XV.

Litvinov găsi la Irina destulă lume. Într-un colţ, la o masă de cărţi, şedeau trei dintre generalii cunoscuţi la picnic: robustul, irascibilul şi indulgentul. Ei jucau wist cu „mortul”. Vocabularul n-are termeni care să exprime gravitatea cu care împărţeau cărţile, luau levatele, jucau trefla, caroul. Adevăraţi oameni de stat! Lăsând pe seama oamenilor de rând, aux bourgeois, obiceiul de a spune glume şi zicale în timpul jocului, domnii generali nu rosteau decât cuvinte sacramentale. Numai grasul îşi permise, între două levate, să izbucnească energic: „Ce satané as de pique!”85 Printre vizitatoare, Litvinov recunoscu de asemenea pe doamnele care luaseră parte la picnic. Dar se mai aflau aici şi altele pe care nu le mai văzuse. Era una aşa de bătrână, încât părea gata-gata să se prăbuşească la pământ. Etala nişte umeri goi înfiorători, cenuşii şi, acoperindu-şi gura cu evantaiul, arunca priviri galeşe lui Ratmirov, cu ochii ei morţi; el se purta curtenitor cu dânsa. De altfel întreaga protipendadă îi arăta mare stimă, ea fiind ultima domnişoară de onoare a împărătesei Ecaterina. La fereastră, în costum de păstoriţă, şedea contesa Ş., „regina viespilor”, înconjurată de un grup de tineri. Printre aceştia se distingea prin ţinuta lui arogantă vestitul bogătaş, frumosul Finikov – un bărbat cu craniul complet plat şi cu o expresie de cruzime pe faţă, vrednică de împăratul roman Heliogabal sau de un han din Buhara. O altă doamnă, tot contesă, cunoscută sub scurtul prenume de Lise, stătea de vorbă cu un hipnotizator blond, palid, cu plete lungi. Alături stătea un domn, de asemeni livid şi pletos, chicotind semnificativ – credea şi el în spiritism, dar pe deasupra se ocupa şi de prorociri. Bazându-se pe Apocalips şi pe Talmud, el prezicea tot felul de evenimente fantastice. Deşi niciuna din aceste întâmplări nu se adevereau, nu se simţea deloc încurcat, ci prorocea mai departe. La pian era instalat acel „geniu nativ” care îl exasperase pe Potughin. Lua acorduri la întâmplare, d'une main distraite86, şi se uita nepăsător în juru-i. Irina şedea pe divan între prinţul Coco şi doamna X., vestită odinioară ca o mare frumuseţe şi femeie de spirit pe toate meleagurile ruseşti, prefăcută de mult într-o ciupercă zbârcită, cu iz de untdelemn şi venin răsuflat. Văzându-l pe Litvinov, Irina se îmbujora, se ridică în picioare, iar când el se apropie de dânsa, îi strânse cu putere mâna. Purta o rochie de crep negru, cu desene fine de aur. Albul mat al umerilor strălucea, iar faţa ei palidă, pe care se revărsă deodată roşeaţa, reflecta triumful frumuseţii; dar nu numai frumuseţe, ci o bucurie ascunsă, aproape ironică, îi ilumina ochii pe jumătate închişi, tresărind în jurul buzelor şi al nărilor.

Ratmirov se apropie de Litvinov şi, schimbând cu dânsul câteva cuvinte banale de bun sosit, dar fără obişnuitul său aer de bună dispoziţie, îl prezentă la două-trei doamne: vechii ruine, reginei viespilor şi contesei Lise. Ele îl întâmpinară cu destulă bunăvoinţă. Litvinov nu făcea parte din cercul lor, dar era un bărbat prezentabil, chiar foarte bine, şi trăsăturile expresive ale figurii sale tinere atraseră atenţia doamnelor. Nu ştia însă să profite de atenţia aceasta. Se dezobişnuise să frecventeze societatea şi în lume nu se simţea în apele lui – pe deasupra şi corpolentul general îşi aţinti privirile asupra lui. „Aha, ţivilule, liber-cugetătorule! Parcă-i spunea căutătura lui persistentă, copleşitoare. Te-ai strecurat printre noi. Vă întind mâna, da?” Irina veni în ajutorul lui Litvinov. Aranja cu atâta îndemânare lucrurile, încât el se trezi instalat într-un colţişor, aproape de uşă, cam la spatele ei. Stând de vorbă cu dânsul, ea trebuia de fiecare dată să se întoarcă spre el; iar el îi admira de fiecare dată linia frumoasă a gâtului şi se îmbăta de parfumul fin al părului ei. O expresie de recunoştinţă, profundă şi calmă, nu se ştergea de pe figura Irinei. Litvinov nu se putea înşela: tocmai recunoştinţă exprimau zâmbetele şi privirile ei. Acelaşi sentiment fremăta şi-n sufletul său. Îşi dădea seama de asta şi-l cuprindea ruşinea şi-n acelaşi timp un fior dulce, de teamă. Între timp ea parcă voia să întrebe mereu acelaşi lucru: „Ei bine, cum îi găseşti?” Litvinov auzea limpede această întrebare mută, când cineva dintre cei prezenţi rostea sau făcea vreo prostie – lucru ce se petrecu de mai multe ori în cursul acelei seri. Ba o dată ea nu se putu stăpâni şi chiar izbucni în hohote de râs.

Contesa Lise, foarte superstiţioasă şi atrasă de tot ce era miraculos, după ce se satură de discutat cu hipnotizatorul blondin despre Hume, despre mesele ce se mişcă, despre armonicile care cântă singure, şi altele de acest fel, îl întrebă în cele din urmă dacă există animale sensibile la magnetism.

— Un asemenea animal există în orice caz, exclamă din capătul salonului prinţul Coco. Îl cunoaşteţi doar pe Milvanovki? L-au adormit în faţa mea: ce-a mai sforăit!

— Sunteţi foarte răutăcios, mon prince; vorbesc de animale veritabile, je parle des betes87.

— Mais moi aussi, madame, je parle d'une bete.88

— Sunt şi animale adevărate, intră în vorbă hipnotizatorul, de pildă, racii. Care-s foarte nervoşi şi cad uşor în catalepsie.

Contesa rămase înmărmurită.

— Cum? Racii? E oare cu putinţă! Ah, extraordinar de interesant! Aş vrea să văd şi eu aşa ceva! Monsieur Lujin, adăugă ea, adresându-se unui tânăr, cu faţa împietrită ca de păpuşă şi cu guler de asemeni pietros (era vestit pentru că îşi stropise faţa şi gulerul cu pulberea de apă a Niagarei şi a Nilului; de altfel nu-şi amintea nimic din călătoriile sale şi se înnebunea după calambururile ruseşti.), monsieur Lujin, fiţi atât de bun şi procuraţi-mi un rac.

Monsieur Lujin surâse:

— Să-l aduc viu sau numai vioi?

Contesa nu-l înţelese:

— Mais oui, un rac, repetă ea, une écrevisse89.

— Cum? Ce-i asta? Un rac? Un rac? Intră grav în vorbă contesa Ş. Absenţa domnului Verdier o scotea din sărite. Ea nu putea înţelege de ce Irina nu invitase pe cel mai adorabil francez. Bătrâna ruină, care de mult nu mai înţelegea nimic (fiind lovită pe deasupra şi de surzenie), dădu din cap în semn de dezaprobare.

— Oui, oui, vous allez voir90. Monsieur Lujin, vă rog.

Tânărul călător se înclină, ieşi şi se întoarse curând. Un chelner păşea după dânsul şi, zâmbind cu gura până la urechi ducea un platou pe care se vedea un rac mare negru.

— Voici, madame, exclamă Lujin. Acum puteţi proceda la operaţia racului. Ha-ha-ha! (Ruşii au obiceiul de a râde ei cei dintâi de glumele lor.)

— Hi-hi-hi! Făcu condescendent prinţul Coco, în calitate de patriot şi protector al tuturor produselor indigene.

(Rugăm pe cititor să nu se mire şi să nu se indigneze: cine poate garanta că – instalat într-un fotoliu la parterul teatrului Alexandrinski şi sub impresia publicului – n-a aplaudat în viaţa lui un calambur încă şi mai prost?)

— Merci! Merci! Zise contesa. Allons, allons, monsieur Fox, montrez-nous ça91.

Chelnerul puse platoul pe o masă rotundă. O oarecare agitaţie se produse printre musafiri. Câţiva îşi întinseră gâtul. Numai generalii de la masa de joc păstrară o impasibilitate solemnă. Hipnotizatorul îşi zburli părul, îşi încruntă sprâncenele şi, apropiindu-se de masă, începu să facă cu mâinile semne cabalistice prin aer. Racul se agita, se retrăgea şi îşi ridica cleştele. Hipnotizatorul repetă mişcările, de data asta mai iute. Racul continua să se agite.

— Mais que doit-elle donc faire? 92 întrebă contesa.

— Elle doit rester immobile et se dresser sur sa quiou93, răspunse cu un pronunţat accent american domnul Fox, agitându-şi convulsiv degetele deasupra platoului. Dar magnetismul nu acţiona defel. Racul se mişca mai departe. Hipnotizatorul declară că nu era în formă şi se îndepărtă nemulţumit de masă. Contesa se apucă să-l consoleze, spunând că chiar monsieur Hume în persoană avea uneori asemenea neizbânzi. Prinţul Coco îi confirmă spusele. Cunoscătorul Apocalipsului şi al Talmudului se apropie pe furiş de masă şi, împungând puternic cu degetele în văzduh în direcţia racului, îşi încercă şi el norocul, dar în zadar. Nici un semn de catalepsie nu se manifestă. Atunci chemară chelnerul şi îi dădură dispoziţie să ia racul de acolo, ordin care a fost executat cu acelaşi zâmbet până la urechi. Se auzi chiar chicotitul lui de după uşă. Mai târziu, cei de la bucătărie râseră mult über diese Russen94. Talentul nativ care în tot timpul operaţiei cu racul luase acorduri minore, deoarece nu se ştie ce efect are muzica, cântă în sfârşit eternul său vals care avu, bineînţeles, un enorm succes. Antrenat de emulaţie, contele X., incomparabilul nostru diletant (vezi primul capitol), cântă o şansonetă compusă chipurile de dânsul, de fapt furată în întregime din Offenbach. Refrenul său glumeţ: „Quel oeuf! Quel boeuf! 95” făcu pe toate doamnele să-şi legene admirativ capul la dreapta şi la stânga. Una suspină chiar uşor, şi ineluctabila şi inevitabila exclamaţie: „Charmant! Charmant!”96 trecu ca fulgerul pe buzele tuturora. Irina schimbă o privire cu Litvinov şi o expresie tainică, ironică îi tresări iarăşi în preajma buzelor. Dar ceva mai pe urmă această expresie se accentua, căpătând chiar o nuanţă de răutate, când prinţul Coco, acest reprezentant şi apărător al intereselor nobiliare, îşi puse în gând să-şi expună părerile faţă de acelaşi hipnotizator şi găsi prilejul, de bună seamă, să lanseze celebra lui frază despre prăbuşirea proprietăţii în Rusia fără să-i cruţe, desigur, pe democraţi. Sângele american clocoti în hipnotizator, care începu să-l contrazică. Ca de obicei, prinţul se porni să zbiere în loc să dea argumente, repetând necontenit: C'est absurde! Cela n'a pas le sens commun! 97 Bogătaşul Finikov începu să debiteze obrăznicii, fără să ţină seamă împotriva cui erau îndreptate. Talmudistul scâncea, însăşi contesa Ş. se cutremură. Într-un cuvânt, izbucni o hărmălaie la fel de deşănţată ca cea de la Gubariov. Lipsea numai berea şi fumul de tutun, iar costumele erau mai elegante. Ratmirov încercă să restabilească ordinea, generalii îşi manifestau nemulţumirea; numai ce-l auzeai pe Boris exclamând: „Encore cette satanée politique! 98” Dar încercarea n-avu nici un efect. Iar un înalt dregător din rândul moderaţilor, care se găsea acolo, însărcinându-se să prezinte le résumé de la question en peu de mots99, suferi o înfrângere completă. Adevărul e că molfăia cuvintele şi se repeta atât de mult, atât de vădit nu ştia să asculte, nici să înţeleagă obiecţiunile, demonstrând că nu-şi dădea nici el seama în ce constă la question100, că nici nu te puteai aştepta la alt rezultat. Pe deasupra Irina îi aţâţa şi îi întărită – pe ascuns – pe interlocutori unul împotriva altuia, aruncând din când în când câte o privire lui Litvinov şi făcându-i cu ochiul. Iar el sta ca vrăjit, nu auzea nimic şi aştepta doar ca ochii aceştia minunaţi să se întoarcă spre dânsul şi să-i fulgere pe dinainte chipul ei palid, gingaş, răutăcios şi adorabil. În cele din urmă doamnele se revoltară şi cerură închiderea discuţiei. Ratmirov îl rugă pe diletant să repete şansoneta, iar geniul nativ îşi cântă din nou valsul său.

Litvinov rămase la sindrofie până după miezul nopţii şi plecă cel din urmă. În timpul serii, convorbirea se învârti în jurul multor subiecte, evitându-se cu grijă orice chestiune care ar fi prezentat, cât de cât, un interes real. După ce îşi isprăviră solemn jocul, generalii luară şi ei parte, maiestuos, la discuţii. Influenţa acestor înalţi demnitari se simţi numaidecât. Convorbirea se învârti în jurul celebrităţilor demimondene din Paris: numele şi talentul acestora erau cunoscute tuturor. Se vorbi despre ultima piesă a lui Sardou, despre romanul lui About şi despre Patti în Traviata. Cineva propuse să se joace: „de-a secretarul”, au secrétaire, dar jocul acesta nu prinse. Răspunsurile n-aveau nici un haz şi erau semănate cu greşeli de ortografie. Generalul solid povesti că, odată, la întrebarea: Qu'est-ce que l'amour? 101 răspunsese: Une colique remontée au coeur102 şi izbucni într-un râs sec. Vechea ruină îi dădu peste mână cu evantaiul şi mişcarea aceasta făcu să i se desprindă de pe frunte o bucată din stratul de suliman. Bătrânul pedant pomeni despre cnezatele slave şi de necesitatea propagandei ortodoxe peste Dunăre, dar, negăsind nici un răsunet, el începu să foşăie şi se mistui undeva. De fapt se discută mai mult despre Hume. Până şi „regina viespilor” povesti că la o şedinţă de spiritism simţise pe dânsa nişte mâini, pe care le văzu cu ochii ei şi chiar trecu în degetul uneia din ele inelul ei. Irina ieşise într-adevăr triumfătoare: chiar dacă Litvinov ar fi dat mai multă atenţie discuţiilor din preajma sa, el n-ar fi găsit nici un cuvânt sincer, nici o părere judicioasă, nici un fapt nou în toată flecăreala asta stearpă şi dezlânată. Nici în strigăte sau în exclamaţii nu se simţea pasiunea; până şi calomnia era lipsită de patimă: doar uneori de sub masca unei indignări aşa-zise civice, sau a unei prefăcute indiferenţe dispreţuitoare, se văicărea cu glas piţigăiat teama pentru o presupusă micşorare a veniturilor. Iar câteva nume, pe care urmaşii nu le vor uita, erau pronunţate cu scrâşnete de dinţi. Şi de-ar fi existat măcar o picătură de viaţă reală în acel moloz şi gunoi! Ce vechituri, ce nimicuri inutile, ce fleacuri netrebnice ocupau minţile şi sufletele acestor oameni – şi nu numai în seara asta, nu numai în societate, ci chiar acasă la dânşii, în toate zilele şi ceasurile, în lungul şi-n latul fiinţei lor! Şi în definitiv ce grosolănie şi ce lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce constituie şi înfrumuseţează însăşi viaţa omenească!

Despărţindu-se de Litvinov, Irina îi strânse din nou mâna şi îi şopti semnificativ:

— Ei, ce zici? Eşti mulţumit? Te-ai săturat de privit? Îţi place?

El nu răspunse nimic. Se plecă numai adânc şi tăcut în faţa ei.

Rămânând singură cu soţul, Irina ar fi vrut să se ducă în iatacul său. Generalul o opri.

— Je vous ai beaucoup admirée ce soir, madame, rosti el, fumând o ţigară, sprijinit de cămin. Vous vous etes parfaitement moquée de nous tous.103

— Pas plus cette fois-ci que les autres104, răspunse ea nepăsătoare.

— Cum trebuie s-o înţeleg? Întrebă Ratmirov.

— Cum doreşti.

— Hm! C'est clair105. Precaut, cu gesturi ca de pisică, Ratmirov scutură scrumul ţigării cu vârful unghiei lungi de la degetul cel mic. Dar apropo! Noua dumitale cunoştinţă, cum îi zice? Domnul Litvinov are desigur reputaţia unui om înzestrat cu mult spirit?

La numele lui Litvinov, Irina se întoarse cu vioiciune:

— Ce vrei să spui?

Generalul surâse.

— E aşa de taciturn totdeauna. Se teme, pesemne, să nu se compromită.

Irina zâmbi la rândul său, dar cu totul altfel decât soţul său:

— E mai bine să taci, decât să vorbeşti. ca alţii.

— Attrapé! 106 rosti cu o prefăcută smerenie Ratmirov. Fără glumă, are o figură foarte interesantă. O expresie aşa de concentrată. Şi îndeobşte o ţinută. Adăugă el, potrivindu-şi nodul cravatei şi, cu capul dat pe spate, îşi privi propriile mustăţi. Îmi închipui că-i republican, în genul celuilalt prieten al dumitale, domnul Potughin. Iată încă un geniu taciturn!

Sprâncenele Irinei se ridicară încet deasupra ochilor luminoşi, larg deschişi. Iar buzele i se strânseră, aproape ca într-o grimasă.

— De ce vorbeşti aşa, Valerian Vladimirâci? Remarcă ea cu un aer de-o prefăcută compătimire, îţi risipeşti zadarnic gloanţele. Doar nu suntem în Rusia, nimeni nu te aude.

Ratmirov avu un rictus involuntar.

— Nu-i numai părerea mea, Irina Pavlovna, adăugă el, cu o voce guturală. Şi alţii găsesc că boierul acesta are aer de carbonar.

— Oare? Şi care-s aceşti alţii?

— Boris, de pildă.

— Cum? Şi acesta a simţit nevoia să-şi exprime părerea?

Irina îşi mişcă umerii, ca şi cum ar fi fost înfiorată de un val de frig, şi-i atinse cu vârful degetelor.

— Da, acesta. Acesta. Permite-mi să fac o remarcă, Irina Pavlovna, parcă te-ai supărat – şi cunoşti zicala: cine se supără.

— Eu să mă supăr? Şi adică de ce m-aş supăra?

— Ştiu eu? Poate ai fost dezagreabil impresionată de remarca pe care mi-am permis s-o fac cu privire la.

Ratmirov se opri.

— Cu privire la cine? Repetă întrebător Irina. Ah, te rog, fără ironii şi cât mai repede. Sunt obosită, vreau să mă culc. Ea luă o lumânare de pe masă. Cu privire la cine?

— Bineînţeles, cu privire la acelaşi domn Litvinov. Deoarece nu-i nici o îndoială acum că domnul acesta te interesează în cel mai înalt grad.

Irina îşi ridică mâna, în care ţinea sfeşnicul, până la înălţimea feţei soţului său. Îl privi ţintă, atent, aproape cu curiozitate, şi brusc izbucni în hohote de râs.

— Ce te-a apucat? O întrebă Ratmirov, încruntându-şi sprâncenele.

Irina continua să râdă.

— Ce înseamnă asta? Întrebă el din nou, bătând din picior.

Soţul se simţea jignit, rănit în mândria lui. În acelaşi timp frumuseţea acestei femei, care stătea atât de nestânjenit şi de semeţ înaintea lui, îl fascina. Îl tortura. Vedea totul, toate farmecele ei, până şi reflexul trandafiriu al unghiilor elegante din vârful degetelor sale delicate, care strângeau cu putere sfeşnicul greu de bronz întunecat. Nici acest reflex nu scăpă atenţiei lui încordate. Şi obida i se împlântă încă mai adânc în inimă. Iar Irina râdea mai departe.

— Cum? Dumneata? Eşti gelos? Rosti ea în cele din urmă, apoi se întoarse cu spatele şi ieşi din odaie. „E gelos!” se mai auzi de după uşă şi un hohot de râs răsună din nou.

Ratmirov se uită mohorât în urma soţiei lui – nici chiar acum nu-i scăpă sprinteneala staturii şi a mişcărilor sale. Cu o lovitură puternică, el strivi ţigara de placa de marmoră a căminului şi o zvârli cât colo. Obrajii îi deveniră dintr-o dată livizi, un tremur îi agită bărbia, iar ochii săi rătăceau tâmp şi sălbatic pe duşumea, ca şi cum căuta ceva. Orice urmă de eleganţă dispăru de pe faţa lui. Aceeaşi expresie trebuie să fi avut generalul când dăduse ordinul să fie biciuiţi ţăranii din Bielorusia.

Între timp Litvinov ajunsese acasă şi, aşezându-se pe un scaun înaintea mesei, îşi cuprinse capul cu amândouă mâinile şi rămase aşa, încremenit, într-un târziu se sculă, deschise o besactea şi, luând un portofel, scoase din despărţiturile lui portretul Tatianei, din care îl privi cu tristeţe chipul ei desfigurat şi urâţit, cum se întâmplă deseori în fotografie. Logodnica lui Litvinov era o fată din Velikorosia, blondă, plinuţă, cu trăsături cam greoaie, dar cu o încântătoare expresie de bunătate şi de blândeţe în ochii inteligenţi, căprui-luminoşi, cu fruntea albă, gingaşă, pe care parcă se odihnea veşnic o rază de soare. Litvinov nu-şi luă ochii îndelung de la fotografie; apoi o îndepărtă încetişor şi iarăşi se apucă cu amândouă mâinile de cap. „Totul s-a sfârşit! Murmură el în cele din urmă. Irina! Irina!”

De-abia acum, în această clipă, Litvinov înţelese că era îndrăgostit de dânsa nebuneşte, pentru totdeauna – şi că se îndrăgostise chiar de la prima întâlnire la Vechiul Castel, ba, mai mult chiar, că nu încetase niciodată de a o iubi. Şi cum s-ar mai fi minunat, cum n-ar fi crezut şi cum ar fi izbucnit în râs, dacă i s-ar fi spus cumva acest lucru cu câteva ceasuri mai înainte!

— Dar Tania, Tania, Dumnezeule! Tania, Tania! Repetă el disperat, în timp ce Irina îi răsărea înainte, în rochia ei neagră, ca de doliu, cu o expresie de calm şi strălucire victorioasă pe figura-i albă ca marmora.