IX.

Litvinov nu-şi ţinu făgăduiala de a trece mai târziu. Îşi închipui că era mai bine să-şi amâne vizita pe a doua zi. Intrând în preajma amiezii în salonul atât de cunoscut, el găsi acolo pe cele două surori mai mici ale Irinei, pe Viktorinka şi Cleopatrinka. După ce le spuse vorbe de bun găsit, le întrebă dacă Irina Pavlovna se simte mai bine şi dacă poate s-o vadă.

— Irinocika a plecat cu mămica, răspunse Viktorinka.

Deşi vorbea sâsâit, era mai dezgheţată decât surioara ei.

— Cum. A plecat? Repetă Litvinov şi simţi un uşor zvâcnet în străfundul inimii. Dar oare. Oare. Nu-i acuma ceasul când se ocupă de voi, când vă dă lecţii?

— De-acuma Irinocika n-are să ne mai dea lecţii, răspunse Viktorinka.

— Nu ne va mai da lecţii, repetă după dânsa Cleopatrinka.

— Dar tata-i acasă? Întrebă Litvinov.

— Nici tătăica nu-i acasă, urmă Viktorinka. Iar Irinocika îi bolnavă. Toată noaptea a plâns.

— A plâns?

— Da, a plâns. Egorovna mi-a spus. Şi ochii îi sunt aşa de roşii, aşa de umflaţi.

Litvinov măsură de vreo două ori camera cu paşi înceţi, înfiorat parcă de frig, şi se întoarse acasă. Încerca senzaţia unui om care ar privi în jos din vârful unui turn: simţea o sfârşeală lăuntrică, iar în cap o vâjâială domoală, greţoasă. Îl cuprinsese o nedumerire stupidă, o învălmăşeală de gânduri, o groază tulbure, o aşteptare mută, o curiozitate stranie, ca o bucurie răutăcioasă, iar în gâtlejul înăbuşit simţi amăreala lacrimilor nevărsate. Se silea să schiţeze un zâmbet şi să articuleze o rugă fără sens, în hohote. Totul era aşa de groaznic şi de umilitor! „Irina nu vrea să mă mai vadă, i se învârtea mereu în cap. E limpede ca lumina zilei, dar de ce? Oare ce s-a putut întâmpla la balul acesta nenorocit? Şi cum e cu putinţă o schimbare atât de bruscă? Aşa de neaşteptată. (Oamenii văd în fiecare zi cum vine moartea din senin dar nu se pot deprinde cu venirea ei neaşteptată, pe care o categorisesc drept absurdă:) Nu mi-a trimis nici o vorbă, nu vrea să aibă nici o explicaţie cu mine.”

— Grigori Mihailâci, răsună o voce stridentă drept la urechea lui.

Litvinov tresări şi văzu pe feciorul său cu o scrisoare în mână. Recunoscu scrisul Irinei. Încă înainte de a desface plicul, presimţi o nenorocire; îşi lăsă capul în piept şi înălţă umerii, ca şi cum ar fi vrut să se apere de o lovitură. Îşi făcu în cele din urmă curaj şi rupse dintr-o dată plicul. Iată ce cuprindea mica scrisoare: „Iartă-mă, Grigori Mihailâci. Totul s-a sfârşit între noi: plec la Petersburg. Mi-e inima tare grea, dar lucrul este hotărât. Pesemne asta mi-i soarta. Dar nu vreau să mă justific. Presimţirile mele s-au realizat. Iartă-mă, uită-mă, nu-s vrednică de dumneata.

Irina.

Fii mărinimos; nu căuta să mă vezi.”

Litvinov citi rândurile acestea şi se lăsă încet pe divan, ca şi cum cineva l-ar fi împins în piept. Scăpă scrisoarea, o ridică, o citi din nou şi murmură: „La Petersburg”, lăsând-o iarăşi să cadă. O linişte ciudată puse stăpânire pe dânsul. Îşi duse chiar mâinile la spate ca să-şi potrivească perna sub cap. „Cei răniţi mortal nu se mai zbat, îşi zise el. Cum a venit, aşa şi-a luat zborul. Foarte natural. Totdeauna m-am aşteptat la asta. (Se minţea el însuşi, căci niciodată nu se aşteptase la aşa ceva.) A plâns? Irina a plâns? Oare de ce? Doar nu m-a iubit! De altfel e de înţeles şi ţine de firea ei. Nu-i demnă de mine! Ca să vezi!” (El zâmbi cu amărăciune.) „Nici ea nu ştia ce zace într-însa. Dar dându-şi seama la bal de puterea ei, cum s-ar mai fi putut gândi la un biet student? Totu-i explicabil!”

Litvinov îşi aminti însă cuvintele ei drăgăstoase, zâmbetul, ochii, ochii ce-i străluceau şi se înduioşau când îi întâlneau privirile, ochi pe care nu-i putea uita şi pe care nu-i va mai vedea niciodată. Îşi mai aduse aminte de singura sărutare, fugară, sfioasă, aprinsă – şi deodată izbucni în hohote de plâns, convulsive, sălbatice, furioase. Se întoarse în pat şi, înecându-se sufocat, cuprins de-o plăcere nebunească, ca şi cum ar fi vrut să-şi sfâşie trupul, ca şi tot ce era în preajma lui, îşi înfundă adânc faţa în perna divanului şi o muşcă.

Domnul pe care în ajun îl văzuse Litvinov în cupeu era chiar vărul prinţesei Osinina, bogătaşul şi şambelanul, contele Reisenbach. Observând impresia produsă de Irina asupra feţelor simandicoase şi dându-şi seama numaidecât de avantajele ce le-ar putea avea din acest fapt, mit etwas Akkuratesse42 – contele, om energic şi expert în arta linguşirii, îşi făcu îndată planul. Hotărî să procedeze rapid, a la Napoleon. „Voi lua în casa mea din Petersburg pe această fată originală, îşi zise el. La naiba, o voi lăsa moştenitoare, măcar pe o parte din bunurile mele. De altfel, eu n-am copii; ea mi-i nepoată, iar contesa mea se plictiseşte singură. Totdeauna este plăcut să ai în salon o mutrişoară simpatică. Da, da, asta aşa-i: es ist eine Idee, es ist eine Idee43.” Dar mai întâi trebuia să cucerească părinţii, să le ia ochii. „Ei n-au ce mânca, îşi urmă contele chibzuielile în cupeu, îndreptându-se spre Piaţa Sobacia, aşa că, vezi bine, n-au să se încăpăţâneze. Nu-s nişte persoane cine ştie ce sensibile. De altfel li se poate da şi o sumă de bani. Dar ea? Ea va consimţi. Mierea-i dulce. A şi gustat-o ieri. Să zicem că-i un capriciu din partea mea. Ei n-au decât de profitat. Imbecilii! Eu le voi spune: lucrurile stau aşa. Decideţi-vă! Altfel voi lua altă fată, vreo orfană – ceea ce e şi mai simplu. Da ori ba, vă dau douăzeci şi patru de ore de gândire, und damit Punctum! 44 „

Cu aceste argumente se prezentă contele la prinţ, pe care îl anunţase din ajun de vizita sa. Despre urmările acestei vizite, după cum se vede, nu-i nevoie să vorbim prea mult. Contele nu se înşelase în socotelile sale. Într-adevăr, prinţul şi prinţesa nu se încăpăţânară şi primiră banii, iar Irina îşi dădu consimţământul înainte de împlinirea termenului. Nu-i fu uşor să rupă legăturile cu Litvinov, pe care-l iubea. După ce-i trimise biletul, aproape căzu la pat. Vărsă multe lacrimi, slăbi, iar faţa îi ajunse galbenă ca ceara. Cu toate acestea, peste o lună, prinţesa o conduse la Petersburg, o instala în casa contelui şi o dădu pe mâinile contesei, o femeie cu inimă foarte bună, dar cu minte şi cu înfăţişare de pui.

Litvinov părăsi universitatea şi se mută la ţară, la tatăl său. Încet-încet rana i se vindecă. La început nu avu nici o ştire despre Irina. De altfel chiar evita să vorbească despre Petersburg şi despre societatea din capitală. Mai pe urmă, încet-încet, începu să umble fel de fel de zvonuri pe socoteala ei – nu atât proaste, cât stranii. Irina ajunse o celebritate. Numele principesei Osinina, înconjurat de strălucire şi însemnat cu o pecete aparte, era din ce în ce mai răspândit, chiar până-n depărtatele cercuri guberniale. Era rostit cu invidie, curiozitate şi respect, cum fusese pronunţat cândva numele contesei Vorotânskaia. În cele din urmă se răspândi vestea căsătoriei sale. Dar Litvinov abia dădu atenţie acestei ştiri, căci între timp se logodise cu Tatiana.

Acum cititorul va înţelege pesemne ce amintiri se treziră în sufletul lui Litvinov când strigă: „Cu neputinţă!” Prin urmare să ne întoarcem la Baden şi să înnodăm firul întrerupt al povestirii noastre.