VII.

La începutul anilor cincizeci locuia la Moscova – foarte strâmtorată, aproape în pragul mizeriei – numeroasa familie a prinţilor Osinin. Aceştia nu erau tătari sau gruzini, ci adevăraţi prinţi ruşi, descendenţi din Ruric în linie directă. Numele lor sunt des întâlnite în cronicile noastre pe vremea primilor mari cneji moscoviţi, care uneau pământurile ruseşti; aveau ocine şi domenii întinse, recompensaţi adesea cu pământuri „pentru truda, sângele şi schilodirea lor” pe câmpurile de luptă, îşi aveau locul de cinste în sfatul boierilor. Unul dintr-înşii fu trecut chiar în rândul marilor demnitari. Dar căzură în dizgraţie ponegriţi de nişte vrăjmaşi cum că s-ar fi ocupat cu „farmece şi licori vrăjite”, după care au fost ruinaţi şi aduşi la „sapă de lemn”. Li s-au luat rangurile. Au fost surghiuniţi într-un fund de ţară. Familia Osinin, decăzută, nu-şi mai putea căpăta vechea strălucire. Cu timpul i se ridică dizgraţia; i se restituiră „curticica din Moscova” şi „catrafusele”, dar asta nu ajută cu nimic. Neamul Osinin sărăci, se topi pe picioare şi nu se mai putu ridica nici sub Petru I, nici sub Ecaterina II. Şi, decăzând mereu, membrii acestei familii ajunseră vătafi pe moşii, şefi ai accizelor de băuturi spirtoase şi poliţai. Ramura familiei Osinin despre care-i vorba aici se compunea din soţ, soţie şi cinci copii. Vegetau nu departe de Piaţa Sobacia într-o căsuţă de lemn cu un singur etaj, cu un cerdac vărgat la faţadă, cu lei verzi la poartă, ca şi alte fantezii boiereşti. Îşi duceau zilele, făcând datorii la băcan şi stând adesea iarna fără o bucată de lemn în sobă şi fără o luminare pe masă. Prinţul era un om molâu şi mărginit, cu reputaţia de dandi elegant şi om chipeş în tinereţe, dar total decăzut. Nu atât din stimă pentru numele lui, cât din consideraţie pentru soţia sa care fusese doamnă de onoare, i se dădu o sinecură convenabilă la Moscova, cu titlu pompos, un venit mediocru şi fără nici o osteneală. Nu făcea nimic, ci numai fuma de dimineaţa până seara, veşnic în halat, oftând adânc. Prinţesa era o femeie bolnavă, înăcrită, împovărată veşnic de greutăţile gospodăriei, de plasarea copiilor în instituţii de stat şi de cultivarea relaţiilor cu protipendada din Petersburg. Nu se putea resemna cu situaţia sa şi cu îndepărtarea de la curtea imperială.

Tatăl lui Litvinov cunoscuse familia Osinin pe când locuia la Moscova. Avu prilejul chiar să le facă unele servicii, le împrumută într-un rând trei sute de ruble, iar fiul său, pe când era student, îi vizita des. De altfel, locuinţa lui nu se afla departe de casa lor. Dar nu apropierea îl atrăgea acolo şi nici lipsa de confort a traiului acestora; începu să viziteze des casa Osininilor de când se îndrăgosti de fiica lor cea mare, Irina.

Ea tocmai împlinise şaptesprezece ani şi se retrăsese din institutul de unde maică-sa o scosese în urma unei neînţelegeri cu directoarea şcolii. Neînţelegerea s-a produs din faptul că Irina trebuia să rostească în cinstea epitropului, la o serbare, o poezie omagială în limba franceză. Dar în ultimul moment fu preferată o altă domnişoară, fiica unui bogat arendaş de accize. Prinţesa nu putu îndura această jignire. De altfel, nici Irina nu putea ierta directoarei această nedreptate. Visase, cu mult timp mai înainte, clipa când se va scula în văzul tuturor, atrăgând asupră-i atenţia generală, va rosti versurile şi toată Moscova va vorbi despre dânsa. Moscova, într-adevăr, ar fi vorbit despre Irina. Era o fată înaltă, zveltă, cu pieptul cam plat şi umeri înguşti, tinereşti. Avea o piele mată, puţin obişnuită pentru vârsta ei, curată şi netedă ca porţelanul, şi părul blond şi des, ale cărui şuviţe aurii se îmbinau, cu totul neobişnuit, cu altele de culoare mai închisă. Trăsăturile feţei sale regulate, graţioase, aproape rafinate, nu pierduseră încă acea candoare proprie primei tinereţi. Dar înclinările domoale ale gâtului său frumos, ca şi zâmbetul ei – jumătate distrat, jumătate languros – trădau o fire nervoasă. Conturul buzelor subţiri, abia surâzătoare, şi al nasului său fin, acvilin, exprima o hotărâre şi o pasiune periculoasă şi pentru alţii, dar şi pentru ea însăşi. Neasemuit de frumoşi, cu adevărat uimitori erau ochii ei de un cenuşiu aproape negru, cu ape verzui, galeşi, migdalaţi, ca ochii zeiţelor egiptene, cu gene luminoase şi o avântare îndrăzneaţă a sprâncenelor. Expresia ochilor acestora era stranie: parcă priveau atent şi gânditor dintr-o depărtare şi adâncime neştiută. La şcoală Irina era socotită una dintre cele mai bune eleve ca inteligenţă şi aptitudini, înzestrată însă cu un caracter nestatornic, voluntar şi nedisciplinat. O pedagogă îi prezisese că pasiunile ei o vor pierde – vos passions vous perdront – iar o altă pedagogă îi reproşa răceala şi lipsa de sensibilitate, numind-o: une jeune fille sans coeur26. Colegele Irinei o socoteau mândră şi ascunsă. Fraţii şi surorile sale se temeau de dânsa. Maică-sa nu avea încredere în ea, iar tatăl său nu se simţea în apele lui când Irina îşi aţintea asupra lui privirile ochilor săi misterioşi. Inspira însă tatălui şi mamei sale un involuntar sentiment de stimă, bazat nu atât pe calităţile ei, cât pe nu ştiu ce vagă speranţă pe care fata o trezea într-înşii.

— Ai să vezi, Praskovia Danilovna, spuse o dată bătrânul prinţ, scoţându-şi pipa din gură, Arinka are să ne scape într-o bună zi de belele.

Prinţesa se supără şi spuse soţului că are des expressions insuportables27; pe urmă căzu pe gânduri şi repetă printre dinţi:

— Da. Bine ar fi să ne scape de belele!

Irina se bucura în casa părintească de o libertate aproape fără limită. Nu era răsfăţată, toţi o cam ocoleau, darnici nu-i ieşeau din vorbă – tocmai ceea ce voia şi ea. Când se petrecea o scenă prea umilitoare, provocată de câte un băcan care venea şi răcnea în gura mare în mijlocul curţii că-i e lehamite să umble după bănişorii lui, sau oamenii din curte se apucau să-şi ocărască în faţă stăpânii strigându-le că ce prinţi mai sunteţi şi voi dacă singuri crăpaţi de foame, Irina nici nu-şi încrunta sprâncenele, ci şedea ca împietrită, cu un zâmbet sarcastic pe faţa-i posomorită. Iar pentru părinţi surâsul acesta era mai amar decât toate reproşurile, căci ei se simţeau vinovaţi – vinovaţi fără vină – faţă de această fiinţă care de la naştere părea sortită pentru bogăţie, lux, adoraţie.

Litvinov se îndrăgosti de Irina de la prima vedere (era numai cu trei ani mai mare decât dânsa), dar nu putu multă vreme să-i câştige nu numai simpatia, ci nici măcar să-i atragă atenţia asupră-i. În relaţiile dintre ei plutea parcă o umbră de ostilitate, ca şi cum ea s-ar fi simţit jignită de dânsul şi ar fi păstrat adânc în suflet amintirea acestei jigniri, fără a i-o putea ierta. Era pe atunci prea tânăr şi modest, ca să poată înţelege ce se ascundea sub această asprime duşmănoasă, aproape dispreţuitoare. Adeseori, uitând de lecţii şi de caiete, Litvinov şedea în salonul mohorât al familiei Osinin şi se uita pe furiş la Irina. Inima i se umplea încet de-o amărăciune care îi apăsa ca o povară pieptul. Iar Irina, parcă supărată sau plictisită, se scula, făcea câţiva paşi prin odaie, îl privea cu indiferenţă – cum priveşti o masă sau un scaun – ridica dintr-un umăr şi îşi încrucişa braţele. Alteori, în cursul unei seri întregi, chiar când stătea de vorbă cu Litvinov, într-adins nici nu se uita la dânsul, refuzându-i până şi această milostenie. Câteodată lua în mâini vreo cărţulie, îşi afunda ochii în ea fară s-o citească, îşi încrunta sprâncenele şi îşi muşca buza; apoi îl întreba cu voce tare pe tatăl sau pe fratele său cum se spune răbdare în nemţeşte. Litvinov încercă să se smulgă din acest cerc de vrajă în care se chinuia şi se zbătea fără încetare, ca o pasăre prinsă în laţ, şi părăsi Moscova timp de o săptămână. Aproape îşi ieşi din minţi de dor şi plictiseală. Reveni la Osinini, palid şi bolnav. Şi – curioasă coincidenţă – Irina, slăbise şi ea vizibil în timpul acesta. Faţa i se gălbejise, obrajii i se traseră. Îl întâmpină însă cu şi mai multă răceală, aproape cu o indiferenţă răutăcioasă, ca şi cum el ar fi adâncit acea tainică jignire adusă ei. Aşa îl chinui Irina vreo două luni. Apoi, într-o bună zi, totul se schimbă. Dragostea izbucni ca o vâlvătaie, se revărsă ca o ploaie torenţială adusă de furtună. Într-un rând – Litvinov îşi aducea bine aminte de ziua aceea – cum şedea ca de obicei la fereastră în salonul familiei Osinin şi privea distrat strada, îl cuprinse ciuda şi plictiseala. Se dispreţuia pe sine însuşi; totuşi nu era în stare să se smulgă de la locul lui. I se păru că, dacă ar fi curs un râu pe sub ferestre, s-ar fi aruncatântrânsul cu groază, dar fără nici un regret. Irina se aşezase nu departe de dânsul şi, nemişcată, păstra o tăcere stranie. De câteva zile nu-i adresase nici un cuvânt. De altfel nu vorbea cu nimeni. Şedea cu obrazul sprijinit în mâini, indiferentă parcă, aruncând doar din când în când, alene, câte o privire în juru-i. Litvinov nu mai putu îndura acest chin. Se sculă şi, fără să-şi ia rămas-bun, începu să-şi caute pălăria. „Rămâi”, se auzi brusc o şoaptă înăbuşită. Inima zvâcni în pieptul lui Litvinov, care nu cunoscu dintr-o dată vocea Irinei. Cuvântul acesta ascundea un înţeles neobişnuit. El îşi înălţă capul şi rămase înmărmurit. Irina îl privea cu bunăvoinţă! Da, cu bunăvoinţă! „Rămâi, repetă ea, nu pleca. Vreau să stai cu mine. Apoi adăugă scoborând glasul: Nu pleca. Vreau!” Fără să înţeleagă ceva, fără să-şi dea seama ce face, Litvinov se apropie de dânsa şi îi întinse mâinile. Ea i le dădu îndată pe ale ei; apoi zâmbi, se îmbujora toată, se întoarse şi, cu surâsul mereu pe buze, ieşi din odaie. Peste câteva clipe se întoarse cu sora ei mezină, se uită la dânsul cu aceeaşi privire lungă, blândă şi îl pofti să se aşeze alături de ea. La început Irina nu putu rosti nici un cuvânt. Ofta numai şi se îmbujora la faţă. Mai pe urmă, se puse să-l cerceteze, mereu sfioasă, asupra îndeletnicirilor sale – ceea ce, mai înainte, nu făcea niciodată. În aceeaşi seară, ea se scuză de mai multe ori de a nu-l fi preţuit până atunci. Îl asigură că acum se schimbase cu totul. Îl surprinse printr-o neaşteptată izbucnire republicană (în vremea aceea el îl venera pe Robespierre şi nu cuteza să-l condamne în gura mare pe Marat). Iar după o săptămână Litvinov ştia că Irina îl iubeşte. Da, acea primă zi îi stărui mult timp în minte; dar nu uită nici zilele următoare, când – încercând încă să-şi păstreze îndoielile şi neîndrăznind să creadă – vedea limpede cu sufletul plin de încântare, uneori sugrumat chiar de-o oarecare spaimă, cum o fericire neaşteptată lua fiinţă, creştea şi, înlăturând totul din cale, izbucni în sfârşit cu violenţă. Veniră clipele luminoase ale primei iubiri, cărora nu le e dat să se repete în cursul unei vieţi. Irina se făcu deodată blinda ca o mieluţă, supusă şi de-o bunătate fară pereche. Dădea acum lecţii surorilor sale mai mici, nu de pian – căci nu era muziciană.

— Ci de franceză şi engleză, le ajuta de asemenea şi la alte lecţii, se ocupa şi de gospodărie. Totul o distra şi o interesa; ba flecărea bine dispusă, ba se cufunda într-o mută înduioşare. Născocea felurite planuri, se avânta în nenumărate presupuneri despre ceea ce va face după ce se va mărita cu Litvinov (ei nu aveau nici o îndoială că se va realiza căsătoria aceasta), cum amândoi vor. „Munci?” îi sugera Litvinov. „Da, vom munci, îi răspundea Irina, vom citi. Dar mai cu seamă vom voiaja.” Ea dorea mai ales să părăsească cât mai curând Moscova, iar când Litvinov îi obiecta că încă nu isprăvise facultatea, ea – după un moment de reflexiune – riposta de fiecare dată că el îşi poate termina studiile şi la Berlin. Sau în altă parte. Irina nu se sfia să-şi dea pe faţă sentimentele; de aceea afecţiunea ei pentru Litvinov nu rămase prea multă vreme o taină pentru prinţ şi prinţesă, care nu se bucurară; dar, având în vedere împrejurările, nu socotiră necesar să-şi opună numaidecât vetoul. Litvinov avea stare bună. „Dar familia, familia!” obiecta prinţesa. „Hm, aşa-i, familia lasă de dorit, răspundea prinţul. Totuşi el nu-i un om de rând şi apoi Irina tot nu ne ascultă. S-a întâmplat vreodată să facă altfel decât vrea? Vous connaissez sa violence! 28 De altfel încă nu-i nimic hotărât.” Aşa judeca prinţul şi numaidecât adăuga în gând: „Madam Litvinov, şi atât? Mă aşteptam la mai mult”. Irina puse cu totul stăpânire pe viitorul său logodnic; iar el, cu dragă inimă, se lăsa în voia ei. Căzuse parcă într-o volbură, se pierduse cu totul. Ca şi cum ar fi fost cuprins de o spaimă dulce: nu regreta nimic, nu cruţa nimic. Nici nu-şi putea da seama de importanţa şi de îndatoririle căsătoriei sau dacă va putea fi un soţ, aşa robit cum era, şi ce fel de nevastă va deveni Irina, precum şi dacă relaţiile dintre dânşii sunt cele cuvenite ori nu. Îi clocotea sângele în vine şi nu ştia decât una şi bună: să meargă împreună cu ea, lângă dânsa, tot înainte, până-n pânzele albe – fie ce-o fi! Dar cu toată docilitatea lui Litvinov şi cu toată tandreţea exaltată a Irinei, lucrurile nu decurgeau fară unele neînţelegeri şi ciocniri. Astfel, într-un rând, el alergă la dânsa de-a dreptul de la universitate, într-un surtuc vechi şi cu mâinile pătate de cerneală. Irina se repezi înaintea lui cu obişnuita-i întâmpinare drăgăstoasă, dar încremeni pe loc.

— Ai venit fără mănuşi, rosti ea accentuând fiecare cuvânt şi adăugă numaidecât: Uf, cât eşti de student!

— Eşti prea impresionabilă, Irina, remarcă Litvinov.

— Eşti un adevărat student, repetă ea. Vous n'etes pas distingué.29

Irina îi întoarse spatele şi ieşi din odaie. După o oră, cei drept, ea îi ceru iertare. De altfel se căia şi se condamna cu uşurinţă în faţa lui. Totuşi – lucru ciudat!

— Se acuza adesea, aproape până la lacrimi, de defecte pe care nu le avea şi le nega cu încăpăţânare pe cele reale.

Altădată, el o găsi plângând, cu, capul în mâini, cu buclele zburlite. Alarmat, o întrebă care era pricina tristeţii sale, iar ea – în tăcere – arătă cu degetul spre piept. Litvinov tresări involuntar. „Tuberculoză!” îi fulgeră prin minte şi o apucă de mână.

— Eşti bolnavă? O întrebă el cu voce tremurătoare, (începuseră să se tutuiască în împrejurări mai importante.) Mă duc fuga după doctor.

Dar Irina nu-l lăsă să-şi isprăvească vorba şi bătu cu ciudă din picior.

— Sunt cât se poate de sănătoasă. Dar uite la rochia asta. Nu vezi nimic?

— Ce să văd? Doar rochia asta. Răspunse el cu mirare.

— Ce să vezi? Că altă rochie nu mai am, că-i veche şi urâtă, iar eu sunt nevoită s-o port zilnic. Chiar când tu. Când dumneata vii la noi. În cele din urmă, ai să încetezi a mă mai iubi, văzându-mă aşa de neglijentă!

— Pentru numele lui Dumnezeu, Irina, cum poţi vorbi aşa?! Dimpotrivă, rochia asta-i încântătoare. Şi mi-i cu atâta mai dragă cu cât o purtai în ziua când te-am văzut prima oară.

Irina se îmbujora la faţă.

— Grigori Mihailovici, te rog să nu-mi mai aduci aminte că de atunci nu mai aveam altă rochie.

— Dar te asigur, Irina Pavlovna, că rochia asta îţi vine minunat.

— Nu, rochia-i urâtă, urâtă, repetă ea, trăgându-şi nervos cosiţa lungă, mătăsoasă. Uf, ce sărăcie, ce sărăcie! Ce obscuritate! Cum poţi scăpa de sărăcia asta? Cum să ieşi cu totul din obscuritate?!

Neştiind ce să spună, Litvinov se îndepărtă puţin.

Irina sări brusc de pe scaun, puse amândouă mâinile pe umerii săi şi îi spuse, apropiindu-şi de dânsul faţa şi ochii încă plini de lacrimi, dar care străluceau acum de fericire:

— Dar tu mă iubeşti, mă iubeşti, nu-i aşa? Chiar în rochia asta oribilă?

Litvinov se aruncă în genunchi la picioarele sale.

— Ah, iubeşte-mă, iubeşte-mă, dragul meu, salvatorul meu, şopti ea, aplecându-se asupra lui.

Şi aşa zburau zile, treceau săptămâni. Deşi nu avusese loc încă o explicaţie clară, deşi Litvinov îşi amâna mereu cererea, bineînţeles nu din voinţa lui proprie, ci în aşteptarea ordinului Irinei (ea însăşi observase într-un rând că amândoi erau prea tineri şi că trebuie să mai adauge încă câteva săptămâni la anii lor), totul tindea spre un deznodământ, iar viitorul apropiat se lămurea din ce în ce mai limpede, când deodată se întâmplă ceva care risipi toate presupunerile şi planurile, cum împrăştie vântul uşoara pulbere de pe drum.