XII.

Se duseră amândoi la unul dintre cele mai confortabile hoteluri din Baden şi cerură s-o vadă pe doamna general Ratmirova. Portarul le ceru mai întâi numele, apoi răspunse numaidecât că die Frau Fiirstin ist zu Hause73. Îi conduse pe scară, bătu el însuşi în uşa camerei şi-i anunţă. Die Frau Fiirstin îi primi imediat. Era singură. Soţul său plecase la Karlsruhe ca să se întâlnească cu un demnitar rus, dintre cei „cu influenţe”, în trecere prin Baden.

Irina şedea la o măsuţă şi broda la canava când Potughin şi Litvinov intrară în apartamentul său. Ea se grăbi să pună lucrul deoparte, împinse puţin măsuţa şi se sculă în picioare. O sinceră mulţumire era întipărită pe faţa ei. Purta o rochie de dimineaţă, închisă până sus. Minunatele contururi ale umerilor şi ale braţelor sale se desenau sub stofa fină. Cosiţa ei, răsucită grabnic într-un coc, i se desprinsese căzându-i pe gâtul subţire. Irina îi aruncă lui Potughin o căutătură fugară, îi şopti „merci” şi, întinzând lui Litvinov mâna, îi reproşa graţios că o uitase, „mai ales el, un vechi prieten”, cum adăugă ea.

Litvinov dădu să se scuze. „Cest bien, c'est bien”, rosti repede ea şi, după ce-i luă din mână pălăria cu o delicată insistenţă, îl invită să se aşeze. Potughin luă şi el loc, dar numaidecât se sculă şi, zicând că îl aşteaptă o afacere ce nu rabdă amânare, îşi luă rămas-bun, după ce făgădui că va reveni după-masă. Irina îi aruncă iarăşi o privire fugară, îi făcu un semn prietenos cu capul, dar nu-l reţinu şi, cum îl văzu ieşind pe uşă, i se adresă lui Litvinov cu o grabnică vioiciune.

— Grigori Mihailâci, rosti ea în ruseşte, cu glasul ei molcom şi argintiu. Iată-ne în sfârşit singuri şi pot să-ţi spun că-s foarte mulţumită de întâlnirea noastră, fiindcă, astfel voi avea posibilitatea. (aici Irina îl privi drept în ochi) să-ţi cer iertare.

Litvinov tresări involuntar. Nu se aşteptase la un atac atât de rapid. Nu credea că ea însăşi va începe vorba despre trecut.

— De ce. Iertare. Se bâlbâi el.

Irina se împurpura la faţă.

— De ce? Ştii prea bine de ce, rosti ea şi îşi întoarse puţin faţa. Am fost vinovată faţă de dumneata, Grigori Mihailâci. Deşi aceasta mi-a fost pesemne soarta (Litvinov îşi aduse aminte de scrisoarea ei) şi nu mă căiesc. Asta, oricum, ar fi tardiv. Dar întâlnindu-te într-un mod aşa de neprevăzut mi-am spus că trebuie să ajungem neapărat, prieteni, neapărat. Şi mi-ar părea foarte rău dacă n-aş reuşi. De aceea cred că trebuie să am fară întârziere o explicaţie cu dumneata, o dată pentru totdeauna, ca după aceea să nu mai fie între noi nici o gene, nici o sfială. O dată pentru totdeauna, Grigori Mihailâci! Trebuie să-mi spui că m-ai iertat. Altfel voi presupune că îmi păstrezi. De la rancune. Voila! 74 Poate-i o mare, pretenţie din partea mea, căci îmi închipui că ai uitat de mult totul. Oricum, spune-mi că m-ai iertat.

Irina rosti această mărturisire dintr-o singură răsuflare, iar Litvinov putu observa cum în ochii săi sclipiră lacrimi. Da, lacrimi adevărate.

— Vai, Irina Pavlovna, se grăbi el să răspundă. Oare nu ţi-e ruşine să te dezvinovăţeşti şi să-mi ceri iertare. Toate acestea ţin de trecut, le-a luat de mult apa vremii. Nu mi-a mai rămas decât să mă mir că dumneata, în, mijlocul lumii strălucite care te înconjoară, ai putut păstra amintirea unui modest prieten din prima tinereţe.

— Asta te surprinde? Rosti încet Irina.

— Ba mă mişcă, reluă Litvinov, fiindcă nu-mi puteam imagina.

— Totuşi încă nu mi-ai spus că m-ai iertat, îl întrerupse Irina.

— Eu mă bucur până în adâncul sufletului de fericirea dumitale, Irina Pavlovna. Îţi doresc din inimă tot norocul de pe lume.

— Şi ai uitat răul ce ţi l-am făcut?

— Îmi amintesc numai clipele fericite, pe care ţi le datorez.

Irina îi întinse amândouă mâinile. Litvinov le strânse cu putere şi nu le dădu drumul numaidecât. Această strângere uşoară îi trezi în suflet un sentiment tainic, de mult uitat. Irina îl privi iarăşi drept în ochi, însă de data asta nu mai zâmbi. Iar el pentru prima oară avu curajul s-o privească ţintă, stăruitor. Recunoscu trăsăturile sale, odinioară aşa de dragi, ochii adânci cu gene fără asemănare, aluniţa din obraz, părul care-i împodobea într-un fel aparte fruntea, obiceiul de a-şi strâmba amuzant şi cu drăgălăşenie buzele, uşorul zvâcnet al sprâncenelor, recunoscu totul, totul. Dar ce frumoasă se făcuse! Ce minune şi ce forţă în acest trup tânăr de femeie! Şi nici roşu, nici pudră – nici un fel de sulimanuri pe obrazul acesta atât de curat şi de proaspăt. Da, Irina era o adevărată frumuseţe!

Litvinov căzu pe gânduri. Se uita la dânsa, dar gândurile îi erau departe. Irina îşi dădu seama.

— Minunat, urmă ea cu voce tare! Acum conştiinţa mi-i liniştită şi pot să-mi satisfac curiozitatea.

— Curiozitatea? Repetă Litvinov fără să înţeleagă despre ce-i vorba.

— Da, da. Vreau neapărat să ştiu ce-ai făcut în toată vremea asta şi care-ţi sunt planurile actuale. Vreau să ştiu totul: cum, când, de ce – totul de-a fir-a-păr. Iar, dumneata trebuie să-mi spui adevărul. De altfel te previn că nu te-am scăpat nici un moment din vedere. pe cât a fost cu putinţă.

— Nu m-ai scăpat din vedere. Acolo. la Petersburg?

— În mijlocul lumii strălucite, cum te-ai exprimat adineaori. Tocmai acolo nu te-am scăpat din vedere. Dar vom reveni mai târziu asupra acestei lumi strălucite. Acum trebuie să-mi povesteşti totul, pe-ndelete. Nimeni nu ne va întrerupe. Va fi cât se poate de încântător, adăugă, Irina, cuibărindu-se vesel în fotoliu şi îndreptându-şi ţinuta. Şi acum poţi începe.

— Înainte de a începe, trebuie să-ţi aduc mulţumiri, zise Litvinov.

— Pentru ce?

— Pentru buchetul pe care l-am găsit în camera mea.

— Ce buchet? Eu nu ştiu nimic.

— Cum?

— Repet, nu ştiu nimic, dar aştept povestirea dumitale. Vai, ce înţelept a fost Potughin că te-a adus aici!

Litvinov ciuli urechile.

— Îl cunoşti de mult pe domnul Potughin? O întrebă el.

— Da, de mult. Dar povesteşte-mi.

— Şi îl cunoşti bine de tot?

— O, da! Irina suspină. Au fost nişte împrejurări speciale. Ai auzit, fără îndoială, de Eliza Belskaia, care s-a prăpădit acum doi ani de o moarte atât de năprasnică. Am uitat însă că nu cunoşti istoriile noastre. De altfel, te felicit că nu le cunoşti. Oh, quelle chance! 75 Iată în sfârşit un om, un om viu, care nu ştie nimic din ceea ce se petrece în lumea noastră! Şi cu care te poţi înţelege în limba rusă, o rusească stâlcită şi totuşi preferabilă eternului jargon franţuzesc, atât de dulceag şi de insuportabil, care se vorbeşte la Petersburg!

— Iar Potughin, după cât înţeleg, era în relaţii cu această.

— Mă doare până şi amintirea acestor lucruri, îl întrerupse Irina. Eliza a fost cea mai bună prietenă a mea din pension. Iar pe urmă, la Petersburg, eram veşnic împreună. Ea mi-a dezvăluit toate tainele ei: era foarte nenorocită, suferea mult. În istoria asta Potughin s-a purtat admirabil, ca un adevărat cavaler. S-a jertfit pentru ea. Abia atunci i-am preţuit caracterul. Dar ne-am îndepărtat iarăşi de subiect. Aştept povestirea, Grigori Mihailâci.

— Dar povestirea mea nu te poate interesa întru nimic, Irina Pavlovna.

— Asta nu mai este treaba dumitale.

— Gândeşte-te, Irina Pavlovna, că nu ne-am văzut de zece ani, zece ani bătuţi. Câtă apă a curs de-atunci!

— Şi nu numai apă! Nu numai apă, repetă ea cu o expresie de adâncă tristeţe. De aceea şi vreau să te ascult.

— De altfel, la drept vorbind, nici nu ştiu de unde să încep.

— De la început. Chiar din vremea când dumneata. Adică eu am plecat, la Petersburg. Atunci ai părăsit Moscova. Ştii că de-atunci nu m-am întors niciodată la Moscova?!

— Într-adevăr?

— La început n-a fost cu putinţă. Iar, pe urmă, după ce m-am măritat.

— De mult eşti măritată?

— De patru ani.

— Ai copii?

— Nu, răspunse ea sec.

Litvinov tăcu.

— Dar până la căsătorie ai locuit mereu la acel. Cum îi zice. la contele Reisenbach?

Irina îl privi stăruitor, vrând parcă să-şi dea seama de motivul acestei întrebări.

— Nu, răspunse ea în sfârşit.

— Aşadar, părinţii. De altfel, nu te-am întrebat de ei. Ce mai fac?

— Sunt bine amândoi.

— Locuiesc ca şi înainte, la Moscova?

— Da, ca şi înainte.

— Dar fraţii, surorile?

— Ei o duc bine. I-am căpătuit pe toţi.

— A! Şi Litvinov se uită pe sub sprâncene la dânsa. La drept vorbind, Irina Pavlovna, nu eu s-ar cuveni să povestesc, ci dumneata, numai dacă.

Şi luându-şi deodată seama, Litvinov tăcu. Irina îşi duse mâinile la faţă şi începu să-şi învârtă verigheta pe deget.

— De ce nu? Am zis eu că nu vreau? Rosti ea în cele din urmă. Cândva. Într-o zi. Dar mai întâi e rândul dumitale. Căci, vezi, deşi te-am urmărit de departe, nu ştiu aproape nimic despre dumneata, pe când despre mine ai auzit cred vorbindu-se destul. Nu-i aşa? Ai auzit? Spune-mi!

— Ai ocupat, Irina Pavlovna, un loc prea înalt în societate, ca să nu se vorbească de dumneata., mai cu seamă în provincie, unde am locuit eu şi unde fiecare zvon este crezut.

— Şi le-ai crezut? Ce fel de zvonuri umblau?

— Drept să-ţi spun, Irina Pavlovna, zvonurile acestea ajungeau rar de tot la mine. Trăiam aşa de retras!

— Cum aşa? Ai fost doar voluntar în Crimeea?

— Şi asta ai aflat-o?

— După cum vezi. Nu ţi-am spus că nu te-am scăpat din ochi?

Litvinov se simţi iarăşi uimit.

— De ce să mai povestesc lucruri pe care le cunoşti şi fără mine? Rosti el cu jumătate de gură.

— De ce. De ce. ca să-mi satisfaci dorinţa. Doar te-am rugat, Grigori Mihailâci.

Litvinov îşi plecă ochii şi începu să povestească în linii mari şi cam confuz întâmplările, de altfel simple, ale vieţii sale. Se oprea adesea, întrebând-o din ochi dacă nu-i de ajuns. Dar Irina îi cerea stăruitor să-şi urmeze povestirea şi, cu părul zvârlit după urechi, sprijinită pe un braţ al fotoliului, căuta parcă – cu o atenţie încordată – să-i soarbă fiecare cuvânt. Un străin însă, care s-ar fi uitat la dânsa fără s-o cunoască îndeaproape şi i-ar fi urmărit expresia feţei şi-ar fi putut închipui că nu asculta deloc spusele lui Litvinov, ci se cufunda în propriile-i meditaţii. Care nu-l priveau pe dânsul, deşi el se tulbura şi se îmbujora la faţă sub privirile cercetătoare ale Irinei. Înaintea ei se desfăşura o întreagă viaţă, dar alta, nu a lui, ci propria sa viaţă.

Înainte de a ajunge la sfârşitul povestirii, Litvinov se opri sub înrâurirea unui sentiment de stinghereală care sporea în suflet. De data asta Irina nu spuse nimic, nu-l mai rugă să continue, ci îşi lipi strâns palma de ochi ca şi cum ar fi fost obosită, se sprijini încet de speteaza fotoliului, rămânând nemişcată. Litvinov aşteptă câteva minute şi, socotind că vizita lui se prelungise peste două ceasuri, îşi întinse mâna spre pălărie. Dar în aceeaşi clipă răsună în camera de alături scârţâitul grăbit al unor cizme fine de lac şi intră Valerian Vladimirovici Ratmirov, precedat de acelaşi parfum distins aristocratic, de ofiţer din garda imperială.

Litvinov se ridică de pe scaun şi schimbă un salut cu amabilul general. Iar Irina îşi luă fără grabă mâna de pe faţă şi, privindu-l rece pe soţul ei, rosti în franţuzeşte:

— A! Te-ai întors! Cât e ceasul?

— Aproape patru, ma chere amie, şi încă nu eşti îmbrăcată. Prinţesa are să ne aştepte, răspunse generalul şi, înclinându-şi graţios trupul strâns în uniformă în direcţia lui Litvinov, adăugă cu tonul său jucăuş, aproape alintat: Pesemne amabilul musafir te-a făcut să uiţi ora.

Cititorul ne va îngădui să-i comunicăm aici câteva amănunte asupra generalului Ratmirov. Tatăl său se trăgea ca fiu natural – nici mai mult, nici mai puţin – dintr-un vestit demnitar de pe vremea lui Alexandru I şi dintr-o drăguţă actriţă franţuzoaică. Înaltul dregător îi dădu fiului său o creştere aleasă, dar avere nu-i lăsă. Acest fiu (tatăl eroului nostru) nu izbuti nici el să se îmbogăţească şi muri cu gradul de colonel, în funcţie de prefect de poliţie. Cu un an înainte de moarte, el se căsători cu o văduvă tânără şi frumoasă, care căutase protecţia lui. Fiul lui şi al văduvei, Valerian Vladimirovici – intrând printr-o stăruinţă specială în Corpul pajilor – atrase în curând asupră-i atenţia superiorilor mai puţin prin succese în ale ştiinţei, cât printr-o ţinută ostăşească fără cusur, maniere distinse şi bună purtare (dovedind spirit de ascultare înaintea tuturor acelora faţă de care se supun îndeobşte absolvenţii şcolilor militare) şi intră în garda imperială. Făcu aici o carieră strălucită, prin modesta bună dispoziţie a caracterului său, graţie la dans, măiastră artă a echitaţiei la parăzi – mai ales pe cai străini – şi îndeosebi printr-un meşteşug special de a se adresa superiorilor cu un ton familiar, respectuos, cu o supunere insinuantă, aproape servilă, în care era amestecat şi un grăunte de liberalism. Acest liberalism nu-l împiedică să snopească în bătăi vreo cincizeci de ţărani dintr-un sat bielorus răsculat, unde fusese trimis pentru represalii. Avea o înfăţişare plăcută şi neobişnuit de tinerească. Cu obrajii netezi şi rumeni, suplu şi galant, se bucura de mari succese în saloane, mai cu seamă băbuţele respectabile se dădeau în vânt după dânsul. Prudent din obicei, taciturn din calcul, generalul Ratmirov, ca albina cea harnică ce extrage mierea până şi din florile cele mai neînsemnate, nu înceta de a frecventa lumea bună şi în sfârşit i se deschiseră toate drumurile în viaţă, deşi era incult, fără nici un scrupul, dar cu reputaţie de om activ care cunoaşte oamenii şi înţelege împrejurările, dar mai cu seamă înzestrat cu dârza voinţă de a parveni. Litvinov surâse silit, iar Irina ridică din umeri.

— Ia spune-mi, rosti ea cu acelaşi ton rece, l-ai văzut pe prinţ?

— Cum să nu, l-am văzut. M-a însărcinat să-ţi transmit omagiile lui.

— Uf, e tot atât de prost ca de obicei protectorul dumitale?

Generalul Ratmirov nu răspunse nimic, doar pufni uşor, cu îngăduinţă, faţă de pripeala judecăţii feminine. Aşa surâd oamenii maturi şi binevoitori drept răspuns la năzbâtiile copiilor.

— Da, adăugă Irina, prostia prinţului dumitale este într-adevăr uimitoare! Ţi-o spun eu, care, slavă Domnului, am văzut multe.

— Singură m-ai trimis la dânsul, mormăi printre dinţi generalul; apoi adresându-i-se lui Litvinov, îl întrebă în ruseşte dacă face cură cu apele din Baden!

— Sunt sănătos, slavă Domnului, răspunse, Litvinov.

— Asta-i lucrul cel mai bun, urmă generalul, zâmbind afabil. În Baden – în genere – nu vin oamenii numai pentru tratament. Totuşi apele de aici sunt foarte bune, je veux dire efficaces76. De pildă, pentru cine suferă, ca mine de o tuse nervoasă.

Irina se sculă brusc.

— Ne vom mai vedea, Grigori Mihailâci, şi sper cât de curând, rosti ea în franţuzeşte, tăind dispreţuitor vorba soţului său. Acum trebuie să mă îmbrac. Această bătrână prinţesă este insuportabilă cu eternele sale parties de plaisir77 la care te plictiseşti de moarte.

— Azi eşti foarte severă cu toată lumea, bodogăni soţul şi trecu în altă odaie.

Litvinov se îndreptă spre uşă. Irina îl opri.

— Mi-ai povestit despre toate, zise ea, dar mi-ai ascuns lucrul cel mai important.

— Care?

— Se spune că eşti pe cale să te căsătoreşti.

Litvinov roşi până în vârful urechilor.

Într-adevăr nu-i vorbise cu bună ştiinţă de Tania. Se simţea acum grozav de înciudat, mai întâi pentru că Irina ştia despre apropiata lui căsătorie, iar în al doilea rând, pentru că dădea parcă în vileag dorinţa lui de a-i ascunde această căsătorie. Nu ştia ce să răspundă, în timp ce ochii Irinei îl priveau ţintă.

— Da, mă însor, rosti el în cele din urmă şi se retrase numaidecât.

Ratmirov se întoarse în cameră.

— Nu te mai îmbraci odată? O întrebă el.

— Du-te singur. Pe mine mă doare capul.

— Dar prinţesa.

Irina îl măsură cu privirea din cap până-n picioare, se întoarse brusc cu spatele spre dânsul şi intră în iatacul ei.