XX

„De ce i-am spus asta?” se gândi a doua zi Litvinov în camera lui, şezând înaintea ferestrei. Ridică cu ciudă din umeri. De aceea îi şi spusese Tatianei, ca să-şi taie toate căile de retragere. Pe prichiciul ferestrei se afla biletul Irinei, care îl chema la amiază. Cuvintele lui Potughin îi veneau mereu în minte, ca un vuiet surd, sinistru, subpământean. Ele îl scoteau din sărite, dar nu le putea goni. Cineva bătu la uşă.

— Wer da? 110 întrebă Litvinov.

— A, eşti acasă, deschide! Răsună basul răguşit al lui Bindasov.

Clanţa pocni. Litvinov păli de furie.

— Nu-s acasă, rosti el tăios.

— Cum nu eşti acasă? Ce mai înseamnă şi gluma asta?

— Ţi se spune pe şleau că nu-i nimeni acasă. Şterge-o!

— Drăguţ din partea ta! Şi eu care venisem să mă împrumut de câţiva bănişori, bodogăni Bindasov.

Totuşi se îndepărtă, bocănind ca de obicei cu tocurile pe duşumea.

Litvinov cât pe ce să se năpustească pe urma lui; aşa de mult ar fi vrut să sucească gâtul acestui obraznic nesuferit. Evenimentele din ultimele zile îi zdruncinaseră nervii: mai-mai să izbucnească în plâns. Bău un pahar de apă rece, închise fără rost toate sertarele comodei şi se duse la Tatiana.

O găsi singură. Kapitolina Markovna plecase prin magazine după cumpărături. Tatiana şedea pe divan şi ţinea cu amândouă mâinile o carte. N-o citea şi aproape că nici nu-i ştia titlul. Nu se mişcă din loc; dar inima i se bătea cu putere în piept, iar guleraşul alb din jurul gâtului i se vedea tresărind ritmic.

Litvinov se zăpăci. Se aşeză totuşi lângă dânsa; îi dădu ziua bună; ea îi surâse în tăcere. Îl salutase la intrare mai mult cu politeţe decât cu prietenie – fără să se uite la dânsul. El îi întinse mâna. Ea îi dădu nişte degete reci ca gheaţa, pe care şi le retrase numaidecât, şi luă din nou cartea. Litvinov îşi dădu seama că a începe convorbirea cu un subiect banal însemna s-o jignească pe Tatiana, care ca de obicei nu cerea nimic, dar toată fiinţa ei spunea parcă: „Aştept, aştept.” El trebuia să-şi îndeplinească făgăduiala şi – deşi toată noaptea nu se gândise la altceva – nu pregătise totuşi nici primele cuvinte de introducere. Nu ştia pur şi simplu cum să rupă această tăcere funebră.

— Tania, începu el în sfârşit, ţi-am spus ieri dumitale că am să-ţi comunic ceva important (la Dresda, între patru ochi, el începuse să-i spună „tu”; acum însă nici nu-i trecu prin minte aşa ceva). Sunt gata, numai te rog să nu mă nedreptăţeşti şi să fii convinsă că sentimentele mele faţă de dumneata.

El se opri, i se tăiase răsuflarea. Tatiana stătea tot nemişcată şi nu se uita la dânsul: numai îşi strângea cartea cu mai multă putere.

— Între noi, urmă Litvinov fără a isprăvi fraza începută, a existat totdeauna o desăvârşită sinceritate. Te stimez prea mult ca să umblu cu viclenii. Vreau să-ţi dovedesc că preţuiesc superioritatea şi independenţa sufletului dumitale, şi deşi eu. Fără îndoială.

— Grigori Mihailâci, începu Tatiana cu un ton calm, în timp ce faţa i se acoperi de-o paloare cadaverică. O să-ţi vin în ajutor: nu mă mai iubeşti şi nu ştii cum să mi-o spui.

Litvinov avu o tresărire involuntară.

— Cum? Rosti el abia auzit. Cum ai putut crede aşa ceva? Zău, nu înţeleg.

— Ce? Nu-i adevărat? Spune, nu-i adevărat? Spune!

Tatiana se întoarse cu tot trupul spre Litvinov. Obrazul ei, cu părul dat pe spate, aproape îi atinse faţa, iar ochii săi, care de mult nu se mai uitaseră la dânsul, acum parcă se împlântară în ochii lui.

— Nu-i adevărat? Repetă ea.

Litvinov nu spuse nimic, nu rosti o vorbă. Nu putea minţi în clipa aceea, chiar dacă ar fi ştiut că ea l-ar crede şi că minciuna lui ar salva-o. Nu era în stare să-i suporte nici măcar privirea. Litvinov nu spuse nimic. Dar ea nici nu mai avea nevoie de răspuns; citi răspunsul în însăşi tăcerea lui, în ochii săi vinovaţi, lăsaţi în pământ; se smuci îndărăt şi scăpă cartea jos. Până în clipa aceasta se mai îndoise, Litvinov îşi dădu seama. Înţelese că ea stătea încă în cumpănă. Pricepu ce hidoasă, ce oribil de hidoasă îi era fapta. Se aruncă în genunchi înaintea ei.

— Tania! Exclamă el. Dacă ai şti ce greu îmi vine să te văd în situaţia asta şi cât sufăr gândindu-mă că eu. Eu. Mi se sfâşie inima. Nu mă mai recunosc. Pierzându-te, m-am pierdut pe mine însumi. Am pierdut totul. Totul s-a sfărâmat, Tania, totul! Puteam oare să prevăd că eu. Eu însumi îţi voi da asemenea lovitură dumitale, cea mai bună prietenă a mea, îngerul meu păzitor! Îmi puteam oare închipui că ne vom revedea în situaţia asta şi că vom petrece o zi ca cea de ieri!

Tatiana dădu să se scoale şi să plece, dar Litvinov o reţinu, apucând-o de poala rochiei.

— Nu! Ascultă-mă încă un minut. Mă vezi, sunt în genunchi la picioarele dumitale. Dar n-am venit ca să-ţi implor iertarea. Nu poţi şi nici nu trebuie să mă ierţi. Am venit să-ţi spun că prietenul dumitale este un om pierdut, că se rostogoleşte în prăpastie şi nu vrea să te târască cu dânsul. Salvare pentru mine nu mai este cu putinţă! Nici dumneata nu mă mai poţi salva. Eu însumi te-aş respinge. Eu sunt un om pierdut, Tania, iremediabil pierdut.

Tatiana îl privi pe Litvinov.

— Dumneata, un om pierdut! Rosti ea, ca şi cum nu l-ar fi înţeles prea bine. Dumneata, om pierdut?

— Da, Tania, sunt un om pierdut. Tot trecutul, tot ce-am avut mai scump, tot ceea ce până acum constituia însăşi viaţa mea, totul a murit pentru mine. S-a prăbuşit, s-a dărâmat – şi nici nu ştiu măcar ce mă aşteaptă în viitor. Mi-ai spus adineaori că am încetat să te iubesc. Nu-i adevărat, Tania, n-am încetat nici o clipă de a te iubi. Dar un alt sentiment, înspăimântător, năprasnic s-a abătut asupră-mi. M-am opus cât am putut.

Tania se sculă, îşi încruntă sprâncenele. Faţa ei palidă se întunecă. Litvinov se sculă şi el.

— Iubeşti o altă femeie, începu Tania. Bănuiesc cine-i. Am întâlnit-o ieri, nu-i aşa? Acum ştiu ce-mi rămâne de făcut. După cum singur ai mărturisit că nu poţi să birui noul sentiment. (Tatiana se opri un moment: poate mai nădăjduia că Litvinov nu va lăsa să treacă ultimele sale cuvinte fără un protest; dar el tăcu) atunci nu-mi rămâne decât să te dezleg. De cuvântul dat.

Litvinov îşi plecă fruntea în pământ, ca şi cum ar fi primit o lovitură pe deplin meritată.

— Ai dreptul să fii indignată de purtarea mea, bâigui el. Ai tot dreptul să-mi reproşezi laşitatea. Trădarea chiar.

Tatiana îi mai aruncă o privire.

— Eu nu-ţi reproşez nimic, Litvinov, şi nici nu te acuz. Sunt de acord cu dumneata: cel mai amar adevăr este mai bun decât tot ce a fost ieri. Ce viaţă am fi avut noi amândoi!

„Ce viaţă voi avea eu de aci înainte!” răsună ca un ecou în sufletul lui Litvinov. Tatiana se apropie de uşa iatacului.

— Te rog să mă laşi singură câtăva vreme, Grigori Mihailâci. Ne vom mai vedea! Vom mai sta de vorbă. Întâmplarea asta a fost aşa de neaşteptată. Trebuie să mă reculeg. Lasă-mă. Cruţă-mi mândria. Ne vom mai vedea.

După ce rosti aceste cuvinte, Tatiana se retrase repede şi închise uşa cu cheia.

Litvinov ieşi în stradă. Parcă era năuc. O povară sumbră se cuibări în străfundurile sufletului său. Aceeaşi senzaţie trebuie să încerce cineva care a înjunghiat un om; dar în acelaşi timp se simţea parcă eliberat de-o grijă sâcâitoare. Mărinimia Tatianei îl copleşise. Înţelegea limpede ce pierde. Dar ce folos? La căinţa lui se mai adăuga şi necazul. Era atras de Irina ca de unicul refugiu ce-i mai rămânea, dar simţea în acelaşi timp şi o pornire împotrivă-i. De câtăva vreme, zi de zi, sentimentele lui deveneau din ce în ce mai încurcate. Confuzia aceasta îl irita, îl tortura. Rătăcea ca într-un haos. Dorea din tot sufletul un singur lucru: să iasă, odată şi odată, la un drum – oricare ar fi el – numai să nu se învârtească mai departe în pâcla asta absurdă. Oamenii pozitivi ca Litvinov n-ar trebui să se lase târâţi de pasiuni, care le sfarmă însuşi rostul vieţii. Natura nu se conduce doar după logică, după logica noastră omenească. Ea îşi are logica ei, pe care noi n-o pricepem şi n-o recunoaştem până nu ne striveşte sub tăvălugul său.

Despărţindu-se de Tatiana, Litvinov nu era stăpânit decât de un singur gând: să se întâlnească cu Irina; şi se duse la dânsa. Dar generalul era acasă – cel puţin aşa îi spuse portarul – şi nu vru să intre, căci nu se simţea în stare să se prefacă şi porni agale spre Konversationshaus. Voroşilov şi Pişcialkin, cu care se nimeri să se întâlnească Litvinov, încercară pe pielea lor imposibilitatea acestuia de a se preface. Pe unul îl bruftui, făcându-l sec ca o nucă găunoasă, iar altuia îi spuse că-i plictisitor, de te adoarme de-a-n picioarelea. Noroc că nu-i ieşise în cale Bindasov, că ar fi izbucnit cu siguranţă un grosser Skandal111. Amândoi aceşti tineri rămaseră uluiţi. Voroşilov îşi puse chiar problema dacă n-ar fi cazul să pretindă satisfacţie pentru salvarea onoarei ofiţereşti. Dar, ca şi locotenentul Pirogov din Gogol, se potoli într-o cafenea înfulecând sandvişuri. Litvinov o văzu de departe pe Kapitolina Markovna, în mantila ei pestriţă, alergând grijulie dintr-o prăvălie în alta. Se simţea ruşinat faţă de această bătrânică, ridicolă, dar atât de cumsecade. Îşi aduse aminte apoi de Potughin şi de convorbirea din ajun. Deodată simţi ca o adiere venită asupra-i: ceva impalpabil, dar neîndoielnic, o adiere mai uşoară decât suflul unei umbre care trece. Simţi numaidecât apropierea Irinei. Într-adevăr, ea se ivi la câţiva paşi de dânsul, la braţ cu o altă doamnă. Ochii lor se întâlniră numaidecât. Irina observă desigur ceva bizar în expresia figurii lui Litvinov. Se opri în faţa unui bazar cu multe ceasuri miniaturale de lemn, îl chemă printr-un gest discret din cap şi, arătându-i chipurile un mic ceas pentru a-i admira cadranul drăguţ cu un cuc deasupra, îi spuse nu în şoaptă, ci cu tonul său obişnuit, ca şi cum ar fi continuat o frază începută, pentru a atrage cât mai puţin atenţia trecătorilor:

— Vino peste o oră. Voi fi singură.

În clipa aceea se apropie în grabă de dânsa monsieur Verdier, faimosul cavaler, care îşi arătă entuziasmul pentru culoarea feuille morte112 a rochiei ei şi pentru pălărioara spaniolă lăsată pe frunte până la sprâncene. Litvinov se mistui în mulţimea trecătorilor.