XIII.

Litvinov era foarte nemulţumit de el însuşi, ca şi cum ar fi pierdut la cărţi sau nu şi-ar fi ţinut cuvântul dat. O voce lăuntrică îi spunea că unui logodnic, om aşezat, nu un băieţaş, nu-i şade bine să se lase antrenat de curiozităţi sau sedus de amintiri. „Nu trebuia să mă duc la dânsa! Îşi zicea el. Din partea ei nu-i decât cochetărie, un capriciu, o toană. Se plictiseşte. S-a săturat de toate. Şi acum se agaţă de mine ca un mâncăcios căruia îi vine din senin pofta de pâine neagră., foarte frumos! Dar eu de ce m-am dus? Oare s-ar putea. Să n-o dispreţuiesc?” Ultimul cuvânt îl pronunţă, chiar şi în gând cu un oarecare efort. „Fără îndoială, îşi urmă el meditaţiile, nu-i nici o primejdie şi nici nu poate fi. Ştiu doar cu cine am de-a face. Totuşi nu trebuie să te joci cu focul. De azi înainte nu-mi va mai călca piciorul la ea! Litvinov nu îndrăznea, sau nu putea încă să recunoască ce frumoasă se făcuse Irina şi cât îl tulburase.

Ziua îi păru stupidă şi searbădă. La prânz se nimeri să şadă lângă un bărbat frumos, impozant, cu mustăţi pomădate, care tăcea tot timpul, pufăind numai şi dându-şi ochii peste cap. Un sughiţ subit i-l trăda drept compatriot, fiindcă izbucni de ciudă în ruseşte: „Am spus doar că nu trebuie să mănânc pepene galben!” Seara de asemeni nu-i aduse nici o mângâiere. Bindasov câştigă la cărţi, de faţă cu Litvinov, o sumă de patru ori mai mare decât cea împrumutată de la dânsul. Şi nu numai că nu-i plăti datoria, dar îl privi chiar ameninţător, drept în ochi, ca şi cum se pregătea să-i aplice o pedeapsă serioasă pentru vina de a fi fost martor la norocul lui. A doua zi dimineaţă o ceată de compatrioţi îi invada iarăşi apartamentul. Cum se descotorosi de dânşii, Litvinov plecă în munţi şi pe drum se întâlni mai întâi cu Irina, pe care se prefăcu a nu o recunoaşte, şi trecu mai departe, iar după aceea cu Potughin. Cu dânsul ar fi vrut să stea de vorbă, dar acesta n-avea chef să-i răspundă. Ducea de mână o fetiţă gătită, care avea nişte bucle mătăsoase, bălaie, ochi mari şi întunecaţi pe o faţă palidă, bolnăvicioasă, şi o expresie poruncitoare şi nerăbdătoare, caracteristică copiilor răsfăţaţi. Litvinov petrecu două ore în munţi şi se întoarse pe aleea Lichtenthal. O doamnă cu un voal albastru pe faţă, care şedea pe o băncuţă, se sculă repede şi se îndreptă spre dânsul. O recunoscu pe Irina.

— De ce mă eviţi, Grigori Mihailovici? Rosti ea cu o voce şovăielnică, ca un om cu inima prea plină.

Litvinov se fâstâci.

— Eu te evit, Irina Pavlovna?

— Da, dumneata. Dumneata.

Irina părea foarte tulburară, aproape mânioasă.

— Greşeşti, te asigur.

— Ba nu greşesc deloc. Dar azi-dimineaţă, când ne-am întâlnit, crezi că n-am observat că m-ai recunoscut? Spune că nu m-ai recunoscut? Spune!

— Zău. Irina Pavlovna.

— Grigori Mihailovici, eşti un om sincer, totdeauna ai spus adevărul. Mărturiseşte! Nu-i aşa că m-ai recunoscut? Nu-i aşa că te-ai întors intenţionat?

Litvinov o cercetă cu privirea. Ochii ei aveau o strălucire stranie. Iar obrajii şi buzele se vedeau livide prin deasa reţea a voalului. Din expresia feţei şi din şoapta ei întretăiată se desprindea un amestec de nespusă tristeţe şi rugă. Litvinov nu se mai putu preface.

— Da. Te-am recunoscut, rosti el cu greutate. Irina tresări uşor. Braţele îi căzură încet de-a lungul trupului.

— De ce nu te-ai apropiat de mine?

— De ce. De ce? Litvinov coti din drum. Irina îl urmă în tăcere. De ce? Repetă el, şi faţa i se îmbujora brusc, iar o izbucnire ca de mânie îi apăsă pieptul şi îi sugrumă gâtul. Dumneata. Dumneata mă întrebi, după ceea ce s-a petrecut între noi? Nu acum, bineînţeles. Nu acum, ci acolo. Acolo. la Moscova?

— Dar ne-am înţeles parcă. Mi-ai făgăduit doar. Dădu să zică Irina.

— N-am făgăduit nimic. Iartă-mi duritatea expresiilor, dar mi-ai cerut adevărul. Judecă deci singură! Cărui fapt aş putea atribui. Cum să zic. Insistenţa dumitale, dacă nu cochetăriei – recunosc, inexplicabilă pentru mine – sau dorinţei de a verifica ce influenţă mai poţi avea asupră-mi? Drumurile noastre s-au despărţit cu totul! Am uitat totul, durerea a trecut de mult, acum sunt un alt om! Dumneata eşti căsătorită, fericită (cel puţin în aparenţă), ai în societate o situaţie de invidiat. Atunci la ce bun o nouă apropiere între noi? În definitiv, ce sunt eu pentru dumneata, sau dumneata pentru mine? Noi nu ne mai putem înţelege acum unul pe altul. Între noi nu mai este azi absolut nimic comun, nici în trecut, nici în prezent! Mai cu seamă. Mai cu seamă în trecut!

Litvinov rosti frazele acestea repede, sacadat, fără a-şi întoarce capul. Irina rămase înmărmurită şi numai din când în când întindea încet mâinile spre dânsul. Parcă îl implora să se oprească şi s-o asculte. Iar la ultimele lui cuvinte ea îşi muşcă buza de jos, căutând parcă să-şi înăbuşe o săgetătură dureroasă.

— Grigori Mihailâci. Începu ea în sfârşit cu o voce mai liniştită şi se îndepărtă încă mai mult de aleea pe care treceau rarii pietoni.

Litvinov o urmă la rândul său.

— Crede-mă, Grigori Mihailâci, dacă mi-aş fi închipuit că mi-a mai rămas o umbră de influenţă asupra dumitale, eu însămi te-aş fi ocolit cea dintâi. Dacă n-am făcut asta, dacă m-am hotărât, cu toată. Vina mea trecută, să reînnoiesc cunoştinţa noastră. Am procedat astfel, fiindcă. Fiindcă.

— De ce? O întrebă aproape grosolan Litvinov.

— Fiindcă totul îmi pare insuportabil, reluă Irina cu o energie neaşteptată, mă înăbuş în lumea asta, în situaţia mea de invidiat despre care ai pomenit. Fiindcă întâlnindu-te, un om viu între atâtea manechine (dintre care ai putut vedea deunăzi eşantioane au Vieux Château), m-am bucurat ca de găsirea unui izvor în pustiu, iar dumneata mă numeşti cochetă, mă bănuieşti şi mă respingi sub cuvinte că am fost într-adevăr vinovată faţă de dumneata şi încă şi mai mult faţă de mine însămi!

— Singură ţi-ai ales soarta asta, Irina Pavlovna, rosti mohorât Litvinov, ţinându-şi mereu faţa întoarsă de la ea.

— Singură, singură. Şi nu mă plâng, de altfel nici n-am dreptul a mă plânge, rosti repede Irina, căreia însăşi asprimea lui Litvinov îi aducea parcă o tainică alinare. Ştiu că trebuie să mă condamni şi nici nu încerc să mă dezvinovăţesc. Vreau numai să-ţi lămuresc sentimentele mele. Vreau să te fac să înţelegi că acum nu-mi arde nici de cochetărie. Să cochetez cu dumneata! Dar asta n-are nici un rost. Când te-am văzut, tot ce e bun în sufletul meu, însăşi tinereţea mea s-a trezit în mine. Vremea când nu-mi alesesem încă destinul, precum şi tot ce s-a petrecut atunci, dincolo de bariera ultimilor zece ani.

— Dă-mi voie, Irina Pavlovna! Însă, după câte ştiu, epoca luminoasă din viaţa dumitale a început tocmai din ziua când ne-am despărţit.

Irina îşi duse batista la gură.

— Sunt vorbe foarte crude cele ce-mi spui, Grigori Mihailâci. Totuşi nu mă pot supăra pe dumneata. O, n-a fost luminoasă vremea aceea. Nu pentru fericire am părăsit Moscova. N-am cunoscut nici un moment, nici o clipă de fericire. Crede-mă pe mine, nu crede ce au putut să-ţi spună alţii. Dacă aş fi fost fericită, aş fi putut vorbi aşa cum vorbesc astăzi? Nu ştii, cum ţi-am mai spus, ce fel de oameni sunt aceştia din juru-mi. Ei nu înţeleg nimic, nu simt nimic. N-au nici minte, ni esprit, ni inteligence78, ci numai viclenie şi abilitate. De fapt li-s deopotrivă de străine şi muzica, şi poezia, şi arta. Îmi vei spune că eu am fost destul de indiferentă faţă de toate acestea, dar nu în aceeaşi măsură, Grigori Mihailâci. Nu în aceeaşi măsură! N-ai înainte o femeie de lume. E destul să arunci o căutătură asupră-mi ca să-ţi dai seama că nu-s „o leoaică” cum mi se pare că suntem preamărite. ci o biată fiinţă prăpădită, vrednică într-adevăr numai de compătimire. Să nu te mire cuvintele mele. Nu-mi arde acum de mândrie! Întind mâna spre dumneata ca o cerşetoare – să-ţi intre asta odată în cap – ca o cerşetoare. Îţi cer pomană, adăugă Irina într-o involuntară şi nestăpânită izbucnire de durere, eu îţi cer pomană, iar dumneata.

Vocea i se frânse. Litvinov îşi înălţă capul şi o privi; Irina respira repede, buzele îi tremurau. El avu o strângere de inimă, din suflet i se risipi orice urmă de resentiment.

— Spui că drumurile noastre s-au despărţit, urmă Irina. Ştiu că te căsătoreşti din dragoste. Ţi-ai şi făcut un plan pentru toată viaţa. Totuşi noi n-am devenit aşa de străini unul faţă de celălalt. Ne mai putem încă înţelege, sau poate îţi închipui că m-am îndobitocit iremediabil şi că m-am afundat cu totul în mlaştină? Vai, să nu crezi una ca asta, pentru numele lui Dumnezeu! Lasă-mă, te rog, să-mi descarc sufletul, măcar în numele zilelor de odinioară, pe care nu vrei să le uiţi. Fă aşa ca întâlnirea noastră să nu se piardă în zadar. Ar fi prea dureros pentru mine. De altfel, chiar aşa, ea nu va dura mult timp. Eu n-am darul vorbirii. Dar sper că mă vei înţelege, căci îţi cer puţin, aşa de puţin. Numai un pic de simpatie. Doar să nu mă respingi, ca să-mi pot odihni sufletul.

Irina tăcu. În vocea ei gâlgâiau lacrimi. Ea suspină şi – uitându-se cu o privire timidă, piezişă, oarecum rugătoare la Litvinov – îi întinse mâna. El o luă încet şi o strânse uşurel.

— Să rămânem prieteni, şopti Irina.

— Prieteni, repetă pe gânduri Litvinov.

— Da, prieteni. Şi, dacă asta-i o pretenţie prea mare, să fim cel puţin bune cunoştinţe. Să ne purtăm pur şi simplu ca şi când între noi nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic.

— Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Repetă iarăşi Litvinov. Adineaori mi-ai spus, Irina Pavlovna, că eu nu vreau să uit zilele trecute. Dar dacă nu le pot uita?

Un surâs fericit fulgeră pe faţa Irinei şi se risipi numaidecât; înlocuit de o expresie preocupată, aproape alarmată.

— Fă ca mine, Grigori Mihailâci, aminteşte-ţi numai lucrurile bune. Dar, mai cu seamă, dă-mi cuvântul. Cuvântul de onoare.

— Că?

— Că nu mă vei mai ocoli. Că nu mă vei mai îndurera în zadar. Îmi făgăduieşti? Spune-mi!

— Da.

— Că vei izgoni din cap orice gând rău?

— Da. Totuşi nu te pot înţelege.

— Nici nu-i nevoie. ai răbdare şi o să mă înţelegi. Îmi promiţi?

— Ţi-am mai spus, da.

— Îţi mulţumesc. Dar să ai în vedere că sunt obişnuită să te cred pe cuvânt. Te voi aştepta azi şi mâine; nu voi ieşi din casă. Iar acum trebuie să te părăsesc. Prinţesa se plimbă pe alee. M-a şi văzut. Trebuie să mă duc la dânsa. La revedere. Dă-mi mâna, vite, vite! 79 La revedere!

După ce-i strânse cu putere mâna lui Litvinov, Irina se îndreptă spre o persoană între două vârste, cu o înfăţişare maiestuoasă, care păşea anevoie pe nisipul aleii, însoţită de două doamne şi de un lacheu cu o livrea luxoasă.

— Eh, bonjour, chere madame, rosti persoana aceea, când Irina îi făcu o reverenţă respectoasă. Comment allez-vous aujourd'hui? Venez un peu avec moi.80

— Votre Altesse a trop de bonté, 81 se auzi vocea insinuantă a Irinei.