XIV.

Litvinov lăsă să se îndepărteze prinţesa cu suita ei şi numai după aceea ieşi pe alee. Nu-şi putea da limpede socoteală de ceea ce se petrecea cu dânsul: simţea şi ruşine, şi oarecare spaimă, dar şi o măgulire a vanităţii sale. Explicaţia neaşteptată cu Irina îl uluise; cuvintele ei înflăcărate şi precipitate căzură asupra-i ca o grindină năprasnică. „Ce stranii sunt femeile din lumea mare, îşi zise el. Ce inconsecvente! Cum le descompune sufleteşte mediul în care trăiesc într-o deşertăciune pe care o detestă ele însele!” La drept vorbind, acestea nu erau gândurile lui proprii, ci Litvinov repeta maşinal asemenea locuri comune, vrând parcă să evite alte gânduri mai negre. Îşi dădea seama că acum nu era timpul pentru reflexiuni serioase, că mai curând ar fi trebuit să se învinuiască singur, de aceea înainta cu paşi înceţi, silindu-se să-şi încordeze atenţia asupra celor ce se petreceau în juru-i. Deodată se trezi înaintea unei bănci, văzu lângă ea nişte picioare şi îşi ridică ochii. Picioarele acestea aparţineau unui domn care şedea pe bancă şi citea o gazetă. Şi domnul acesta era Potughin. Litvinov scoase o uşoară exclamaţie. Potughin îşi puse ziarul pe genunchi şi, atent, fără un zâmbet, îl privi pe Litvinov, care îl cerceta şi el la fel de atent şi fără nici un surâs.

— Îmi daţi voie să mă aşez lângă dumneavoastră? Îl întrebă în sfârşit Litvinov.

— Luaţi loc, cu plăcere! Vă previn însă că, dacă vreţi să legaţi cu mine o conversaţie, să nu vă fie cu supărare, dar mă găsesc acum într-o dispoziţie sufletească mizantropică şi toate lucrurile îmi apar într-o lumină exagerat de urâtă.

— Nu-i nimic, Sozont Ivanâci, rosti Litvinov, aşezându-se pe bancă. Asta mi se potriveşte de minune. Dar de unde vi se trage starea asta sufletească?

— Drept vorbind, n-am de ce să fiu enervat, începu Potughin. Tocmai am citit într-o gazetă proiectul de reformă judiciară în Rusia şi văd cu o sinceră satisfacţie că am ajuns şi noi la dreapta judecată; nu mai vrem – sub pretextul independenţei, naţionalităţii sau originalităţii – să adăugăm logicii europene, curate şi limpezi, o codiţă băştinaşă, ci luăm de la străini pe de-a-ntregul ceea ce găsim bun. E de ajuns o concesie făcută în problema ţărănească. Descurcaţi-vă acuma cum ştiţi cu comunitatea de bunuri! Chiar aşa, n-aş avea de ce să fiu nemulţumit. Dar din nenorocire am dat peste un compatriot „talent înnăscut”, am stat de vorbă cu dânsul. Talentaţii şi autodidacţii aceştia au să mă bage în mormânt!

— Despre ce „talent nativ” e vorba? Întrebă Litvinov.

— Despre un domn pe care-l întâlneşti aici şi care se dă drept un muzician de geniu. „Eu, zice, sunt fără îndoială o nulitate, fiindcă n-am studii, dar nici nu sufăr comparaţie cu Mayerbeer în privinţa melodiei şi a ideii.” Mai întâi l-aş întreba: de ce n-ai studiat? În al doilea rând, fară să vorbim de Meyerbeer, dar ultimul flautist neamţ care îşi fluieră cu modestie partitura în cea din urmă orchestră germană are de douăzeci de ori mai multe idei decât talentele noastre native. Atât numai că flautistul îşi păstrează ideile pentru sine şi nu face paradă de ele în patria lui Mozart şi Haydn. Pe când fanfaronul nostru, cum compune un valsişor sau o biată romanţă, ţi se şi proţăpeşte dinainte cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu un zâmbet dispreţuitor pe buze, proclamându-se chipurile geniu. Acelaşi lucru se petrece şi în pictură, şi pretutindeni. Uf, mă înăbuşă talentele astea. Cine nu ştie că se face paradă de dânşii numai acolo unde nu-i ştiinţă autentică, fundamentală şi nici artă adevărată? Oare n-a sosit timpul să aruncăm la gunoi aceste îngâmfări şi aceste vechituri banale împreună cu răsuflatele fraze, ca de pildă: în Rusia nimeni nu moare de foame. În nici o ţară nu se circulă mai repede decât la noi. Şi că nimeni nu-i mai grozav ca noi. Îmi scot ochii cu „atât de înzestrata” natură rusească, cu instinctul genial, cu Kulibin. Dar, domnilor, unde-i acest talent? Vă rog, arătaţi-ni-l. E mai mult o bâlbâială de om care se trezeşte din somn, o agerime mai demnă de un animal decât de un om. Instinct. Aţi şi găsit cu ce să vă îngâmfaţi! Luaţi o furnică din pădure şi aduceţi-o la o depărtare de o verstă de muşuroiul său: va găsi drumul îndărăt spre casă. Omul însă nu-i în stare să facă aşa ceva. Şi ce? Oare el este mai prejos decât furnica? Instinctul, poate să fie şi extra genial, dar nu-i de demnitatea omului. Judecata simplă, sănătoasă, adevărată – acesta-i apanajul nostru, just motiv de mândrie. Judecata nu-ţi joacă nici o festă; de aceea totul se sprijină pe ea. Cât despre Kulibin care, fară a cunoaşte mecanica, a meşterit un ceasornic foarte prost, eu i-aş pune opera la stâlpul infamiei cu inscripţia: „Uite, oameni buni, cum nu trebuie să lucraţi”. Kulibin nu-i vinovat, dar maniera lui de lucru nu face două parale. A lăuda pe Teluşkin pentru îndrăzneală şi abilitate, fiindcă s-a urcat până la săgeata de pe Amiralitate – e foarte frumos. De ce să nu-l lauzi? Dar să nu-l ridici în slavă că ar fi băgat în cofă pe arhitecţii nemţi care chipurile nu-s buni decât să ne ia banii. În fond nu i-a băgat deloc în cofă, căci a fost nevoie, pe urmă, să se ridice schele în jurul Amiralităţii spre a repara cumsecade turnul. Pentru numele lui Dumnezeu, nu răspândiţi în Rusia părerea că poţi ajunge la orice fără studii! Nu-u! Chiar de-ai fi cu stea-n frunte, pune-te pe învăţat pe brânci, de la abecedar! Altfel, taci din gură şi stai smirnă cu coada între picioare! Uf, m-au trecut şi năduşelile!

Potughin îşi scoase pălăria şi îşi făcu vânt cu batista.

— Arta rusă, reluă Potughin, industria rusă! Cunosc înfumurarea rusească şi neputinţa rusească. Dar artă rusească zău că n-am întâlnit niciodată! Douăzeci de ani ne-am prosternat înaintea lui Briullov, această nulitate pretenţioasă, şi ne-am imaginat că şi la noi s-a înjghebat, dragă Doamne, o şcoală superioară tuturor şcolilor din lume. Artă rusă! Ha-ha-ha! Hi-hi!

— Totuşi, daţi-mi voie, Sozont Ivanâci, ripostă Litvinov, nu-l recunoaşteţi cel puţin pe Glinka?

Potughin se scarpină după ureche.

— Excepţiile, după cum prea bine ştiţi, nu fac decât să confirme regula, dar nici în cazul acesta n-am fi putut scăpa de fanfaronadă. Dacă ne-am fi mărginit, de pildă, să spunem că Glinka a fost, într-adevăr, un muzician remarcabil, pe care împrejurările din afară şi dinăuntru l-au împiedicat să ajungă întemeietorul operei ruseşti – nimeni n-ar fi avut nimic de zis. Dar nu! Cum se poate să păstrăm măsura!„ trebuit să-l ridicăm bătând din palme la rangul de general en chef, de oberhofmareşal în domeniul muzicii şi să pretindem că alte popoare, cică, nu sunt procopsite cu aşa ceva. Şi drept dovadă să cităm vreun viguros geniu amator, operele căruia nu sunt altceva decât o biată imitaţie a unor compozitori străini de mâna a doua – notaţi bine: de mâna a doua, căci aceştia sunt şi mai uşor de imitat. Alţii n-au nimic asemănător? Vai, bieţi barbari nătângi, pentru care nu există continuitate în artă, iar artiştii sunt nişte saltimbanci în genul lui Rappo: străinul cică ridică cu o singură mână şase puduri, pe când unul de ai noştri – douăsprezece în cap! Ca la noi la nimeni! Cât despre mine, mi-aş lua libertatea să vă comunic o amintire care îmi stăruie în minte. Astă-primăvară am vizitat Palatul de Cristal de lângă Londra. Acolo se află, după cum ştiţi, un fel de expoziţie a tuturor invenţiilor omeneşti – este, ca să zicem aşa, o enciclopedie a umanităţii. Ei bine, m-am plimbat încoace şi încolo pe dinaintea tuturor acestor maşini, arme şi statui de oameni mari. Şi în vremea asta mi-a venit o idee: dacă ar ieşi o poruncă ca, o dată cu dispariţia unui popor de pe faţa pământului, să dispară din Palatul de Cristal tot ce-a inventat poporul acela, atunci „maica” noastră dragă, pravoslavnica Rusie, s-ar putea scufunda în Tartar, fară a se clinti din loc nici un cuişor, nici un ac cu gămălie. Totul ar rămânea în tihnă la locul lui, fiindcă nici chiar samovarul, încălţările din curmei de tei, cnutul şi arcul de înhămat calul – toate aceste produse vestite ale noastre – n-au fost născocite de noi. O experienţă asemănătoare nu s-ar putea face nici cu Insulele Sandwich. Indigenii de acolo au născocit un fel de lănci şi de pirogi: vizitatorii ar băga numaidecât de seamă dispariţia lor. Veţi binevoi poate să spuneţi: asta-i o clevetire, vorbiţi cu prea multă asprime. Iar eu vă răspund: mai întâi n-am obiceiul să dojenesc gândurile. În al doilea rând, e limpede pentru toată lumea că la noi nimeni nu îndrăzneşte să se uite drept nici măcar în propriii săi ochi, şi că nu numai copiilor le place să fie legănaţi, cântându-li-se: nani, nani. Vechile noastre investiţii ne-au venit din Răsărit, iar cele noi le-am cărat cu chiu, cu vai din Occident, şi totuşi noi continuăm să discutăm despre originalitatea artei ruseşti! Unii mai grozavi au descoperit chiar ştiinţa rusească: şi la noi chipurile două şi cu două fac patru, dar parcă cu mai multă siguranţă.

— Staţi puţin, Sozont Ivanâci, exclamă Litvinov. Staţi puţin! Doar trimitem şi noi câte ceva la expoziţiile internaţionale, iar Europa se aprovizionează cu unele lucruri de la noi?!

— Da, materie primă, materie primă. Dar fiţi atât de bun, stimate domn, şi recunoaşteţi că materia noastră primă este în genere bună datorită unor împrejurări defavorabile; părul de porc de la noi, de pildă, e mare şi aspru, fiindcă animalul e bicisnic. Pielea este compactă şi groasă, pentru că vacile sunt slabe. Seul e gras, căci la topit lăsăm şi bucăţi de carne. De altfel de ce să vă spun toate astea? Vă ocupaţi doar de tehnologie şi trebuie să cunoaşteţi problema mai temeinic decât mine. Mi se pomeneşte de ingeniozitate. De ingeniozitatea rusească! Iată pe proprietarii noştri care se plâng amarnic din pricina pierderilor suferite de dânşii, fiindcă nu există maşini bune de uscat boabele – ceea ce i-ar scuti de a pune snopii în şure, ca pe vremea lui Riuric. Uscătoriile astea sunt grozav de nerentabile, la fel ca opincile şi rogojinile, şi iau foc întruna. Proprietarii se lamentează, dar uscătoare de grăunţe tot nu capătă. Şi oare de ce nu se fac? Fiindcă neamţului nu-i trebuie: el treieră grâul jilav. N-are deci nevoie să se gândească la această invenţie, iar noi. Noi nu suntem în stare. Nu suntem în stare, şi basta! De azi înainte cum voi da cu ochii de vreun talent nativ sau autodidact, îi voi spune: „Halt, stimabile! Unde-i uscătoarea de boabe? Ad-o încoace! Dar ţi-ai găsit! Să culegem o gheată veche şi scâlciată, căzută din picioarele lui Saint-Simon sau Fourier, să ne-o punem respectuos pe cap şi să ne purtăm cu ea, de parcă ar fi nişte moaşte – de aşa ceva, într-adevăr, suntem capabili. Sau să scriem un articolaş despre importanţa istorică şi contemporană a proletariatului în pricipalele oraşe ale Franţei – şi de asta, de asemeni, suntem în stare. Într-un rând însă am încercat să propun unui asemenea scriitor de economie politică, de teapa domnului Voroşilov al dumneavoastră, să-mi citeze douăzeci de oraşe din Franţa. Ştiţi ce a ieşit de aici? A ieşit că economistul, în disperare de cauză, pentru a completa numărul oraşelor franceze, s-a văzut nevoit să-mi pomenească de Montfermeil, de care şi-a adus aminte dintr-un roman de Paul de Kock. În legătură cu asta, mi-a venit în minte o anecdotă. Intrasem odată într-o pădure cu puşca şi cu câinele.

— Sunteţi vânător? Îl întrebă Litvinov.

— Trag şi eu niţeluş cu puşca. Şi ajunsesem, zic, după becaţine într-o baltă despre care îmi vorbiseră mult alţi vânători. Văd într-o poiană, dinaintea unei colibe, pe un slujbaş al negustorului – proaspăt ca un castravecior – şade şi zâmbeşte cu gândul cine ştie unde. „Unde-i pe aici o baltă? Şi-i adevărat că-i plină de becaţe?” „Vai de mine, cum nu! Rosti el mieros, având o expresie de încântare pe figură: parcă i-aş fi dăruit o rublă. Şi adăugă: Poftiţi, cu cea mai mare plăcere, e o baltă de mâna întâi. Iar cât priveşte feluritele soiuri de păsări sălbatice, Doamne Dumnezeule. Sunt cu nemiluita.” Am pornit în direcţia indicată de dânsul, dar nu numai picior de sălbăticiune n-am găsit, dar nici balta care secase de mult. Spuneţi-mi, rogu-vă, de ce minte rusul? De ce minte specialistul în economie politică? De ce umblă cu cioara vopsită?

Litvinov nu zise nimic, se mărgini să răspundă numai printr-un oftat înţelegător.

— Legaţi însă o discuţie cu un asemenea specialist despre chestiunile cele mai complicate ale ştiinţei sociale, dar în general, fără fapte pozitive. Numai ce vezi că îşi şi ia zborul: sfrrr. ca un vultur. Într-un rând, am izbutit să prind o asemenea pasăre. Am întrebuinţat o nadă, cum veţi vedea, bună, atrăgătoare. Am discutat cu un ţângău de-al nostru despre diferite „probleme”, cum spun ei. El fierbea, aşa cum se cuvine. Nega, printre altele, mariajul cu o încăpăţânare într-adevăr puerilă. I-am dat câteva argumente, el nimic! Parcă aş fi vorbit la perete! Văd că nu pot să-l mişc deloc, din orice parte l-aş lua. Atunci îmi veni o idee strălucită. „Sunteţi atât de bun să-mi permiteţi a vă face o observaţie, încep eu (cu ţângăii trebuie să vorbeşti totdeauna respectuos), mărturisesc, stimate domn, că mă uimiţi. Cum se face că dumneavoastră, care vă ocupaţi cu ştiinţele naturale, n-aţi remarcat până acum faptul că toate animalele carnivore şi răpitoare, fiarele, păsările – prin urmare toate care trăiesc din pradă – se trudesc ca să capete hrană vie pentru odraslele lor şi pentru ele înşile. Iar dumneavoastră clasaţi şi omul printre animalele acestea!” „Fără îndoială, replică ţângăul, omul nu-i îndeobşte decât un animal carnivor.” „Şi prădalnic”, adăugai eu. „Şi prădalnic”, adeveri el. „Foarte bine spus! Urmai eu. De aceea mă şi mir cum n-aţi observat că toate animalele acestea sunt monogame!” Ţângăul tresări. „Adică cum vine asta?” „Uite aşa! Gândiţi-vă la leu, lup, vulpe, uliu, vindereu! Cum ar putea proceda altfel? Fiţi bun şi cugetaţi: în doi, şi abia îşi pot hrăni puii.” Ageamiul căzu pe gânduri. „În cazul acesta, zice, fiara nu poate fi un model pentru om.” Atunci l-am calificat drept idealist. Asta l-a îndurerat profund: aproape c-a izbucnit în lacrimi. Eu m-am văzut nevoit să-l liniştesc şi să-i făgăduiesc că nu-l voi divulga. Calificarea de idealist! Credeţi că i-a venit uşor?! Aici îi aici – că tineretul de astăzi şi-a greşit calculul. El şi-a imaginat că epoca precedentă de lucru obscur şi subteran a trecut de mult. Că era potrivit pentru bătrânii noştri părinţi să-şi sape vizuini ca cârtiţa, dar rolul acesta este umilitor pentru noi, care trebuie să activăm în plin aer şi vom activa. Dragi hulubaşi! Nici copiii voştri nu vor acţiona încă! Iar voi fiţi buni şi reintraţi în vizuină pe urmele străbunilor!

Urmă un moment de tăcere.

— Iată, stimate domn, care-s părerile mele, reluă Potughin. Cred că noi datorăm civilizaţiei nu numai tot ceea ce posedăm ca ştiinţă, măiestrie, justiţie, ci socot că însuşi sentimentul frumosului şi al poeziei nu se poate naşte şi dezvolta decât sub influenţa aceleiaşi civilizaţii. Iar cât priveşte aşa-zisa creaţie populară, naivă, spontană – ea nu-i decât o nerozie şi un moft. Chiar în Homer găsim germenii unei civilizaţii bogate şi rafinate, însăşi dragostea se înnobilează prin contactul cu ea. Slavofilii m-ar spânzura cu plăcere pentru asemenea erezie, dacă n-ar avea inima aşa de gingaşă. Totuşi nu voi renunţa la părerile mele, oricât m-ar trata doamna Kohanovskaia cu volumul său Roi în retragere. N-am să suport acest triple extrait de mougikrusse82, deoarece nu aparţin înaltei societăţi, care simte nevoia din când în când să se încredinţeze că nu-i complet franţuzită şi pentru uzul exclusiv al căreia se şi fabrică această literatură en cuir de Russie83. Încercaţi să citiţi unui om simplu cu adevărat cele mai „populare” şi mai caustice părţi din Roi; el îşi va închipui că îi aduci la cunoştinţă un nou descântec împotriva frigurilor sau a beţiei. Fără civilizaţie, repet, nu există nici poezie. Vreţi să vă daţi seama de idealul poetic al rusului primitiv? Luaţi bâlinele şi legendele noastre. Ce să mai spun că dragostea apare permanent în ele ca urmare a unor vrăji, descântece, care se fac cu „apa uitării”, căpătând chiar unele atribute de-ale secetei şi ale gerului (te „usuci” de amor şi te „trec fiori”); nu mai vorbesc de faptul că aşa-zisa literatură epică, unică între literaturile similare europene şi asiatice – dacă trecem cu vederea pe Vanka-Tanka – n-a creat un cuplu tipic de îndrăgostiţi. Iar eroul „sfintei Rusii” îşi începe legăturile cu ursita lui snopindu-i în bătăi trupşorul alb, de unde şi „creşte carnea pe muiere”. Dar nu vreau să vorbesc de toate acestea. Îmi îngădui numai să vă atrag atenţia asupra chipului de tânăr elegant, jeune premier84, zugrăvit de imaginaţia slavului primitiv şi necivilizat. Vă rog priviţi-l: vine le jeune premier într-o şubuţă de jder, tighelită pe la toate cusăturile, cu un brâu de mătase nalt până la subsuori, cu degetele înfundate în mâneci. Gulerul şubei îi trece peste cap, din faţă nu-i vezi chipul rumen, din spate nu-i zăreşti ceafa bălaie, poartă cuşma pe-o ureche, iar în picioare are cizme de saftian, cu vârf ascuţit şi călcâie înalte, de poate trece vrabia cu aripile întinse pe la mijlocul tălpii. Şi merge flăcăul acesta cu vestita călcătura măruntă, deasă şi jucăuşă, ca Ciurilo Plenkovici, acest Alcibiade al nostru, care produce muierilor bătrâne şi fetelor tinere o impresie uimitoare, aproape terapeutică – călcătura cu care umblă atât de inimitabil şi astăzi chelnerii noştri, deşurubaţi din toate încheieturile, mers adoptat de floarea filfizonilor noştri, acest nec plus ultra al gustului artistic rusesc. Nu fac nici o glumă: semeţie grosolană – iată idealul nostru artistic. Ce ziceţi? Frumos ideal! Oferă mult material pictorului şi sculptorului? Ce să mai zicem de frumoasa, care-l seduce pe tânăr, rumenă în obraz „ca sângele de iepure”. Dar am impresia că nu sunteţi atent?

Litvinov tresări. Într-adevăr, nu mai asculta ce-i spunea Potughin. Se gândea stăruitor numai la Irina şi la ultima întrevedere cu dânsa.

— Scuzaţi-mă, Sozont Ivanâci, începu Litvinov. Dar aş vrea să vă pun iarăşi întrebarea de deunăzi cu privire. Tot la doamna Ratmirova.

Potughin îşi împături gazeta şi o vârî în buzunar.

— Vreţi să ştiţi cum am făcut cunoştinţă cu ea?

— Nu, asta nu. Aş vrea să cunosc părerea dumneavoastră asupra rolului pe care l-a jucat ea la Petersburg. Şi de fapt care a fost acest rol?

— Drept să vă spun, nu ştiu ce să vă răspund, Grigori Mihailâci. Am fost în raporturi destul de strânse cu doamna Ratmirova. Dar cu totul întâmplător şi pentru scurtă vreme. Eu n-am pătruns în societatea ei şi nu ştiu ce se petrecea acolo. Flecăreau destule pe socoteala ei. Ştiţi doar că mahalagismele bântuie la noi nu numai în cercurile democratice. De altfel, nici nu mă interesau. Dar, adăugă el după un moment de tăcere, văd că vă preocupă.

— Da, am stat de vorbă de două ori, destul de sincer. Totuşi nu ştiu dacă a fost într-adevăr sinceră.

Potughin îşi plecă ochii în pământ.

— Când se înflăcărează e sinceră, ca toate femeile pasionate. Uneori însăşi mândria o împiedică de a minţi.

— E mândră? Bănuiesc mai degrabă că-i capricioasă.

— E fără pereche de orgolioasă. Asta însă n-ar fi nimic.

— Mi se pare că exagerează uneori.

— Şi asta n-ar avea nici o importanţă. N-ar face-o mai puţin sinceră. Dar unde aveţi pretenţia să găsiţi adevărul? Cele mai multe dintre doamnele acestea sunt corupte până în măduva oaselor.

— Dar amintiţi-vă, Sozont Ivanâci, n-aţi spus chiar dumneavoastră că vi-i prietenă? Nu m-aţi dus la dânsa aproape cu sila?

— Şi ce-i cu asta? Ea m-a rugat să vă aduc şi eu mi-am zis: de ce nu? Iar cât priveşte amiciţia, îi sunt într-adevăr prieten. Nu-i lipsită de calităţi: e foarte bună, adică generoasă, în sensul că dăruieşte altora ceea ce nu-i este strict necesar. De altfel dumneavoastră trebuie s-o cunoaşteţi tot atât de bine ca şi mine.

— Am cunoscut-o pe Irina Pavlovna acum zece ani; dar de-atunci.

— Vai, Grigori Mihailâci, ce spuneţi? Caracterul oamenilor credeţi că se schimbă? Cum e în leagăn, aşa-i şi când se pogoară în mormânt. Sau poate. Şi aici Potughin se plecă şi mai mult spre Litvinov. Nu cumva vă temeţi să nu-i cădeţi în gheare? Posibil. Dar tot trebuie să cădeţi în nişte gheare, într-o bună zi.

Litvinov schiţă un zâmbet silit.

— Credeţi?

— Nu-i nici un chip de scăpare. Bărbatul e slab, femeia tenace, iar hazardul atotputernic. E greu să te resemnezi cu o viaţă cenuşie, iar să te resemnezi cu totul e imposibil. Când se ivesc frumuseţea şi simpatia, căldura şi lumina – cum să te opui? Le urmezi, ca pruncul pe dădacă. Apoi vin fără îndoială frigul, negura, pustiul. Cum se şi cuvine. In cele din urmă te dezobişnuieşti de totul şi nu mai înţelegi nimic. Întâi nu vei pricepe cum poţi iubi, iar după aceea nu vei pricepe cum eşti în stare să trăieşti.

Litvinov îl privi pe Potughin şi i se păru că niciodată nu întâlnise un om mai singuratic, mai părăsit şi mai nefericit. Potughin nu se sfia de data asta şi nici nu se prefăcea: posomorât şi livid la faţă, cu capul în piept şi cu palmele pe genunchi, şedea nemişcat şi surâdea cu un zâmbet stins. Lui Litvinov i se făcu milă de acest biet original înrăit.

— Irina Pavlovna mi-a pomenit printre altele, reluă Litvinov cu jumătate de gură, despre una dintre cele mai bune cunoştinţe de-ale sale care se numea parcă Belskaia sau Dolskaia.

Potughin îşi ridică spre Litvinov ochii plini de tristeţe.

— A! Şopti el cu o voce surdă. V-a pomenit de ea. Ei şi? De altfel, trebuie să mă duc acasă. E vremea prânzului, adăugă el cu un căscat silit. Adio!

Apoi sări de pe bancă şi se îndepărtă cu paşi repezi, înainte ca Litvinov să fi izbutit a pronunţa vreun cuvânt. Ciuda înlocui compătimirea în sufletul lui Litvinov; bineînţeles ciuda împotriva lui însuşi. Orice fel de indiscreţie era străină de firea sa. Voise de fapt să-şi exprime compătimirea faţă de Potughin. Şi când colo, făcuse o aluzie nătângă. Se întoarse la hotel cu o tainică nemulţumire în inimă.

„Coruptă până în măduva oaselor, îşi zise Litvinov după câtva timp. Dar fără pereche de mândră! Ea, care aproape a căzut la picioarele mele, mândră? Mândră, şi nu capricioasă?”

Litvinov se sili să izgonească din minte chipul Irinei, dar nu izbuti. De aceea nu vru să se gândească nici la logodnica sa. Simţea că chipul Irinei nu i-ar fi cedat locul. Hotărî până la urmă ca, fară a-şi tulbura sufletul, să aştepte deznodământul acestei „istorii stranii”. Dezlegarea nu putea întârzia, iar Litvinov nu se îndoia că ea va fi cea mai simplă şi firească. Astfel se gândea el, dar între timp chipul Irinei nu-l părăsea şi toate cuvintele ei îi veneau în minte, rând pe rând.

Chelnerul îi aduse un bilet; era tot de la Irina, care-i scria: „Dacă nu eşti ocupat în astă-seară, vino la noi. Nu voi fi singură. Am musafiri şi vei putea să vezi mai de aproape pe cei din societatea noastră. Doresc foarte mult să-i vezi. Presimt că ţi se vor arăta astăzi în toată splendoarea lor. Trebuie să-ţi dai seama ce aer respir. Vino! Voi fi bucuroasă să te văd; nu te vei plictisi. Dovedeşte-mi că explicaţia de astăzi a făcut imposibilă orice neînţelegere între noi. A dumitale devotată, I.”

Litvinov îşi puse fracul şi cravata albă şi porni spre Irina. „Toate acestea n-au nici o importanţă, îşi repetă el în gând. Iar de privit de ce nu i-aş privi? Mă interesează!” Acum câteva zile, aceleaşi persoane trezeau în sufletul său cu totul alt sentiment: îi stârneau mânia.

Litvinov mergea cu paşi repezi, cu pălăria trasă pe ochi, cu un zâmbet forţat pe buze. Iar Bambaev, aşezat în faţă cafenelei Weber, îl arătă de departe lui Voroşilov şi Pişcialkin, exclamând cu entuziasm: „Vedeţi pe omul acesta? E o piatră! O stâncă! Un bloc de granit!”