VIII.

În iarna aceea Curtea vizită Moscova. Solemnităţile se ţineau lanţ; veni şi rândul obişnuitului bal de la Clubul Nobilimii. Vestea aceasta ajunse – cei drept sub forma unui anunţ din Poliţeiskie Vedomosti – până-n căsuţa din Piaţa Sobacia. Cel dintâi se alarmă prinţul; el hotărî pe loc că trebuie să meargă neapărat la bal, împreună cu Irina. Ar fi fost de neiertat să scape prilejul de a vedea pe suveranii ţării, ceea ce pentru vechea nobilime este chiar un fel de obligaţie. Prinţul stărui în părerea lui cu o căldură neobişnuită la dânsul; prinţesa era într-o oarecare măsură de aceeaşi părere şi ofta doar la gândul cheltuielilor. Irina însă se declară hotărât împotriva proiectului. „N-are nici un rost să mă duc”, răspundea ea la toate argumentele părinţilor. Încăpăţânarea Irinei se dovedi aşa de mare, că bătrânul hotărî, în cele din urmă, să-l roage pe Litvinov s-o înduplece, arătându-i printre altele că nu-i frumos pentru o tânără să fugă de lume şi că se cuvine să treacă şi prin „încercarea” asta – ea, pe care, şi aşa, n-o vede nimeni nicăieri. Litvinov se însărcina să-i expună motivele acestea. Irina îl privi fix şi atent, atât de fix şi de atent, încât el se fâstâci, iar ea, jucându-se cu capetele centurii, rosti liniştită:

— Dumneata doreşti asta? Dumneata?

— Da. Cred că-i bine, răspunse bâlbâind Litvinov. Sunt de părerea tatălui dumitale. Şi adică de ce să nu te duci. Să vezi lume şi să te arăţi în public? Adăugă el cu un râs scurt.

— Să mă arăt în public, repetă rar Irina. Hm, bine, am să mă duc.

Numai să ţii minte că dumneata ai dorit-o.

— Adică eu. Dădu să spună Litvinov.

Ea îi tăie vorba:

— Dumneata însuţi ai dorit-o. Şi încă o condiţie: trebuie să-mi făgăduieşti că nu vei veni la bal.

— De ce?

— Aşa vreau eu.

Litvinov îşi desfăcu braţele a neputinţă.

— Mă supun. Dar, drept să-ţi spun, straşnic mi-ar fi plăcut să te văd în toată splendoarea şi să fiu martor al impresiei ce o vei face fară îndoială. Ce mândru aş fi fost de dumneata! Adăugă el cu un suspin.

Irina zâmbi.

— Toată splendoarea va consta într-o rochie albă, iar cât priveşte impresia. Într-un cuvânt, asta-i voia mea.

— Irina, parcă eşti supărată?

Ea surâse din nou.

— O, nu! Eu nu-s supărată, numai că tu. (Irina îl privi ţintă, iar lui i se păru că nu văzuse niciodată mai înainte asemenea expresie în ochii ei.) Poate că aşa trebuie, adăugă ea cu jumătate de gură.

— Dar, Irina, nu-i aşa că mă iubeşti?

— Te iubesc, îi răspunse ea aproape solemn, strângându-i mâna cu putere, bărbăteşte.

În zilele următoare Irina se ocupă cu minuţiozitate de toaleta şi de coafura sa. În ajunul balului, nu se simţi în apele ei. Nu putea sta locului. Izbucni de vreo două ori în plâns, pe furiş. Avea faţă de Litvinov un surâs sugrumat, veşnic acelaşi. De altfel se purta faţă de dânsul cu duioşie, ca şi înainte, dar distrat şi se privea des în oglindă, în ziua balului, era tăcută şi palidă, dar calmă. La ora nouă seara veni Litvinov s-o vadă. Când păşi Irina în salon într-o rochie vaporoasă, albă, cu o crenguţă de floricele albastre în părul uşor ridicat, Litvinov scoase o exclamaţie. Aşa de frumoasă şi de mândră i se păru, de parcă şi-ar fi depăşit vârsta. „A crescut de azi-dimineaţă, îşi zise Litvinov, şi ce ţinută maiestuoasă! Iată ce înseamnă viaţa!” Irina stătea în faţa lui cu braţele lăsate în jos, fără să zâmbească şi să se alinte, uitându-se cu hotărâre, aproape semeţ – nu la dânsul, ci undeva departe, drept înaintea ei.

— Parcă eşti prinţesa din poveste, rosti în sfârşit Litvinov. Ba nu, semeni mai degrabă cu un comandant de oşti înaintea bătăliei, înaintea izbânzii. Nu mi-ai îngăduit să mă duc şi eu la balul acesta, adăugă el, pe când Irina continua să stea neclintită, nu numai fără să-l asculte, dar urmărind parcă o altă voce lăuntrică. N-ai să refuzi însă a primi din partea mea aceste flori.

Şi îi dădu un buchet de heliotrop.

Irina aruncă o privire asupra lui Litvinov, întinse mâna şi, apucând pe neaşteptate codiţa ramurii care-i împodobi capul, rosti:

— Dacă vrei, spune-mi doar un cuvânt şi rup totul de pe mine. Rămân acasă!

Litvinov simţi o strângere de inimă. Mâna Irinei apucase chiar crenguţa, ca s-o smulgă.

— Nu, nu! De ce? Izbucni el, într-un elan de sentimente nobile, mărinimoase. Eu nu-s egoist, de ce să-ţi îngrădesc libertatea. Când ştiu că inima ta.

— Fie, dar atunci nu te apropia, ca să nu-mi şifonezi rochia, îi răspunse ea repede.

Litvinov rămase încurcat.

— Dar buchetul îl iei? O întrebă el.

— Sigur că da: e foarte drăguţ. Tare-mi place mireasma asta. Mersi. Îl voi păstra ca un suvenir.

— Al primei dumitale ieşiri în lume, al primului triumf, sublinie el.

Irina se privi în oglindă peste umăr, înclinându-şi uşor statura.

— Sunt într-adevăr aşa de frumoasă? Nu eşti părtinitor?

Litvinov revărsă asupră-i un potop de laude entuziaste. Dar Irina nu-l mai asculta şi, apropiind buchetul de faţă, se uita din nou undeva în depărtare cu ochii săi stranii, întunecaţi şi larg deschişi, în vreme ce capetele finelor panglici, agitate de o slabă adiere de vânt, i se zbăteau uşor pe umeri, ca nişte aripioare.

Se ivi prinţul, frizat, cu cravată albă, într-un frac negru decolorat, având la butonieră panglica medaliei nobiliare Sfântul Vladimir. Îl urma prinţesa într-o rochie de mătase chinezească, demodată, şi cu un zel sever, sub care mamele caută îndeobşte să-şi ascundă tulburarea, încercă să potrivească – fără nici o trebuinţă – faldurile de la rochia fiicei sale. Un rădvan năimit, de patru locuri, cu două gloabe miţoase, trase anevoie la intrare. Roţile scrâşneau pe grămezile de zăpadă nerânită. Un lacheu pirpiriu, într-o livrea fantastică, ţâşni din vestibul şi anunţă cu oarecare deznădejde că trăsese la scară cupeul. După ce binecuvântară pe copiii rămaşi acasă, prinţul şi prinţesa – încotoşmănaţi în blănuri – se îndreptară spre ieşire. Irina, într-un paltonaş ieftin şi scurtuţ – pe care nu-l putea suferi – îi urma în tăcere. Petrecându-i, Litvinov spera să aibă parte de-o privire de rămas-bun de la Irina; dar ea se urcă în cupeu fără să întoarcă măcar capul spre dânsul.

Către miezul nopţii Litvinov trecu pe sub ferestrele Clubului Nobilimii. Nenumăratele luminări ale uriaşelor candelabre străpungeau cu ace de lumină perdelele de culoare roşie şi inundau toată piaţa, ticsită de echipaje, unde răsunau cu o sfidare insolentă valsurile lui Strauss.

A doua zi pe la unu, Litvinov se duse la familia Osinin. Nu-l găsi decât pe prinţ, care îi aduse numaidecât la cunoştinţă că Irina suferă de durere de cap: e în pat şi nu se va scula decât pe seară, această indispoziţie fiind de altfel explicabilă după primul bal.

— C'est tres naturel, vous savez, chez les jeunes filles30, adăugă gazda în franţuzeşte, spre surprinderea lui Litvinov, care observă în acel moment că prinţul nu era în halat, ca de obicei, ci purta redingotă. De altfel, urmă Osinin, cum să nu cadă la pat după întâmplările de ieri!

— Ce întâmplări? Se bâlbâi Litvinov.

— Da, da. S-au petrecut evenimente. De vrais événements31. Nici nu-ţi închipui, Grigori Mihailovici, quel succes elle a eu! 32 Toată curtea a remarcat-o! Prinţul Alexandr Feodovici a spus despre dânsa că locul ei nu-i aici şi că ea îi aminteşte de contesa de Devonshire. Ştiţi doar. Aceea celebră. Iar bătrânul conte Blasenkrampf a declarat în auzul tuturora că Irina era la reine du bal33, exprimându-şi dorinţa de a-i face cunoştinţă. Mi-a fost prezentat şi mie, ba mi-a şi spus că îşi aduce aminte de mine de pe când eram husar. Apoi m-a întrebat unde fac serviciu acum. E cât se poate de amuzant contele acesta, mare adorateur du beau sexe! 34 Dar ce să-ţi spun! Chiar prinţesei nu-i dădeau o clipă de răgaz: însăşi Natalia Nikitişna s-a întreţinut cu dânsa. Ce vrei mai mult? Irina a dansat avec tous les meilleurs cavaliers35; m-au împresurat, că le-am şi pierdut socoteala. Zău că roiau cu toţii în jurul nostru! Pentru mazurcă numai pe dânsa o invitau. Un diplomat străin, auzind că ea-i moscovită, i-a spus suveranului: „Sire, zice, décidément c'est Moscou qui est le centre de votre empire! 36 „. Iar alt diplomat a adăugat: „Cest une vraie révolution, sire!” Révélation sau révolution37. Cam aşa ceva. Da. Da. Drept să-ţi spun. A fost ceva extraordinar.

— Dar în ce o priveşte pe Irina Pavlovna, ea s-a amuzat, era satisfăcută? Îl întrebă Litvinov, căruia îi îngheţaseră mâinile şi picioarele în timpul acestui discurs.

— S-a amuzat, desigur. Asta mai trebuia: să nu fi fost satisfăcută! Dar dumneata o cunoşti prea bine: ea nu se dă uşor pe faţă. Toţi îmi spuneau ieri: Ce surpriză! Jamais on ne dirait que mademoiselle votre fille est a son premier bal.38 Printre alţii contele Reisenbach. De bună seamă că-l cunoaşteţi.

— Nu, nu-l cunosc deloc. Nici nu l-am văzut vreodată.

— E vărul soţiei mele.

— Nu-l ştiu.

— E un bogătaş, şambelan, locuieşte la Petersburg, om cu trecere, taie şi spânzură în Livonia. Până acum el ne cam ocolea, dar eu nu mă omor după relaţii. J'ai l'humeur facile, comme vous savez.39 Şi el, cum ziceam, s-a aşezat lângă Irina, a stat de vorbă cu dânsa un sfert de ceas, nu mai mult, şi după aceea a mărturisit prinţesei: „Ma cousine, zice, votre fille est une perle; c'est une perfection40. Toţi mă felicită că am asemenea nepoată.” Apoi l-am văzut cum s-a apropiat de un. Personaj foarte înalt şi, pe când îi vorbea, nu-şi lua ochii de la Irina. Iar personajul acela o privea şi el.

— Vasăzică, Irina Pavlovna nu va putea fi văzută toată ziua? Îl întrebă iarăşi Litvinov

— Nu. Are o durere groaznică de cap. Mi-a dat în grijă să-ţi prezint omagiile sale şi să-ţi mulţumesc pentru buchetul, qu'on a trouve charmant41. Are nevoie de odihnă. Prinţesa a plecat să facă nişte vizite. Şi eu însumi.

Prinţul tuşi, lăsându-se când pe un picior, când pe altul, ca şi cum n-ar mai fi ştiut ce să mai spună. Litvinov îşi luă pălăria, spunându-i că n-are de gând să-l deranjeze, dar că va trece mai târziu pentru a se informa despre sănătatea Irinei; după aceea se retrase.

La câţiva paşi de casa familiei Osinin, Litvinov, văzu un elegant cupeu cu două locuri oprindu-se înaintea gheretei vardistului. Un lacheu, într-o livrea de asemenea elegantă, se aplecă neglijent de pe capră şi îl întrebă pe vardist unde locuieşte prinţul Pavel Vasilievici Osinin. Litvinov se uită în cupeul în care şedea un om de vârstă mijlocie, cu un aer acru, cu chipul zbârcit şi arogant, cu nas grecesc şi buze răutăcioase, înfofolit într-o şubă de sobol – după toate aparenţele o figură simandicoasă.