XVIII

Printre persoanele prezente în ziua de 18 august la prânz pe peronul gării se afla şi Litvinov. Întâlnise, cu puţin mai înainte, pe Irina într-o caleaşca deschisă, şezând alături de soţul ei şi de un alt domn în vârstă. Litvinov ştia bine că ea îl văzuse. Ochii ei se întunecară dintr-o dată, dar se ascunse numaidecât de dânsul după umbrelă.

Din ajun şi până atunci o stranie schimbare se petrecuse întrânsul – în înfăţişare, mişcări şi în expresia feţei. El însuşi se simţea cu totul alt om. Siguranţa de sine, liniştea şi respectul de el însuşi – totul se risipise. Nu mai rămăsese nimic din fosta lui structură sufletească. Puternicele impresii recente îi întunecaseră tot trecutul. Încerca o senzaţie cu totul nouă, intensă, plăcută şi penibilă în acelaşi timp. Parcă un oaspete misterios se furişase în sanctuarul său şi pusese stăpânire pe dânsul: se cuibărise tăcut în sufletul lui şi se întinsese în voie, ca un stăpân într-o nouă locuinţă. Litvinov nu se mai ruşina, simţea numai frică. Şi în acelaşi timp o temeritate fără de frâu se aprinse în el. Învinşii, prizonierii cunosc acest amestec de sentimente contradictorii – care nu-i străin nici hoţului la primul furt. Iar Litvinov fusese învins, învins năprasnic. Şi ce se alesese din onoarea lui?

Trenul întârzie câteva minute. Neliniştea lui Litvinov se prefăcu în apăsare chinuitoare: nu putea sta pe loc, se înghesuia, palid, şi se pierdea în mulţime. „Doamne, Dumnezeule, se gândea el, dacă ar mai fi întârziat măcar o zi!” Prima lui privire aruncată Taniei, prima ei privire asupra lui – iată ce-l îngrozea mai mult, iată prin ce încercare voia să treacă cât mai repede. Dar după aceea? După aceea – fie ce-o fi! Nu mai lua nici o hotărâre, nu mai răspundea de el însuşi. Fraza din ajun îi fulgeră dureros în minte. Iată cum o întâmpina el pe Tania.

Un fluier prelung răsună în cele din urmă. Se auzi un huruit greu, sporind din clipă în clipă, iar la o cotitură a drumului de fier se ivi locomotiva, lunecând încet. Lumea porni în întâmpinarea trenului. Litvinov se luă după alţii, împleticindu-se, ca un condamnat. Chipuri şi pălării de damă începură să se ivească din vagoane. Într-o fereastră se zări fluturând o batistă albă. Kapitolina Markovna îi făcea semn. Totul era sfârşit! Ea îl văzu pe Litvinov, care o recunoscu. Trenul se opri. Litvinov se repezi la portieră şi o deschise. Tatiana stătea lângă mătuşa sa şi, zâmbindu-i senin, îi întindea mâna.

Litvinov le ajută pe amândouă să coboare din vagon, le spuse câteva cuvinte de bun sosit, nedesluşite şi fără şir. Începu apoi să se agite cu biletele, cu luarea în primire a sacilor de voiaj şi a pledurilor, alergă după hamal, chemă o trăsură; oamenii furnicau în jurul lui, iar el era bucuros de prezenţa, de zgomotul şi de strigătele lor. Tatiana se dădu puţin deoparte şi, zâmbind mereu, aştepta liniştită sfârşitul grabnicelor lui dispoziţii. Kapitolina Markovna, dimpotrivă, nu se putea astâmpăra la un loc: tot nu-i venea să creadă că, în fine, ajunsese la Baden. Începu deodată să ţipe: „Ce-i cu umbrelele? Tania, unde-s umbrelele?”, fără să-şi dea seama că ea însăşi le ţinea strâns subsuoară; apoi începu să-şi ia rămas-bun, îndelung şi cu voce tare, de la o altă doamnă, cu care făcuse cunoştinţă în timpul voiajului de la Heidelberg la Baden. Persoana asta nu era alta decât doamna Suhancikova, cunoscuta noastră. Ea se dusese la Heidelberg ca să-l salute pe Gubariov şi se întorcea cu „instrucţiuni”. Kapitolina Markovna purta o mantilă pestriţă, destul de ciudată, şi o pălărie rotundă de voiaj în formă de ciupercă, de sub care se iţea în neorânduială părul ei alb, tuns. Scundă, uscăţivă, era îmbujorată de drum şi vorbea ruseşte cu o voce piţigăiată, cântătoare. O remarcai imediat.

În sfârşit Litvinov o instala pe dânsa şi pe Tatiana într-o trăsură, iar el luă loc în faţa lor. Caii porniră. Se stârniră întrebări, se schimbară din nou strângeri de mână, zâmbete, complimente. Litvinov răsuflă uşurat: primele momente trecuseră cu bine. Pesemne el n-o surprinse, n-o tulbură cu nimic pe Tania, care îl privea cu aceeaşi seninătate şi încredere, se împurpura la faţă la fel de drăgălaş şi râdea din toată inima. Litvinov hotărî în sfârşit să se uite la dânsa, nu fugar şi în treacăt, ci ţintă, stăruitor: până atunci propriii săi ochi nu i se mai supuneau. O înduioşare involuntară îi strânse inima: expresia senină a acestei figuri cinstite şi sincere era pentru dânsul un amar reproş. „Iată, se gândi el, tu ai venit, biată fată, tu, pe care te-am aşteptat cu atâta drag şi te-am chemat aici, cu care voiam să-mi petrec toată viaţa până la capăt, tu ai venit, tu ai avut încredere în mine. Iar eu. Iar eu.” Litvinov îşi plecă fruntea, îngândurat; Kapitolina Markovna nu-l lăsă însă pradă gândurilor, ci îl copleşi cu întrebările:

— Ce-i clădirea asta cu coloane? Unde se joacă aici? Cine-i domnul acela care trece? Tania, Tania, ian te uită ce crinoline! Dar celălalt cine o fi fiind? Sunt pesemne aici multe franţuzoaice din Paris? Doamne, ce pălărie! Se poate găsi orice aici, ca la Paris? Dar, îmi închipui, straşnic de scump! Ah, cu ce femeie adorabilă şi inteligentă am făcut cunoştinţă! O cunoaşteţi şi dumneavoastră, Grigori Mihailâci. Mi-a spus că v-a întâlnit la un rus, un spirit de asemeni foarte distins! Mi-a făgăduit că va trece pe la noi. Cum i-a mai scărmănat pe toţi aristocraţii aceştia – o plăcere! Dar oare cine-i domnul cu mustăţi cărunte? Regele Prusiei? Tania, Tania, ia te uită, ăsta-i regele Prusiei. Nu? Nu-i regele Prusiei? E ambasadorul olandez? Nu s-aude. Roţile huruie aşa de tare. Ah, ce copaci frumoşi!

— Da, foarte frumoşi, mătuşica, încuviinţă Tania. Totul aici e atât de verde şi de vesel! Nu-i aşa, Grigori Mihailâci.

— Foarte vesel. Mârâi el printre dinţi. Trăsura se opri în sfârşit în faţa hotelului.

Litvinov conduse pe amândouă călătoarele la apartamentul reţinut, promise că va trece să le vadă peste o oră şi se întoarse în camera lui. Cum păşi înăuntru, farmecul care se risipise câtva timp puse din nou stăpânire pe dânsul. Aici, în încăperea asta, domnea de ieri Irina. Totul îi amintea de ea; chiar aerul parcă păstrase tainicele urme ale prezenţei sale. Litvinov se simţea iarăşi robul ei. Înşfacă batista ei ascunsă la piept, o lipi strâns de buze, şi amintiri pătimaşe – ca un venin subtil – se revărsară în tot trupul său. Înţelese că nu mai era cu putinţă nici cale întoarsă, nici alegere. Dureroasa înduioşare, trezită de Tatiana în sufletul său, se topi ca zăpada la foc. Mustrarea de conştiinţă se stinse şi ea. Pieri cu totul, încât orice tulburare i se risipi din minte. Chiar posibilitatea prefăcătoriei, care-i veni în gând, nu-l mai umplu de dezgust. Dragostea, dragostea Irinei, iată ce reprezenta pentru dânsul dreptatea, legea, conştiinţa. Lui – un om atât de prudent şi de rezonabil – nici nu-i trecea prin cap cum se va descurca din istoria asta, oroarea şi absurditatea situaţiei sale i se păreau uşor de suportat, ca şi cum ar fi fost vorba de-o persoană străină.

Nu trecu un ceas, când un chelner se înfăţişă la Litvinov din partea doamnelor de curând sosite, rugându-l să poftească la ele în hol. El îl urmă pe mesager şi găsi doamnele îmbrăcate şi cu pălăria de cap. Amândouă îşi exprimară dorinţa de a profita de vremea frumoasă pentru vizitarea neîntârziată a Badenului. Mai cu seamă ardea de nerăbdare Kapitolina Markovna, care chiar se indispuse aflând că încă nu sosise ora când se întâlnea high-life-ul lakonversationshaus. Litvinov îi oferi braţul, şi cu toţii începură plimbarea oficială. Tatiana mergea lângă mătuşă-sa şi privea în juru-i cu o calmă curiozitate. Kapitolina Markovna continua seria întrebărilor. Căzu într-un extaz mut în faţa ruletei şi a crupierilor distinşi pe care – dacă i-ar fi întâlnit în alt loc – i-ar fi luat desigur drept nişte miniştri. O entuziasmau lopăţelele lor iscusite, movilele de aur şi de argint de pe postavul verde, femeile uşoare bătrâne şi sulemenite care jucau. Uită cu totul că avea datoria să se indigneze şi era numai ochi urmărind jocul: tresărea la fiecare nouă anunţare a numerelor. Bâzâitul bilei de fildeş în adâncitura mesei verzi o pătrundea până-n măduva oaselor, şi numai când ieşi la aer curat, găsi destulă tărie, scoţând un suspin adânc, să categorisească jocul de noroc drept o născocire imorală a aristocraţiei. Un zâmbet răutăcios încremeni pe buzele lui Litvinov. Vorbea sacadat şi leneş, ca şi cum ar fi fost înciudat sau plictisit. Dar, întorcându-se spre Tatiana, îşi pierdu stăpânirea de sine. Ea îl privea cu luare-aminte şi cu o expresie, ca şi cum singură s-ar fi întrebat: ce impresie i se izvodea în suflet? Litvinov se grăbi să-i facă un semn cu capul; ea îi răspunse în acelaşi fel şi îl privi mai departe întrebător, puţin încordat: ca şi cum Litvinov s-ar fi aflat mai departe decât era în realitate. Litvinov conduse vizitatoarele cât mai departe de Konversationshaus şi – ocolind „Arborele Rusesc”, sub care se şi aşezaseră două compatrioate – se îndreptă spre aleea Lichtenthal. Dar înainte de a ajunge bine în alee, o şi văzu pe Irina.

Venea spre dânsul, împreună cu soţul ei şi cu Potughin. Litvinov se făcu alb ca varul, totuşi nu-şi încetini mersul şi, când ajunse în dreptul ei, schiţă în tăcere un salut. Irina îi răspunse amabil, dar rece şi – aruncând o privire repede spre Tatiana – lunecă pe lângă dânşii. Ratmirov îşi ridică pălăria sus de tot, Potughin mârâi ceva.

— Cine-i doamna asta? Întrebă deodată Tatiana, care până atunci aproape nu deschisese gura.

— Doamna asta? Repetă Litvinov. Doamna asta? E o oarecare madame Ratmirova.

— E rusoaică?

— Da.

— Ai făcut cunoştinţă cu dânsa aici?

— Nu. O cunosc de mult.

— Ce frumoasă-i!

— Ai observat toaleta ei? Intră în vorbă Kapitolina Markovna. Ai putea hrăni zece familii un an întreg cu banii daţi numai pe dantelele sale. Cel de lângă dânsa e soţul? Adăugă ea adresându-se lui Litvinov.

— Da, soţul.

— Straşnic de bogat trebuie să mai fie!

— Zău că nu ştiu, dar nu cred.

— Şi ce grad are?

— E general.

— Ce ochi! Reluă Tatiana. Şi ce privire stranie au ochii săi! Melancolici şi, în acelaşi timp, pătrunzători. N-am mai văzut asemenea ochi.

Litvinov nu răspunse nimic. I se păru că simte pe faţă privirea întrebătoare a Tatianei, dar se înşela. Ea se uita în pământ, la nisipul de pe alee.

— Dumnezeule! Cine-i pocitania asta? Exclamă deodată Kapitolina Markovna arătând cu degetul un brec în miniatură, în care şedea răsturnată fară ruşine o femeie roşcată, cârnă, într-un veşmânt neobişnuit de pompos şi cu ciorapi liliachii.

— Pocitanie?! S-avem iertare! Asta-i celebra mamzelle Cora.

— Cine?

— Mamzelle Cora. O celebritate. Pariziană.

— Cum? Mopsul ăsta? Dar e o sluţenie!

— Pesemne lucru acesta n-are nici o importanţă.

Kapitolina Markovna, uluită, îşi desfăcu larg braţele.

— Ptiu, cu Badenul vostru cu tot! Rosti ea la urmă. Dar oare ne-am putea aşeza un pic pe o bancă? Mă simt cam obosită.

— Cum să nu se poată, Kapitolina Markovna. Doar pentru asta-s făcute băncile.

— Numai bunul Dumnezeu poate să vă înţeleagă. Cică şi la Paris sunt bănci pe bulevarde, dar nu-i de bonton să şezi pe ele.

Litvinov n-o contrazise întru nimic pe Kapitolina Markovna. Îşi dădu seama abia acum că se aflau la doi paşi de locul unde avusese explicaţia decisivă cu Irina. Apoi îşi aduse aminte că astăzi remarcase la dânsa pe obraz o pată trandafirie.

Kapitolina Markovna se lăsă pe bancă, Tatiana se aşeză alături. Litvinov rămase în picioare pe alee. Între dânsul şi Tatiana se petrecea ceva, încetul cu încetul, inconştient – sau poate i se părea doar.

— Uf, ce paiaţă, ce paiaţă! Rosti Kapitolina Markovna, clătinând cu compătimire din cap. Dacă i-ai vinde toaleta, ai putea hrăni nu zece, ci o sută de familii. N-aţi văzut diamante sub pălăria ei, pe buclele-i roşcate? Auzi, diamante ziua-n amiaza mare!

— Părul ei nu-i roşcat, remarcă Litvinov. Îl vopseşte în roşcat, după cum îi moda.

Kapitolina Markovna îşi desfăcu iarăşi braţele şi rămase chiar pe gânduri.

— Hm! Rosti ea după aceea. La noi în Dresda încă nu s-a ajuns la asemenea scandal. Unde suntem, pesemne, mai departe de Paris. Nu-i aşa, Grigori Mihailâci, sunteţi de aceeaşi părere?

— Eu? Răspunse Litvinov, gândindu-se: „Oare despre ce-i vorba?” Eu, sigur, fără îndoială.

Atunci se auziră nişte paşi măsuraţi, şi Potughin se apropie de bancă.

— Ziua bună, Grigori Mihailâci, rosti el zâmbind şi clătinând din cap.

Litvinov îl şi apucă de mână.

— Ziua bună, ziua bună, Sozont Ivanâci. Mi se pare că v-am întâlnit adineaori cu. Acum câteva minute, pe alee.

— Da, eu am fost.

Potughin salută respectuos pe doamnele de pe bancă.

— Daţi-mi voie să vă recomand, Sozont Ivanâci! Bunele mele cunoştinţe, rude, de curând sosite în Baden, şi Potughin, Sozont Ivanâci, compatriotul nostru, de asemeni oaspete în Baden.

Amândouă călătoarele se săltară puţin de pe bancă. Putughin îşi repetă salutul.

— Aici e o adevărată sindrofie, începu cu o voce în falset Kapitolina Markovna. Blajina fată bătrână îşi dădea uşor pe faţă timiditatea, silindu-se însă din răsputeri să şi-o ascundă. Toată lumea consideră ca o plăcută datorie vilegiatura la Baden.

— Badenul este într-adevăr o staţiune agreabilă, răspunse Potughin, uitându-se pe furiş la Tatiana. O foarte agreabilă staţiune!

— Aşa-i! Însă prea aristocratică, după cât îmi pot da seama. Eu şi cu dânsa am locuit în tot acest timp la Dresda, care-i un oraş foarte interesant, pe când aici e o adevărată sindrofie.

„Îi place vorbuliţa asta”, se gândi Potughin.

— Remarca domniei-voastre este foarte justă, rosti el cu voce tare. În schimb natura e încântătoare şi privelişti mai pitoreşti decât aici rar poţi întâlni. În special tovarăşa dumneavoastră de drum trebuie să preţuiască lucru acesta. N-am dreptate, domnişoară? Adăugă el, adresându-se de astă dată direct Tatianei.

Tatiana îşi ridică asupra lui Potughin ochii săi mari şi limpezi. Era parcă nelămurită: ce voia lumea de la dânsa şi de ce Litvinov i-l prezentase, chiar în ziua sosirii, pe acest străin care avea de altfel o figură inteligentă şi plină de bunătate, şi care o privea cu bunăvoinţă şi simpatie.

— Da, rosti ea în cele din urmă. E foarte bine aici.

— Trebuie să vizitaţi Vechiul Castel, urmă Potughin. Vă sfătuiesc mai ales să vă duceţi la Iburg;

— În Elveţia saxonă, dădu să spună Kapitolina Markovna.

O năvalnică trâmbiţare a alămurilor militare răsună pe alee: era fanfara prusiana din Rastadt (în 1862 Rastadtul era încă o fortăreaţă federală), care îşi dădea în pavilion concertul săptămânal. Kapitolina Markovna se sculă ca împinsă de un resort.

— Muzica! Exclamă ea. Cântă muzica la Konversation! Trebuie să mergem şi noi. E ora patru, nu-i aşa? Mi se pare că acuma se strânge acolo lumea bună?

— Într-adevăr, răspunse Potughin. Asta-i ora la modă, iar muzica e excelentă.

— Aşa că să nu mai zăbovim. Tania, haidem!

— Îmi permiteţi să vă acompaniez? Întrebă Potughin spre marea uimire a lui Litvinov, căruia nu-i putea trece prin cap că acesta fusese într-adins trimis de Irina.

Kapitolina Markovna zâmbi.

— Cu cea mai mare plăcere, monsieur. Monsieur.

— Potughin, îi suflă acesta şi îi oferi braţul. Litvinov îşi oferi braţul Tatianei şi amândouă perechile se îndreptară spre Konversationshaus.

Potughin urmă discuţia cu Kapitolina Markovna, iar Litvinov mergea fără a rosti un cuvânt, ci numai zâmbi de două ori fară rost şi strânse uşor mâna Tatianei cu braţul său. Această strângere de mână ascundea o minciună, la care Tania nu răspunse – minciuna de care Litvinov era conştient. Ea nu exprima ca în trecut încrederea reciprocă şi strânsa comunicare a două suflete care se hărăzesc unul altuia. Gesturile înlocuiau doar cuvintele, care nu veneau încă pe buzele lui Litvinov. Acel ceva mut ce se iscase între ei sporea şi se statornicea. Tatiana îl privi iarăşi atent, aproape scrutător.

Aceeaşi situaţie stărui şi la Konversationshaus, unde se aşezară la o măsuţă toţi patru, cu singura deosebire că în mijlocul agitaţiei zgomotoase şi în bubuitul muzicii tăcerea lui Litvinov părea mai de înţeles. Kapitolina Markovna îşi pierduse cu totul capul, cum se spune. Potughin abia prididea să răspundă ca să-i satisfacă curiozitatea. Din fericire, în mulţimea persoanelor care se plimbau, se ivi deodată figura uscăţivă a doamnei Suhancikova, cu ochii ei scânteietori, veşnic în căutare de ceva. Kapitolina Markovna o recunoscu numaidecât, o invită la masă, o pofti să ia loc – şi se dezlănţui o adevărată furtună verbală.

Portughin se adresă Tatianei şi, cu glas potolit şi domol, începu o conversaţie cu ea – având o expresie prietenoasă pe faţa lui uşor înclinată; iar ea, spre propria sa surprindere, îi răspundea dezgheţat şi curgător. Îi făcea plăcere să stea de vorbă cu acest străin, un necunoscut, pe când Litvinov şedea nemişcat, ca şi mai înainte, cu acelaşi surâs împietrit şi răutăcios pe buze.

Sosi în sfârşit vremea cinei. Muzica tăcu, mulţimea vizitatorilor se rări. Kapitolina Markovna se despărţi afectuos de doamna Suhancikova. Avea mare stimă pentru dânsa, deşi spuse pe urmă nepoatei sale că persoana aceasta este foarte răutăcioasă, în schimb ştie totul despre toţi! Cât despre maşina de cusut, avea dreptate: trebuie cumpărată imediat după celebrarea căsătoriei. Potughin se retrase. Litvinov le conduse pe cele două doamne acasă. La intrarea în hotel i se înmână un bilet. Se trase puţin într-o parte şi rupse nerăbdător plicul. Pe o bucăţică de hârtie velină citi următoarele cuvinte scrise cu creionul: „Vino la mine diseară pe la şapte pentru un minut. Te implor. Irina”. Litvinov vârî hârtia în buzunar şi, înturnându-se, zâmbi din nou. Cui? De ce? Tatiana stătea cu spatele spre dânsul. Masa se servi în sufrageria comună. Litvinov şedea între Kapitolina Markovna şi Tatiana şi, înviorat parcă într-un chip ciudat, începu să pălăvrăgească, să povestească anecdote şi să toarne vin atât lui, cât şi doamnelor. Se purta atât de dezgheţat, încât un ofiţer francez de infanterie cu garnizoana la Strasbourg, cu barbişon şi mustăţi á la Napoleon III, care şedea vizavi, îşi luă permisiunea să se amestece în convorbirea lor şi chiar să ridice un toast la urmă a la santé des belles Moscovites108. După-masă Litvinov conduse doamnele în camera lor şi, după ce stătu posac câtva timp la fereastră, le anunţă brusc că trebuie să lipsească puţin într-o chestie de afaceri, dar că se va întoarce neapărat diseară. Tatiana nu spuse nimic, păli doar la faţă şi îşi lăsă ochii în pământ. Kapitolina Markovna era obişnuită să doarmă puţin după-masă. Tatiana ştia că Litvinov cunoaşte acest obicei al mătuşii sale şi se aştepta ca el să-l folosească, rămânând acasă – deoarece de la sosirea ei încă nu fuseseră singuri şi nu-şi vorbiseră cu inima deschisă. Când colo, el pleacă! Cum să înţeleagă asta? Şi toată purtarea lui din timpul zilei.

Litvinov plecă grăbit, fără să mai aştepte răspuns. Kapitolina Markovna se întinse pe divan şi, după două suspine adânci, adormi tun. Iar Tatiana se retrase într-un colţ şi se aşeză în fotoliu cu braţele încrucişate pe piept.