VI

„Ciudat om! Îşi zise Litvinov, îndreptându-se către hotelul unde locuia. Ciudat om! Trebuie să mă mai întâlnesc cu dânsul.” Intră în camera lui: o scrisoare de pe masă îi atrase atenţia. „E de la Tania!” se gândi şi se bucură dinainte. Dar scrisoarea era de la ţară, de la tatăl său. Litvinov rupse pecetea cu stema familiei şi se apucă să citească. O mireasmă cunoscută, puternică şi foarte plăcută îl izbi. Întoarse capul şi văzu într-un vas cu apă un buchet mare de heliotrop proaspăt. Litvinov se plecă cu mirare spre buchet, îl atinse şi îl mirosi. Îi amintea ceva nedesluşit, foarte îndepărtat, dar nu-şi putea da seama ce anume. Sună servitorul şi-l întrebă de unde erau florile. Slujitorul îi răspunse că le adusese o doamnă care nu voise să-şi de-a numele; dar adăugase numai că el, „Herr Zluitenhof” chiar după florile acestea va putea să-şi dea seama cine i le trimisese. Litvinov îşi aduse din nou parcă aminte de ceva. Îl întrebă pe servitor ce înfăţişare avea doamna aceea. Acesta îl lămuri că era o persoană înaltă, elegant îmbrăcată, şi cu un voal pe faţă.

— Trebuie să fie o contesă rusoaică, adăugă slujitorul.

— După ce bănuieşti?

— Mi-a dat doi florini, făcu feciorul, hlizindu-se. Litvinov îi spuse că poate să plece şi rămase mult timp pe gânduri în faţa ferestrei. Făcu în cele din urmă un gest de neputinţă cu mâna şi se întoarse iarăşi la scrisoarea primită de la ţară, în care tatăl lui îşi înşira vechile sale tânguiri: grânele n-au preţ, oamenii nu-ţi mai dau ascultarea de mai înainte şi pesemne nu-i departe sfârşitul lumii, „închipuie-ţi, îi scria printre altele tatăl, îţi mai aduci aminte de vizitiul meu din urmă, calmucul? L-au legat cu farmece şi s-ar fi prăpădit omul cu totul, iar eu n-aş mai fi avut cu cine umbla cu trăsura. Însă, slavă Domnului, unor oameni cumsecade le veni în gând să mă sfătuiască a trimite bolnavul la un popă din Reazan, vestit în dezlegarea vrăjitoriei. Îngrijirea a dat roade cât se poate de bune. Ca dovadă alătur scrisoarea părintelui, drept document.” Litvinov frunzări plin de curiozitate acest „document”. În el sta scris că „omul de la curtea boierească, Nikanor Dmitriev, fusese lovit de o boală necunoscută de medicină, cu care îl procopsise nişte vrăjmaşi. Dar pricina adevărată o destăinui însuşi Nikanor, precum că el nu se ţinuse de făgăduiala dată unei fete. Atunci ea cu ajutorul unor ticăloşi îi legă toate puterile. Şi dacă nu i-aş fi dat eu ajutor în împrejurarea asta, Nikanor s-ar fi prăpădit desigur ca un vierme. Dar cu nădejdea în Dumnezeu, care vede toate, m-am pus chezaş pentru viaţa lui. Cum am săvârşit-o rămâne o taină; pe înălţimea ta, boierule, te rog să opreşti fata să se mai ţină de asemenea rele, ba chiar n-ar strica s-o şi ameninţi, căci altfel ea ar putea face şi alte belele lui Nikanor”. Litvinov căzu pe gânduri la citirea acestui document, care-i aducea aminte mohorâta singurătate a stepelor şi viaţa de acolo ce se scurgea în întunecime, îmbâcsită cu iz de mucegai. Şi i se păru straniu faptul că a citit scrisoarea asta tocmai la Baden. Între timp sunase de mult miezul nopţii. Litvinov se culcă în pat şi suflă în lumânare. Chipurile văzute şi discuţiile auzite se învolburau mereu în vârtejuri, împletindu-se şi încurcându-se în capul său înfierbântat, năucit de fumul de tutun. Ba i se părea că aude mugetele lui Gubariov şi îi vedea ochii cu privirea prostească şi îndărătnică, lăsată în pământ; ba ochii aceştia se înviorau brusc şi scăpărau, şi în locul lui Gubariov o vedea pe Suhancikova, îi auzea vocea dogită şi, fară voie, repeta în şoaptă după dânsa: „I-a tras, i-a tras o palmă”; ba i se înfăţişa silueta disproporţionată a lui Potughin şi îşi amintea pentru a zecea, a douăzecea oară fiecare cuvânt de-al lui; ba deodată ţâşnea Voroşilov, ca o păpuşă dintr-o cutie cu surprize, îmbrăcat cu paltonul lui strâmt care îi venea ca o uniformă nouă, iar Pişcialkin îşi înclina grav, cu înţelepciune, capul perfect tuns şi foarte bine intenţionat; apoi Bindasov vocifera şi înjura, iar Bambaev se entuziasma înduioşându-se până la lacrimi. Dar mai cu seamă mireasma aceea obsedantă, dulceagă şi împovărătoare îl tulbura, revărsându-se în întuneric „din ce în ce mai puternic şi amintindu-i stăruitor ceva ce nu-şi putea desluşi cu nici un preţ. Litvinov îşi aduse aminte că mirosul florilor este vătămător noaptea, în dormitor. Se sculă din pat, ajunse orbecăind până la buchet şi îl mută în odaia de alături. Dar şi de acolo mireasma copleşitoare i se strecura în pernă, sub plapumă, făcându-l să se zvârcolească neliniştit în aşternut de pe-o parte pe alta. Se simţea chinuit de friguri, iar preotul, „meşter în desfacerea făcăturilor„, îi tăie de două ori drumul sub chipul unui iepure sprinten cu barbă şi cu cosiţă; cocoţat pe un enorm penaj de general, ca pe-o tufă, însuşi Voroşilov – prefăcut în privighetoare – îngâna tril după tril. Deodată Litvinov se ridică în capul oaselor şi, plesnindu-şi palmele, izbucni: „Oare-i ea? Cu neputinţă!” Dar pentru a lămuri această exclamaţie, suntem siliţi să-l rugăm pe cititor a binevoi să se întoarcă cu noi vreo câţiva ani în urmă.