguli chiar. Se vedea că omul acesta nu era deprins să intre în vorbă cu necunoscuţi. Făcu o impresie ciudată asupra lui Litvinov: trezi întrânsul şi stimă, şi înţelegere, şi un fel de compătimire involuntară.
— Şi ziceţi că nu vă stingheresc? Repetă Potughin cu o voce blândă, puţin răguşită şi cam slabă, care i se potrivea minunat cu figura.
— Vai de mine, îl contrazise Litvinov. Dimpotrivă, sunt încântat
— Într-adevăr? Bineînţeles, şi eu. Am auzit vorbindu-se mult despre dumneavoastră. Vă cunosc şi ocupaţiile, şi intenţiile. Şi îmi plac! De aceea aţi şi păstrat tăcere astăzi.
— Şi dumneavoastră mi se pare că aţi vorbit cam puţin, remarcă Litvinov.
Potughin oftă.
— Alţii în schimb au flecărit prea mult. I-am ascultat. Ia spuneţi-mi, adăugă el după un moment de tăcere, ridicându-şi nostim sprâncenele, ce ziceţi despre babilonia noastră?
— Curată babilonie! Admirabil aţi spus-o. Mereu îmi venea să întreb pe aceste persoane: de ce vă frământaţi atâta?
Potughin oftă din nou.
— Nostim e că nici ei înşişi nu-şi dau seama. Altădată s-ar fi spus despre ei că „sunt instrumentele oarbe ale unor ţeluri superioare”. Acuma însă întrebuinţăm nişte epitete mai energice. Şi remarcaţi că, de fapt, nici nu-mi trece prin minte să-i învinovăţesc! Ba mai mult: toţi. Sau aproape toţi sunt nişte oameni foarte cumsecade. De pildă, despre doamna Suhancikova ştiu din sursă sigură lucruri care îi fac cinste: şi-a dat ultimul ban unor nepoate sărace. Să zicem că nu-i străină în asta dorinţa de a poza, de a se fandosi, totuşi trebuie să recunoaştem că există aici şi un spirit de jertfă, cu atât mai remarcabil, cu cât nu-i vorba de o persoană bogată. De Pişcialkin ce să mai zic? Ţăranii lui îi vor dărui într-o bună zi o cupă de argint cât o harbuzoaică, ba poate şi o icoană a îngerului său păzitor. Deşi va spune în cuvântarea sa de mulţumire că nu merită asemenea cinste, de fapt va minţi, pentru că o merită! Prietenul dumneavoastră, domnul Bambaev, are o inimă de aur. El ca şi poetul Iazâkov – care, cum se spune, a cântat vinul şi trândăvia, stând cu cartea în mână şi bând numai apă – este un entuziast. Şi cu toate că entuziasmul lui n-are un obiect precis Este totuşi entuziasm! Domnul Voroşilov este de asemeni un om deosebit. Ca toţi semenii din şcoala lui, trecuţi pe „tabloul de onoare”, el tratează ştiinţa şi civilizaţia ca şi cum ar fi fost numit aghiotantul lor general. E afectat chiar în tăcerea lui! Dar e încă atât de tânăr! Da, da, ei toţi sunt nişte oameni minunaţi; dar până la urmă nu iese nimic. Materia primă e excelentă, dar produsul nu face două parale.
Litvinov îl asculta pe Potughin, din ce în ce mai uimit. Felul în care mânuia cuvântul şi toate întorsăturile de frază ale vorbirii sale potolite, dar pline de siguranţă, vădeau şi iscusinţă, şi plăcerea de a purta o conversaţie.
Potughin ştia într-adevăr să vorbească şi îi plăcea s-o facă. Dar ca un om în care experienţa înăbuşise vanitatea, aştepta cu o filosofică răbdare prilejul unei întâlniri convenabile.
— Da, da, reluă el cu un umor care-l caracteriza, plin de tristeţe, fără a fi amar, asta-i ceva foarte ciudat. Şi iată ce v-aş mai ruga să observaţi. Să zicem că se întâlnesc zece englezi: ei încep îndată să vorbească despre telegraful submarin, despre impozitul asupra hârtiei şi despre metoda de a dubi pieile de şobolan – într-un cuvânt, despre ceva pozitiv, precis. Dacă se întrunesc zece nemţi, intră în scenă, bineînţeles, problema Schleswig-Holstein şi reîntregirea Germaniei. Adună la un loc zece francezi: conversaţia acestora se va referi neapărat la „dame şi desfrâu”, oricât ar căuta ei s-o ocolească. Dar dacă se strâng împreună zece ruşi, după cum aţi avut prilejul să vă convingeţi chiar astăzi, încep să dezbată numaidecât chestiunea însemnătăţii şi viitorului Rusiei, pornind de la Adam, ca să se împotmolească din lipsă de dovezi şi temeiuri. Ei parcă mestecă şi sug această nenorocită chestiune, ca nişte copiii o bucată de gumilastic. Cu acelaşi rezultat. Nu pot să nu se lege bineînţeles de putregaiul Occidentului. Grozavă problemă, n-am ce zice! Ne întrece în toate domeniile Occidentul acesta categorisit de „putred”! Şi încă dacă l-am desconsidera în realitate! Urmă Potughin. Dar toate acestea nu-s decât vorbe şi minciuni. Noi tunăm şi fulgerăm împotriva lui, dar ne topim după aprecierile sale, adică, mai bine zis, după consideraţia filfizonilor parizieni. Am un cunoscut, un om cumsecade, cap de familie, între două vârste. Se zbuciumă câteva zile în culmea disperării, fiindcă a comandat într-un restaurant: une portion de biftek aux pommes de terre21, pe când tot acolo un francez get-beget răcnise: Garçon! Biftek pommes! 22 Prietenul meu s-a îmbujorat de ruşine şi de atunci comandă pretutindeni cu glas mare: Biftek pommes! Dăscălindu-i şi pe alţii. Chiar femeile de moravuri uşoare se miră de emoţia respectuoasă cu care intră tinerii noştri locuitori ai stepelor în infamantul lor salon de primire. „Doamne! Zic ei, oare unde mă aflu? Nu cumva chiar la Annah Deslions?!”
— Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă Litvinov, cum vă explicaţi incontestabila influenţă a lui Gubariov asupra celor din juru-i? Că doar nu datorită talentului sau calităţilor sale?
— Dar de unde! N-are nici un dram din toate acestea.
— Atunci poate datorită caracterului său?
— Nici asta n-are. E înzestrat însă cu multă voinţă. Noi, slavii, cum se ştie, nu prea suntem înzestraţi cu calitatea asta şi ne dăm bătuţi în faţa ei. Domnul Gubariov a vrut să se facă şef de partid şi toţi l-au acceptat ca atare. Ce vreţi? Guvernul ne-a eliberat din iobăgie. Îi foarte mulţumim! Dar năravurile robiei s-au împlântat prea adânc în noi. Nu ne vom izbăvi cu uşurinţă de ele. În toate şi pretutindeni avem nevoie de-un stăpân. Cele mai deseori stăpânul acesta e o fiinţă omenească. Câteodată o anumită tendinţă pune stăpânire asupra noastră. De pildă, acum am contractat mania ştiinţelor naturale. De ce? Datorită căror motive ne supunem acestei robiri – iată un lucru greu de înţeles. Aşa-i construită pesemne natura noastră. Totu-i să avem un stăpân! E, vasăzică, al nostru, iar restul nu ne interesează. Slugi, şi gata! Şi mândria noastră-i mândrie de slugi şi înjosirea aşijderea. Când ne vine un nou stăpân, jos cu cel de ieri! În ajun era Iakov, azi e Sidor şi-i dăm la cap lui Iakov, îi cădem în genunchi lui Sidor. Gândiţi-vă numai câte parascovenii de acest fel s-au întâmplat la noi! Luăm poziţie faţă de negaţie, ca şi cum ar fi vorba de-o însuşire caracteristică a noastră. Dar noi nu negăm ca un om liber, luptându-ne cu sabia, ci ca un lacheu, care ştie numai să dea pumni – atâţia câţi indică stăpânul. Iar pe deasupra suntem un popor blând, uşor de condus. Iată în ce mod a ajuns Gubariov boier; a izbit mereu în acelaşi punct până ce a reuşit. Cei din jur au văzut că-i un om care are cea mai bună părere despre sine însuşi, care crede în el şi porunceşte! Ăsta-i lucrul de căpetenie: porunceşte! Înseamnă deci că are dreptate şi trebuie ascultat. Toate sectele noastre religioase, toţi adepţii lui Onufriev şi ai Akulinei tocmai aşa au luat fiinţă. Cine pune mai întâi mâna pe băţ, acela are dreptate.
Potughin se îmbujorase la faţă, iar ochii i se întunecaseră. Dar ciudat lucru! Vorbele lui – oricât ar fi fost de amare şi de înţepătoare – nu erau deloc veninoase, ci mai degrabă exprimau o tristeţe adevărată, sinceră.
— În ce împrejurări aţi făcut cunoştinţă cu Gubariov? Îl întrebă Litvinov.
— Îl cunosc de mult. Şi să vedeţi încă o ciudăţenie de a noastră! Există câte un scriitor, de pildă, care toată viaţa a tunat şi a fulgerat în versuri şi în proză împotriva beţiei, şi a acuzat concesionările – iar dintr-o dată a cumpărat două fabrici de vin şi a concesionat o sută de cârciumi şi. Un altul ar fi fost şters de pe faţa pământului, pe când lui nu-i face nimeni nici o imputare. Aşa şi cu Gubariov! E slavofil, democrat, socialist, tot ce vrei dar domeniile i le-a administrat – ba i le administrează şi astăzi – fratele său, un moşier de modă veche, un jacaş care scoate şi sufletul din tine. Iar Suhancikova, care o pune pe doamna Beecher-Stowe să-l pălmuiască pe Tenteleev, e gata să se ploconească în faţa lui Gubariov, care are numai un singur merit: de a citi cărţi savante, dându-se în vânt după profunzimea lor. În privinţa darului său de a vorbi v-aţi putut face singur o idee. Şi noroc că a vorbit puţin, mormăind numai îmbufnat! Când e în bună dispoziţie şi îşi dă drumul. Nici chiar eu, care le mai trec cu vederea, nu-s în stare să mă stăpânesc. Începe să glumească şi să povestească anecdote aşa de scârboase ilustrul nostru Gubariov, şi cu un rânjet atât de ordinar.
— Sunteţi într-adevăr atât de îngăduitor? Rosti Litvinov. Eu aveam cu totul altă impresie. Dar daţi-mi voie să vă întreb: care vă e prenumele?
Potughin sorbi puţină vişinată.
— Mă numesc Sozont. Sozont Ivanâci. Mi s-a dat acest nume ilustru în amintirea unei rude, arhimandrit, de la care numai cu atâta m-am ales. Fac parte, ca să zic aşa, din tagma ecleziastică. Cât priveşte răbdarea mea, nu aveţi nici un motiv să vă îndoiţi. Am servit douăzeci şi doi de ani sub unchiul meu, Irinarh Potughin, consilier de stat. L-aţi cunoscut?
— Nu.
— Felicitările mele! Eu sunt răbdător cu adevărat. Dar „să ne întoarcem la întâiul”, cum spunea respectabilul meu confrate, protopopul Avvacum, acela care a fost ars pe rug. Mă mir dragă domnule, de atitudinea compatrioţilor mei. Toţi se tânguiesc, toţi umblă cătrăniţi la faţă, dar sunt plini de speranţă în acelaşi timp, şi una-două îşi ies din fire. Să luăm, de pildă, pe slavofili, printre care vrea să se numere şi domnul Gubariov. Sunt nişte oameni excelenţi, dar şi la ei găseşti acelaşi amestec de deznădejde şi de entuziasm: şi ei nu trăiesc decât în „viitor”. Totul cică se va realiza, se va realiza. În prezent, cică n-avem nimic! În ultimele zece veacuri, Rusia n-a inventat nimic nici în domeniul administrativ, nici injustiţie, nici în ştiinţă, nici în artă, şi nici măcar în meşteşuguri. Dar mai aşteptaţi, cică totul „va fi”! Şi cum „va fi”, rogu-vă? Uite cum: noi, cică, cei cu învăţătură, suntem nimic, pleavă! Dar poporul. O, avem într-adevăr un popor mare! Vedeţi sumanul acesta? De la el va porni totul. Toţi ceilalţi idoli sunt dărâmaţi. Să credem deci numai în suman. Dar dacă sumanul acesta ne va înşela nădejdile? Nu, el nu ne va dezamăgi. Citiţi opera scriitoarei Kohanovskaia şi vă veţi trezi în al noulea cer! Într-adevăr dacă aş fi pictor, iată ce tablou aş zugrăvi: un om învăţat stă în faţa mujicului, închinându-se până în pământ înaintea lui şi cuvântând: „Lecuieşte-mă, tătucă dragă, că mă prăpădesc de boleşniţă!” Iar mujicul, la rândul său se ploconeşte în faţa celui învăţat: „Dă-mi învăţătură boierule, că mă prăpădesc de neştiinţă”. Şi bineînţeles niciunul, nici altul nu se clintesc din loc. Dar ce bine ar fi dacă ne-am smeri cu adevărat, nu numai în vorbă, şi am împrumuta de la fraţii mai mari ceea ce aceştia au născocit mai bine decât noi şi înaintea noastră. Kellner, noch ein Glosschen Kirsch! 23 Să nu vă închipuiţi că sunt un beţivan, dar alcoolul îmi dezleagă limba.
— După cele ce-mi spuneţi acum, rosti Litvinov zâmbind, nu mai am nevoie să vă întreb din ce partid faceţi parte şi ce părere aveţi despre Europa. Daţi-mi voie însă să vă fac o observaţie. Îmi spuneţi că trebuie să împrumutăm, să ne însuşim cuceririle fraţilor noştri mai evoluaţi. Dar cum ţi le poţi însuşi fară să ţii seama de condiţiile climei, ale solului şi de particularităţile poporului? Îmi aduc aminte că tata a comandat odată o vânturătoare de fontă, ridicată în slavă de unii. Vânturătoarea era într-adevăr, foarte bună. Şi ce-i cu asta? Ea a zăcut acolo, într-o şură, vreo cinci ani fără nici o întrebuinţare până a fost înlocuită cu o vânturătoare americană de lemn – mult mai potrivită cu felul rusesc de viaţă şi cu obiceiurile noastre, îndeobşte ca toate maşinile americăneşti. Nu-i de nici un folos, Sozont Ivanovici, să-ţi însuşeşti lucruri fără rost.
Potughin îşi înălţă capul.
— Nu mă aşteptam la asemenea obiecţii din partea dumneavoastră, stimate Grigori Mihailovici, începu el după o pauză. Cine te sileşte să-ţi însuşeşti lucruri fară rost? Doar nu-ţi însuşeşti lucrul străin numai fiindcă-i străin, ci pentru că ţi-i trebuitor: adică, îl alegi cu socoteală, cu chibzuinţă. Cât priveşte rezultatele binevoiţi să n-aveţi nici o grijă, dacă specificul achiziţionării este conform tocmai cu aceste condiţii locale, climaterice şi aşa mai departe, despre care aţi pomenit. Dumneavoastră să propuneţi numai hrană bună, iar stomacul popular o va mistui în felul său. Iar cu vremea, când organismul se va întări, va secreta seva lui proprie. Să luăm, de pildă, limba noastră. Petru cel Mare a inundat-o cu mii de cuvinte străine – olandeze, franţuzeşti, germane. Vorbele acestea exprimau înţelesuri cu care trebuia să se familiarizeze poporul rus. Fără să stea mult pe gânduri şi fără fasoane, Petru a turnat cuvintele acestea de-a valma, cu hârdăul şi cu polobocul, în burta noastră. La început a ieşit, desigur, ceva monstruos; dar după aceea a început tocmai operaţia de mistuire despre care am pomenit. Noţiunile s-au împământenit şi s-au asimilat. Formele străine s-au evaporat cu timpul, limba a găsit în străfundurile sale elemente de înlocuire, aşa că acum chiar umilul dumneavoastră interlocutor, un stilist foarte mediocru, se poate apuca să traducă orice pagină de Hegel – da, da, chiar de Hegel – fără să întrebuinţeze nici un cuvânt neslav. Ceea ce s-a petrecut cu limba trebuie să sperăm că se va produce şi în alte domenii. Totu-i dacă natura e puternică. Iar cât priveşte natura noastră, slavă Domnului, va rezista. Am trecut noi prin altele şi mai rele. Numai oamenii cu nervii zdruncinaţi şi popoarele slave se pot teme pentru sănătatea şi independenţa lor. De altfel şi a te entuziasma cu spume la gură, proclamând că noi suntem ruşi – de aşa ceva sunt capabili numai oamenii de nimic. Eu mă îngrijesc foarte mult de sănătatea mea, dar nici nu mă entuziasmez de ea – mi-i ruşine.
— Totuşi, Sozont Ivanovici, luă cuvântul la rândul său Litvinov, de ce să ne expunem neapărat la asemenea încercări? Singur aţi spus că la început iese ceva monstruos! Dar dacă monstruozitatea asta persistă? Şi ea a şi persistat, cum ştiţi prea bine.
— Numai nu în materie de limbă, şi asta-i destul de mult! Iar norodul nostru nu-i opera mea. Eu n-am nici o vină că-i sortit să treacă prin asemenea şcoală. „Nemţii s-au dezvoltat normal, exclamă slavofilii. Să avem şi noi parte de o dezvoltare normală!” Dar de unde s-o luăm când cel dintâi act istoric al neamului nostru – chemarea cnejilor de peste mări – este un fapt nejust, anormal, care se repetă cu fiecare din noi până în zilele noastre. Fiecare dintre noi, măcar o dată în viaţă, a apelat la ceva străin, nerusesc, zicând: „Vino şi împărăteşte asupra mea!” Dacă-i vorba pe asta, eu sunt gata să recunosc că, introducând un miez străin în corpul tău, nu poţi şti cu siguranţă dinainte ce introduci: o bucată de pâine sau o otravă? De altfel este lucru ştiut: că de la rău la bine nu treci prin „mai bine”, ci totdeauna prin „mai rău”, şi otrava e uneori folositoare în medicină. Numai nătărăii şi şmecherii subliniază cu triumf sărăcia ţăranilor după eliberare şi temeinica lor beţie după desfiinţarea concesionărilor. Prin mai rău spre bine!
Potughin îşi trecu palma peste faţă.
— M-aţi întrebat ce părere am despre Europa, începu el din nou. O admir şi-i sunt devotat până în pânzele albe, ceea ce nu cred deloc necesar să ascund. De mult. ba de curând. De câtva timp nu mă mai tem de a-mi exprima convingerile. De altfel nici dumneavoastră n-aţi ezitat de a vă arăta punctul de vedere faţă de domnul Gubariov. Eu am încetat de mult, slavă lui Dumnezeu, să-mi pun de acord ideile, opiniile şi obiceiurile cu cele ale persoanei cu care stau de vorbă. De fapt nu cunosc ceva mai josnic decât această poltronerie inutilă, decât această complezenţă laşă, în virtutea căreia uneori un înalt demnitar caută prin toate mijloacele să intre sub pielea unui biet student pe care în fond îl dispreţuieşte din tot sufletul. Să zicem că dregătorul se foloseşte de asemenea subterfugii din dorinţa de a fi popular, dar noi, simpli muritori, ce nevoie avem de astfel de giumbuşlucuri? Da, da, eu sunt occidental, sunt devotat Europei. Adică, să vorbesc pe şleau, sunt devotat culturii, acestei culturi atât de denigrate la noi în momentul de faţă. Civilizaţia, da, da, acest cuvânt e cel mai potrivit. O iubesc din toată inima. Cred într-însa, altă credinţă n-am şi nici nu voi avea vreodată.
Cuvântul acesta, ci-vi-li-za-ţie (Potughin rosti cuvântul desluşit, accentuând fiecare silabă), e comprehensibil, imaculat şi sacru, pe când cuvintele celelalte, ca naţionalitate sau să zicem, glorie, miros a sânge. Asta-i tot!
— Dar Rusia, Sozont Ivanâci, patria dumneavoastră, nu-i aşa c-o iubiţi?
Potughin îşi trecu mâna pe obraz:
— O iubesc cu patimă şi o detest la fel. Litvinov ridică din umeri.
— Asta-i învechit, Sozont Ivanâci, e o banalitate.
— Ei şi? Mare nenorocire! Nu face să vă alarmaţi. O banalitate! Cunosc o mulţime de banalităţi excelente. De pildă: „Ordine şi libertate” – iată o banalitate binecunoscută. Nu cumva preferaţi ca la noi: „Ierarhie şi dezordine?” Dar oare toate aceste fraze care îmbată capetele tinereşti: detestabila burghezie, Souverainité du peuple24, dreptul la muncă – nu-s, şi ele, banalităţi? Cât despre iubirea împletită cu ură.
— Byronism, izbucni Litvinov, romantism al anilor treizeci!
— Sunteţi greşit, s-avem iertare! Cel dintâi care a semnalat acest amestec de sentimente25 a fost Catul, poetul roman, acum două mii de ani. Am citit asta în Catul, căci o rup puţin latineşte, datorită originii mele clericale, dacă mă pot exprima astfel. Da. Iubesc şi detest Rusia, patria mea stranie, dragă, urâtă şi iubită în acelaşi timp. Am părăsit-o acum: trebuia să mă mai aerisesc puţin, după douăzeci de ani petrecuţi la un birou, într-o instituţie. Am părăsit Rusia şi aici mă simt foarte bine, şi petrec de minune. Dar în curând mă voi întoarce înapoi: simt asta. E bun pământul din grădină. Dar nu prieşte murelor sălbatice!
— Vă place şi vă distraţi aici. De altfel, şi eu mă simt bine, zise Litvinov. Eu am venit la studii. Totuşi asta nu mă împiedică să observ şi unele lucruri, ca de pildă asta. Şi el arătă spre două femei de moravuri uşoare, pe lângă care se fandoseau şi graseiau câţiva membri ai Jockey-Clubului şi spre sala de joc, ticsită de lume, cu toată ora înaintată.
— Dar cine v-a spus că eu nu văd deloc asemenea lucruri? Replică Potughin cu vioiciune. Daţi-mi voie să vă spun că observaţia dumneavoastră îmi aminteşte tiradele triumfale ale bieţilor noştri gazetăraşi, care – în timpul războiului Crimeii – perorau asupra lipsurilor administraţiei militare britanice, dezvăluite de ziarul Times. De altfel eu n-am o fire optimistă. Toată viaţa noastră, toată comedia asta cu sfârşit tragic nu o văd în roz. Dar de ce să facem numai Occidentul responsabil de unele slăbiciuni care ţin poate de însăşi esenţa noastră omenească? Stabilimentul acesta de joc de cărţi e dezgustător. Dar oare şmecherii noştri indigeni sunt mai simpatici? Nu, dragă Grigori Mihailovici. Să fim mai modeşti şi mai puţin severi. Un elev bun observă greşelile magistrului său, dar le trece sub o tăcere respectuoasă, fiindcă şi aceste erori îi sunt de folos, arătându-i calea cea dreaptă. Dar, dacă ţineţi cu orice preţ să vă bateţi joc de putreziciunea Occidentului, n-aveţi decât să vă întreţineţi, de pildă, cu prinţul Coco, care tocmai trece atât de repede prin faţa noastră, într-un sfert de ceas, el a tocat desigur la masa verde trudnica dijmă a vreo sută cincizeci de familii, care au muncit din greu la el. Are nervii zdruncinaţi. L-am văzut azi la Marx, răsfoind o broşură de Veuillot. E un cozeur strălucit.
— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, izbucni, Litvinov, văzând că Potughin este gata să se scoale de pe scaun. Dar eu îl cunosc foarte puţin pe prinţul Coco, şi prefer, bineînţeles, să stau de vorbă cu dumneavoastră.
— Vă foarte mulţumesc, îl întrerupse Potughin, sculându-se şi înclinându-se. Dar cam de multişor discutăm, adică, ce-i drept, am vorbit numai eu. Iar dumneavoastră aţi remarcat, desigur, că te simţi încurcat şi jenat când pălăvrăgeşti prea mult de unul singur. Mai cu seamă când vezi omul pentru prima oară. Parcă i-ai spune: aşa-s eu, vezi bine! La bună vedere! Şi vă mai repet că am rămas încântat de cunoştinţă.
— Îngăduiţi-mi încă un minut. Sozont Ivanâci, spuneţi-mi cel puţin unde locuiţi şi cât timp aveţi de gând să mai staţi aici?
Această întrebare îl stingheri oarecum pe Potughin.
— Voi mai rămâne la Baden încă vreo săptămână. Ne-am putea întâlni aici, la Weber sau la Marx. Nu mi-ar fi greu nici să trec pe la dumneavoastră.
— Oricum, aş vrea să vă ştiu adresa.
— Da. Dar mai este ceva la mijloc. Nu-s singur.
— Sunteţi căsătorit? Îl întrebă brusc Litvinov.
— Ce idee! Cum poţi vorbi aşa fară socoteală? Stau doar cu o domnişoară.
— A! Rosti Litvinov cu o politeţe stânjenită, scuzându-se parcă, şi îşi plecă ochii la pământ.
— N-are decât şase ani, adăugă Potughin. E orfană. Fiica unei doamne. O bună cunoştinţă a mea. Ar fi mai bine să ne întâlnim tot aici. Adio!
Îşi trase pălăria pe capul său cu păr creţ şi se îndepărtă repede. Silueta lui se mai zări de vreo două ori sub becurile de gaz, care luminau destul de slab drumul spre aleea Lichtenthal.
