XIX.

Litvinov urcă repede scara de la Hôtel de L'Europe. O fetiţă de vreo treisprezece ani, cu o mutrişoară vicleană de calmuc, care pesemne îl pândise, îl opri şi îi spuse în ruseşte: „Poftiţi, vă rog, aici. Irina Pavlovna vine numaidecât”. El o privi uimit. Fetiţa repetă, surâzând: „Poftiţi, vă rog, poftiţi!” şi îl conduse într-o cameră mică, plină de cufere şi de geamantane, în faţa iatacului Irinei, iar ea se mistui îndată, închizând fără zgomot uşa. Nu apucă Litvinov să se uite bine în juru-i, când uşa se deschise larg şi se ivi Irina, într-o rochie trandafirie de bal, cu perle pe păr şi la gât.

Ea se repezi spre el, îi luă amândouă mâinile şi, câteva minute, rămase tăcută. Ochii îi străluceau, iar pieptul i se ridică ritmic, ca şi cum ar fi urcat în goană o înălţime.

— N-am putut să te primesc. Acolo, începu ea cu o şoaptă precipitată. Plecăm numaidecât la un dineu de gală; dar am ţinut neapărat să te văd. Persoana cu care te-am întâlnit azi era logodnica dumitale?

— Da, fosta mea logodnică, rosti Litvinov accentuând cuvântul „fosta”.

— Uite, am vrut să te văd câteva clipe pentru a-ţi spune că trebuie să te consideri absolut liber şi că ceea ce s-a petrecut ieri nu se cuvine să-ţi schimbe întru nimic hotărârile.

— Irina! Exclamă Litvinov. De ce-mi spui asta?

El pronunţă aceste cuvinte cu voce tare. O patimă nestăvilită răsună în ele. Irina îşi închise involuntar ochii pentru o clipită.

— Ah, dragul meu! Urmă ea într-o şoaptă şi mai surdă, dar cu o pornire năvalnică. Nici nu-ţi dai seama cât te iubesc. Ieri însă n-am făcut decât să-mi plătesc o datorie, să-mi repar greşeala din trecut. Vai, n-am putut să-ţi dau tinereţea mea, cum aş fi vrut, dar nu ţi-am impus nici o obligaţie şi nici nu ţi-am cerut să-ţi calci promisiunile. Fă ce vrei! Eşti liber ca vântul. Nimic nu te leagă de mine, auzi, nimic!

— Dar eu nu pot trăi fără tine, Irina, o întrerupse în şoaptă Litvinov. De ieri sunt pentru totdeauna al tău. Nu pot trăi decât la picioarele tale.

Şi îşi lipi pătimaş buzele de mâinile ei. Irina îi privi capul înclinat înaintea ei.

— Atunci ascultă, rosti ea. Şi eu sunt gata de orice. Şi eu voi trece peste tot şi toate. Cum vei hotărî, aşa va fi. Şi eu sunt a ta. A ta. Pentru totdeauna!

Cineva bătu uşurel în uşă. Irina se aplecă şi şopti încă o dată: „A ta. Adio!” Litvinov simţi pe păr răsuflarea ei şi atingerea buzelor sale. Când îşi îndreptă statura, ea nu mai era în cameră. Numai foşnetul rochiei i se auzi în coridor. De departe răsună glasul lui Ratmirov: „Eh bien! Vous ne venez pas? „109

Litvinov se aşeză pe un cufăr înalt şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Un parfum femeiesc, fin şi proaspăt, adia încă asupra lui. Irina îi ţinuse mâinile în mâinile sale. „Asta e prea. Prea”, se gândi el. Fetiţa intră în încăpere şi, zâmbind iarăşi drept răspuns la privirea lui alarmată, îi spuse:

— Fiţi bun şi plecaţi, până nu.

Litvinov se sculă şi ieşi din hotel. Nici vorbă să se întoarcă acasă: avea nevoie să se liniştească. Inima îi bătea lânced şi neregulat. Pământul parcă îi fugea de sub picioare. Litvinov porni iarăşi pe aleea Lichtenthal. Îşi dădea seama că sosise momentul decisiv, nu mai era cu putinţă să amâne lucrurile, să se ascundă, să umble pe căi ocolite… Explicaţia cu Tatiana devenise inevitabilă. Şi-o imagina: cum şedea ea acolo, împietrită, în fotoliu, şi-l aştepta. Ştia dinainte ce-i va spune, dar cum să aducă vorba, cum să înceapă? Îşi lua rămas-bun de la viitorul său atât de corect, ordonat şi temeinic clădit. Ştia că se aruncă orbeşte într-o prăpastie, unde nu-i bine nici să te uiţi. Însă nu asta îl tulbura. Lucrul fusese hotărât. Dar cum să se înfăţişeze înaintea judecătorului? Şi dacă ar fi avut de-a face cu un adevărat jude, cu un înger cu sabia de flăcări. ar fi fost mai uşor pentru inima lui nelegiuită. Dar aşa el însuşi trebuia să împlânte pumnalul. Ce grozăvie! Ar fi putut să facă calea întoarsă, să renunţe, să profite de libertatea care i se făgăduia şi i se recunoştea. Dar nu! Mai bine moartea! Ce-i folosea libertatea asta odioasă?! Să se prăpădească mai bine, şi ochii aceia să se pogoare drăgăstos asupra lui.

— Grigori Mihailâci! Rosti o voce tristă şi mâna cuiva se lăsă greu pe umărul lui Litvinov.

El se întoarse speriat şi îl recunoscu pe Potughin.

— Scuzaţi-mă, Grigori Mihailâci, începu acesta cu obişnuita-i grimasă. Poate vă supăr; dar, văzându-vă de departe, mi-am zis. De altfel, dacă sunt de prisos.

— Dimpotrivă, sunt încântat; răspunse printre dinţi Litvinov.

Potughin porni alături de dânsul.

— Ce seară minunată, începu el. Şi-i aşa de cald! Vă plimbaţi de mult?

— Nu, abia am ieşit.

— Dar ce vă mai întreb? V-am văzut doar ieşind din Hôtel de l'Europe.

— Aşadar, m-aţi urmărit!

— Da.

— Vreţi să-mi spuneţi ceva?

— Da, repetă abia auzit Potughin.

Litvinov se opri şi îl măsură pe interlocutorul său nedorit. Faţa îi era lividă, privirea vagă. O durere veche, din trecut, se întrezărea parcă pe figura lui schimonosită.

— În definitiv ce aveţi a-mi comunica? Rosti încet Litvinov şi porni înainte.

— Imediat. Vă spun. Dacă-mi daţi voie. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, ar fi mai bine să ne aşezăm pe o bancă. E mai comod.

— E vorba deci despre o taină, zise Litvinov, luând loc lângă dânsul. Parcă n-aţi fi în apele dumneavoastră, Sozont Ivanâci.

— Nu, n-am nimic şi nici nu vreau să vă destăinuiesc vreun secret. Doream numai să vă împărtăşesc. Impresia ce mi-a făcut-o logodnica dumneavoastră. Într-un cuvânt, domnişoara ce mi-aţi recomandat-o azi. Şi care pare a fi logodnica dumneavoastră. Ţin să vă mărturisesc că, de-a lungul întregii mele vieţi, n-am întâlnit o fiinţă mai simpatică. Are o inimă de aur. E un suflet de înger.

Potughin pronunţă aceste cuvinte cu acelaşi ton amar şi trist, încât chiar Litvinov observă strania contradicţie dintre expresia feţei şi vorbele sale.

— Aveţi o părere foarte justă asupra Tatianei Petrovna, începu Litvinov. Totuşi mă mir mai întâi că cunoaşteţi relaţiile mele cu ea şi în al doilea rând că v-aţi dat seama atât de repede de caracterul său. Ea are, într-adevăr, un suflet de înger. Dar îngăduiţi-mi să vă întreb dacă despre asta aţi vrut să staţi de vorbă cu mine?

— E cu neputinţă să n-o înţelegi numaidecât, se grăbi să răspundă Potughin, căutând parcă să evite ultima întrebare. E destul să-ţi arunci o privire în ochii ei. Merită cea mai mare fericire posibilă pe pământ. E de invidiat soarta bărbatului, căruia îi va fi dat s-o facă fericită. Ar fi de dorit numai ca el să fie vrednic de această soartă.

Litvinov îşi încruntă uşor sprâncenele şi spuse:

— Permiteţi-mi, Sozont Ivanâci, să remarc că discuţia noastră are în genere un caracter destul de original. Aş vrea să aflu dacă aluzia din ultimele cuvinte se referă la mine?

Potughin nu-i răspunse imediat: se vedea că în sinea lui se dă o luptă interioară.

— Grigori Mihailâci, începu el după o pauză. Dacă nu mă înşel cu totul în privinţa dumneavoastră, cred că sunteţi în stare să ascultaţi adevărul, ori de la cine ar veni şi sub formă cât de puţin atrăgătoare. V-am spus doar mai înainte că am văzut de unde aţi ieşit.

— Ei da! Am ieşit de la Hôtel de L'Europe. Şi ce-i cu asta?

— Ştiu cu cine v-aţi întâlnit acolo.

— Cum?

— V-aţi întâlnit cu doamna Ratmirova.

— Ei, da, am fost la ea. Şi ce rezultă de aici?

— Ce rezultă? Că dumneavoastră, logodnicul Tatianei Petrovna, vă vedeţi cu doamna Ratmirova pe care o iubiţi. Şi care vă iubeşte.

Litvinov sări brusc de pe bancă; tot sângele i se urcă la cap.

— Ce înseamnă asta? Rosti el cu o voce surdă, iritată. E o glumă de prost gust sau spionaj? Vă rog, explicaţi-vă.

Potughin îi aruncă o privire mohorâtă:

— Ah, Grigori Mihailâci, cuvintele mele n-ar trebui să vă jignească. Cât mă priveşte pe mine, dumneavoastră nu mă puteţi jigni. Nu pentru asta am început vorba şi nu-mi arde acum de glume.

— Poate, poate! Sunt gata să cred în bunele dumeavoastră intenţii, totuşi daţi-mi voie să vă întreb: cu ce drept vă amestecaţi în afacerile mele intime şi în viaţa sentimentală a unui străin şi pe ce bază daţi cu atâta siguranţă. Născocirile dumneavoastră drept adevăr?

— Născocirile mele! Dacă aş fi scornit lucrurile acestea, nu v-aţi fi supărat! Cât despre aşa-zisul drept, încă n-am auzit ca un om să-şi pună întrebarea: dacă are dreptul ori nu să întindă mâna cuiva care se îneacă.

— Vă foarte mulţumesc pentru grija ce-mi arătaţi, îl întrerupse cu arţag Litvinov. Numai că eu n-am nevoie. Iar toate frazele despre pierzania sortită de către doamnele din înalta societate tinerilor fără experienţă şi despre imoralitatea protipendadei şi aşa mai departe. Le socot numai nişte vorbe goale şi chiar le dispreţuiesc într-o privinţă. De aceea vă rog să nu vă obosiţi mâna salvatoare şi să binevoiţi a-mi permite să mă înec în bună pace.

Potughin îşi ridică iarăşi ochii spre Litvinov. Răsufla adânc, buzele îi tremurau.

— Dar n-aveţi decât să vă uitaţi la mine, tinere, izbucni în cele din urmă el, bătându-se cu pumnul în piept. Am eu aerul unui pedant moralist de duzină? Semăn cu un predicator? Cum nu înţelegeţi că numai din interes faţă de dumneavoastră – oricât de simpatic mi-aţi fi – n-aş fi stricat nici o vorbă şi nu v-aş fi dat dreptul să mă bănuiţi de indiscreţie şi de impertinenţă, tocmai ceea ce-mi este mai nesuferit pe lume. Oare nu vă daţi seama că chestiunea se prezintă cu totul sub alt aspect? Doar în faţa dumneavoastră se află un om distrus, dărâmat, iremediabil pierdut prin acelaşi sentiment, de urmările căruia caută să vă ferească, şi. Şi prin aceeaşi femeie!

Litvinov făcu un pas îndărăt.

— E cu putinţă? Ce-aţi spus? Dumneavoastră. Dumneavoastră. Sozont Ivanâci? Dar doamna Belskaia. Dar acel copil.

— Ah, nu-mi puneţi întrebări. Credeţi-mă! E o istorie sumbră, groaznică, pe care n-am să mă apuc a v-o povesti. Pe doamna Belskaia aproape că n-am cunoscut-o. Copilul acela nu-i al meu. Am luat totul asupra mea, fiindcă. Fiindcă aşa a vrut ea, căci aşa îi convenea ei. Adică de ce credeţi că mă găsesc aici, în Badenul vostru insuportabil? Şi în sfârşit cum puteţi bănui şi cum v-a trecut o clipă prin minte gândul că numai din compătimire pentru dumneavoastră m-am hotărât să vă avertizez? Mi-e milă de tânăra aceea bună şi frumoasă, care vă e logodnică. Încolo, ce-mi pasă de viitorul dumneavoastră sau de cel al amândurora? Eu numai de ea sunt îngrijorat. Numai pentru ea mă tem.

— Prea multă cinste, domnule Potughin, începu Litvinov. Dar cum amândoi ne găsim într-o situaţie identică, după spusele dumneavoastră, de ce nu vă faceţi singur morală? Oare n-ar trebui să atribui altui sentiment temerile dumneavoastră?

— Vreţi să spuneţi că la mijloc e gelozia? Vai, tinere domn, cum nu vă e ruşine să umblaţi cu şiretlicuri? E ruşinos să nu înţelegeţi ce durere amară vorbeşte acum prin gura mea! Nu. Nu suntem amândoi în aceeaşi situaţie. Eu. Eu sunt un bătrân caraghios, ridicul, inofensiv. pe când dumneavoastră. Dar ce să mai vorbim? Nici o clipă n-aţi fi consimţit să jucaţi rolul pe care îl joc eu – şi încă cu recunoştinţă. Din gelozie? Nu-i gelos acela care n-are nici un pic de speranţă, şi nu acum ar fi momentul să încep a încerca acest sentiment. Mă tem numai. Mă tem numai pentru ea – înţelegeţi-mă. Oare m-aş fi putut aştepta, când m-a trimis ca să vă caut, că sentimentul vinii ce şi l-a luat asupra-i o va târî atât de departe?

— Dar, Sozont Ivanâci, parcă aţi şti.

— Nu ştiu nimic, şi ştiu totul. Ştiu, de pildă, adăugă el, înturnându-şi faţa în altă parte. Ştiu unde a fost ea ieri. Ea acum nu mai poate fi reţinută: ca o piatră aruncată în prăpastie; trebuie să se rostogolească până la fund. Aş fi şi mai nebun încă, dacă mi-aş închipui că vorbele mele v-ar putea reţine pe dumneavoastră. Căruia o asemenea femeie. Dar ajunge! Eu nu m-am putut stăpâni, asta-i toată scuza mea! Şi apoi cine ştie? Omul e dator să încerce! Poate vă veţi răzgândi, poate vreun cuvânt de-al meu vă va ajunge până în fundul sufletului. Doar nu doriţi pierzania ei şi a dumneavoastră. ba încă şi a acelei fiinţe nevinovate, atât de încântătoare. Ah, nu vă înfuriaţi! Nu mai bateţi din picior! De ce m-aş teme, de ce aş umbla cu mănuşi? Nici gelozia şi nici ciuda nu vorbesc acum prin gura mea. Aş fi gata să cad la picioarele dumneavoastră şi să vă implor. Dar mai bine, adio! Să n-aveţi nici o grijă. Totul va rămâne între noi. Eu v-am dorit numai binele.

Potughin porni pe alee şi în curând se mistui în întunericul ce se lăsa. Litvinov nu căută să-l reţină.

„O poveste sumbră, groaznică.” îi spusese Potughin lui Litvinov şi refuzase s-o povestească. S-o redăm şi noi în câteva cuvinte.

Cu opt ani în urmă ministerul unde lucra Potughin îl ataşase temporar pe lângă persoana contelui Reisenbach. Asta se petrecu în timpul verii. Potughin se ducea în afara oraşului la vila contelui Reisenbach, cu diferite hârtii, şi rămânea acolo zile-ntregi. Irina locuia pe atunci la conte. Ea nu dispreţuia niciodată pe inferiori, în orice caz nu-i evita. Şi contesa îi reproşa de multe ori această familiaritate deplasată, moscovită. Irina descoperi neîntârziat pe omul de spirit din modestul cinovnic, îmbrăcat în fracul lui de uniformă, încheiat până la bărbie. Stătea adesea de vorbă cu dânsul. Iar el. El se îndrăgosti de ea nebuneşte, profund, tainic. Tainic! Cel puţin aşa îşi închipuia el. Trecu vara, şi contele nu mai avu nevoie de acest ajutor. Potughin n-o mai vedea pe Irina, dar nici n-o putea uita. Peste trei ani Potughin primi o invitaţie de la o doamnă de condiţie modestă, puţin cunoscută. Doamna aceasta începu să-l ia pe departe, dar, punându-l să jure că va păstra o taină desăvârşită asupra celor ce va auzi, îi propuse în cel mai mare secret. Să se căsătorească cu o tânără fată, care ocupa o înaltă situaţie în societate şi pentru care mariajul devenise o necesitate. Doamna de-abia îndrăzni să facă aluzie la personajul principal şi îndată îi făgădui lui Potughin bani. Mulţi bani. Potughin nu se simţi ofensat (surpriza înăbuşi în sufletul său indignarea); însă, bineînţeles, refuză categoric. Atunci doamna îi înmână un bilet de la Irina. „Sunteţi un om bun, cu suflet mare, îi scria ea, ştiu că veţi face orice pentru mine; vă cer acest sacrificiu. Veţi salva o persoană scumpă inimii mele. Salvând-o pe ea, mă salvaţi şi pe mine. Să nu-mi cereţi lămuriri. Nimănui nu m-aş fi hotărât să-i adresez asemenea rugăminte, dar spre dumneavoastră întind mâna şi vă spun: faceţi asta pentru mine.” Potughin chibzui şi răspunse că-i gata, într-adevăr, să facă multe pentru Irina Pavlovna, dar ar dori să audă această dorinţă rostită din gura ei. Întâlnirea avu loc în aceeaşi seară; nu dură mult şi nimeni nu află despre ea, în afară de doamna care o mijlocise. Irina nu mai locuia pe atunci la contele Reisenbach.

— Cum se face că v-aţi amintit tocmai de mine? O întrebă Potughin.

Ea începu să laude frumoasele lui calităţi sufleteşti; dar se opri brusc.

— Nu, rosti ea. Trebuie să vă spun adevărul. Ştiam şi ştiu că mă iubiţi. Iată de ce m-am hotărât la pasul acesta. Şi îi povesti pe loc totul de-a fir-a-păr.

Eliza Belskaia era o orfană. Rudele sale n-o iubeau şi îi vânau moştenirea. Ea se afla pe marginea prăpăstiei. Salvând-o, Irina făcea un mare serviciu aceluia care fusese cauza întâmplării şi care se apropiase acum mult de Irina însăşi. Potughin o privi îndelung în tăcere pe Irina şi consimţi. Ea izbucni în plâns şi, cu lacrimi în ochi se aruncă de gâtul lui. Plânse şi el. Dar lacrimile lor erau diferite. Se făcură pregătiri pentru cununia secretă, o mână puternică înlătură toate piedicile. Dar se declară o boală. Apoi se născu fetiţa, iar mama. Se otrăvi. Ce era de făcut cu copilul? Potughin îl luă sub ocrotirea lui din aceleaşi mâini, ale Irinei.

O istorie sumbră, groaznică. Să trecem mai departe, cititorule, să trecem mai departe!

Se scurse mai bine de un ceas până ce Litvinov hotărî să se întoarcă la hotelul său. Aproape de casă, auzi paşi în urma lui. Parcă îl urmărea cu îndărătnicie cineva, iuţind pasul când Litvinov şi-l iuţea pe al lui. În dreptul unui felinar, Litvinov se uită îndărăt şi îl recunoscu pe generalul Ratmirov, care se întorcea singur de la dineu, cu cravata albă, cu un elegant palton desfăcut, încât i se vedea un şir de steluţe şi de cruciuliţe, prinse cu un lanţ de aur în butoniera fracului. Privirea lui, îndreptată impertinent asupra lui Litvinov, exprima atâta dispreţ şi ură, pe figura lui era întipărită o provocare aşa de stăruitoare, că Litvinov se socoti obligat, cu o strângere de inimă, să-i meargă în întâmpinare, să meargă spre scandal. Dar ajungând în dreptul lui Litvinov, generalul îşi schimbă pe loc expresia feţei. Îşi arătă din nou aceeaşi curtoazie ironică şi mâna lui, într-o mănuşă gri-perle, ridică sus de tot ireproşabila lui pălărie spilcuită. Litvinov îl salută în tăcere şi amândoi îşi urmară drumul.

„Bănuieşte desigur ceva!” îşi zise Litvinov.

„Să fi fost cel puţin altcineva!” se gândi generalul.

Tatiana juca pichet cu mătuşă-sa, când intră Litvinov în camera lor.

— Frumos îţi mai şade, drăguţule! Exclamă Kapitolina Markovna şi zvârli cărţile pe masă. De abia am sosit, şi dumnealui dispare toată seara! Iar noi te-am aşteptat şi te-am ocărât, te-am ocărât.

— Eu, mătuşica, n-am spus nimic, remarcă Tatiana.

— Lasă. Te ştiu eu, tu eşti o mucenică. Dar dumitale, preastimate domn, să-ţi fie ruşine obrazului! Asta-i purtare de logodnic?

Litvinov se scuză cum putu şi se aşeză la masă.

— De ce v-aţi întrerupt jocul? Întrebă el după o scurtă pauză.

— Asta-i bună! Noi ne-am aşezat să jucăm cărţi din plictiseală, neavând ce face. Acuma însă, când ai venit, n-are nici un rost.

— Dacă vreţi să ascultaţi concertul de seară, v-aş putea conduce cu dragă inimă.

Kapitolina Markovna aruncă o privire întrebătoare nepoatei sale.

— Mergem, mătuşica, sunt gata, spuse aceasta; dar oare n-ar fi mai bine să rămânem la hotel?

— Fie! Vom bea ceai ca la noi acasă, la Moscova, din samovar. Şi vom flecari olecuţă. Încă n-am trăncănit destul.

Litvinov comandă ceaiul, dar convorbirea dorită nu se legă. Îl chinuia mereu mustrarea de conştiinţă. I se părea că tot ce spunea era o minciună. Descoperită numaidecât de Tatiana. Totuşi fata nu părea defel schimbată şi se purta cât se poate de firesc. Numai privirea ei nu se oprea nici o clipă asupra lui Litvinov: luneca parcă condescendent şi timid pe deasupra lui. Iar la faţă era mai palidă decât de obicei. Kapitolina Markovna o întrebă dacă n-o durea cumva capul. Tatiana dădu mai întâi să nege, dar – după un moment de reculegere – zise:

— Da, puţin.

— Asta-i din pricina călătoriei, rosti Litvinov şi se îmbujora la faţă de ruşine.

— Da, din pricina călătoriei, repetă Tatiana, şi privirea-i lunecă din nou pe deasupra lui.

— Ar fi bine să te odihneşti, Tanecika.

— Am să mă duc, mătuşica, la culcare.

Pe masă se afla Guide des Voyageurs. Litvinov începu să citească cu voce tare descrierea împrejurimilor Badenului.

— Totu-i foarte frumos, îl întrerupse Kapitolina Markovna. Dar nu trebuie uitat lucrul de căpetenie: aici pânza cică-i foarte ieftină şi ar fi bine să cumpărăm pentru trusou.

Tatiana îşi lăsă ochii în pământ.

— Las-că mai avem timp, mătuşica! Nu te gândeşti niciodată la dumneata şi ai nevoie să-ţi faci neapărat o rochie nouă. Nu vezi că toată lumea umblă aici elegant îmbrăcată?

— Vai, puişorule, la ce bun? Am eu fason de eleganţă? Altă socoteală dacă aş fi o frumuseţe ca prietena dumitale, Grigori Mihailâci. Mă rog, cum îi zice?

— Care prietenă?

— Aceea pe care am întâlnit-o azi-dimineaţă.

— A, aceea. Rosti cu o indiferenţă prefăcută Litvinov şi iarăşi se simţi foarte stingherit. „Nu, îşi zise el, aşa nu se mai poate.”

Şedea lângă logodnica lui, iar la câteva palme de dânsa, în buzunarul de la piept, purta batista Irinei.

Kapitolina Markovna ieşi pentru câteva clipe în camera de alături.

— Tania. Rosti cu greu Litvinov. Pentru întâia oară în ziua aceea îi spunea pe nume.

Ea se întoarse spre dânsul.

— Eu. Am să-ţi spun ceva foarte important.

— Ah! Într-adevăr? Când? Chiar acum?

— Nu, mâine!

— A! Mâine, foarte bine.

O milă fără margini umplu sufletul lui Litvinov. Luă mâna Tatianei şi o sărută cu smerenie, ca un vinovat. Inima ei avu o uşoară strângere şi sărutarea lui n-o bucură.

Noaptea, pe la orele două, Kapitolina Markovna – care dormea în aceeaşi cameră cu nepoata ei – îşi ridică brusc capul şi ascultă atent.

— Tania! Rosti ea. Ce, plângi?

Tatiana nu-i răspunse numaidecât.

— Nu, mătuşica, se auzi vocea ei blândă. Am guturai.