X.

Litvinov se culcă foarte târziu şi dormi puţin: când se sculă din pat, tocmai răsărise soarele. De la fereastra lui se vedeau crestele munţilor desenându-se împurpurate şi umede pe cerul senin. „Ce răcoare trebuie să fie la umbra copacilor acestora!” se gândi el. Se îmbrăcă numaidecât, aruncă o privire distrată spre buchetul de flori, care se deschiseseră încă şi mai mult în timpul nopţii, îşi luă bastonul şi se îndreptă spre vestitele „Stânci” dincolo de „Vechiul Castel”. Dimineaţa îl cuprinse parcă într-o îmbrăţişare puternică şi mută. Răsufla vioi, se mişca energic. Vigoarea tinerească îi tresaltă în fiecare muşchi: pământul însuşi părea că-i împinge paşii uşori. Fiecare călcătură îl făcea mai sprinten şi mai bucuros. Păşea la umbra înrourată, pe nisipul mascat al potecilor, de-a lungul şirului de brazi cu vârful ramurilor împodobit de puternica verdeaţă a mugurilor primăvărateci. „Ce minune!” îşi spunea la tot pasul. Deodată auzi voci cunoscute. Se uită înainte şi-i văzu pe Voroşilov şi Bambaev, care veneau în întâmpinarea lui. Se fâstâci ca un şcolar în faţa dascălului. O zbughi în lături şi se piti după un tufiş. „Doamne, apără-mă de compatrioţi!” se rugă în gând. Ar fi dat oricât numai să nu fie văzut în momentul acela. Şi, într-adevăr, cei doi nu-l zăriră. Ziditorul îl salvă de compatrioţi. Voroşilov explica lui Bambaev, cu tonul său de cadet încrezut, diferitele „faze” ale arhitecturii gotice; iar celălalt se mărginea să mârâie aprobativ. Pesemne Voroşilov îl îndopa de mult cu „fazele” sale, încât bravu-i entuziasm ajunsese pe drojdie. Între timp Litvinov, cu gâtul întins înainte şi muşcându-şi buzele, ascultă îndelung zgomotul paşilor care se îndepărtau. Mult timp răsunară sunetele, când piţigăiate, când nazale ale discursului sfătos. În sfârşit se făcu tăcere. Litvinov răsuflă uşurat, ieşi din ascunzătoarea lui şi îşi căută de drum.

Rătăci vreo trei ceasuri prin munţi. Ba părăsea poteca şi sărea din ţanc în ţanc, lunecând uneori pe un strat de muşchi mătăsos. ba se aşeza pe un colţ de stâncă sub un stejar sau sub un fag şi se lăsa purtat de gânduri plăcute, în neîntrerupta şoaptă a pâraielor, cu malul năpădit de ferigă, ca şi în molcomul freamăt al frunzişului sau în cântecul răsunător al vreunei mierle negre. Îl doborî în cele din urmă o picoteală uşoară, plăcută; se simţea cuprins parcă pe la spate de nişte braţe dezmierdătoare şi adormea. Dar deodată zâmbea şi se uita împrejur: aurul şi verdele pădurii, adierea frunzişului îi năvăleau în ochi. Zâmbea iarăşi şi îi închidea din nou. I se făcu foame şi porni spre Vechiul Castel, unde pentru câţiva creiţari puteai lua o excelentă ceaşcă de cafea cu lapte. Dar nu apucase să se aşeze bine la una dintre măsuţele vopsite în alb, care se aflau pe terasa din faţa castelului, când se auzi sforăitul puternic al unor cai şi se iviră trei căleşti, din care descinse o numeroasă societate de doamne şi domni. Litvinov îşi dădu numaidecât seama că erau ruşi, deşi toţi vorbeau franţuzeşte. ba poate tocmai fiindcă vorbeau franţuzeşte. Toaletele doamnelor se distingeau printr-un gust ales. Domnii aveau redingote noi, pe talie şi – ceea ce nu se prea obişnuia pe atunci – pantaloni gri şi pălărie lucioasă de oraş. O cravată neagră, foarte joasă, strângea gâtul fiecărui bărbat. Ţinuta tuturor avea un aer ostăşesc. Într-adevăr, toţi erau militari. Litvinov nimerise la un picnic de tineri generali, oameni cu greutate, din înalta societate. Totul le trăda importanţa, şi anume: dezinvoltura stăpânită, zâmbetele maiestuos-afabile, privirile distrate şi afectate în acelaşi timp, delicata înălţare a umerilor cambrarea taliei şi uşoara îndoire a genunchilor. Li se vădea importanţa şi din tonul vocii, ce părea că ar exprima o mulţumire binevoitoare şi condescendenţă faţă de nişte persoane în subordine. Aceşti militari erau proaspăt spălaţi, proaspăt bărbieriţi şi răspândeau un iz cu adevărat aristocratic, de ofiţeri de elită, un amestec din cel mai fin fum de trabuc şi paciuli de calitate. Toţi aveau mâini aristocratice, mari, albe, cu unghii tari ca fildeşul, mustăţi pomădate, dinţi strălucitori şi o piele fină, trecând de la rumenul obrajilor la azurul bărbiei. Unii dintre tinerii generali erau jucăuşi, alţii gânditori; dar toţi aveau întipărită pe figură o distincţie desăvârşită. Fiecare părea perfect convins de valoarea lui personală şi de importanţa viitorului său rol în stat şi păstra o ţinută severă şi nestingherită, cu o uşoară umbră de frivolitate, de „ăsta-s eu”, care apar atât de firesc în timpul călătoriilor în străinătate. După ce se aşeză cu zgomot, această societate luxoasă chemă chelnerii care îşi dădeau toată silinţa să le intre în voie. Litvinov se grăbi să-şi bea ceaşca de cafea cu lapte, plăti şi, înfundându-şi pălăria în cap, se strecură pe lângă grupul generalilor.

— Grigori Mihailâci, răsună o voce feminină, nu mă mai recunoaşteţi?

El se opri fără să vrea. Acest glas. Acest glas făcuse odinioară să-i bată inima de prea multe ori. Se întoarse şi o văzu pe Irina.

Şedea la masă, cu mâinile încrucişate pe speteaza unui scaun din faţa ei. Îşi ţinea capul aplecat într-o parte şi, zâmbind, se uita la dânsul prietenos, aproape cu bucurie.

Litvinov o recunoscu numaidecât, deşi ea se schimbase în decurs de zece ani de când n-o mai văzuse, transformându-se din fată în femeie. Trupul ei zvelt se împlinise şi înflorise, conturul umerilor – înguşti odinioară – aminteau acum de zânele pictate pe plafonul anticelor palate italiene. Ochii însă îi rămăseseră aceiaşi. Lui Litvinov i se păru că îl priveau ca pe vremuri, în căsuţa din Moscova.

— Irina Pavlovna. Rosti el, ezitând.

— M-aţi recunoscut? Ce bine-mi pare! Ce bine. (Ea se opri, se îmbujora uşor la faţă şi îşi îndreptă statura.) E o întâlnire foarte plăcută, urmă ea de astă dată în franţuzeşte. Daţi-mi voie să vă recomand pe soţul meu Valérien – monsieur Litvinov, un ami d'enfance45. Valerian Vladimirovici Ratmirov, soţul meu.

Unul dintre tinerii generali, poate cel mai elegant dintre toţi, se sculă de pe scaun şi îl salută cu o extremă politeţe pe Litvinov, în vreme ce camarazii săi luară o atitudine rezervată sau, mai bine zis, se retraseră în sine protestând cu anticipaţie împotriva oricărei apropieri de un civil străin; iar doamnele care luau parte la picnic socotiră convenabil să-şi mijească ochii şi să surâdă, ba chiar să ia o expresie de nedumerire.

— Sunteţi de mult la Baden? Îl întrebă, generalul Ratmirov, cu un accent străin, neştiind pesemne despre ce să vorbească cu prietenul din copilărie al nevestei sale.

— Nu, de curând, răspunse Litvinov.

— Şi aveţi de gând să rămâneţi mult timp aici? Adăugă cu o extremă politeţe tânărul general.

— N-am hotărât încă.

— A! Îmi pare foarte bine. Foarte. Generalul tăcu. Litvinov, de asemenea. Amândoi îşi ţineau pălăria în mână şi, înclinându-şi bustul înainte, se uitau cu un zâmbet unul la altul, ferindu-şi ochii.

— Deux gendarmes un beau dimanche”46, începu să cânte, bineînţeles fals, un general; de altfel nu mi-a fost dat să întâlnesc un nobil rus care să nu cânte fals. Era un general miop, gălbejit, cu o permanentă expresie de iritaţie pe figură, nepu-tându-şi psfrcă ierta propria-i înfăţişare. Printre toţi ceilalţi camarazi numai el nu semăna cu un boboc de trandafir.

— Dar de ce nu luaţi loc, Grigori Mihailâci? Zise în sfârşit Irina.

Litvinov se supuse şi se aşeză.

— I say, Valérien, give me some fire47, rosti un alt general, tot tânăr, însă corpolent, cu ochii imobili, pironiţi parcă în văzduh, purtând nişte favoriţi stufoşi, catifelaţi, prin care îşi prefira degetele albe ca zăpada. Ratmirov îi întinse o cutiuţă de argint cu chibrituri.

— Avez-vous despapiros? 48 întrebă, graseind, una dintre doamne.

— De vrais papelitos, comtesse49.

— Deux gendarmes un beau dimanche”, începu iarăşi, aproape cu un scrâşnet de dinţi, generalul cel miop.

— Trebuie neapărat să treceţi pe la noi, îi spunea între timp Irina lui Litvinov. Locuim la Hotel de L'Europe. Sunt totdeauna acasă de la patru la şase. Nu ne-am văzut atât de demult.

Litvinov se uită la Irina, care nu-şi plecă ochii pământ.

— Da, Irina Pavlovna, de mult! De la Moscova.

— De la Moscova, de la Moscova, repetă ea după o pauză. Să veniţi pe la noi să mai stăm de vorbă. Să ne amintim de trecut. Dar ştiţi ceva, Grigori Mihailâci, nu v-aţi schimbat prea mult.

— Adevărat? În schimb dumneavoastră, Irina Pavlovna, v-aţi schimbat mult.

— Am îmbătrânit.

— Nu. N-am vrut să spun asta.

— Irene? Rosti întrebător o doamnă cu o pălărie galbenă pe un păr tot galben, care şuşotise ceva mai înainte şi chicotise cu cavalerul de alături. Irene!

— Am îmbătrânit, urmă Irina, fără să răspundă doamnei, dar nu m-am schimbat. Nu, nu! Nu m-am schimbat întru nimic.

— Deux gendarmes un beau dimanche.” răsună din nou vocea irascibilului general care nu-şi amintea decât primul vers din această vestită şansonetă.

— Tot mai înţeapă, excelenţă, răbufni cu un accent aparte robustul general cu favoriţi, făcând aluzie pesemne la vreo istorie amuzantă, cunoscută de beau monde50 şi, izbucnind într-un râs scurt, sec, rămase iarăşi cu ochii pironiţi în văzduh.

— What a sad dog you are, Boris! 51 observă cu jumătate de gură Ratmirov. Rosti până şi numele „Boris” cu accent englezesc.

— Irene? Rosti a treia oară doamna cu pălărie galbenă.

Irina se întoarse brusc spre dânsa:

— Eh bien, quoi? Que me voulez-vous? 52

— Je vous le dirai plus tard53, răspunse doamna, fandosindu-se. Deşi era foarte puţin drăguţă, nu înceta să se alinte şi să se schimonosească. Un şugubăţ spusese despre ea că „minaudait dans le videu – „se maimuţărea în deşert”.

Irina îşi încruntă sprâncenele şi, scoasă din răbdări, săltă din umeri.

— Mais que fait donc monsieur Verdier? Pourquoi ne vient-il pas? 54 exclamă o doamnă cu accent tărăgănat, atât de nesuferit pentru urechea francezilor – care caracterizează maniera de a vorbi a protipendadei ruseşti.

— Ah, vai. Ah, vai, musiu Verdier, musiu Verdier, oftă o altă doamnă de baştină drept din Arzamas.

— Tranquillisez-vous, mesdames, intră în vorbă Ratmirov, monsieur Verdier m'a promis de venir se mettre a vos pieds55.

— Ha, ha, ha! Doamnele îşi agitară evantaiele. Chelnerul aduse câteva pahare de bere.

— Bayrische Bier? 56 întrebă, chipurile cu mirare, generalul cu favoriţi lungi, vorbind anume cu un bas profund. Guten Morgen!

— Apropo! Contele Paul e tot acolo? Întrebă rece şi nepăsător un tânăr general pe un camarad de-al său.

— Tot acolo, răspunse cu aceeaşi răceală acesta. Mais c'est provisoire.57 După cum se spune, Serge îi va lua locul.

— Ia te uită! Făcu cel dintâi printre dinţi.

— M-da, mârâi al doilea.

— Eu nu pot înţelege, începu generalul cu şansoneta, nu-mi intră în cap ce nevoie avea Paul să se justifice, să dea fel de fel de explicaţii. Ei bine, el l-a strâns cu uşa pe negustorul acela, il lui a fait rendre gorge. Ei şi, ce-i cu asta? Putea să aibă motivele sale.

— Se temea. De publicitatea ziarelor, mormăi cineva.

Irascibilul general se înflăcăra pe loc.

— Puah! Atâta grijă să am eu. Gazetele! Critica! Dacă ar depinde de mine, aş îngădui gazetelor voastre să publice numai informaţii despre taxele pe carne şi pe pâine, precum şi anunţuri cu privire la vânzarea de blănuri şi cizme.

— Şi despre scoaterea la mezat a moşiilor boiereşti, adăugă Ratmirov.

— Poate, în condiţiile actuale. Dar ăsta-i subiect de discuţie la Baden, au Vieux Château58?!

— Mais pas du tout! Pas du tout! Gânguri doamna cu pălărie galbenă. J'adora les questions politiques.59

— Madame a raison60, intră în vorbă alt general, cu o figură extrem de simpatică, de domnişoară. Dar ce să evităm asemenea chestiuni. Chiar la Baden? Rostind aceste chestiuni, se uită politicos la Litvinov, cu un surâs condescendent. Un om cumsecade, nicăieri şi în nici o împrejurare nu trebuie să-şi sacrifice convingerile. N-am dreptate?

— Desigur, răspunse generalul irascibil, ridicând şi el ochii asupra lui Litvinov, ca o dojana indirectă. Totuşi nu văd necesitatea.

— Ba nu, nu, îl întrerupse cu aceeaşi blândeţe generalul indulgent. Uite, prietenul nostru Valerian Vladimirovici, a pomenit despre vânzarea moşiilor boiereşti. Adică ce? Nu-i asta o realitate?

— Dar nici nu se pot vinde acum, cine le cumpără? Izbucni generalul irascibil.

— Posibil. Posibil! Un argument în plus, pentru a constata la fiecare pas acest fapt. Acest fapt deplorabil. Suntem ruinaţi – foarte bine, suntem umiliţi – nimeni nu poate susţine contrariul. Totuşi noi, marii proprietari, reprezentăm o bază. Un principe. Datoria noastră este să sprijinim acest principiu. Pardon, madame, mi se pare că aţi scăpat jos batista. Când o anume întunecare pune stăpânire pe minţile cele mai alese, noi trebuie – păstrând bineînţeles cuvenita deferentă – să semnalăm cu un deget de cetăţean prăpastia spre care se precipită toate (şi aici generalul îşi întinse degetul înainte). Noi trebuie să avertizăm lumea şi să spunem cu o respectuoasă fermitate: întoarceţi-vă, întoarceţi-vă îndărăt!”. Iată ce se cuvine să zicem.

— Oricum, nu-i cu putinţă să te întorci îndărăt cu totul, remarcă pe gânduri Ratmirov.

Indulgentul general doar rânji.

— Ba cu totul, cu totul, mon tres cher. Cu cât mai mult îndărăt, cu atât mai bine!

Generalul se uită iarăşi cu amabilitate la Litvinov, care ajunsese la limita răbdării:

— Ar trebui oare, excelenţă, să ne întoarcem la semiiobăgie?

— Şi de ce nu?! Eu îmi exprim părerile mele fără nici o restricţie. Trebuie refăcut totul. Da. Tot ce s-a săvârşit până acum.

— Chiar şi 19 februarie? 61

— Chiar şi 19 februarie, bineînţeles, în limita posibilităţilor. On est patriote ou on ne l'est pas62. Şi libertatea? Mi se va spune. Credeţi că libertatea asta este aşa de plăcută poporului? Întrebaţi-l.

— Încercaţi, îl întrerupse Litvinov. Încercaţi să i-o răpiţi.

— Comment nommez-vous ce monsieur? 63 îl întrebă în şoaptă generalul pe Ratmirov.

— Dar despre ce discutaţi? Intră deodată în vorbă generalul cel robust care juca pesemne, în această societate, rolul de copil răsfăţat. Tot despre presă şi despre scribi? Daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare petrecută cu un scrib – un deliciu! Mi s-a atras atenţia: „Un gazetăraş a scris un pamflet împotriva dumitale”. Am trimis să mi-l aducă pe sus. Iată-l pe hulubaş. „Aşadar, zic, amice scrib, te distrezi alcătuind pamflete insultătoare? Arzi, după cum se vede, de patriotism?” „Ard”, îmi răspunde el. „Dar banii, gazetăraşule, îţi plac?” „Îmi plac.” Atunci, domnii mei i-am pus sub nas mânerul bastonului meu. „Şi asta îţi place îngeraşule!” „Nu, zice, asta nu-mi place.” „Miroase-l cumsecade, zic, doar mi-s curate mâinile.” „Ştiu, zice, dar nu-mi place.” „Mie însă, zic, îmi place la nebunie, dragule, dar nu pe spinarea mea. Înţelegi alegoria asta, scumpule?” „Înţeleg”, zice. „Aşa că de azi înainte să-ţi bagi minţile în cap şi să fii drăguţ, ai priceput, prietene? Acum uite o rublă, şterge-o şi să mă pomeneşti ziua şi noaptea!” Şi gazetăraşul şi-a văzut de drum.

Generalul izbucni în râs şi, după dânsul, ceilalţi ascultători – afară de Irina care nu schiţă nici un zâmbet şi îl privi mohorâtă pe povestitor.

Generalul indulgent îl bătu pe Boris peste umăr.

— Tu ai inventat istoria asta, dragă prietene, de la început până la sfârşit. Nu eşti dintre cei ce ameninţă cu bastonul. De altfel nici nu porţi baston. C'est pour faire rire ces dames64, ca să spui un cuvânt de haz. Dar în fond nu-i vorba de asta. Am spus adineaori că trebuie să ne întoarcem cu totul îndărăt. Înţelege-mă! Eu nu sunt inamicul, aşa-zisului progres. Dar toate aceste universităţi, seminarii, şcoli populare. Aceşti studenţi, fii de popă, oameni de rând, toată această plevuşcă, tout ce fond du sac, la petite propriété, pire que le prolétariat, voila ce qui m'effraye.65 iată unde trebuie să ne oprim, ba să oprim şi pe alţii (generalul vorbea pe un ton domol, aproape stins şi la urmă îi aruncă iarăşi lui Litvinov o privire prietenoasă). Da, trebuie să ne oprim. Nu uita că la noi nimeni nu cere nimic, nu se roagă pentru asta. Selfgovernment-ul, de pildă, cine îl cere? Dumneavoastră îl cereţi? Sau tu? Sau eu? Ori dumneavoastră, doamnelor, care nu numai că vă guvernaţi voi înşivă, dar faceţi şi cu noi tot ce doriţi? (Un zâmbet viclean lumină fermecătoarea figură a generalului.) Dragi prieteni, de ce să facem ca iepurele care dă peste primejdie, căutând s-o ocolească?

Democraţia vă agreează, vă tămâiază şi-i gata să vă intre în voie, dar e o sabie cu două tăişuri. Vechiul sistem e mai bun. Îi mai sigur. Nu lăsaţi prostimea să cugete, aveţi încredere în aristocraţie, căci numai ea este o forţă. Vă asigur că aşa lucrurile vor merge mai bine. Cât despre progres. În ce mă priveşte, eu n-am nimic împotriva progresului. Atâta doar: nu ne daţi avocaţi, juraţi şi slujbaşi de zemstve. Dar mai cu seamă, nu vă atingeţi de disciplină. Încolo sunteţi liberi să construiţi poduri, cheiuri şi spitale, şi nu văd de ce să nu luminaţi cu gaz străzile.

— Au dat foc Petersburgului din tuspatru părţile. Iată ce se înţelege prin progres! Izbucni generalul irascibil.

— Văd că tu eşti pornit, rosti domol generalul cel corpolent, bălăbănindu-se la dreapta şi la stingă. Ar ieşi din tine un excelent procuror general. După mine însă, avec „Orphee aux enfers” le progres a dit son dernier mot66.

— Vous dites toujours des betises67, chicoti doamna din Arzamas.

Generalul luă o poză gravă:

— Je ne suis jamais plus – sérieux, madame, que quand je dis des betises68.

— Monsieur Verdier a spus de câteva ori aceeaşi frază, remarcă cu jumătate de gură Irina.

— De la poigne et des formes! 69 izbucni robustul general: de la poigne, surtout70. Ceea ce s-ar putea traduce astfel în ruseşte: fii politicos, dar trage-i peste bot!

— Ah, eşti un ghiduş incorigibil, da, un ghiduş, intră în vorbă generalul cel indulgent. Doamnelor, să nu-i daţi crezare. El nu-i în stare să ucidă o muscă. Se mulţumeşte a devora inimi.

— Totuşi, nu-i aşa, Boris, începu Ratmirov, după ce schimbă o privire cu soţia sa. Gluma-i glumă. Dar aici e şi multă exagerare. Progresul, este în fond o manifestare a vieţii sociale, iată ce nu trebuie să scăpăm din vedere. E un simptom care merită a fi studiat.

— M-da, replică generalul cel robust, zbârcindu-şi nasul. Se ştie că ai veleităţi de om politic.

— Dar nu-i deloc vorba aici de om politic. Unde vezi politică? Trebuie însă să recunoaştem adevărul.

Boris îşi împlântă iarăşi degetele în favoriţi şi îşi pironi ochii în sus.

— Viaţa socială este un fenomen foarte important, fiindcă în procesul de dezvoltare a unui popor, în destinele patriei, ca să zic aşa.

— Valerian, îl întrerupse semnificativ Boris. Sunt şi doamne aici. Nu mă aşteptam din partea ta la una ca asta. Sau poate vrei să faci parte din vreun comitet oarecare?

— Din fericire toate sunt acum închise, se grăbi să observe generalul irascibil şi începu din nou să cânte: „Deux gendarmes un beau dimanche.”

Ratmirov îşi duse la nas o batistă fină şi tăcu cu amabilitate. Generalul, indulgent repeta: „ghiduş”, „ghiduş!” Iar Boris se adresă doamnei care se maimuţărea în deşert şi, fără a-şi pogorî vocea şi a-şi schimba expresia figurii, o întrebă când are de gând să răspundă pasiunii sale amoroase, căci e nebun de dragoste pentru ea şi suferă din pricina asta chinuri infernale.

În cursul acestei conversaţii, Litvinov se simţea din ce în ce mai stingherit. Era revoltat în mândria lui cinstită, plebeiană. Ce putea fi comun între dânsul, fiu de modest slujbaş, şi aceşti militari aristocraţi din Petersburg? El iubea tot ce oamenii aceştia urau, şi ura ce iubeau ei. Înţelegea asta cât se poate de limpede şi o simţea cu toate fibrele fiinţei sale. Glumele lor le socotea plate, tonul, insuportabil, manierele, false. Chiar în amabilitatea vorbelor el simţea un dispreţ jignitor. Totuşi părea intimidat în faţa lor, înaintea acestor duşmani. „Uf, ce absurd! Îi jenez, le par ridicol, atunci de ce stau aici? Trebuie să plec, să plec numaidecât!” Iată ce idei i se învălmăşeau în cap. Prezenţa Irinei nu-l putea reţine. Ea îi făcea de asemeni o impresie penibilă. Se sculă de pe scaun şi începu să-şi ia rămas-bun.

— Plecaţi aşa de repede? Rosti Irina; dar, după un moment de gândire, nu mai insistă. Îl făcu numai să-i făgăduiască că va trece neapărat s-o vadă. Generalul Ratmirov îl salută cu obişnuita-i politeţe, plin de distincţie, îi strânse mâna şi îl conduse până la capătul terasei. Dar abia apucă Litvinov să treacă de colţul primei alei când o explozie de râsete se auzi în urma sa. Aceste râsete nu aveau nici o legătură cu dânsul, ci fuseseră provocate de apariţia lui musiu Verdier, atât de mult aşteptat, şi care se ivi din senin călare pe un măgar, purtând o pălărie tiroleză şi o cămaşă albastră. Dar obrajii lui Litvinov se îmbujorară, iar buzele i se crispară ca inundate de pelin. „Ce oameni de nimic!” murmură el, fără să-şi dea seama că cele câteva momente, petrecute în societatea lor, nu-i dădeau dreptul să-i judece atât de aspru. Vasăzică Irina, fosta lui Irină, nimerise în lumea asta. În mijlocul ei se învârtea, trăia, domnea, pentru ea îşi sacrificase demnitatea şi cele mai frumoase sentimente ale inimii. Pesemne că aşa-i fusese dat. Nu merita o soartă mai bună! Îi părea bine că nu-i venise în minte Irinei să-l întrebe despre planurile sale. Ar fi fost nevoit să se explice înaintea „lor”, în prezenţa lor„. „Pentru nimic în lume! Niciodată!” şopti Litvinov, trăgând adânc în piept aerul proaspăt şi, aproape în goană, coborî drumul spre Baden. Se gândea la logodnica sa, la drăgălaşa, buna şi sfânta Tatiana. Ce candidă, ce nobilă şi ce sinceră i se părea! Cu câtă înduioşare sinceră îşi amintea trăsăturile figurii ei, cuvintele şi deprinderile ei! Cu câtă nerăbdare îi aştepta reîntoarcerea!

Mersul repede îi linişti nervii. Întorcându-se acasă, Litvinov se aşeză la masă, luă o carte şi deodată o scăpă din mână. Chiar tresări. Ce i se întâmplase? Nu i se întâmplase nimic, dar Irina. Irina. Întâlnirea cu dânsa i se păru dintr-o dată surprinzătoare, stranie, nemaipomenită. E cu putinţă? A întâlnit-o pe Irina cea de altădată şi a vorbit cu dânsa. Şi oare de ce pe figura ei nu-i întipărit acelaşi aer monden, nesuferit, ca pe chipurile celorlalţi? De ce i se pare plictisită, tristă sau chinuită de situaţia ei? Ea se află în lagărul lor, dar nu îi e vrăjmaşă. Şi ce a putut-o face să-i vorbească cu atâta bucurie şi să-l invite la dânsa?

Litvinov tresări.

— O, Tania, Tania! Exclamă el cu încântare. Numai tu eşti îngerul meu, geniul meu bun. Numai pe tine te iubesc şi te voi iubi întotdeauna. N-am să mă duc la cealaltă. Domnul s-o aibă în paza lui! Amuză-te cu generalii tăi!

Litvinov puse din nou mâna pe carte.