XI.

Litvinov puse iarăşi mâna pe carte, dar n-avea gust de citit. Ieşi în oraş, se plimbă puţin, ascultă muzică, urmări un joc de cărţi, se întoarse din nou în camera lui şi încercă încă o dată să citească, dar în zadar. I se părea că timpul trecea deosebit de încet. Veni la dânsul Pişcialkin şi stătu trei ceasuri bătute. Vorbi, discută, puse întrebări şi dezbătu tot felul de chestiuni – de la subiectele superioare până la cele de ordin practic, şi îl plictisi atât de tare, A încât bietului Litvinov îi venea să urle de urât. In arta de a stârni o plictiseală melancolică, glacială, iremediabilă şi fără nădejde, Pişcialkin n-avea rival, nici chiar printre profunzii moralişti, socotiţi maeştri în branşa asta. Numai aspectul craniului său cu părul tuns scurt şi lins, ochii spălăciţi şi fară viaţă, nasul respectabil trezea involuntar un spleen funebru; iar vocea lui de bariton, domoală, adormită părea anume scornită ca să anunţe cu convingere şi cu chibzuială sentinţe de felul acestora: două ori două fac patru, şi nu cinci sau trei. Apa este udă. Virtutea lăudabilă. Că particularul la fel ca şi statul, iar statul la fel ca şi particularul, au nevoie de credit pentru operaţiile financiare. Cu toate acestea era un om admirabil! De altfel acesta-i destinul Rusiei: oamenii admirabili să fie plicticoşi. În sfârşit Pişcialkin plecă. Îi luă locul Bindasov, care numaidecât, fară pic de ruşine, ceru un împrumut de o sută de florini lui Litvinov; acesta îi şi dădu, cu toate că Bindasov nu-l interesa, ba-i era chiar antipatic, şi ştia de mai înainte că nu va mai vedea niciodată banii aceştia de care avea şi el nevoie. Oare de ce îi dăduse? Se va întreba cititorul. Dracul ştie de ce! Dar ruşii sunt vestiţi şi în privinţa asta! De altfel însuşi cititorul să-şi pună mâna pe inimă şi să mărturisească dacă n-a procedat la fel, de nenumărate ori, absolut fără nici o explicaţie. Dar Bindasov nu-şi dădu nici măcar osteneala de a-i mulţumi lui Litvinov. Ceru un pahar mare de Affenthaler (vin roşu de Baden) şi plecă, fară să se şteargă la gură, bocănind insolent pe caldarâm cu ciubotele sale. Cu câtă ciudă împotrivă-şi urmări Litvinov ceafa roşie a acestui impertinent care se îndepărta! Pe seară Litvinov primi o scrisoare de la Tatiana, care îl înştiinţa că nu va putea sosi la Baden decât peste cinci-şase zile, întrucât mătuşă-sa nu se simţea bine. Această ştire îl indispuse: îi mări descumpănirea sufletească. Se culcă devreme într-o dispoziţie proastă. Ziua următoare nu se arătă mai bună decât cea din ajun, ci dimpotrivă, şi mai rea. Chiar dis-de-dimineaţă camera lui Litvinov se umplu de compatrioţi: Bambaev, Voroşilov, Pişcialkin, doi ofiţeri şi doi studenţi de la Heidelberg îi invadară locuinţa şi nu plecară decât în preajma amiezii, deşi îşi deşertară repede sacul de ştiri şi dădeau semne vizibile de plictiseală. Dar n-avea pur şi simplu ce face şi, nimerind în apartamentul lui Litvinov, se împotmoliră acolo. Sporovăiră la început despre Gubariov, care se întorsese la Heidelberg, şi spuseră că o să se ducă să-l vadă acolo. Făcură apoi puţină filosofie, atinseră în treacăt problema poloneză, dezbătură chestia jocurilor de noroc, se ocupară de femeile uşoare şi se apucară să povestească anecdote scandaloase. În sfârşit se angaja o conversaţie despre oamenii remarcabili prin forţa, obezitatea sau voracitatea lor. Ieşiră la lumina zilei vechile anecdote despre Lukin, despre un diacon care mâncase la un rămăşag treizeci şi trei de scrumbii, despre colonelul de ulani Iziedinov, celebru prin obezitatea lui, despre soldatul care sfărâma un os de bou cu fruntea lui sau câte şi mai câte, vrute şi nevrute. Însuşi Pişcialkin povesti căscând cum cunoscuse în Ucraina o ţărancă ce cântărea la moarte douăzeci şi şapte de puduri şi câteva funturi, precum şi un moşier ce înfuleca dimineaţa trei gâşte şi un nisetru. Bambaev căzu deodată în extaz şi declară că el însuşi este în stare să mănânce un berbec întreg, „bineînţeles numai cu sosuri picante”. Iar Voroşilov trânti una aşa de gogonată pe seama unui prieten, un cadet straşnic de voinic, încât toţi rămaseră cu gurile căscate, nu mai rostiră nici un cuvânt, se boldiră unul la altul, apoi îşi luară pălăriile şi se împrăştiară. Rămas singur, Litvinov ar fi vrut să studieze ceva, dar îşi simţi capul înceţoşat. Nu putu face nimic mai acătării, pierzându-şi zadarnic şi seara aceea. A doua zi dimineaţă, când se pregătea să-şi ia gustarea, auzi o bătaie în uşă. „Doamne Dumnezeule, îşi zise, iar vreun amic dintre cei de ieri.” Şi rosti fără chef: Herein! 71

Uşa se deschise încet şi în odaie intră Potughin. Litvinov nu mai putu de bucurie.

— E foarte frumos din partea dumitale! Zise el, strângând cu putere mâna musafirului neaşteptat. Îţi mulţumesc! Eu însumi ţi-aş fi făcut o vizită, dacă mi-ai fi spus unde locuieşti. Ia loc, te rog! Pune-ţi undeva pălăria. Şezi.

Potughin nu răspunse nimic la cuvintele afectuoase ale lui Litvinov, dar rămase în mijlocul odăii, lăsându-se când pe un picior, când pe altul, cu un surâs pe buze şi clătinând din cap. Cordiala primire a lui Litvinov îl mişcase desigur, totuşi expresia feţei sale trăda stinghereală.

— S-avem iertare. Dar e o mică neînţelegere la mijloc, începu el încurcat. De bună seamă aş fi venit şi singur cu plăcere. Dar în cazul de faţă. De fapt am fost trimis la dumneata.

— Adică, vrei să spui, rosti cu un ton de reproş Litvinov, că altfel n-ai fi venit la mine?

— O, nu, te rog! Dar eu. Eu. Poate nu m-aş fi hotărât să te deranjez astăzi, dacă n-aş fi fost rugat să trec. Într-un cuvânt, am un comision.

— Aş putea şti de la cine?

— De la o persoană cunoscută, de la Irina Pavlovna Ratmirova. I-ai făgăduit, acum trei zile, că-i vei face o vizită, şi nu te-ai dus.

Litvinov îl privi cu surprindere pe Potughin.

— O cunoşti pe doamna Ratmirova?

— După cum vezi.

— Şi o cunoşti bine?

— Într-o oarecare măsură, pot spune că suntem prieteni.

Litvinov tăcu.

— Îmi permiţi să te întreb, adăugă el în cele din urmă, dacă ştii: de ce vrea să mă vadă Irina Pavlovna?

Potughin se apropie de fereastră.

— Până la un oarecare punct ştiu. După toate aparenţele, ea s-a bucurat foarte mult de întâlnirea voastră şi ar vrea să reia relaţiile de odinioară.

— Să le reia, repetă Litvinov. Dar, scuză-mi indiscreţia, îmi îngădui să mai pun o întrebare: ştii ce fel de relaţii au fost între noi?

— De fapt, nu ştiu. Dar presupun, adăugă Potughin, întorcându-se brusc spre Litvinov şi privindu-l afectuos. Presupun că ele au fost excelente. Căci Irina Pavlovna ţi-a adus mari laude. Iar eu am fost obligat să-mi dau cuvântul că te voi aduce. Vrei să mergi?

— Când?

— Chiar acum, imediat. Litvinov îşi desfăcu uluit braţele.

— Irina Pavlovna, urmă Potughin, presupune că acel. Cum să spun. Că acel cerc, nu-i aşa? În care ai întâlnit-o deunăzi, n-a prea fost pe placul dumitale; dar ea m-a însărcinat să-ţi spun că dracul nu-i chiar aşa de negru cum îl zugrăvesc unii.

— Hm! Comparaţia asta se aplică în special acelui cerc?

— Da. Şi în genere.

— Hm! Dar dumneata, Sozont Ivanovici, ce părere ai despre dracu?

— Eu cred, Grigori Mihailâci, că oricum nu-i chiar aşa cum este zugrăvit.

— E mai bun?

— Mai bun sau mai rău, greu de zis. Dar nu-i aşa cum se spune. Ei, ce facem, mergem?

— Mai stai puţin. Oricum, trebuie să-ţi mărturisesc, totul mi se pare cam straniu.

— Ce anume, dacă îmi dai voie să te întreb?

— Cum ai ajuns dumneata prietenul Irinei Pavlovna?

Potughin reluă cu modestie:

— După chipul meu, după situaţia mea în societate, întâmplarea ar părea într-adevăr neverosimilă. Dar ştii ce-a spus Shakespeare: „Multe lucruri sunt pe lumea asta, dragă Horatio!” Şi aşa mai departe. Nici vieţii nu-i arde de glume. Să luăm, de pildă, o comparaţie: ai înainte un arbore, şi nu-i nici o adiere de vânt. În ce chip s-ar putea atinge o frunză de pe ramura de jos de-o altă frunză de pe ramura de sus? În nici un chip. Dar se stârneşte o furtună, care învolburează totul – şi cele două frunze se ating.

— Aha! Vasăzică, a fost o furtună?

— Ba bine că nu! Parcă poţi trăi fără asta? Dar să lăsăm filosofia. E timpul de plecare.

Litvinov mai şovăia încă.

— O, Doamne! Exclamă cu o grimasă comică Potughin. Ce-au ajuns tinerii de astăzi! O doamnă fermecătoare îi invită, trimite după dânşii curieri, soli, iar ei încă mai fac mofturi. E o ruşine, domnule, o ruşine! Ia-ţi pălăria şi vorwärts! 72 cum spun amicii noştri, înflăcăraţii nemţi.

Litvinov rămase câteva minute în cumpănă, dar în cele din urmă îşi luă pălăria şi ieşi împreună cu Potughin.